Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 227 din 16 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală şi art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 227 din 16 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală şi art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 577 din 15 iulie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Enache-Cristian Şapte în Dosarul nr. 733/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.262D/2017.
    2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în Dosarul nr. 1.742D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală şi art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Eugen George Ghiţă în Dosarul nr. 588/105/2017 al Tribunalului Prahova - Secţia penală.
    4. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.742D/2017 la Dosarul nr. 1.262D/2017, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, întrucât, pe de o parte, se solicită modificarea textului de lege în sensul de a fi prevăzut, ca motiv de incompatibilitate, şi incompatibilitatea cu privire la organul de cercetare penală, iar, pe de altă parte, se solicită modificarea textului de lege cu privire la termenul în care poate fi exercitată contestaţia în anulare pentru acest motiv. Reţine că, în cauză, autorul excepţiei a avut posibilitatea să invoce incompatibilitatea organului de cercetare penală, iar instanţa de fond, în cuprinsul sentinţei, a arătat că a analizat cazul de incompatibilitate a organului de cercetare penală la termenul din 14 martie 2011, critică pe care, de asemenea, autorul a reiterat-o cu ocazia soluţionării apelului, pronunţându-se şi instanţa de apel asupra acesteia. Arată, totodată, că stabilirea termenelor în care pot fi formulate căile ordinare şi extraordinare de atac reprezintă apanajul exclusiv al legiuitorului şi este necesară pentru a se asigura autoritatea de lucru judecat şi securitatea raporturilor juridice soluţionate definitiv. Reţine că, în cauză, autorul excepţiei este nemulţumit, mai degrabă, de modul de interpretare şi aplicare a textului de lege, însă acest aspect nu este de natură să atragă neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierea din 22 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 733/36/2016, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Enache-Cristian Şapte în contestaţia în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 1.107 din 7 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosarul nr. 20.473/212/2010. În speţă, contestatorul, autor al excepţiei, a solicitat să se constate că în cauza în care a fost condamnat a existat un caz de incompatibilitate în timpul efectuării urmăririi penale, respectiv condamnarea la prima instanţă şi instanţa de control judiciar s-a fundamentat pe actele de urmărire penală efectuate în cauză de lucrători de poliţie care au avut şi calitatea de persoane vătămate şi au formulat pretenţii civile în cauză. Apreciază că lipsa de imparţialitate este evidentă conform art. 65 raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) şi lit. f) din Codul de procedură penală, vătămarea este esenţială şi are drept consecinţă un proces inechitabil.
    8. Prin Sentinţa penală nr. 150 din 5 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 588/105/2017, Tribunalul Prahova - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală şi art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Eugen George Ghiţă cu ocazia soluţionării contestaţiei în anulare prin care a solicitat anularea Sentinţei penale nr. 631 din 6 iunie 2014, pronunţată de Tribunalul Prahova, întrucât a existat un caz de incompatibilitate la judecata în fond a cauzei. Autorul excepţiei a învederat faptul că judecătorul care a dispus condamnarea sa la pedeapsa închisorii prin sentinţa atacată sa antepronunţat cu privire la vinovăţia sa în Sentinţa penală nr. 139 din 12 aprilie 2013, prin care a dispus condamnarea coinculpaţilor E.P. şi C.C., trimişi în judecată prin acelaşi rechizitoriu şi faţă de care cauza a fost disjunsă, deoarece au beneficiat de procedura simplificată, iar în considerentele acestei din urmă sentinţe au fost făcute referiri exprese, sub aspectul laturii penale a cauzei, inclusiv asupra gradului de participaţie concretă la săvârşirea faptelor şi, implicit, la vinovăţia sa. Totodată, în cauză, autorul excepţiei a solicitat repunerea în termenul de declarare a contestaţiei în anulare motivat de faptul că, până la data de 26 ianuarie 2017, nu a avut cunoştinţă de considerentele Sentinţei penale nr. 139 din 12 aprilie 2013.
    9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul Curţii nr. 1.262D/2017, autorul susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate generează o discriminare între contestatorul care invocă un caz de incompatibilitate a instanţei de judecată şi contestatorul care invocă un caz de incompatibilitate a organului de urmărire penală, cel din urmă neavând acces la calea de atac a contestaţiei în anulare.
    10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul Curţii nr. 1.742D/2107, autorul susţine, în esenţă, că normele procesual penale ale art. 426 lit. d) sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor din Legea fundamentală invocate, întrucât, potrivit acestora, pot fi atacate cu contestaţie în anulare, pe motivul existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului, numai hotărârile pronunţate în apel, nu şi cele pronunţate în primă instanţă. Observă că în forma iniţială, anterior modificării acestuia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, textul criticat prevedea că „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;“. Totodată, susţine că dispoziţiile art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală fac imposibilă formularea contestaţiei în anulare în situaţia în care partea interesată află despre existenţa cazului de incompatibilitate după împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    11. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie reţine, în esenţă, că legea nu prevede explicit că incompatibilităţile operează inclusiv în faza actelor premergătoare, iar reglementarea din Codul de procedură penală nu este lămuritoare şi lasă loc interpretărilor. Apreciază că, cel puţin în actuala reglementare, formularea art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală este insuficient de precisă, având în vedere că în special reglementările de natură penală sau procesual penală trebuie să se caracterizeze printrun grad ridicat de precizie, dar menţine dilema cu privire la momentul de la care sunt aplicabile incompatibilităţile.
    12. Tribunalul Prahova - Secţia penală reţine, în cuprinsul actului de sesizare, că ipoteza de incompatibilitate la care legiuitorul face referire îi vizează pe judecătorii care au făcut parte din completul de apel, iar nu pe judecătorul fondului, eventuala incompatibilitate a acestuia din urmă neputând fi invocată decât prin cererea de apel, iar nu pe calea contestaţiei în anulare. Opinând însă asupra excepţiei invocate, instanţa de judecată apreciază că aceasta este întemeiată, excluderea posibilităţii invocării de către inculpat a incompatibilităţii judecătorului care a soluţionat cauza în fond şi limitarea dreptului acestuia de a formula calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare într-un anumit termen, în condiţiile în care nu are posibilitatea legală de a lua cunoştinţă de considerentele hotărârii prin care judecătorul fondului şi-a exprimat părerea cu privire la vinovăţia sa, constituind ingerinţe în dreptul de a fi judecat de o instanţă imparţială.
    13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    14. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul nr. 1.262D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Reţine, în acest sens, că se poate exercita contestaţia în anulare numai împotriva hotărârilor penale definitive, condiţiile şi motivele pentru care poate fi invocată fiind strict şi limitativ prevăzute de către legiuitor. Totodată, reţine că normele procesual penale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, exprimată în marja de apreciere prevăzută de art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 129. Reglementarea de către legiuitor a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanţii procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut de art. 5 din Codul de procedură penală. Observă, de asemenea, că textul criticat nu distinge între faza de urmărire penală şi faza de judecată, astfel că acesta poate ridica cel mult o problemă de interpretare şi aplicare a legii, care intră în competenţa instanţei de judecată, iar nu de constituţionalitate a normei.
    15. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii nr. 1.742D/2017, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens, reţine că preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia se explică prin caracterul extraordinar al căii de atac, prin faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive, care - în lipsa unor critici de nelegalitate suficient de importante - trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. Reţine, totodată, că faptul că numai hotărârile definitive ale instanţei de apel pot face obiectul contestaţiei în anulare nu constituie un motiv de neconstituţionalitate din perspectiva accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti, a procedurii de judecată şi a căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti constituie atribuţia exclusivă a legiuitorului. Pe de altă parte, reglementarea urmăreşte să nu permită retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat, decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului. De asemenea, reţine că motivul de contestaţie în anulare constând în existenţa unui caz de incompatibilitate constituie, potrivit art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, un motiv de nulitate absolută a hotărârii judecătoreşti. În acest sens, incompatibilitatea judecătorului primei instanţe poate fi invocată pe calea apelului, iar cea a judecătorului instanţei de apel, pe calea contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Cât priveşte instituirea unui termen pentru formularea contestaţiei în anulare, reţine că acesta nu reprezintă, în sine, un impediment în calea accesului la justiţie, durata sa fiind suficientă pentru a permite exercitarea căii de atac. Raţiunea pentru care termenul de contestaţie în anulare curge de la comunicarea deciziei instanţei de apel rezidă în împrejurarea că art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală reglementează drept motiv de contestaţie în anulare şi nerespectarea regulilor referitoare la compunerea instanţei. Or, această neregularitate poate fi constatată de condamnat odată cu comunicarea hotărârii, din examinarea părţii introductive a acesteia.
    16. Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii nr. 1.262D/2017, apreciază că normele penale criticate sunt constituţionale. În acest sens, reţine că îi revine legiuitorului competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2). Ca atare, apreciază că prevederile criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, necontravenind dispoziţiilor constituţionale invocate. Invocă, totodată, Decizia Curţii nr. 623 din 8 octombrie 2015 în care instanţa de contencios constituţional a reţinut că această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac, întrucât se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 1.742D/2017, nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 426 lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală şi dispoziţiile art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:
    - Art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: [...] d) când instanţa de apel (...) ori a existat un caz de incompatibilitate [...]“;
    – Art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.“

    20. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 1.262D/2017 invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii. În plus faţă de acestea, în Dosarul Curţii nr. 1.742D/2017, autorul excepţiei invocă şi dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 24 referitor la dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a pronunţat cu privire la normele procesual penale ce reglementează contestaţia în anulare atât prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 426 partea introductivă din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, cât şi prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 858 din 18 noiembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În deciziile precitate, Curtea a reţinut că această cale extraordinară de atac poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, Curtea a reţinut că această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care produce efecte (în acelaşi sens, Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 870 din 20 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 18, Curtea a reţinut că, indiferent de motivul invocat, contestaţia în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
    22. În ceea ce priveşte principiul respectării autorităţii de lucru judecat, în deciziile precitate, Curtea a reţinut că acesta este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).
    23. Având în vedere cele reţinute în jurisprudenţa precitată, Curtea a constatat că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale, în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală, stabilind, totodată, în paragraful 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015 şi în paragraful 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.
    24. Distinct de cele constatate în deciziile precitate, Curtea reţine că motivul de contestaţie în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 385^9 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma iniţială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală avea următoarea formulare: „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: d) când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;[...]“. Astfel, Curtea observă că, încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, prevederile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală sunt aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 64 din acelaşi act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deşi textul de lege vorbeşte generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestaţia prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală, pe calea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, având drept scop garantarea imparţialităţii instanţei şi respectarea dreptului la un proces echitabil. Având în vedere cele arătate, nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei formulată în Dosarul nr. 1.262D/2017, art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii nefiind incident în cauză.
    25. Curtea reţine, de asemenea, că, în formularea iniţială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanţă, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condiţiile în care nerespectarea exigenţei de imparţialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare. Ulterior, art. 426 din Codul de procedură penală a fost modificat prin art. II pct. 109 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul adăugării la lit. c)-h) ale art. 426 a unei condiţii specifice, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepţia cazurilor de la lit. b) şi lit. i) ale art. 426 din Codul de procedură penală.
    26. În cauză, autorul excepţiei din Dosarul nr. 1.742D/2017 critică prevederile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, din perspectiva faptului că motivul de incompatibilitate la care legiuitorul face referire îi vizează pe judecătorii care au făcut parte din completul de apel, iar nu şi pe judecătorul fondului. Faţă de criticile formulate, Curtea reţine că, potrivit formei în vigoare a textului de lege criticat, contestaţia în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 426 lit. d), poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor penale care au rămas definitive la instanţa de apel. Aşadar, este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestaţiei. Curtea reţine însă că excluderea din domeniul de aplicare a contestaţiei în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătoreşti îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 432 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. [...] Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.“ De asemenea, Curtea constată că modificarea - prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 - a art. 426 lit. a) şi lit. c)-h) din Codul de procedură penală, prin adăugarea condiţiei specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină şi jurisprudenţă cu privire la admisibilitatea contestaţiei în anulare şi în privinţa unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestaţiei. Aşa fiind, Curtea constată că în aceste condiţii este înfăptuită justiţia, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituţional consacrat de art. 124 alin. (2).
    27. De altfel, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa anterior citată, preocuparea legiuitorului de a limita cazurile de contestaţie în anulare şi de a reglementa condiţii stricte pentru exercitarea acesteia îşi găseşte justificarea în caracterul extraordinar al căii de atac, în faptul că vizează hotărâri judecătoreşti definitive ce trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de acces liber la justiţie presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor şi a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Dispoziţiile constituţionale ale art. 21 coroborate cu cele ale art. 129 nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată.
    28. Aşadar, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. De altfel, Curtea constată că autorul excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 1.742D/2017 avea posibilitatea să invoce incompatibilitatea judecătorului primei instanţe pe calea apelului, cale de atac ordinară de reformare, cu efect devolutiv, instanţa de apel fiind obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
    29. În fine, Curtea constată că dispoziţiile art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală, în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, potrivit cărora „Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate“, nu sunt lipsite de claritate, conjuncţia copulativă „ori“ având funcţia de a lega părţi de propoziţie coordonate, exprimând alternative - în speţă, fiind vorba de invocarea pe calea contestaţiei în anulare a cazurilor privind compunerea legală, respectiv imparţialitatea „instanţei de apel“, şi nicidecum a altor participanţi la procesul penal.
    30. Cât priveşte criticile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală, text de lege ce reglementează termenul de formulare a căii de atac a contestaţiei în anulare, faţă de criticile de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei din Dosarul nr. 1.742D/2017, Curtea constată că sunt aplicabile considerentele expuse în precedent referitoare la competenţa exclusivă a legiuitorului de a reglementa, în privinţa căilor de atac, termenele, forma şi conţinutul, instanţa la care se depun, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Formularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare - cale extraordinară de atac, de retractare -, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Totodată, instituirea unui termen pentru formularea contestaţiei în anulare este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive (în acest sens, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 21 septembrie 2016, paragraful 25).
    31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Enache-Cristian Şapte în Dosarul nr. 733/36/2016 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, respectiv de Eugen George Ghiţă în Dosarul nr. 588/105/2017 al Tribunalului Prahova - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 426 lit. d) teza a doua din Codul de procedură penală şi art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, respectiv Tribunalului Prahova - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 16 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice