Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 20 din 20 octombrie 2025 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 20 din 20 octombrie 2025 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 1194 din 23 decembrie 2025

Comenteaza legea

Dosar nr. 1.360/1/2025


┌───────────────┬──────────────────────┐
│               │- preşedintele Înaltei│
│               │Curţi de Casaţie şi   │
│Lia Savonea    │Justiţie -            │
│               │preşedintele          │
│               │completului           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Carmen Elena   │- preşedintele Secţiei│
│Popoiag        │I civile              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adina Oana     │- preşedintele Secţiei│
│Surdu          │a II-a civile         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- preşedintele Secţiei│
│Elena Diana    │de contencios         │
│Tămagă         │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Eleni Cristina │- preşedintele delegat│
│Marcu          │al Secţiei penale     │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adina Georgeta │- judecător la Secţia │
│Nicolae        │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Lavinia Dascălu│- judecător la Secţia │
│               │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mirela Vişan   │- judecător la Secţia │
│               │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mariana        │- judecător la Secţia │
│Hortolomei     │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihai Andrei   │- judecător la Secţia │
│Negoescu-Gândac│I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Liviu Eugen    │- judecător la Secţia │
│Făget          │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Iulia Manuela  │- judecător la Secţia │
│Cîrnu          │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Rodica Zaharia │- judecător la Secţia │
│               │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Valentina      │- judecător la Secţia │
│Vrabie         │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petronela Iulia│- judecător la Secţia │
│Niţu           │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Iulia Craiu    │- judecător la Secţia │
│               │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adriana Nicolae│- judecător la Secţia │
│               │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Carmen Maria   │de contencios         │
│Ilie           │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Adriana Florina│de contencios         │
│Secreţeanu     │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Vasile Bîcu    │de contencios         │
│               │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Carmen Mihaela │de contencios         │
│Voinescu       │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Bogdan Cristea │de contencios         │
│               │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Alina Irina    │de contencios         │
│Prisecaru      │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Valerica Voica │- judecător la Secţia │
│               │penală                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adrian Glugă   │- judecător la Secţia │
│               │penală                │
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.360/1/2025 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare, Antonia Eleonora Constantin.
    4. La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Repana, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti, ce formează obiectul Dosarului nr. 1.360/1/2025.
    6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, acordă cuvântul asupra recursului în interesul legii reprezentantei procurorului general.
    7. Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii judiciare, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială prezentată în sesizarea de recurs în interesul legii, în sensul că sintagma „instanţa la care una dintre părţi este judecător“ din cuprinsul art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă trebuie interpretată şi aplicată în sensul restrictiv, acela de complet de judecată în cadrul căruia una dintre părţi este judecător. Susţine argumentele formulate în scris prin punctul de vedere depus la dosar.
    8. Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti
    9. Prin Hotărârea nr. 13 din 19 iunie 2025, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti a sesizat instanţa supremă cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează problema de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
    10. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 23 iunie 2025, formându-se Dosarul nr. 1.360/1/2025, cu termen de soluţionare la data de 20 octombrie 2025.

    II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării
    11. Codul de procedură civilă:
    "ART. 42
    (1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii: (...)
    5. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător; (...)"

    III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării
    12. Autorul sesizării a arătat că problema de drept a fost soluţionată diferit la nivelul instanţelor naţionale, existând practică judiciară neunitară referitoare la modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
    13. Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, sintagma „instanţa la care una dintre părţi este judecător“ din cuprinsul textului de lege menţionat a fost interpretată în sens larg, interesând faptul că partea este judecător în cadrul instanţei pe rolul căreia se află cauza în care judecătorul este, la rândul său, parte, iar nu şi calitatea acestuia de membru în completul de judecată învestit cu judecarea procesului.
    14. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, aceeaşi sintagmă a primit o interpretare restrictivă, reţinându-se că se referă la completul de judecată în cadrul căruia una dintre părţi este judecător, fiind legal învestit cu soluţionarea cauzei în care judecătorul care formulează declaraţia de abţinere este, la rândul său, parte.
    15. S-a apreciat că această interpretare restrictivă răspunde intenţiei legiuitorului, în condiţiile în care cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 şi 42 din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare, iar constatarea lor impune existenţa unor indicii certe care să susţină subiectivismul şi lipsa de imparţialitate a judecătorului.

    IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    16. Cu ocazia examinării dispoziţiilor art. 27 din Codul de procedură civilă din 1865, care reglementau cazurile de recuzare a judecătorilor, Curtea Constituţională a reţinut prin numeroase decizii că, prin această reglementare, este împiedicată posibilitatea îndepărtării de către o parte de reacredinţă a unui judecător pentru motive subiective sau netemeinice, situaţie care nu contravine textelor constituţionale şi nici jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (spre exemplu, Decizia nr. 40 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 24 februarie 2005; Decizia nr. 1.059 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 24 noiembrie 2008; Decizia nr. 683 din 5 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 4 iunie 2009; Decizia nr. 155 din 25 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 2 aprilie 2010; Decizia nr. 301 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011).
    17. În privinţa dispoziţiilor art. 28 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea Constituţională a reţinut că instituţia recuzării în procesele judiciare se justifică prin imperativul asigurării unei judecăţi imparţiale, în care părţile să fie protejate de eventuala părtinire a judecătorului, cauzată de legătura de rudenie sau afinitate cu una dintre părţi, interesul personal pe care îl are în soluţionarea cauzei deduse judecăţii sau alte asemenea împrejurări, expres prevăzute de lege. În consecinţă, s-a arătat că recuzarea nu poate fi decât individuală, şi nu colectivă, şi nici nu poate conduce, în sistemul nostru juridic, la împiedicarea tuturor judecătorilor unei instanţe de a judeca procesele cu care au fost învestiţi în condiţiile legii (a se vedea Decizia nr. 1.059 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 24 noiembrie 2008).
    18. Curtea Constituţională a mai reţinut că relaţiile de colegialitate dintre judecătorii aceleiaşi instanţe sau chiar din cadrul aceleiaşi secţii nu justifică suspiciunea privind imparţialitatea judecătorilor care urmează să soluţioneze cererea de recuzare îndreptată împotriva unui alt judecător şi, cu atât mai puţin, nerespectarea regulilor şi garanţiilor procedurale care asigură desfăşurarea unui proces echitabil (a se vedea Decizia nr. 150 din 23 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 24 martie 2006).
    19. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi, prezentând relevanţă considerentele de la paragrafele 19-26 ale acestei decizii.

    V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    20. În legătură cu problema de drept sesizată poate fi menţionată Decizia nr. 7 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 22 iunie 2016, prin care s-a stabilit că: „I. Sintagma «instanţa la care îşi desfăşoară activitatea» din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă“, relevante fiind considerentele de la paragrafele 64-73.
    21. De asemenea, prin Decizia nr. 24 din 19 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 11 februarie 2021, s-a statuat că: „În cazul în care judecătorul este învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel sau recurs, nu sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, dacă din circumstanţele particulare ale litigiului reiese în mod evident că acesta nu este pus în situaţia de a-şi evalua, direct sau indirect, propria hotărâre.
    În temeiul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunţat decizia din apel este incompatibil absolut să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel.“ (a se vedea considerentele de la paragrafele 64-67 şi 98-102)

    VI. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti
    22. Punctul de vedere majoritar al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Piteşti este în sensul primei opinii exprimate în practica judiciară, respectiv al interpretării în sens larg a sintagmei „instanţa la care una dintre părţi este judecător“ din cuprinsul art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
    23. Constatând că există practică judiciară neunitară şi opinii divergente la nivelul instanţelor judecătoreşti privind problema de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei decizii de recurs în interesul legii.

    VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    24. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială, fiind susţinută prin argumente de interpretare logică, sistematică şi teleologică.
    25. Astfel, a arătat că semnificaţia sintagmei „instanţa la care una dintre părţi este judecător“, conţinută de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, trebuie identificată prin luarea în considerare a contextului şi a materiei reglementate.
    26. Întrucât această sintagmă se regăseşte în cuprinsul unei norme prin care legiuitorul a reglementat într-o materie care vizează organizarea judiciară şi care, din punct de vedere topografic, este plasată în titlul II al Codului de procedură civilă, intitulat „Participanţii la procesul civil“, distinct de prevederile titlului III al Codului de procedură civilă, intitulat „Competenţa instanţelor judecătoreşti“, rezultă că ea trebuie să primească un sens unitar, propriu materiei reglementate şi topografiei sale în arhitectura Codului de procedură civilă.
    27. Acest înţeles coincide cu sensul cel mai restrâns al noţiunii de „instanţă“ şi are semnificaţia de „complet de judecată/judecător“ căruia i s-a repartizat cauza pentru soluţionare.
    28. Distinct de aceste argumente care au în vedere interpretarea sistematică a legii şi caracterul normelor în care este plasată sintagma aflată în discuţie, interpretarea şi aplicarea restrictive în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudenţă sunt susţinute şi de argumente de interpretare logică şi teleologică, avându-se în vedere, pe de o parte, natura obiectivă a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă şi, pe de altă parte, necesitatea interpretării şi aplicării legii într-o manieră care să nu genereze blocaje funcţionale, ci să le preîntâmpine.
    29. Dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă reglementează un caz de incompatibilitate relativă şi se referă la imparţialitatea obiectivă a judecătorului, astfel cum acest concept a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    30. În consecinţă, norma prin care este instituit acest caz de incompatibilitate denotă preocuparea legiuitorului naţional de a elimina aprioric îndoielile justiţiabililor cu privire la imparţialitatea judecătorului învestit cu soluţionarea unei cauze, imparţialitate prezumată a fi afectată de calitatea specială a uneia dintre părţile din cauză, aceea de judecător la o instanţă la care el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt, la rândul lor, părţi într-un proces.
    31. Interpretarea şi aplicarea legii în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudenţă prezintă avantajul practic de a preîntâmpina apariţia unor blocaje în ceea ce priveşte îndeplinirea actului de justiţie, mai ales atunci când motivul de incompatibilitate relativă prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă se grefează pe situaţia-premisă dată de aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă în privinţa acţiunilor colective formulate de toţi judecătorii unei instanţe, pentru care trebuie sesizată, în mod obligatoriu, o instanţă aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
    32. În consecinţă, orice limitare a opţiunilor de compunere a unui complet de judecată trebuie să fie interpretată restrictiv, pentru că normele care conţin restricţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.
    33. În concluzie, Ministerul Public a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, sintagma „instanţa la care una dintre părţi este judecător“ are o semnificaţie restrânsă, aceea de complet de judecată în cadrul căruia una dintre părţi este judecător.

    VIII. Opinia judecătorilor-raportori
    34. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au apreciat că sintagma analizată are o semnificaţie restrânsă, aceea de complet de judecată.

    IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii
    35. Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.“
    36. Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.“
    37. Textele de lege menţionate stabilesc condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei decizii de recurs în interesul legii, determinând, în acelaşi timp, şi limitele analizei instanţei în soluţionarea acesteia.
    38. Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti în vederea pronunţării deciziei de recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale instanţelor făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recursul în interesul legii.
    39. În ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate ce trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept (i); această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti (ii); dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive (iii); hotărârile judecătoreşti să fie anexate sesizării (iv), se constată că toate acestea sunt îndeplinite.
    40. Astfel, problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili dacă sintagma „instanţa la care una dintre părţi este judecător“ trebuie interpretată în sens larg, interesând faptul că partea este judecător în cadrul instanţei pe rolul căreia se află cauza în care judecătorul este, la rândul său, parte, iar nu şi calitatea acestuia de membru în completul de judecată învestit cu judecarea procesului, sau trebuie interpretată restrictiv, reţinându-se că se referă la completul de judecată în cadrul căruia una dintre părţi este judecător, fiind legal învestit cu soluţionarea cauzei în care judecătorul care formulează declaraţia de abţinere este, la rândul său, parte.
    41. În acelaşi timp, din înscrisurile anexate memoriului de recurs în interesul legii rezultă că se identifică practică judiciară neunitară la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi al curţilor de apel şi tribunalelor, conturându-se orientările divergente menţionate de titularul sesizării şi întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unificarea jurisprudenţei.
    42. Aşadar, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă în privinţa situaţiei prevăzute la art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

    Asupra fondului sesizării
    43. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin prezentul mecanism de unificare a practicii judiciare vizează unul dintre cazurile de incompatibilitate a judecătorului prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură civilă, respectiv art. 42 alin. (1) pct. 5.
    44. Situaţia vizată de textul legal supus interpretării, „Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca (...) dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător“, constituie un caz de incompatibilitate relativă determinat de posibilitatea existenţei unui interes al judecătorului.
    45. Spre deosebire de alte cazuri de incompatibilitate relativă, în această ipoteză, existenţa interesului direct sau indirect al judecătorului este prezumată de lege, fără a se putea face dovada contrară, lipsa de obiectivitate fiind determinată de tentaţia de a crea o jurisprudenţă care să îi fie favorabilă în propriul litigiu, în speranţa că, dând câştig de cauză părţii care este judecător, va obţine de la acesta acelaşi serviciu.
    46. Sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti pune în evidenţă două interpretări diametral opuse ale sintagmei „instanţa la care una dintre părţi este judecător“, conţinută de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
    47. În doctrină^1 s-a arătat că noţiunea de „instanţă“ este susceptibilă de patru sensuri:
    - în sensul cel mai larg, prin „instanţă“ se înţelege autoritatea împuternicită de lege să soluţioneze litigiul dintre părţi; acest sens al noţiunii are în vedere toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin lege, atât instanţele judecătoreşti, cât şi celelalte organe cu atribuţii jurisdicţionale din afara sistemului instanţelor judecătoreşti;
    – într-un sens mai restrâns, noţiunea desemnează numai „instanţele judecătoreşti“, astfel cum acestea sunt desemnate în art. 126 alin. (1) din Constituţia României, text potrivit căruia „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege“, şi în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, cu modificările ulterioare (Legea nr. 304/2022), în care sunt enumerate instanţele judecătoreşti prin care se realizează justiţia, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi judecătoriile. Acest sens este avut în vedere şi în Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. II din 15 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 13 martie 1995, privind înţelesul noţiunii de „instanţă judecătorească“;
    – într-un sens şi mai restrâns, prin „instanţă“ se înţelege un anumit grad de jurisdicţie, adică organul judiciar în faţa căruia se află, în una dintre etapele sale, un proces oarecare. Sensul se regăseşte în expresiile „judecata în primă instanţă“, „instanţa de apel“, „instanţa de recurs“, „instanţa competentă să judece“, „instanţa se declară necompetentă“;
    – în sensul cel mai restrâns, prin „instanţă“ se înţelege formaţiunea de judecată - completul de judecată sau judecătorul care soluţionează o anumită pricină; în acest sens este folosită noţiunea de „instanţă“, de pildă, în cuprinsul art. 51 din Codul de procedură civilă, care se referă la procedura de soluţionare a abţinerii sau a recuzării.
    ^1 Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Teoria generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, paginile 268 şi 269; Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ediţie revăzută, completată şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, paginile 342 şi 343; Maria Fodor, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, paginile 172 şi 173; Evelina Oprina, Participanţii la procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, paginile 18 şi 19; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, paginile 304 şi 305.

    48. Relativ la primele trei accepţiuni, în literatura de specialitate s-a evidenţiat faptul că acestea vizează competenţa, iar cea de-a patra are în vedere un aspect de organizare judecătorească, astfel încât, pentru evitarea confuziilor, este absolut necesar ca, pentru fiecare ipoteză normativă, să se stabilească semnificaţia exactă a noţiunii de „instanţă“ prin interpretarea normelor procesuale în mod sistematic şi logic, pentru a nu se ajunge la soluţii contrare celor avute în vedere de legiuitor la momentul edictării lor.
    49. Revenind la prezenta sesizare, se remarcă faptul că, în prima orientare de jurisprudenţă, noţiunea de „instanţă“ conţinută de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă a primit o interpretare şi aplicare extensivă, conform celui de-al doilea înţeles anterior prezentat.
    50. Dimpotrivă, în cea de-a doua orientare jurisprudenţială, aceeaşi noţiune a primit o interpretare şi aplicare restrictivă, în sensul celui de-al patrulea înţeles prezentat anterior, înţelesul cel mai restrâns, propriu unei norme de organizare judiciară.
    51. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această din urmă orientare de jurisprudenţă este în litera şi spiritul legii, fiind susţinută prin argumente de interpretare logică, sistematică şi teleologică.
    52. Prealabil, modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă implică o analiză a cadrului legislativ în care a operat acest motiv de incompatibilitate.
    53. Astfel, prin Legea nr. 18/1948 pentru modificarea Codului de procedură civilă, în Codul de procedură civilă din 1865 a fost introdus art. 27 pct. 4, text care reglementa un nou motiv de recuzare a judecătorului, în următoarea redactare: „dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv, au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător“. Acest motiv de recuzare a fost păstrat în această formă până la intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010.
    54. La momentul redactării acestui din urmă cod a devenit relevantă, ca motiv distinct de incompatibilitate, prin art. 41 alin. (1) pct. 4, devenit art. 42 alin. (1) pct. 5 - în redactarea primită în urma republicării - împrejurarea dacă judecătorul, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este judecător.
    55. Sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, cazul de incompatibilitate care formează obiectul prezentei analize nu a suscitat controverse.
    56. Jurisprudenţa contradictorie s-a conturat în cauze guvernate de prevederile actualului Cod de procedură civilă, prin care, în cuprinsul art. 127, sub denumirea marginală „Competenţa facultativă“, a fost instituit un mecanism aprioric de asigurare a imparţialităţii obiective a instanţei învestite cu soluţionarea unei cauze în care un judecător are calitate de reclamant sau, după caz, de pârât.
    57. Problema de drept sesizată nu vizează însă un aspect de competenţă, ci unul de compunere a instanţei.
    58. Este unanim acceptat că, întrucât instituţia incompatibilităţii se referă la compunerea instanţei, normele prin care sunt reglementate cazurile de incompatibilitate sunt norme imperative de organizare judiciară, această calificare fiind dată normelor în discuţie chiar şi sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, care reglementa instituţiile incompatibilităţii, abţinerii şi recuzării în cartea I, referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti.
    59. Dat fiind acest caracter al normelor în discuţie, în literatura de specialitate, precum şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că toate cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie şi în privinţa altor situaţii nereglementate expres de legiuitor.
    60. S-a subliniat că, prin reglementarea limitativă a cazurilor de incompatibilitate, s-a urmărit a se evita exercitarea abuzivă a dreptului părţilor de a formula cereri de recuzare şi, în egală măsură, înlăturarea manevrelor vexatorii şi dilatorii din partea acestora.
    61. În acelaşi sens pot fi reţinute mutatis mutandis şi considerentele dezvoltate în paragraful 66 al Deciziei nr. 24 din 19 octombrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în care s-a statuat cu privire la dispoziţiile art. 41 din Codul de procedură civilă, care reglementează incompatibilitatea absolută, că acestea sunt de strictă interpretare şi aplicare, întrucât conţin o restricţie de drepturi.
    62. Prin urmare, trebuie constatat că dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare şi aplicare.
    63. În conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce îl instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie.
    64. Aplicând aceste norme de tehnică legislativă, semnificaţia sintagmei „instanţa la care una dintre părţi este judecător“, conţinută de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, se impune a fi înţeleasă prin luarea în considerare a contextului şi a materiei reglementate.
    65. Întrucât această sintagmă se regăseşte în cuprinsul unei norme prin care legiuitorul a reglementat într-o materie care vizează organizarea judiciară şi care, din punct de vedere topografic, este plasată în titlul II al Codului de procedură civilă, intitulat „Participanţii la procesul civil“, distinct de prevederile titlului III al Codului de procedură civilă, intitulat „Competenţa instanţelor judecătoreşti“, rezultă că ea trebuie să primească un sens unitar, propriu materiei reglementate şi topografiei sale în arhitectura Codului de procedură civilă.
    66. Acest înţeles coincide cu sensul cel mai restrâns al noţiunii de „instanţă“, anterior prezentat, şi are semnificaţia de „complet de judecată/judecător“ căruia i s-a repartizat cauza pentru soluţionare.
    67. Distinct de aceste argumente care au în vedere interpretarea sistematică a legii şi caracterul normelor în cadrul cărora se regăseşte sintagma aflată în discuţie, interpretarea şi aplicarea restrictivă în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudenţă sunt susţinute şi de argumente de interpretare logică şi teleologică, care au în vedere, pe de o parte, natura obiectivă a cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, şi, pe de altă parte, necesitatea interpretării şi aplicării legii într-o manieră care să nu genereze blocaje funcţionale în activitatea instanţelor, ci să le preîntâmpine.
    68. Norma prin care este instituit acest caz de incompatibilitate denotă preocuparea legiuitorului naţional de a elimina aprioric îndoielile justiţiabililor cu privire la imparţialitatea judecătorului învestit cu soluţionarea unei cauze, imparţialitate prezumat a fi afectată de calitatea specială a uneia dintre părţile din cauză, aceea de judecător la o instanţă la care el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după caz, sunt, la rândul lor, părţi într-un proces.
    69. În doctrina anterioară, fundamentată pe Codul de procedură civilă din 1865, s-a menţionat că, în această ipoteză, judecătorul ar putea urmări să obţină îndatorarea unui coleg, care este parte în litigiul pe care îl are de rezolvat şi că motivul de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, asemănător celui în discuţie, reprezintă o prevenire a tentaţiei de a da câştig de cauză părţii care este judecător, astfel încât să îl îndatoreze şi să îi răspundă într-un mod similar.
    70. Aceleaşi raţiuni se menţin şi în privinţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din actualul Cod de procedură civilă, referitor la care, în doctrină, s-a arătat că existenţa interesului judecătorului este prezumată de lege, fără a se putea face dovada contrară, lipsa de obiectivitate a judecătorului putându-se datora, după caz, speranţei că, dând câştig de cauză părţii care este judecător, va obţine de la acesta din urmă acelaşi serviciu.
    71. Aşadar, în ipoteza acestui caz de incompatibilitate, legiuitorul prezumă absolut lipsa de imparţialitate a judecătorului, determinată de interesul direct sau indirect al acestuia în a obţine, la rândul său, o atitudine favorabilă în propria cauză sau în cea a soţului, a rudelor sale până la gradul indicat de legiuitor ori a afinilor lor, din partea judecătorului care este parte în cauza pe care o are de soluţionat.
    72. Similar a raţionat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în privinţa dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din actualul Cod de procedură civilă, în paragrafele 98 şi 99 ale Deciziei de recurs în interesul legii nr. 24 din 19 octombrie 2020, arătând că aceste dispoziţii legale au la bază o prezumţie absolută de lipsă de obiectivitate a judecătorului în situaţiile expres menţionate de acest text, prezumţiile, conform doctrinei, având la bază un raţionament care se bazează pe probabilităţi, generalizând ceea ce este dominant şi comun pentru anumite fapte şi împrejurări.
    73. Or, raţional, interesul, direct sau indirect, de a obţine un tratament favorabil nu poate exista decât în raport cu un alt coleg judecător, membru al unui complet de judecată - „instanţă“ în sensul normelor de organizare judecătorească, învestit cu soluţionarea pricinii, nu în raport cu o „instanţă“ în sensul dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie şi ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, înţeles avut în vedere şi în cuprinsul Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. II din 15 februarie 1995.
    74. Interpretarea şi aplicarea legii în sensul celei de-a doua orientări de jurisprudenţă prezintă, totodată, avantajul practic de a preîntâmpina apariţia unor blocaje în ceea ce priveşte îndeplinirea actului de justiţie, mai ales atunci când motivul de incompatibilitate relativă prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă se grefează pe situaţia-premisă dată de aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă în privinţa acţiunilor colective formulate de toţi judecătorii unei instanţe, pentru care trebuie sesizată, în mod obligatoriu, o instanţă aflată în circumscripţia unei curţi de apel învecinate.
    75. Existenţa unei apropieri profesionale prin prisma instanţei la care funcţionează judecătorul permite părţii adverse să aleagă o instanţă de acelaşi grad dintr-o curte de apel învecinată celei în care îşi desfăşoară activitatea, în virtutea art. 127 din Codul de procedură civilă. Judecătorul reclamant nu are o astfel de opţiune, ci are obligaţia de a sesiza o instanţă de acelaşi grad dintr-o curte de apel învecinată, conform art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Dacă o instanţă de judecată are calitatea de pârât sau de reclamant, aşa cum rezultă din art. 127 alin. (2^1) din Codul de procedură civilă, prevederile art. 127 alin. (1) şi (2) se vor aplica în mod corespunzător. Această competenţă facultativă reprezintă o limitare a opţiunilor de judecată în cauzele în care sunt implicaţi judecători, procurori, asistenţi judiciari şi grefieri - aşa cum rezultă din art. 54 şi art. 127 alin. (3) din Codul procedură civilă - care s-ar adăuga limitării ce ar fi impuse, dacă am fi de acord cu prima orientare de interpretare extensivă a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.
    76. Trebuie remarcat că, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, simpla existenţă a unei relaţii de colegialitate a judecătorului cu o parte din dosar nu reprezintă un element obiectiv apt să afecteze imparţialitatea judecătorului.
    77. În acest sens, aşa cum rezultă din Hotărârea din 9 iulie 2005, pronunţată în Cauza A.K. împotriva Lichtensteinului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, la paragraful 82, că „(...) cererile de recuzare nu ar trebui să fie capabile să paralizeze sistemul juridic al statului reclamantului. Acest aspect prezintă importanţă specială atunci când priveşte o instanţă de ultimă jurisdicţie şi când, cu privire la o cerere de recuzare, în consecinţă, nu se poate decide de către o curte de apel. În plus (...) în jurisdicţii mici, standarde excesiv de stricte în privinţa cererilor de recuzare ar putea nejustificat împiedica administrarea justiţiei“ (în acelaşi sens este şi Hotărârea din 9 ianuarie 2018 pronunţată în Cauza Nicholas împotriva Ciprului).
    78. Din această jurisprudenţă europeană rezultă preocuparea Curţii Europene a Drepturilor Omului de a compatibiliza două dintre imperativele dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul de acces la un tribunal imparţial, pe de o parte, şi dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, pe de altă parte, de vreme ce o interpretare mult prea rigidă a normelor referitoare la imparţialitatea judecătorilor ar putea să conducă la blocaje în ceea ce priveşte administrarea eficientă a actului de justiţie.
    79. În consecinţă, orice limitare a opţiunilor de compunere a unui complet de judecată trebuie să fie interpretată restrictiv pentru că normele care conţin restricţii sunt de strictă interpretare şi aplicare.
    80. Mai trebuie adăugat că interpretarea în discuţie nu ar putea ignora nici finalitatea unei cereri de recuzare, astfel cum aceasta este reflectată în mod constant de către Curtea Constituţională a României. Astfel, sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că cererea de recuzare implică „asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie“ (Decizia nr. 570 din 9 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 23 octombrie 2020, paragraful 17), recuzarea urmând să protejeze partea „în cazul în care se presupune că judecătorul ar fi lipsit de obiectivitate“ (Decizia nr. 40 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 24 februarie 2005).
    81. Totodată, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 558 din 16 octombrie 2014, „(...) judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului“ (paragraful 20).
    82. Relaţiile de colegialitate dintre judecătorii aceleiaşi instanţe sau din cadrul aceleiaşi secţii nu justifică suspiciunea privind imparţialitatea judecătorilor în cadrul procesual al formulării unei cereri de recuzare (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 150 din 23 februarie 2006).
    83. Aşadar, cu referire la aplicabilitatea incidentului procedural decurgând din starea de incompatibilitate, premisa reţinută de instanţa de control constituţional este existenţa unor elemente concrete, apte a afecta încrederea justiţiabililor în imparţialitatea judecătorului.
    84. Or, chiar dacă pot exista împrejurări care fac justificată temerea că judecătorul, soţul său, ascendenţii sau descendenţii lor ori afinii au un interes în legătură cu pricina ce se judecă, această temere nu poate afecta întreaga instanţă în cadrul căreia funcţionează judecătorul. De altfel, recuzarea nu poate fi decât individuală, şi nu colectivă.
    85. Ca atare, prin instituirea acestui caz de incompatibilitate relativă se are în vedere situaţia în care un judecător are interes în a da o soluţie favorabilă altui judecător pentru a obţine acelaşi avantaj în propriul dosar. Nu se poate aplica însă în cadrul unei întregi instanţe judecătoreşti, de cele mai multe ori acestea fiind împărţite în secţii având competenţe diferite.
    86. Nu în ultimul rând trebuie subliniat că, potrivit unei interpretări teleologice a textului vizat, prin instituirea acestui caz de incompatibilitate s-a urmărit protejarea reală a unor drepturi ale părţilor implicate în proces, însă fără a afecta alte drepturi şi principii care stau la baza procesului civil, cum ar fi celeritatea acestuia.
    87. În concluzie, sintagma „instanţa la care una dintre părţi este judecător“ are o semnificaţie restrânsă, aceea de complet de judecată.
    88. Pentru considerentele arătate, fiind întrunite dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din acelaşi cod,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi, în consecinţă, stabileşte că:
    "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, sintagma „instanţa la care una dintre părţi este judecător“ are o semnificaţie restrânsă, aceea de complet de judecată în cadrul căruia una dintre părţi este judecător."

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2025.

                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    LIA SAVONEA
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Lorena Repana

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, DECIZIA nr. 20 din 20 octombrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 20 din 20 octombrie 2025 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 20 din 20 octombrie 2025 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă