Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 204 din 8 aprilie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 204 din 8 aprilie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare" din cuprinsul prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 771 din 19 august 2025

Comenteaza legea


┌───────────────┬──────────────────────┐
│Marian Enache  │- preşedinte          │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela        │- judecător           │
│Ciochină       │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian       │- judecător           │
│Deliorga       │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător           │
│Licu           │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Laura-Iuliana  │- judecător           │
│Scântei        │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan  │- judecător           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina   │- judecător           │
│Tănăsescu      │                      │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Claudia        │-                     │
│Margareta      │magistrat-asistent-şef│
│Krupenschi     │delegat               │
└───────────────┴──────────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, excepţie ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 15.588/300/2019 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 946D/2020.
    2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 17 decembrie 2024, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie, când Curtea a dispus conexarea la acest dosar a Dosarului nr. 1.043D/2020, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 27.102/4/2019.
    3. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la data mai sus menţionată, când Curtea, în temeiul prevederilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, sau, după caz, în temeiul art. 51 alin. (1) teza întâi şi, respectiv, al art. 57 şi al art. 58 alin. (1) din aceeaşi lege, datorită imposibilităţii constituirii legale a completului de judecată, a amânat pronunţarea pentru datele de 4 februarie 2025, 18 februarie 2025, 11 martie 2025, 27 martie 2025, 2 aprilie 2025 şi 8 aprilie 2025, când a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 27 mai 2020, pronunţată în Dosarul nr. 15.588/300/2019, şi, respectiv, prin Încheierea din 7 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 27.102/4/2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală au sesizat din oficiu Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, excepţia de neconstituţionalitate fiind ridicată în cadrul unor cauze penale.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, invocată din oficiu, instanţele de judecată consideră că sintagma „dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 este de natură să creeze o situaţie discriminatorie, defavorabilă pentru inculpatul din raportul de drept penal care optează pentru încheierea unui acord de mediere, faţă de cel care optează pentru împăcarea în faţa organului judiciar, deşi, teoretic, scopul urmărit este acelaşi, şi anume stingerea conflictului pe cale amiabilă.
    6. Instanţele judecătoreşti apreciază că, în raport cu dispoziţiile legale criticate, încheierea unui acord de mediere constituie, în realitate, numai modalitatea prin care se materializează, în condiţiile speciale ce îl reglementează, fie retragerea plângerii prealabile, fie împăcarea dintre inculpat şi persoana vătămată (situaţie incidentă în speţe). În acest sens, chiar Curtea Constituţională a statuat, în Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, în paragraful 35, că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esenţă, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, drept cauză de înlăturare a răspunderii penale.
    7. Cu toate acestea, spre deosebire de împăcarea realizată în faţa instanţei, condiţionată numai de acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, fără a exista în legea procesual penală o normă care să impună inculpatului să îşi precizeze în mod expres poziţia procesuală de recunoaştere a faptei, dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 instituie condiţia suplimentară ca autorul să recunoască fapta în faţa organelor judiciare.
    8. Instanţele de judecată autoare ale excepţiei de neconstituţionalitate consideră că nu poate fi identificată o justificare rezonabilă pentru ca unor persoane aflate în situaţii similare (persoane care au încheiat un acord de mediere, pe de o parte, şi persoane faţă de care a fost retrasă plângerea prealabilă sau a intervenit împăcarea în faţa organului judiciar, pe de altă parte) să le fie aplicat un tratament diferit în ceea ce priveşte condiţiile care trebuie să fie îndeplinite pentru înlăturarea răspunderii penale, cât timp, potrivit dispoziţiilor legale criticate, instituţia medierii funcţionează în raport cu infracţiunile pentru care legiuitorul a prevăzut că retragerea plângerii prealabile sau împăcarea înlătură răspunderea penală, iar scopurile urmărite prin cele trei instituţii, ce conduc în final la împiedicarea continuării acţiunii penale, nu pot fi găsite ca fiind fundamental diferite.
    9. Aşa fiind, dispoziţiile criticate sunt de natură să aducă atingere egalităţii în drepturi, prevăzută de art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din aceasta, care prevăd că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, în măsura în care obligă instanţa de judecată să nu confere acordului de mediere efectele prevăzute de art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din acesta, dacă inculpatul nu a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare, deşi acesta a participat la procedura medierii împreună cu persoana vătămată, iar aceasta a fost finalizată printr-un acord de mediere care constituie expresia acordului de voinţă a părţilor pentru a stinge conflictul pe cale amiabilă, astfel încât inculpatul să nu mai fie tras la răspundere penală.
    10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    12. Arată că dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 au fost modificate prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2019, act normativ prin care au fost instituite o serie de măsuri în acord cu Directiva 2012/29/UE, act juridic european ce urmărea, la rândul său, revizuirea şi completarea principiilor stabilite prin Decizia-cadru 2001/220/JAI şi să determine progrese semnificative în ceea ce priveşte nivelul de protecţie a victimelor în întreaga Uniune Europeană, în special în cadrul procedurilor penale.
    13. Prevederile legale criticate sunt parte a unui set de măsuri destinate să implementeze serviciile de justiţie reparatorie prevăzute de Directiva 2012/29/UE, servicii care, în esenţă, ar trebui să aibă ca primă prioritate interesele şi nevoile victimei, repararea prejudiciilor suferite de victimă şi evitarea producerii altor prejudicii. În acest sens, art. 12 alin. (1) lit. c) din această directivă prevede că statele membre iau măsuri care garantează protecţia victimei împotriva victimizării secundare şi repetate, precum şi a intimidării şi răzbunării, care să se aplice atunci când se recurge la orice serviciu de justiţie reparatorie. Astfel de măsuri garantează victimelor care optează să participe în procesul de justiţie reparatorie că beneficiază, la cerere, de acces la servicii de justiţie reparatorie sigure şi competente, cu respectarea cel puţin a condiţiei ca autorul infracţiunii să recunoască faptele de bază ale cauzei.
    14. În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, se menţionează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite, ceea ce se apreciază că nu se poate reţine în cazul prevederilor legale criticate.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, având următorul conţinut: „(2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare sau, în cazul prevăzut la art. 69, în faţa mediatorului.“
    18. Motivarea excepţiei nu vizează însă întregul conţinut normativ al dispoziţiilor art. 67 alin. (2), ci numai sintagma „dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare“ din cuprinsul acestora, introdusă prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor, precum şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 10 aprilie 2019, astfel că această sintagmă va constitui obiectul excepţiei de neconstituţionalitate.
    19. Art. 69 din Legea nr. 192/2006, la care dispoziţiile art. 67 alin. (2) fac trimitere, se referă la cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal [„(3) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una dintre acestea.“], deci la situaţia în care fapta nu atrage răspunderea penală a făptuitorului cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.
    20. Normele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi cele ale art. 124 alin. (2), care prevăd că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
    21. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea Constituţională reţine, faţă de circumstanţele cauzelor în care prezenta excepţie a fost invocată din oficiu, că instanţele de judecată, având de soluţionat cauze penale referitoare la infracţiunea de furt calificat în formă continuată şi de furt calificat, respectiv lovire şi alte violenţe şi violare de domiciliu, au fost puse în situaţia de a nu putea constata încetarea procesului penal pe motivul încheierii acordurilor de mediere între inculpaţi şi persoanele vătămate/părţile civile, deoarece, nefiind prezenţi în faţa instanţei la termenul de judecată, inculpaţii nu şi-au putut recunoaşte fapta. În acelaşi timp, într-una din cele două cauze, un alt inculpat s-a împăcat cu partea civilă, astfel că faţă de acesta, spre deosebire de inculpatul care a încheiat un acord de mediere, este incidentă instituţia încetării procesului penal. În acest context cazuistic, instanţele de judecată au ridicat, din oficiu, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, cu referire la sintagma „dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare“.
    22. Examinând excepţia astfel formulată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 nu au mai fost supuse controlului de constituţionalitate din perspectiva criticată în prezenta cauză, perspectivă care implică incidenţa sintagmei „dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare“, introdusă în anul 2019 prin art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2019.
    23. Constituţionalitatea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 a fost însă infirmată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016, decizie prin care a constatat că aceste prevederi, exclusiv în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, în condiţiile în care, prin decizia instanţei supreme anterior menţionată se stabilise că încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.
    24. Decizia Curţii Constituţionale nr. 397 din 15 iunie 2016, precitată, nu îşi găseşte însă aplicabilitatea în prezenta cauză, care are ca obiect central o sintagmă introdusă la un moment temporal ulterior pronunţării acestei decizii şi care vizează condiţia recunoaşterii faptei în faţa organelor judiciare pentru ca acordul de mediere să îşi producă efectele juridice consacrate de art. 16 alin. (1) lit. g) şi art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, de impediment la începerea sau continuarea procesului penal şi de înlăturare a răspunderii penale.
    25. Problema de drept pe care o ridică instanţele de judecată care au sesizat Curtea Constituţională vizează această condiţie prevăzută de textul de lege criticat, condiţie potrivit căreia, subsecvent încheierii unui acord de mediere între părţile unui proces penal, autorul trebuie să îşi recunoască fapta în faţa organelor judiciare pentru ca procesul penal să poată înceta. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, o atare condiţionalitate determină îndoieli sub aspectul respectării principiului egalităţii şi al unicităţii justiţiei. Se consideră că această condiţie este excesivă, reprezentând o obligaţie impusă inculpatului exclusiv în situaţia medierii, deşi această instituţie este comparabilă şi urmăreşte acelaşi scop ca instituţia retragerii plângerii prealabile şi instituţia împăcării, şi anume încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale.
