Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 201 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal cu referire la sintagma „funcţie publică de orice natură“ şi art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 201 din 9 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal cu referire la sintagma „funcţie publică de orice natură“ şi art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 201 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal cu referire la sintagma „funcţie publică de orice natură“ şi art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 626 din 27 iulie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, excepţie ridicată de Marius Militaru în Dosarul nr. 4.318/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, respectiv a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie invocată, din oficiu, în acelaşi dosar de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.699D/2017.
    2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 717 din 29 octombrie 2015, paragrafele 25, 26, 29 şi 32.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 27 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.318/118/2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, excepţie ridicată de Marius Militaru, respectiv cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie invocată din oficiu, în apelul declarat de autorul excepţiei împotriva Sentinţei penale nr. 72 din 22 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul nr. 4.318/118/2015, prin care acesta a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 289 alin. (1) din Codul penal. În cuprinsul sentinţei penale de condamnare instanţa a reţinut că inculpatul, autor al excepţiei, are calitatea de funcţionar public în condiţiile art. 175 din Codul penal, fără a se stabili dacă îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sau dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, reţinându-se, totodată, că acesta este angajat în calitate de şef de secţie la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Constanţa cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată. În procedura apelului, inculpatul, autor al excepţiei, a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina sa în infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (2) din Codul penal cu reţinerea calităţii de funcţionar public asimilat, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, întrucât, din probele administrate în cauză, se constată că activitatea acestuia în cadrul spitalului public se desfăşura în baza unui contract de mandat şi nu a unui contract de muncă pe durată nedeterminată, în speţă fiind vorba de un contract de administrare pe durată determinată, neaflându-se în situaţia premisei stabilite prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Cu privire la acest din urmă aspect, instanţa de apel a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 5 din 28 februarie 2017, sesizarea fiind respinsă ca inadmisibilă, instanţa supremă reţinând în considerente, printre altele, că Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 oferă criteriile pe baza cărora se poate aprecia asupra calităţii de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, chiar şi cu privire la medicul şef de secţie dintr-un spital public.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 175 din Codul penal nu defineşte „funcţia publică“ astfel încât să se poată stabili în mod clar ce se înţelege prin sintagma „funcţie publică de orice natură“.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate din oficiu, instanţa de judecată susţine că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, încalcă prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, în măsura în care definirea cu caracter juridic obligatoriu a acestei noţiuni legale - „funcţia publică“ - drept cerinţă pozitivă referitoare la definirea subsecventă, în una dintre modalităţile prevăzute de legea penală a unei alte noţiuni legale, aceea de „funcţionar public“, poate fi extinsă de la raporturile juridice definite expres în legislaţia primară non-penală, constând în art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, la alte raporturi juridice stabilite, pe cale interpretativă, în scopul definirii înţelesului acestei noţiuni legale într-o altă materie decât în cea în care a fost adoptată prescripţia normativă, respectiv în materie penală. În acest sens, constată că prevederile art. 175 din Codul penal reglementează noţiunea de funcţionar public, în sensul legii penale, în două subcategorii principale, respectiv aceea de funcţionar public definit de alin. (1) şi aceea de funcţionar public asimilat, definit de alin. (2). La alin. (1), noţiunea juridică de funcţionar public conţine mai multe subcategorii de definire, printre care şi cea prevăzută la alin. (1) lit. b) teza finală, conform căreia este funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, exercită o funcţie publică de orice natură. Apreciază că norma juridică mai sus expusă are caracter incomplet, apelând la o noţiune juridică definită printr-o altă normă conţinută într-o altă lege în vigoare, respectiv în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999. Invocă, în acest sens, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 45, 49 şi 61. În lumina acestor considerente, având caracter obligatoriu, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, constată că noţiunea de „funcţie publică“ nu este definită în Codul penal şi, ca atare, prevederile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal au caracter de normă incompletă, urmând a fi completate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26 din 3 decembrie 2014 intrând în contradicţie cu principiul constituţional prevăzut de art. 61 alin. (1) potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Reţine că noţiunea de „funcţionar public“, în sensul legii penale, poate primi o altă valoare distinctă de cea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, întrucât, în ansamblu, prevederile art. 175 din Codul penal constituie o nouă definiţie a acestei noţiuni juridice, specifică dreptului penal şi diferită de norma juridică nepenală. Totuşi, una dintre modalităţile de definire a funcţionarului public în sensul legii penale utilizează în stabilirea notei caracteristice a definiţiei, la rândul ei, o altă noţiune juridică, ce este definită doar în norma civilă de trimitere şi, ca atare, în lipsa unei definiţii specifice penale pentru aplicarea standardului obiectiv de interpretare, sfera de cuprindere a noţiunii juridice „funcţia publică“ nu poate depăşi, prin modalităţi interpretative extensive de tip analogic, sfera de cuprindere a prescripţiei normative din domeniul de bază. Aşadar, susţine că modalitatea de interpretare a noţiunii de „funcţie publică“ din Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală depăşeşte aptitudinea interpretativă prevăzută de art. 475-477 din Codul de procedură penală, instanţa supremă, chiar şi în realizarea atribuţiei de asigurare a unei practici judiciare unitare neputând oferi interpretări care extind domeniul definiţiei date unei noţiuni juridice de către legiuitor, întrucât ar încălca atribuţiile unei alte puteri fundamentale, puterea legislativă. Apreciază că sintagma „de orice natură“ nu este în măsură să extindă limitele definiţiei noţiunii juridice de „funcţie publică“ peste voinţa legiuitorului, ci, eventual, poate avea relevanţă în ceea ce priveşte clasificarea funcţiilor publice efectuată în capitolul II al Legii nr. 188/1999. Reţine că nu există în legislaţia penală o definiţie a noţiunii legale de „funcţie publică“ având un înţeles distinct celui conţinut de prescripţia normativă explicită din Legea nr. 188/1999. Susţine că principiile de interpretare a legii de către instanţele judecătoreşti, inclusiv de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în realizarea rolului prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituţie, precum şi limitele acestuia au fost stabilite cu forţă obligatorie superioară de către Curtea Constituţională în practica sa constantă, respectiv în deciziile nr. 265 din 6 mai 2014, nr. 397 din 15 iunie 2016 şi nr. 1.092 din 18 decembrie 2012. Instanţa face referire la necesitatea obiectivelor de politică penală reţinute ca argument al interpretării efectuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, având părere concordantă cu privire la necesitatea incriminării penale a unor fapte antisociale cu impact semnificativ, în măsura în care valorile sociale lezate nu pot fi apărate prin alte mijloace de drept nepenal, însă constată că acesta este atributul unic al legiuitorului şi, pe cale de consecinţă, norma penală, astfel cum a fost interpretată, poate fi considerată ca având caracter neconstituţional, întrucât interpretarea este produsă de o altă putere decât puterea legislativă, cu depăşirea limitelor constituţionale în mod extensiv în defavoarea persoanei acuzate.
    7. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, ridicată de Marius Militaru, este neîntemeiată cât priveşte criticile de neconstituţionalitate raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie şi întemeiată în ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate vizând încălcarea art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care oferă un nivel mai înalt de protecţie decât prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3), caracterul echitabil al procesului în materie penală fiind viciat în măsura neclarităţii normei pe care se întemeiază acuzarea.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că instanţa de control constituţional s-a pronunţat cu privire la sfera noţiunii de „funcţionar public“ în sensul legii penale, validând mecanismul de răspundere penală pentru funcţionarii publici, în sensul autonom stabilit prin art. 175 din Codul penal. În acest sens, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 81 din 27 februarie 2013, nr. 1.611 din 20 decembrie 2011 şi nr. 46 din 17 mai 1994. Reţine că sintagma „funcţie publică de orice natură“, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea „funcţionar public“ este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public. Invocă, de asemenea, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, potrivit cărora în categoria „funcţionarilor publici“ se includ şi „medicii“. Totodată, face referire la definiţia „agentului public“ cuprinsă în art. 2 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, respectiv art. 1 din Convenţia penală privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999 şi ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, reamintind că, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea fundamentală, „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte“. Referitor la critica privind încălcarea art. 61 alin. (1) din Constituţie, apreciază că aceasta este, în mod vădit, neîntemeiată, în condiţiile în care chiar prevederile Legii fundamentale, art. 126, stabilesc rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea reţine că procedura privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este strict reglementată de lege în art. 475-477^1 din Codul de procedură penală.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal în raport cu prevederile art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Având însă în vedere susţinerile autorului excepţiei, Marius Militaru, cuprinse în notele scrise aflate la dosar, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, cu referire la sintagma „funcţie publică de orice natură“, şi art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Prin decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal“. Art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal are următorul cuprins: „Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: […] b) exercită o funcţie (...) publică de orice natură; […].“
    13. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor penale criticate, autorul excepţiei, Marius Militaru, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar instanţa de judecată invocă dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală potrivit cărora Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând, în paragrafele 22-33, că prin decizia precitată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 7.932/102/2012, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, şi a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal.
    15. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, scopul utilizării de către legiuitor, în dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei „funcţie publică de orice natură“, iar nu „funcţie publică“, şi anume acela de a evita existenţa unei suprapuneri între noţiunea de „funcţie publică“ în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea legii penale. Instanţa supremă a reţinut că sintagma „funcţie publică de orice natură“, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, defineşte o categorie mai largă decât funcţia publică aşa cum este ea înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de „funcţionar public“ este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    16. Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, Curtea Constituţională a statuat - referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înţelesul noţiunilor de „funcţionar public“ şi „funcţionar“ - că reglementarea prin lege implică definirea de către însăşi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseşte, cu condiţia să nu fie vorba de termeni definiţi prin Constituţie, în acest caz legiuitorul având obligaţia să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noţiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naştere la diferenţe în determinarea conţinutului şi a înţelesului aceloraşi termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăţi de interpretare cu ocazia aplicării dispoziţiilor legale care conţin noţiuni omonime folosite cu sens diferit, dar - în măsura în care nu se abate de la Constituţie - nu este neconstituţional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iulie 2002).
    17. Cu privire la caracterul autonom al noţiunii de „funcţionar public“, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că semnificaţia noţiunii de „funcţionar public“ din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de „funcţionar“ din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public“ şi de „funcţionar“ au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, atât datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
    18. Curtea a constatat, totodată, că legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunţat la definiţia legală a noţiunii de „funcţionar“, iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiţie mai detaliată a noţiunii de „funcţionar public“ faţă de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, „funcţionarul public“ este „persoana care, cu titlu permanent sau temporar cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia“, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“.
    19. Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, faptul că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracţiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiţionează actul medical, la care este obligat profesional, moral şi legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin şi pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primeşte ori le acceptă. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, citată anterior, Curtea Constituţională a statuat - referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât şi la noul Cod penal - că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidenţă a răspunderii penale în materia infracţiunilor de serviciu şi de corupţie nu constituie un criteriu obiectiv în funcţie de care se poate justifica intervenţia legiuitorului. Aşa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia mai sus menţionată, că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public.
    20. Curtea a reţinut, totodată, că, în raport cu importanţa serviciului public de sănătate, pacienţii nu pot fi lăsaţi neprotejaţi de legea penală, astfel încât dispoziţiile art. 381 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, potrivit cărora medicul nu este funcţionar public şi nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcţionarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic şi la obligaţiile fundamentale ale medicului faţă de pacientul său. Astfel fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (1), potrivit cărora „cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea“.
    21. De asemenea, Curtea a constatat că interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia mai sus menţionată, sintagmei „funcţie publică de orice natură“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal - în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public - se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudenţe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudenţă care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcţionar public. Prin urmare, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică şi care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ şi cea din dreptul civil, astfel că nu se încalcă cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii impuse de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.
    22. Totodată, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi nici celor ale art. 16 alin. (2) privind principiul potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege“. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, prezenta decizie nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.
    23. În fine, Curtea a constatat că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile, întrucât excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţii de drept penal substanţial. De asemenea, Curtea a reţinut că nu sunt aplicabile nici prevederile constituţionale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private şi nici cele ale art. 45 privind libertatea economică.
    24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    25. Distinct faţă de considerentele precitate, referitor la critica formulată în prezenta cauză din oficiu, cu privire la competenţa instanţei supreme de a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea constată că a pronunţat Decizia nr. 624 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 19 noiembrie 2015, în care s-a reţinut că, reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată în cursul judecăţii existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a dosarului, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.
    26. Aşadar, Curtea reţine că însuşi legiuitorul român este cel care a reglementat în noul Cod de procedură penală, în virtutea calităţii sale constituţionale de unică autoritate legiuitoare a ţării, un nou instrument de unificare a practicii neunitare, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat - prin condiţia restrictivă referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei - rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.
    27. Potrivit normelor procesual penale ale art. 477 alin. (3), dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Monitorul Oficial al României, Partea I. Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept ce au format obiectul întrebării prealabile, consacrat de norma procesual penală în art. 477 alin. (3), reprezintă o transpunere a dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. În considerarea acestui rol constituţional, instanţa supremă a pronunţat Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 prin care a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Chestiunea de drept sesizată în cauză - respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzaţia săvârşirii infracţiunii de luare de mită prevăzute de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcţionarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal - a vizat interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, respectiv a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, o dezlegare cu valoare de principiu ce a fost supusă examenului instanţei supreme. În concret, astfel cum s-a arătat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a interpretat sintagma „funcţie publică de orice natură“ în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal ca definind „o categorie mai largă decât funcţia publică, aşa cum este înţeleasă în dreptul administrativ, iar noţiunea de «funcţionar public» este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare“, invocând şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014 a Curţii Constituţionale. Totodată, instanţa supremă a evidenţiat conţinutul „funcţiei publice“, corelaţia cu „interesul public“, noţiunea de „serviciu public“. Sfera persoanelor care au calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal poate fi determinată pe baza a două criterii: exercitarea unei funcţii specifice în cadrul unui sistem public şi finanţarea din fonduri publice a structurii în cadrul căreia este exercitată funcţia specifică.
    28. Aşadar, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a furnizat instanţelor criteriile necesare în raport cu care să lămurească problema de drept generată de situaţia particulară concretă cu care a fost învestită, fără a aduce atingere rolului constituţional al Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării.
    29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Militaru în Dosarul nr. 4.318/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, respectiv, din oficiu, de instanţa de judecată în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal cu referire la sintagma „funcţie publică de orice natură“ şi ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016