Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 212 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 212 din 2 iunie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 212 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 589 din 6 iulie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Stanca Piloiu în Dosarul nr. 1.519/111/2015 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 267D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că, spre deosebire de moştenitorii inculpatului, suspectul şi inculpatul sunt părţi în procesul penal, astfel încât se justifică vocaţia acestora de a solicita continuarea procesului penal, în condiţiile art. 18 din Codul de procedură penală.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 15 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.519/111/2015, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 şi ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Stanca Piloiu în soluţionarea apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 36 din 3 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor. Se reţine că, pe parcursul desfăşurării procesului, inculpatul Piloiu Ion a decedat (autoarea excepţiei fiind moştenitoare legală a acestuia), iar instanţa a dispus faţă de acest inculpat încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Totodată, în baza art. 397 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 25 alin. (5) din acelaşi act normativ, instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată faţă de inculpat şi a dispus menţinerea măsurii asigurătorii a sechestrului aplicat asupra bunurilor mobile şi imobile ale acestuia, dispusă prin ordonanţa procurorului.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că art. 18 din Codul de procedură penală nu permite ca, în ipoteza încetării procesului penal, în temeiul art. 16 lit. f) din Codul de procedură penală, moştenitorii inculpatului decedat să continue procesul penal în vederea declarării nevinovăţiei. Arată că raţiunea pentru care au fost reglementate dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală a fost aceea de a permite suspectului sau inculpatului să îşi dovedească nevinovăţia. Totodată, susţine că nesoluţionarea acţiunii civile, în cazul decesului inculpatului, cu consecinţa judecării acesteia de către instanţa civilă, conform regulilor procesual civile, conduce la o gravă inechitate în ceea ce îi priveşte pe succesorii în drepturi ai defunctului, întrucât probaţiunea în materie civilă este mult mai limitată, cu reguli clar definite, astfel încât dovedirea nevinovăţiei inculpatului în ceea ce priveşte fapta ilicită imputată acestuia întâmpină reale dificultăţi. Susţine, de asemenea, că se instituie un tratament discriminatoriu faţă de succesorii inculpatului decedat în raport cu succesorii părţii civile, întrucât acestora din urmă li se prevede expres dreptul de a continua acţiunea civilă exercitată iniţial, în temeiul art. 24 din Codul de procedură penală.
    6. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că textele de lege criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate. Reţine, în acest sens, că moştenitorii inculpatului decedat, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea procesului penal în cazul încetării procesului penal ca urmare a decesului inculpatului. Această diferenţă este generată de existenţa, în privinţa celor din urmă - a inculpaţilor în viaţă -, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză. Or, această diferenţă este de natură să justifice acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut prin textele criticate, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele dispoziţiilor constituţionale invocate. Reţine, totodată, că, potrivit art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de încetare a procesului penal ca urmare a decesului inculpatului, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, ca o consecinţă a caracterului accesoriu al acţiunii civile în procesul penal, partea civilă păstrând liberul acces la instanţa civilă. În ceea ce priveşte soluţionarea sa, soarta acţiunii civile depinde de aceea a acţiunii penale, iar, în situaţia în care procesul penal a luat sfârşit, singura cale rămasă persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă în procesul penal, este acţiunea exercitată în faţa instanţei civile.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18 şi ale art. 25 alin. (2) din Codul de procedură penală, având următorul cuprins:
    - Art. 18: „În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.“;
    – Art. 25 alin. (5): „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.“

    11. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autoarea excepţiei invocă încălcarea atât a prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 20 alin. (1) şi (2) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) teza întâi potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil, cât şi a dispoziţiilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că dispoziţiile art. 29 din acelaşi act normativ enumeră „participanţii în procesul penal“, respectiv organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali. Cu privire la „părţi“, art. 32 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că acestea sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, iar alin. (2) al aceluiaşi articol identifică părţile din procesul penal ca fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Totodată, dispoziţiile art. 33 din Codul de procedură penală stabilesc în alin. (1) că „subiecţii procesuali principali“ sunt suspectul şi persoana vătămată, iar la alin. (2) prevăd, cu valoare de principiu, că aceştia au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Dreptul de a cere continuarea procesului penal - în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală - este recunoscut, prin norma procesual penală criticată, inculpatului şi suspectului, deşi acesta din urmă nu este parte, ci subiect procesual principal.
    13. În continuare, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte de natură penală, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest parcurs debutează cu existenţa unor suspiciuni rezonabile că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune - suspiciuni a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect - şi continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârşit o infracţiune, etapă ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, conform prevederilor art. 15 din Codul de procedură penală, şi dobândirea calităţii de inculpat. În fine, calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat.
    14. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 18 coroborate cu cele ale art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăd dreptul de a cere continuarea urmăririi penale, în cazul constatării, printre altele, a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, doar în privinţa suspectului şi a inculpatului, drept ce poate fi exercitat într-un termen de decădere de 20 de zile de la data primirii ordonanţei procurorului de clasare, emisă potrivit dispoziţiilor art. 315 coroborate cu cele ale art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod. Din interpretarea prevederilor art. 319 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală reiese faptul că, drept consecinţă a continuării urmăririi penale, cauza va fi soluţionată prin adoptarea, din nou, a unei soluţii de netrimitere în judecată - fie aceeaşi soluţie, fie o soluţie diferită. Astfel, procurorul va putea administra probatoriul necesar lămuririi cauzei sub toate aspectele, ignorând impedimentul legal care a survenit, iar, în situaţia în care constată incidenţa unui alt caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale din cele prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală decât cel ce a condus la clasarea iniţială, va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă în urma administrării probatoriului nu constată această ipoteză mai favorabilă suspectului sau inculpatului, procurorul va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Aşadar, similar principiului non reformatio in peius, aplicabil căilor de atac în faza de judecată, nici în această situaţie, întrucât se continuă urmărirea penală la cererea suspectului sau a inculpatului, la finalul urmăririi nu se va putea adopta o soluţie care să îi creeze acestuia o situaţie mai grea decât cea care a fost desfiinţată prin cererea de continuare a urmăririi penale. Prin urmare, nu se va putea dispune o soluţie de trimitere în judecată şi nicio soluţie de renunţare la urmărirea penală. (Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017; Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017; Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018).
    15. Prin deciziile anterior menţionate, Curtea nu a reţinut critica potrivit căreia dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât nu prevăd şi dreptul persoanei vătămate de a cere continuarea procesului penal în vederea pedepsirii vinovaţilor, în condiţiile în care procurorul dispune clasarea ca urmare a constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Curtea a subliniat că soluţia legislativă criticată se justifică atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere substanţial, întrucât, având în vedere procesul etapizat de stabilire a vinovăţiei, mai sus prezentat, doar suspectul şi inculpatul pot avea interesul procesual de a cere continuarea procesului penal, după momentul constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în condiţiile în care în privinţa acestora există suspiciuni rezonabile că ar fi săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Or, procedura reglementată de dispoziţiile art. 18 şi ale art. 319 din Codul de procedură penală are ca finalitate tocmai asigurarea posibilităţii demonstrării nevinovăţiei acestor persoane, în privinţa cărora a intervenit prescripţia răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârşirea unor infracţiuni - şi care se consideră nevinovate - de a-şi demonstra nevinovăţia, prevăzând obligaţia organelor judiciare ca, în urma formulării unei cereri în baza dispoziţiilor art. 319 alin. (1) din Codul de procedură penală, să procedeze la continuarea urmăririi penale. Deşi aflarea adevărului constituie un principiu de bază al procesului penal, el se aplică în coordonatele prevăzute de lege, principiul legalităţii impunându-se organelor judiciare ca un imperativ tot atât de puternic. Având în vedere existenţa, în privinţa suspectului şi a inculpatului, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală - rezultate din probele administrate în cauză -, se justifică acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului procesual conferit acestora de dispoziţiile de lege criticate, fără ca în acest mod să fie încălcate prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 18 din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 6 din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil, care presupune egalitatea de arme.
    16. Curtea constată că jurisprudenţa anterior menţionată este aplicabilă mutatis mutandis şi în ceea ce îi priveşte pe moştenitorii legali ai inculpatului decedat, având în vedere însă şi principiul răspunderii penale personale, potrivit căruia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei obligaţii revin persoanei care nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind fapta interzisă, şi nu alteia sau unui grup de persoane, astfel încât pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală, raportat la prevederile constituţionale şi convenţionale privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
    17. Referitor la susţinerea potrivit căreia normele procesual penale criticate aduc atingere dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că moştenitorii legali ai inculpatului decedat, pe de o parte, şi suspectul şi inculpatul, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, sub aspectul interesului procesual de a solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din Codul de procedură penală. Această diferenţă este generată atât de existenţa, în privinţa celor din urmă, cel puţin a unor suspiciuni rezonabile referitoare la săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală, rezultate din probele administrate în cauză, cât şi de caracterul personal al răspunderii penale, potrivit căruia poate fi angajată doar răspunderea penală a celui/celor care a/au participat la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, instigator sau complice. Or, această diferenţă este de natură să justifice acordarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa dreptului prevăzut prin textul criticat, fără ca prin aceasta să fie încălcate exigenţele dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1). În această privinţă, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 545 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 6 iulie 2011).
    18. Faţă de cele reţinute anterior, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18 din Codul de procedură penală.
    19. Cu referire la acţiunea civilă, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa - Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017 -, că, din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Curtea a reţinut, totodată, că exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil - morale sau patrimoniale - afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile.
    20. De asemenea, Curtea a reţinut că, de principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar în lumina lui persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal - prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate.
    21. Curtea a constatat, de altfel, că formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau a celor împotriva cărora este îndreptată aceasta, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Făcând referire la dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că partea responsabilă civilmente împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Totodată, Curtea a apreciat că părţii civile şi părţii responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care şi soluţionarea laturii civile a procesului depinde de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părţii responsabile civilmente.
    22. Dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală reglementează situaţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, respectiv cazul achitării inculpatului, cel al încetării procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, lit. i) şi j) din Codul de procedură penală, în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din acelaşi act normativ. Autoarea excepţiei susţine că nesoluţionarea acţiunii civile în cazul decesului inculpatului, cu consecinţa judecării acesteia de către instanţa civilă, conform regulilor procesual civile, aduce atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi egalitatea în drepturi a cetăţenilor, prin raportare la succesorii părţii civile.
    23. Având în vedere jurisprudenţa anterior invocată, referitoare la interesul legitim al părţii civile şi, implicit, al succesorilor acesteia de a obţine repararea prejudiciilor produse prin săvârşirea unor infracţiuni şi, pentru considerentele ce urmează a fi dezvoltate, Curtea constată că susţinerile autoarei excepţiei sunt neîntemeiate.
    24. Astfel, Curtea observă că tendinţa noului Cod de procedură penală este aceea de a acorda prioritate soluţionării, în cadrul procesului penal, a acţiunii penale şi de a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă ori de a trimite acţiunea civilă la instanţa civilă pentru soluţionare, art. 25 alin. (5) şi (6) şi art. 26 din Codul de procedură penală - norme de natură să contribuie la soluţionarea cu celeritate a cauzelor penale - reglementând în acest sens. Totodată, Curtea constată că, deşi instanţa penală care pronunţă o soluţie de încetare a procesului, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în cazul decesului inculpatului, lasă nesoluţionată acţiunea civilă, noul Cod de procedură penală reglementează suficiente garanţii atât pentru partea civilă din procesul penal şi succesorii acesteia, cât şi pentru succesorii legali ai inculpatului decedat, astfel încât dreptul la un proces echitabil să fie respectat.
    25. În acest sens, Curtea reţine că instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2) [art. 25 alin. (6) din Codul de procedură penală]. Totodată, Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite (în acelaşi sens fiind şi art. 1.365 din Codul civil). Aceasta reprezintă o deplasare a concepţiei noului cod de la teoria unităţii culpelor penală şi civilă la teoria dualităţii acestor culpe. În aceste condiţii, instanţa civilă va putea constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia. De asemenea, legiuitorul a prevăzut în art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, stabilind că probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile. Aşadar, pentru că probele administrate în cursul procesului penal sunt utile pentru aflarea adevărului cu privire la fapta civilă delictuală comisă de inculpat, ele pot fi folosite în faţa instanţei civile. Totodată, drept garanţie a reparării prejudiciului creat prin fapta ilicită, potrivit art. 397 alin. (5) teza întâi din Codul de procedură penală, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii [privind reparaţiile civile] se menţin. Aceste măsuri încetează de drept însă dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Totodată, Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale ale art. 20 alin. (8), care stabilesc că acţiunea civilă având ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru, cheltuielile cu taxa de timbru şi timbru judiciar aferente acţiunii civile exercitate la instanţa civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente sunt eliminate. De altfel, cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 387 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune. În fine, repararea, pe calea acţiunii exercitate în faţa instanţei civile, a pagubei cauzate prin fapta ilicită a inculpatului, aşadar, soluţionarea de către instanţa specializată în acest domeniu a litigiului de natură civilă determină o protecţie sporită a dreptului la un proces echitabil.
    26. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia normele procesual penale ale art. 25 alin. (5) aduc atingere dispoziţiilor constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, Curtea reţine că moştenitorii legali ai inculpatului decedat, pe de o parte, şi succesorii părţii civile, pe de altă parte, se află în situaţii juridice diferite, aceştia din urmă preluând beneficiile procesuale acordate victimei infracţiunii, întrucât justifică acelaşi interes legitim de a obţine repararea prejudiciilor produse prin săvârşirea infracţiunii. Or, astfel cum instanţa de control constituţional a statuat în mod constant, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, motiv pentru care el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite.
    27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Stanca Piloiu în Dosarul nr. 1.519/111/2015 al Curţii de Apel Oradea -Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 18 şi ale art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 2 iunie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016