    26. Procedând la analiza criticilor de neconstituţionalitate, Curtea pleacă de la ipoteza normativă a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care prevede că retragerea plângerii prealabile, împăcarea şi încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii reprezintă cauze care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, iar procesul penal încetează în temeiul art. 396 alin. (6) din acelaşi cod. Pentru a răspunde criticilor formulate, Curtea va efectua o succintă analiză comparativă între cele trei instituţii juridice - retragerea plângerii prealabile, împăcarea şi medierea - pentru a determina dacă această condiţie specială a aplicării medierii în cauzele penale, de recunoaştere a faptei în faţa organelor judiciare cu scopul legitim al încetării procesului penal şi al înlăturării răspunderii penale, respectă exigenţele constituţionale pretins încălcate.
    27. Cu referire la instituţia retragerii plângerii prealabile, Curtea reţine că prevederile art. 158 din Codul penal, plasate în titlul VII - Cauzele care înlătură răspunderea penală, stabilesc, în esenţă, că retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost depusă şi poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care este necesară introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Retragerea plângerii prealabile de către persoana vătămată care, în prealabil, a depus-o reflectă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, în sensul că se acordă prevalenţă voinţei persoanei vătămate de a dispune cu privire la utilizarea sau neutilizarea mecanismului statal de sancţionare a autorului infracţiunii a cărei victimă este respectiva persoană. Legiuitorul a apreciat că există anumite infracţiuni de o gravitate abstractă redusă şi a lăsat la latitudinea persoanei direct interesate (persoana vătămată) decizia de a declanşa procesul penal sau, dacă l-a declanşat prin depunerea plângerii prealabile, de a înceta procesul penal, prin posibilitatea retragerii plângerii prealabile până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, fără să mai fie antrenate consecinţele răspunderii penale a făptuitorului.
    28. Infracţiunile ce intră în sfera de incidenţă a instituţiei retragerii plângerii prealabile sunt limitativ şi expres prevăzute în Codul penal şi în alte legi penale speciale. Codul penal prevede următoarele infracţiuni din această categorie: lovirea sau alte violenţe - art. 193, vătămarea corporală din culpă - art. 196; ameninţarea - art. 206, agresiunea sexuală - art. 219 alin. (1); hărţuirea sexuală - art. 223; violarea de domiciliu - art. 224; violarea sediului profesional - art. 225; violarea vieţii private - art. 226 alin. (1) şi (2); divulgarea secretului profesional - art. 227; furtul săvârşit în condiţiile art. 231 alin. (1); abuzul de încredere - art. 238; abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor - art. 239; bancruta simplă - art. 240; bancruta frauduloasă - art. 241; gestiunea frauduloasă - art. 242; distrugerea - art. 253 alin. (1) şi (2); tulburarea de posesie - art. 256; asistenţa şi reprezentarea neloială - art. 284; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti - art. 287 alin. (1) lit. d)-g); violarea secretului corespondenţei - art. 302 alin. (1); abandonul de familie - art. 378; nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului - art. 379; împiedicarea exercitării libertăţii religioase - art. 381.
    29. În ceea ce priveşte împăcarea, reglementată de art. 159 din Codul penal, Curtea reţine că această instituţie juridică reprezintă o altă cauză care conduce la încetarea procesului penal şi înlătură răspunderea penală. Se defineşte ca înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat şi, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal, având totodată şi efect de stingere a acţiunii civile.
    30. Împăcarea reprezintă şi ea o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal, însă o excepţie cu caracter parţial. Aceasta deoarece, spre deosebire de instituţia retragerii plângerii prealabile, împăcarea poate interveni exclusiv în privinţa infracţiunilor a căror punere în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu, dar care sunt expres prevăzute de legiuitor în Codul penal şi în alte legi penale speciale, în sensul că este permisă împăcarea părţilor ca modalitate de stingere a procesului penal şi înlăturare a răspunderii penale. Prin urmare, deşi majoritatea infracţiunilor constituie obiectul exercitării din oficiu a acţiunii penale, nu toate infracţiunile sunt compatibile cu instituţia împăcării în sensul legii penale, ci doar cele expres prevăzute de legiuitor ca având această caracteristică, a disponibilităţii acordate părţilor pentru stingerea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale, inclusiv a laturii sale civile. Excepţia parţială menţionată anterior reflectă, aşadar, faptul că procesul penal este declanşat, în acest caz, din oficiu, conform regulii oficialităţii procesului penal, însă stingerea lui se supune, prin excepţie, principiului disponibilităţii, specific procesului civil.
    31. Spre deosebire de instituţia retragerii plângerii prealabile, împăcarea nu poate interveni pe parcursul întregului proces penal, ci numai până la citirea actului de sesizare. Instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni prevăzute de Codul penal: furtul - art. 228; furtul calificat săvârşit în condiţiile art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c); furtul în scop de folosinţă - art. 230; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243; înşelăciunea - art. 244; înşelăciunea privind asigurările - art. 245. De asemenea, în materia violenţei în familie, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul penal, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe - art. 193 şi de vătămare corporală din culpă -art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare atât la plângerea prealabilă, cât şi din oficiu, dar împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, şi nu la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
    32. Cu privire la instituţia medierii, Curtea reţine că atât încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii, cât şi retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor constituie cauze prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. g) din actualul Cod de procedură penală care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale (sub aspect procedural) şi care înlătură răspunderea penală (sub aspect substanţial). Medierea lipseşte din redactarea originară a Codului de procedură penală anterior (din 1968), fiind o instituţie relativ nouă în peisajul legislativ naţional, apărută odată cu adoptarea Legii nr. 192/2006, o lege specială reglementată de legiuitorul român pentru a transpune principiile generale enunţate în anexa Recomandării nr. R (99)19 privind medierea în materie penală, adoptată de Comitetul de Miniştri în 15 septembrie 1999, în conformitate cu termenii art. 15.b din Statutul Consiliului Europei.
    33. Aşadar, sediul materiei privind instituţia medierii îl reprezintă Legea nr. 192/2006 - lege care cuprinde, alături de dispoziţiile generale, şi dispoziţii speciale, plasate în capitolul VI - Dispoziţii speciale privind medierea unor conflicte, capitol care cuprinde, la rândul său, o secţiune distinctă dedicată reglementării aplicabilităţii medierii în cauzele penale, respectiv secţiunea a 2-a - Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale, care cuprinde prevederile art. 67-70.
    34. Art. 1 din Legea nr. 192/2006 defineşte medierea drept „o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. (2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile“.
    35. Medierea reprezintă, în concluzie, o modalitate alternativă şi facultativă prin care părţile unui conflict urmăresc în mod voluntar să stingă în mod amiabil acel litigiu, apelând la procedura medierii, condusă de un profesionist, respectiv un mediator, care, pe baza încrederii şi liberului consimţământ al părţilor, va facilita negocierile dintre acestea în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi confidenţialitate pentru obţinerea unor soluţii reciproc avantajoase, eficiente şi durabile.
    36. Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 192/2006, domeniul de aplicare a instituţiei medierii este unul general, medierea fiind susceptibilă a fi aplicabilă în orice materie, esenţial fiind ca părţile implicate să aibă prerogativa dispoziţiei asupra drepturilor în discuţie, fiind, aşadar, pretabilă prin definiţie domeniului dreptului privat, dar şi dreptului penal, în anumite condiţii expres precizate. Medierea poate avea loc în cadru extrajudiciar sau judiciar, iar în acest ultim caz se aplică în litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor (art. 60^1 şi 61 din lege).
    37. Procedura medierii parcurge, în esenţă, trei etape: (1) etapa prealabilă medierii, declanşată prin prezentarea uneia dintre părţi la un mediator, care ulterior va face demersurile legale pentru invitarea celeilalte părţi, având loc apoi activitatea de informare şi consiliere a părţilor cu privire la procedura medierii şi avantajele acesteia, etapă ce se finalizează, în caz de acceptare, cu încheierea unui contract de mediere între mediator şi părţile implicate (în formă scrisă), iar în caz de refuz, cu încetarea procedurii de mediere; (2) etapa medierii propriuzise, în care mediatorul facilitează, în cadrul şedinţelor de mediere, discuţiile şi negocierile dintre părţi, în prezenţa acestora sau a reprezentanţilor acestora, cu scopul soluţionării litigiului în condiţii reciproc avantajoase, eficiente şi durabile; (3) etapa închiderii procedurii medierii, care poate avea fie un rezultat pozitiv, în sensul că, în urma activităţii de mediere, părţile ajung la o înţelegere, ce poate îmbrăca forma scrisă a acordului de mediere, fie un rezultat negativ, când părţile nu au ajuns la o înţelegere şi medierea a eşuat, fie prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi; în toate situaţiile, mediatorul va întocmi un proces-verbal despre modalitatea de închidere a medierii, semnat de către acesta şi de către părţi, personal sau prin reprezentant.
    38. Procedura medierii are efect suspensiv asupra procedurilor judiciare în curs. La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat să transmită instanţei de judecată competente acordul de mediere şi procesul-verbal de închidere a medierii în original şi în format electronic, dacă părţile au ajuns la o înţelegere, sau doar procesul-verbal de închidere a medierii. Astfel, judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată la cererea părţilor, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru suspendarea judecăţii, iar pe durata desfăşurării procedurii de mediere cursul termenului perimării va fi suspendat pentru o perioadă de cel mult 3 luni de la data semnării contractului de mediere. Procesul-verbal de închidere a medierii este actul care repune în termen procedurile suspendate.
    39. Procedura medierii în cauzele penale este prevăzută atât de dispoziţiile speciale din Legea nr. 192/2006, respectiv art. 67-70, cât şi de norme speciale cuprinse în prezent în actualul Cod de procedură penală la art. 16 alin. (1) lit. g), art. 78, art. 81 alin. (1) lit. i), art. 83 lit. g), art. 275 alin. (1) pct. 2 lit. c), art. 312 alin. (3) şi art. 367 alin. (3).
    40. Sub aspectul evoluţiei legislative, Curtea observă că vechiul Cod de procedură penală nu conţinea, în forma sa iniţială, vreo referire la instituţia medierii, abia prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, fiind introduse dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale, cuprinse în art. 10 alin. (1) lit. h) şi în art. 16^1. Ulterior adoptării noului Cod de procedură penală prin Legea nr. 135/2010 şi concomitent cu intrarea sa în vigoare la data de 1 februarie 2014 (şi cu abrogarea vechiului Cod de procedură penală) a intrat în vigoare şi Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, astfel fiind introduse unele norme speciale referitoare la mediere în cuprinsul art. 276 alin. (3) şi al art. 318 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    41. Potrivit dispoziţiilor art. 67-70 din Legea nr. 192/2006, medierea se aplică în cauzele penale atât în latura penală, cât şi în latura civilă. Părţile nu pot fi constrânse să accepte procedura medierii, însă organele judiciare au obligaţia de a le informa cu privire la avantajele acestei proceduri, în cazul infracţiunilor în care medierea este posibilă. Etapele procedurii de mediere sunt aceleaşi ca şi în dreptul comun, cu diferenţa că medierea în procesul penal trebuie să se desfăşoare astfel încât să fie respectate drepturile fiecărei părţi ori ale fiecărui subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret. Procesul-verbal întocmit potrivit acestei legi, prin care se închide procedura medierii, trebuie să arate dacă persoanele între care s-a desfăşurat procedura medierii au beneficiat de asistenţa unui avocat şi de serviciile unui interpret ori, după caz, să menţioneze că au renunţat expres la acestea [art. 68 alin. (1)]. În cadrul procedurii medierii, minorii beneficiază, de asemenea, de aceleaşi garanţii specifice procesului penal.
    42. Medierea poate avea loc înainte sau după începerea procesului penal, iar începerea procedurii medierii, demonstrată prin depunerea contractului de mediere, suspendă termenul prevăzut de lege pentru depunerea plângerii prealabile sau, după caz, poate suspenda judecata pentru cel mult 3 luni, procedura fiind reluată din oficiu. Pentru soluţionarea acţiunii penale ori a acţiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic, dacă părţile au ajuns la o înţelegere, sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii, dacă aceasta a eşuat.
    43. Domeniul de aplicare a instituţiei medierii în cauzele penale este configurat de dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 şi este reprezentat de sfera reunită, cumulată, a infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (enumerate mai sus) cu cea specifică infracţiunilor pentru care este posibilă împăcarea, potrivit legii (de asemenea enumerate anterior).
    44. Momentul procesual până la care poate interveni procedura medierii în cauzele penale este, potrivit art. 67 alin. (2^2) teza finală din Legea nr. 192/2006, până la citirea actului de sesizare a instanţei.
    45. Legea nr. 192/2006, prin art. 67 alin. (2^2) teza întâi, conferă medierii particularitatea de cauză sui generis care înlătură răspunderea penală, ceea ce o aseamănă aparent cu celelalte cauze care înlătură răspunderea penală prevăzute de Codul penal la art. 152-159 şi îndeosebi cu împăcarea, aşa cum susţin şi autoarele prezentei excepţii de neconstituţionalitate. Instanţele de judecată care au sesizat din oficiu Curtea Constituţională cu neconstituţionalitatea sintagmei „dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare“ din cuprinsul prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 arată în acest sens că atât împăcarea, cât şi medierea urmăresc aceeaşi finalitate stabilită de legiuitor, cea de înlăturare a răspunderii penale, astfel că nu este justificată condiţionarea obţinerii acestui efect legitim, impusă inculpatului doar în cazul medierii, de recunoaştere a faptelor în faţa organelor judiciare.
    46. Faţă de aceste critici şi în considerarea celor anterior expuse, Curtea constată că susţinerile de neconstituţionalitate formulate se bazează pe o aparenţă de similitudine dintre cele două instituţii juridice - medierea şi împăcarea, asemănare care nu se poate transforma însă într-o identitate perfectă între acestea, până la suprapunere.
    47. Deşi au anumite trăsături comune, medierea şi împăcarea sunt şi rămân instituţii juridice diferite, cu regimuri juridice diferite.
    48. Astfel, medierea este reglementată distinct, printr-o lege specială - Legea nr. 192/2006, se caracterizează printr-o procedură proprie, iar activitatea de mediere în sine, alături de cele adiacente acesteia, constituie obiectul unei profesii juridice distincte, cea de mediator. Deşi atât medierea, în esenţa sa, cât şi împăcarea urmăresc în principiu stingerea totală sau parţială a unor neînţelegeri sau a unui conflict între două sau mai multe persoane şi ajungerea la o înţelegere între acestea, medierea denotă procesul instituţionalizat prin care legiuitorul a reglementat modalitatea procedurală prin care poate avea loc rezolvarea amiabilă a unor situaţii conflictuale, stabilind etape procedurale obligatorii, cu efecte juridice specifice.
    49. Înţelegerea părţilor reprezintă rezultatul final al procedurii de mediere, dacă aceasta s-a încheiat cu succes printr-un acord reciproc convenabil. Dacă părţile doresc, această înţelegere se transcrie sub forma acordului de mediere, act sub semnătură privată care, în condiţiile verificării şi atestării de către avocaţii părţilor, de către notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul părţilor, devine titlu executoriu. Aşadar, acordul de mediere reprezintă instrumentul juridic care perfectează înţelegerea părţilor, astfel fiind depăşite limitele unei simple convenţii mutuale a părţilor. Înţelegerea părţilor poate fi supusă unor termene şi condiţii legale. Dacă obiectul înţelegerii vizează transferul dreptului de proprietate privată privind bunuri imobile, atunci trebuie redactat un acord de mediere ce urmează să fie prezentat notarului public sau instanţei de judecată pentru îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă impuse de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute.
    50. Dacă în alte materii încheierea în formă scrisă a acordului de mediere este facultativă şi depinde, ca regulă, de natura obiectului înţelegerii (de exemplu, este obligatorie forma scrisă în domeniul transferurilor de bunuri imobile), în materie penală aceasta nu mai este o opţiune a părţilor, forma scrisă fiind obligatorie, la fel ca în cazul tuturor celorlalte documente juridice întocmite în cursul procedurii medierii (contractul de mediere şi procesul-verbal de închidere a procedurii).
    51. Scopul încheierii unui acord de mediere în cauzele penale este acela de evitare a unui proces penal sau de încetare a acestuia, dacă a început. Prin urmare, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale depinde de depunerea plângerii prealabile de către persoana vătămată, o clauză esenţială a acordului de mediere a părţilor prevede ca partea vătămată să nu o depună în termenul stabilit de lege, dacă procesul penal nu a început, sau să o retragă, dacă procesul penal a început. În cazul infracţiunilor în privinţa cărora este permisă împăcarea, clauza centrală a acordului de mediere o reprezintă înţelegerea părţilor, reciproc avantajoasă, împăcarea propriu-zisă, astfel încât să fie împiedicată continuarea procesului penal, conform art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală sau să fie înlăturată răspunderea penală, în temeiul art. 67 alin. (2^2) din Legea nr. 192/2006.
    52. Spre deosebire de procedura medierii, împăcarea este o instituţie juridică cu tradiţie în dreptul penal şi procesual român, fiind reglementată şi în legile penale anterioare. Referitor la condiţiile pe care actul de voinţă al împăcării părţilor trebuia să le îndeplinească pentru a fi constatată încetarea procesului penal şi a fi înlăturată răspunderea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a examinat un recurs în interesul legii şi a statuat, prin Decizia nr. XXVII din 18 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007: că „Încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu mandat special, ori prin înscrisuri autentice.“ Aşadar, împăcarea era necondiţionată, totală şi definitivă, iar pentru a dobândi efectele juridice specifice legii penale generale, era necesar ca părţile să se prezinte personal sau prin reprezentanţi în faţa instanţei de judecată, care constata în mod direct actul de voinţă bilateral al acestora.
    53. Totodată, împăcarea - ca instituţie reglementată de art. 159 din Codul penal - nu implică în mod obligatoriu un acord scris care să exprime înţelegerea părţilor şi stinge nu doar acţiunea penală, ci şi acţiunea civilă din cauza penală. Or, medierea nu impune un acord necondiţionat al părţilor de a se împăca; dimpotrivă, misiunea mediatorului este, în esenţă, să identifice, prin analiză, discuţii şi negocieri, soluţia optimă pentru toate părţile conflictului, soluţie eficientă, durabilă şi reciproc avantajoasă, fără să existe însă vreo obligaţie din partea uneia dintre părţi de a renunţa necondiţionat la drepturile sau interesele pretinse ce fac obiectul procedurii medierii.
    54. Este adevărat că asemănarea dintre cele două instituţii se fundamentează pe efectele comune în materie penală, respectiv încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale, şi pe o particularitate procesuală comună, dată de momentul identic până la care ambele modalităţi de soluţionare amiabilă a conflictului pot interveni, şi anume până la citirea actului de sesizare. Este adevărat că, prin Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 35, Curtea Constituţională a reţinut că „încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esenţă, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale.“, sens în care a şi stabilit, contrar celor statuate la pct. 2 din dispozitivul Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, că momentul procesual până la care poate interveni încheierea unui acord de mediere cu privire la această categorie de infracţiuni pentru a produce efecte este cel al citirii actului de sesizare a instanţei, dar această constatare nu poate fundamenta în mod exclusiv teza identităţii dintre cele două instituţii juridice, deoarece aceasta vizează exclusiv egalitatea procesuală a părţilor din cauzele penale privind infracţiunile la care împăcarea este posibilă şi se referă la aplicabilitatea aceluiaşi moment procesual atât sub regimul juridic al instituţiei împăcării, cât şi sub regimul juridic al medierii care vizează infracţiunile pentru care este posibilă împăcarea, nu şi cele pentru care este necesară plângerea prealabilă pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
    55. Se poate conchide, pentru simplificare, că medierea în cauzele penale reprezintă o modalitate mai complexă de realizare a unei împăcări a părţilor printr-o înţelegere scrisă (acordul de mediere), având pe alocuri elemente comune cu instituţia împăcării reglementată de art. 159 din Codul penal, dar distingându-se prin trăsături proprii, ce îi configurează un regim juridic distinct, reglementat de legea specială în materie, Legea nr. 192/2006. Legiuitorul a dorit ca instituţia medierii să fie incidentă în cauzele penale, dar cu respectarea condiţiilor prevăzute în această lege specială, ceea ce marchează în mod evident o distincţie de regim juridic între mediere şi împăcare.
    56. În sensul prevalenţei legii speciale faţă de legea penală generală în privinţa aplicabilităţii medierii sunt reglementate chiar dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care enumeră drept impediment al desfăşurării în continuare a procesului penal, alături de retragerea plângerii prealabile şi împăcare, şi încheierea unui acord de mediere „în condiţiile legii“.
    57. O astfel de condiţie de aplicabilitate a medierii în cauzele penale, prevăzută de legea specială a medierii, este cea criticată în prezenta cauză, potrivit căreia, la încheierea unui acord de mediere, autorul trebuie să recunoască fapta în faţa organelor judiciare, sau în faţa mediatorului, dacă procesul penal nu a început, pentru a se da efectul juridic al încetării procesului penal şi al înlăturării răspunderii penale.
    58. Aşa cum s-a arătat, această sintagmă a fost introdusă în cuprinsul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2019. Această ordonanţă de urgenţă a fost adoptată, conform preambulului său, pentru implementarea în dreptul intern a Directivei 2012/29/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului, în caz contrar fiind iminentă declanşarea împotriva României a procedurii de infringement în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
    59. Condiţia criticată în cauză, astfel introdusă la art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, se regăseşte în cuprinsul art. 12 - Dreptul la garanţii în contextul serviciilor de justiţie reparatorie din Directiva 2012/29/UE, care, la alin. (1) lit. c) prevede că „(1) Statele membre iau măsuri care garantează protecţia victimei împotriva victimizării secundare şi repetate, precum şi a intimidării şi răzbunării, care să se aplice atunci când se recurge la orice serviciu de justiţie reparatorie. Astfel de măsuri garantează victimelor care optează să participe în procesul de justiţie reparatorie că beneficiază, la cerere, de acces la servicii de justiţie reparatorie sigure şi competente, cu respectarea cel puţin a următoarelor condiţii: (…) c) autorul infracţiunii a recunoscut faptele de bază ale cauzei; (…)“
    60. Aşadar, condiţia suplimentară a recunoaşterii faptei face parte din ansamblul măsurilor legislative apte să asigure, în optica legiuitorului european, o mai eficientă modalitate de recunoaştere şi respectare a victimelor fenomenului infracţional în cadrul politicii de justiţie reparatorie. Justiţia reparatorie este definită la art. 2 alin. (1) lit. d) din Directiva 2012/29/UE ca fiind „orice proces prin care victima şi autorul infracţiunii pot, în cazul în care consimt liber, să participe activ la soluţionarea problemelor generate de infracţiune cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale“.
    61. Justiţia reparatorie sau restaurativă acordă prevalenţă drepturilor victimei criminalităţii, stabilind în acest sens măsuri şi servicii de informare, de sprijin şi de protecţie acordate victimelor infracţiunilor, sediul materiei fiind reprezentat, în dreptul intern, de Legea nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie 2004. Unul dintre drepturile victimelor stabilite în această lege este dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege [art. 4 alin. (1) lit. i)].
    62. Legea nr. 211/2004 a suferit ample intervenţii prin aceeaşi Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 24/2019, fiind implementate măsuri în asigurarea unor drepturi ale oricărei persoane victime şi a membrilor familiei acesteia, după caz, cum ar fi: dreptul de a-i fi recunoscută condiţia de victimă ca atare din momentul identificării, de a fi tratată cu respect, profesionalism, de a beneficia de protecţie şi sprijin individualizate, de a obţine compensaţii financiare şi de a i se restabili drepturile (art. 1^1); asigurarea, în cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, de personal specializat care stabileşte legături directe cu victimele infracţiunilor şi înfiinţarea unui compartiment distinct pentru sprijinirea victimelor infracţiunilor, [art. 2 şi art. 3^1 alin. (1)]; posibilitatea înfiinţării Serviciului pentru Sprijinirea Victimelor Infracţiunilor la nivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor [art. 3^1 alin. (6)]; reglementarea etapelor şi stabilirea principiilor generale care guvernează activitatea/procesul de informare, sprijinire şi protecţie a victimelor infracţiunilor (art. 3^2 şi 3^3) etc.
    63. Unul dintre principiile centrale care dirijează activităţile şi măsurile statale de protecţie a victimelor este, în urma modificărilor legislative introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2019, respectarea nevoilor victimei, prin aceasta înţelegându-se că activitatea de informare, sprijin şi protecţie a victimelor infracţiunilor este subordonată scopului atenuării efectelor negative ale infracţiunii şi reparării prejudiciilor de orice tip, inclusiv de ordin psihic, suferite de către victimă ca urmare a comiterii infracţiunii [art. 3^3 lit. a) din Legea nr. 211/2004].
    64. Curtea reţine că noua condiţie de aplicare a instituţiei medierii în cauzele penale, introdusă prin art. II din ordonanţa de urgenţă menţionată în cuprinsul art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, conform căreia autorul trebuie să îşi recunoască fapta în faţa organului judiciar sau, dacă procesul penal nu a început, în faţa mediatorului, pentru a beneficia de efectul juridic de înlăturare a răspunderii penale, reprezintă tocmai o măsură de natură să asigure respectarea în procedura medierii a principiului mai sus enunţat. Recunoaşterea faptei în mod direct, personal, în faţa organului judiciar reprezintă, în definitiv, manifestarea unui act de conduită necesar pentru exteriorizarea unui proces de conştiinţă a autorului şi are, în primul rând, natura unui act reparatoriu moral, întrucât poate să ofere victimei o minimă satisfacţie psihică în raport cu autorul agresiunii. Infracţiunile pentru care este posibilă medierea în condiţiile legii sunt, aşa cum s-a arătat anterior, cele pentru care este necesară depunerea plângerii prealabile, precum şi cele pentru care, deşi acţiunea penală se exercită din oficiu, legiuitorul a permis ca împăcarea părţilor să determine încetarea procedurilor penale împotriva făptuitorului. Prin urmare, infracţiunile cuprinse în domeniul de aplicare a medierii în materie penală se caracterizează, în general, printr-un grad mai redus de gravitate abstractă şi pericol social, dar implică, în general, preexistenţa unei anumite relaţii personale între victimă şi agresor, a unei interrelaţionări anterioare agresiunii care se poate baza şi pe un anumit nivel de afectivitate personală. De aceea, factorul psihologic nu poate fi neglijat când vorbim despre măsuri restaurative care, în esenţă, urmăresc să repună integral victima în starea sa anterioară agresiunii suferite, în dimensiunile sale psihice, de sănătate mentală şi fizică şi materială. Desigur, poate fi un ideal ca starea psihică şi mentală a victimei să fie definitiv recuperată, însă recunoaşterea faptei de către autor, personal şi direct în faţa organelor judiciare sau a mediatorului, după caz, poate contribui într-o oarecare măsură la redresarea stării psihice a victimei şi, totodată, poate reprezenta pentru autorul agresiunii un act de conştientizare în procesul său de reeducare. Astfel, măsura recunoaşterii urmăreşte, în primul rând, protejarea drepturilor victimei, prin acordarea unei minime reparaţii morale.
    65. Totodată, recunoaşterea faptei are consecinţe directe asupra reparaţiei materiale la care are dreptul victima infracţiunii. Art. 23 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală prevede, cu privire la pretenţiile civile, că inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii, iar inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile civile. Spre deosebire de împăcarea părţilor, încheierea unui acord de mediere în condiţiile legii are doar efectul încetării procesului penal şi al înlăturării răspunderii penale, fără a stinge şi acţiunea civilă. Prin urmare, în cazul aplicării medierii, acţiunea civilă rămâne deschisă, iar recunoaşterea faptei de autorul acesteia reprezintă o modalitate prin care se facilitează soluţionarea acţiunii civile cu scopul obţinerii despăgubirilor şi reparaţiilor civile de către partea vătămată.
    66. Sintetizând, se reţine că sintagma „dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare“ din cuprinsul prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 reprezintă o condiţie specială pentru obţinerea efectului de înlăturare a răspunderii penale pe care îl generează încheierea unui acord de mediere. Această condiţie, cuprinsă în legea specială în materia medierii, se justifică prin aceea că aparţine unui set de măsuri pe care statul este obligat să îl adopte în procesul de implementare a standardelor europene în materia justiţiei reparatorii şi vizează, în esenţă, protecţia victimelor infracţiunii. Instituţia medierii în cauze penale, deşi are anumite trăsături comune cu instituţia împăcării, nu se confundă cu aceasta, caracterizându-se printr-un regim juridic propriu, reglementat de Legea nr. 192/2006.
    67. În lumina argumentelor arătate, Curtea constată că susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi în art. 124 alin. (2), care prevăd că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, sunt neîntemeiate, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă ca atare.
    68. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în Dosarul nr. 15.588/300/2019 şi de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală în Dosarul nr. 27.102/4/2019 şi constată că sintagma „dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare“ din cuprinsul prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti şi Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 8 aprilie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent-şef delegat,
                    Claudia Margareta Krupenschi

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 204 din 8 aprilie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 204 din 8 aprilie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare" din cuprinsul prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 204 din 8 aprilie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare" din cuprinsul prevederilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator