Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 215 din 9 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 215 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 503 din 21 iunie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea WSP Polska S.P. Z.O.O. din Polonia în Dosarul nr. 19.502/271/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 198D/2017.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 14 martie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu. Autoarea excepţiei a fost reprezentată de domnul avocat Mircea Ursuţa. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea la 9 aprilie 2019.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    3. Prin Decizia penală nr. 199 din 12 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.785/1/2016, admiţând apelul împotriva Încheierii nr. 354 din 26 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 19.502/271/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Societatea WSP Polska S.P. Z.O.O. din Polonia cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie formulate de către partea responsabilă civilmente.
    4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale privind egalitatea în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, egalitatea justiţiei şi folosirea căilor de atac, întrucât recursul în casaţie poate fi declarat numai pentru motivele limitativ prevăzute de textul de lege criticat - niciunul dintre acestea nefiind însă aplicabil laturii civile a procesului penal -, iar nu şi pentru motivele de casare stabilite de dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie procedurală. Or, Codul de procedură penală prevede atât dreptul la recurs în casaţie al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, cât şi soluţiile instanţei cu privire la recursul în casaţie care vizează greşita soluţionare a laturii civile. Arată astfel că, potrivit prevederilor art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au dreptul să declare recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura civilă, cât şi referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. De asemenea, dispoziţiile art. 448 alin. (2) din Codul de procedură penală fac referire la situaţia în care recursul în casaţie vizează greşita soluţionare a laturii civile. Consideră că există o necorelare legislativă între dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de o parte, şi cele ale art. 436 alin. (1) lit. c) şi ale art. 448 alin. (2) din acelaşi cod, pe de altă parte. Astfel, partea civilă şi partea responsabilă civilmente se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta considerentele hotărârii pronunţate în apel, întrucât motivele de recurs în casaţie - prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală - se limitează doar la latura penală a cauzei, având în vedere că nu conţin prevederi specifice acţiunii civile. Aşadar, părţii civile şi părţii responsabile civilmente le este îngrădit accesul la justiţie, fiind creată o situaţie discriminatorie în privinţa acestor părţi, în condiţiile în care doar procurorul şi inculpatul au, practic, posibilitatea declarării recursului în casaţie. Totodată, menţionează Decizia nr. 28 din 2 iunie 2008 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi - în aplicarea dispoziţiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală din 1968, după abrogarea pct. 17^1 prin prevederile art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006 (pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi) - a stabilit că judecarea recursurilor declarate cu privire la latura civilă împotriva deciziilor pronunţate în apel se va face în conformitate cu dispoziţiile art. 385^9 alin. 2 din Codul de procedură penală, cazurile de casare urmând a fi analizate în concret, în funcţie de modul de rezolvare a laturii civile. Prin decizia mai sus menţionată, instanţa supremă a reţinut că - în raport cu reglementarea cuprinsă în art. 721 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia dispoziţiile acestui cod se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi, dacă acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice -, în măsura în care motivele de nelegalitate specifice procesului civil, menţionate în art. 304 din acel cod, nu sunt potrivnice sau nu se suprapun celor prevăzute în art. 385^9 alin. 1 din Codul de procedură penală, ar putea fi luate în considerare, în mod conjugat cu cele indicate în acest din urmă text de lege, ca temeiuri ale criteriilor susceptibile a fi invocate împotriva modului de soluţionare a laturii civile. Ulterior, prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 185 din Legea nr. 356/2006, reţinând că abrogarea pct. 17^1 al art. 385^9 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, prin eliminarea posibilităţii criticării pe calea recursului a unei hotărâri judecătoreşti pe motiv că este contrară legii sau că s-a făcut o greşită aplicare a legii, închide părţii interesate calea valorificării efective a dreptului încălcat. Autoarea excepţiei susţine că dreptul părţii civile şi al celei responsabile civilmente de a declara recurs în casaţie, respectiv dreptul instanţei de recurs de a soluţiona această cale de atac cu privire la latura civilă a cauzei nu trebuie limitate la cazurile de casare stabilite prin prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, ci, în condiţiile absenţei din cuprinsul acestui articol a unor motive care să vizeze şi această latură a procesului penal, trebuie să poată fi invocate ca motive de casare cu privire la latura civilă şi motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă.
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători apreciază că susţinerile autoarei excepţiei - care are calitatea de parte responsabilă civilmente în cauză -, în sensul lipsei unui motiv concret de recurs în casaţie, sunt fondate. Astfel, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente poate formula recurs în casaţie, acest drept este numai unul teoretic, în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat niciun caz de recurs în casaţie care să poată fi valorificat în interesul părţii responsabile civilmente. Totodată, subliniază şi necorelarea legislativă a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce prevăd motivele de recurs în casaţie, cu cele ale art. 448 alin. (2) din acelaşi cod, deoarece „greşita soluţionare a laturii civile“ - la care se referă acest ultim text - nu se subsumează niciunuia dintre cazurile de recurs în casaţie.
    6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 424 din 9 iunie 2015 - prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală -, considerente care sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 438 alin. (1) din acelaşi cod. Consideră că prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în cauză.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pct. 1 fiind modificat, iar pct. 2-6, 9, 10, 13 şi 14 abrogate prin prevederile pct. 266 şi, respectiv, ale pct. 267 din art. 102 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:
    "(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
    1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;
    2-6. abrogate
    7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
    8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;
    9-10. abrogate
    11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;
    12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
    13-14. abrogate."

    11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 alin. (2) referitor la egalitatea justiţiei şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autoarea excepţiei critică necorelarea legislativă dintre dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de o parte, şi cele ale art. 436 alin. (1) lit. c) şi ale art. 448 alin. (2) din acelaşi cod, pe de altă parte, în condiţiile în care susţine că niciunul dintre motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu este aplicabil laturii civile a procesului penal, astfel că recursul în casaţie ar trebui să poată fi declarat şi pentru motivele de casare stabilite de dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă, care constituie dreptul comun în materie procedurală.
    13. Curtea observă că - spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, soluţionarea recursului în casaţie fiind dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Codul de procedură penală a revenit, astfel, la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii. Potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac a recursului în casaţie sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; precum şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
    14. Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei.
    15. Motivele de recurs în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală vizează: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
    16. Raportând prevederile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la scopul recursului în casaţie, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că restrângerea de către legiuitor a sferei cazurilor în care se poate face recurs în casaţie la cele prevăzute de textul de lege criticat este justificată de finalitatea instituţiei analizate - aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - şi de natura acesteia, de cale extraordinară de atac. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie - prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac (Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, paragraful 15, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017, paragrafele 27 şi 28, Decizia nr. 490 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 20 octombrie 2016, paragrafele 23 şi 24, şi Decizia nr. 517 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 879 din data de 8 noiembrie 2017, paragraful 22).
    17. Curtea observă că unele din motivele de casare reglementate de textul de lege criticat în prezenta cauză pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cât şi cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei, astfel că nu poate fi reţinută critica autoarei excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare - sub aspectul posibilităţii invocării cazurilor de casare cu privire la soluţionarea laturii civile a cauzei - între partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi procuror şi inculpat, pe de altă parte.
    18. Referitor la principiul egalităţii în faţa legii, Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 28).
    19. Totodată, Curtea Constituţională - făcând referire la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 şi, respectiv, 6 iulie 2004, pronunţate în Cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 10, Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 şi 40, Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit, paragraful 72, Gaygusuz împotriva Austriei, paragraful 42, Larkos împotriva Ciprului, paragraful 29, şi, respectiv, Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24) - a reţinut că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, şi Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 25).
    20. Or, din cele cinci cazuri de casare prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, în limitele cărora instanţa de recurs în casaţie poate examina cauza, primul - necompetenţa instanţei - se referă la încălcarea normelor de procedură, iar celelalte vizează încălcarea legii penale şi, contrar susţinerilor autoarei excepţiei, unele din acestea pot avea implicaţii şi în soluţionarea acţiunii civile, aşa cum a statuat deja Curtea în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, citată anterior, paragraful 17, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragraful 22).
    21. Sub acest aspect, Curtea reţine că motivele de casare care au incidenţă cu privire la soluţionarea laturii civile a procesului penal sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7, 8 şi 11 din Codul de procedură penală, cazul de la pct. 12 al articolului menţionat vizând exclusiv latura penală a cauzei.
    22. Pentru argumentele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă principiile fundamentale privind egalitatea în faţa legii, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, egalitatea justiţiei şi folosirea căilor de atac, principii consacrate de prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1)-(3), art. 124 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie.
    23. De altfel, susţinerile autoarei excepţiei privind lipsa de corelare dintre dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe de o parte, şi cele ale art. 436 alin. (1) lit. c) şi ale art. 448 alin. (2) din acelaşi cod, pe de altă parte, sunt formulate cu ignorarea faptului că, oricât de clar ar fi redactată norma legală criticată, subzistă un element inevitabil de interpretare judiciară. În plus, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederile constituţionale pretins violate, iar nu compararea cu alte dispoziţii de lege şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la prevederi ori principii ale Constituţiei (Decizia nr. 409 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 26 august 2014, paragraful 23, Decizia nr. 262 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015, paragrafele 15 şi 16, şi Decizia nr. 55 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragrafele 35 şi 36).
    24. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul de lege criticat a prevederilor art. 53 din Legea fundamentală, nici aceasta nu poate fi reţinută, întrucât prevederile constituţionale invocate sunt aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă.
    25. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea WSP Polska S.P. Z.O.O. din Polonia în Dosarul nr. 19.502/271/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. Valer Dorneanu
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice