Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.627/1/2023
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Mariana │Înaltei Curţi de │
│Constantinescu│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele │
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Elena │- preşedintele delegat │
│Popoiag │al Secţiei I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei │
│ │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- preşedintele delegat │
│Ionel Barbă │al Secţiei de │
│ │contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Beatrice Ioana│- judecător la Secţia I│
│Nestor │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I│
│Cristescu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihai Andrei │- judecător la Secţia I│
│Negoescu │civilă │
│Gândac │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marian │- judecător la Secţia I│
│Drăghici │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Georgeta│- judecător la Secţia I│
│Nicolae │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a│
│Monica Duţă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Maria │- judecător la Secţia a│
│Zarafiu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a│
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adrian Remus │- judecător la Secţia │
│Ghiculescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena Diana │- judecător la Secţia │
│Tămagă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Decebal │- judecător la Secţia │
│Constantin │de contencios │
│Vlad │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Vasile Bîcu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheza Attila │- judecător la Secţia │
│Farmathy │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.627/1/2023 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Alba - Secţia I civilă privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 652 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 781 din Codul de procedură civilă, cu privire la natura obligaţiei debitorului Ministerul Finanţelor Publice, cuprinsă în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din justiţie, respectiv dacă obligaţia de a aloca fondurile necesare plăţii reprezintă o obligaţie de a da sau o obligaţie de a face." 5. Magistratul-asistent învederează că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi punctul de vedere al Ministerului Finanţelor. 6. Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 7. Tribunalul Alba - Secţia I civilă, prin încheierea din 26 septembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 752/176/2022, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: "Modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 652 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 781 din Codul de procedură civilă, cu privire la natura obligaţiei debitorului Ministerul Finanţelor Publice, cuprinsă în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din justiţie, respectiv dacă obligaţia de a aloca fondurile necesare plăţii reprezintă o obligaţie de a da sau o obligaţie de a face." II. Normele de drept ce formează obiectul sesizării 8. Dispoziţiile legale supuse interpretării sunt cele ale art. 652 alin. (1) şi ale art. 781 din Codul de procedură civilă, având următorul conţinut: "ART. 652 Executorul judecătoresc (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, după cum urmează: a) în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află imobilul; b) în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul ori, după caz, sediul debitorului, sau din circumscripţia curţii de apel unde se află bunurile; în cazul în care domiciliul sau, după caz, sediul debitorului se află în străinătate, este competent oricare executor judecătoresc; c) în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea. (...)" "ART. 781 Obiectul popririi (1) Sunt supuse urmăririi silite prin poprire sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului ori deţinute în numele său de o a treia persoană sau pe care aceasta din urmă i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente. De asemenea, în condiţiile art. 733 alin. (1), pot fi poprite şi bunurile mobile corporale ale debitorului deţinute de un terţ în numele său. (2) În cazul popririi sumelor de bani din conturile bancare, pot face obiectul urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi încasările viitoare, cu respectarea limitelor prevăzute la art. 729, dacă este cazul. (3) Poprirea se poate înfiinţa şi asupra sumelor sau bunurilor mobile incorporale pe care creditorul le datorează debitorului, dacă ambele creanţe sunt certe şi lichide. (4) Se va putea popri şi creanţa cu termen ori sub condiţie. În acest caz, poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiţiei. (5) Nu sunt supuse executării silite prin poprire: a) sumele care sunt destinate unei afectaţiuni speciale prevăzute de lege şi asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziţie; b) sumele reprezentând credite nerambursabile ori finanţări primite de la instituţii sau organizaţii naţionale şi internaţionale pentru derularea unor programe ori proiecte; c) sumele aferente plăţii drepturilor salariale viitoare, pe o perioadă de 3 luni de la data înfiinţării popririi. Atunci când asupra aceluiaşi cont sunt înfiinţate mai multe popriri, termenul de 3 luni în care se pot efectua plăţi aferente drepturilor salariale viitoare se calculează o singură dată de la momentul înfiinţării primei popriri." 9. Instanţa de trimitere a indicat şi următoarele dispoziţii ale Codului civil, ca fiind relevante pentru dezlegarea chestiunii de drept: "ART. 1.488 Obligaţia de a da o sumă de bani (1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. (2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată. (3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă, în condiţiile alin. (2), un cec ori un alt instrument de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acesta să fie onorat." "ART. 1.528 Executarea obligaţiei de a face (1) În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia. (2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia." III. Expunerea succintă a procesului 10. Prin cererea înregistrată pe rolul executorului judecătoresc la 17 februarie 2021, mai mulţi creditori persoane fizice au solicitat declanşarea formelor de executare silită împotriva debitorilor Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj, pentru recuperarea creanţelor deţinute în temeiul unor titluri executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti. 11. Cererea a fost admisă prin încheierea din 17 februarie 2021, prin care executorul judecătoresc a dispus deschiderea Dosarului execuţional nr. 174/2021. 12. Prin Încheierea nr. 2.209/CC din 25 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 3.323/211/2021, astfel cum a fost completată prin încheierea din 8 martie 2021, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de încuviinţare a executării silite. 13. La 17 noiembrie 2021, creditorii au formulat o cerere de completare a executării silite, solicitând punerea în executare a unor titluri executorii noi. Totodată, au solicitat emiterea unei adrese de înfiinţare a popririi către Ministerul Finanţelor Publice - Trezoreria Municipiului Bucureşti, până la concurenţa sumelor menţionate pentru fiecare creditor în raportul de expertiză. 14. Cererea de completare a executării silite a fost admisă de către executorul judecătoresc, prin încheierea din 17 noiembrie 2021. 15. Prin Încheierea nr. 4.390/CC din 15 decembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 21.699/211/2021, Judecătoria Alba Iulia a admis cererea de încuviinţare a executării silite împotriva debitorilor Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj, în temeiul noilor titluri executorii, prin toate modalităţile de executare prevăzute de lege, simultan sau succesiv. 16. Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, emisă în Dosarul execuţional nr. 174/2021, executorul judecătoresc a refuzat solicitarea creditorilor de înfiinţare a măsurii popririi asupra conturilor deţinute la Trezoreria Municipiului Bucureşti de debitorul Ministerul Finanţelor Publice, motivând, pe de o parte, că nu are competenţa de înfiinţare a popririi asupra conturilor debitorului Ministerul Finanţelor Publice, prin raportare la art. 782 din Codul de procedură civilă şi la sediul debitorului, iar, pe de altă parte, că nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 782 din Codul de procedură civilă, deoarece obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice este de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale. 17. Împotriva acestui refuz al executorului judecătoresc, creditorii au formulat plângere, care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Alba Iulia la 3 februarie 2022 şi prin care au solicitat anularea încheierii din 27 ianuarie 2022 şi deschiderea procedurii de executare silită, prin poprire, şi împotriva debitorului Ministerul Finanţelor Publice - Trezoreria Municipiului Bucureşti. 18. Prin Încheierea nr. 2.487 din 3 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 752/176/2022, Judecătoria Alba Iulia a respins ca neîntemeiată plângerea. 19. În motivare, instanţa a reţinut, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 781 alin. (1) din Codul de procedură civilă, că singurele obligaţii ce pot fi executate silit prin poprire sunt obligaţiile de a da, iar obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice, rezultată din titlurile executorii, constând în alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale, reprezintă o obligaţie de a face, ce poate fi executată silit numai în condiţiile art. 888 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 20. În acest sens, instanţa a reţinut că, prin titlurile executorii, debitorul Ministerul Finanţelor Publice nu a fost obligat să transfere sau să constituie, în folosul creditorilor, un drept real asupra unui bun, ci să efectueze demersuri în vederea elaborării bugetului de stat şi rectificării bugetare, astfel încât ceilalţi debitori să poată proceda la executarea propriilor sale obligaţii de a da (a transfera creditorilor sumele reprezentând drepturile salariale restante). Or, obligaţia de a aloca fonduri nu reprezintă o obligaţie de a transfera sume de bani (şi, în orice caz, nu în favoarea creditorilor), ci de a întocmi bugetul de stat în aşa fel încât să permită şi să faciliteze îndeplinirea de către ceilalţi debitori a propriilor obligaţii. 21. În opinia instanţei, a permite executarea silită prin poprire a obligaţiei stabilite în sarcina debitorului Ministerul Finanţelor Publice ar conduce la eludarea dispoziţiilor titlurilor executorii, care prevăd obligaţiile solidare de plată a debitorilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj în mod distinct de obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fonduri. 22. Împotriva acestei încheieri, creditorii au declarat apel, solicitând schimbarea în totalitate a încheierii apelate, în sensul admiterii plângerii, anulării încheierii executorului judecătoresc din 27 ianuarie 2022 şi deschiderii procedurii de executare, prin poprire, şi împotriva debitorului Ministerul Finanţelor Publice. 23. În cadrul cererii de apel, sub aspectul naturii obligaţiei debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plăţii drepturilor salariale restante, apelanţii au susţinut că aceasta este o obligaţie de a da, iar nu de a face, alocarea fondurilor reprezentând, în sensul legii civile, o plată. 24. În acest sens, apelanţii au învederat că solicitarea fondurilor pentru plata salariilor restante stabilite prin hotărâri judecătoreşti de la Ministerul Finanţelor Publice de către ordonatorul principal de credite (Ministerul Justiţiei) şi realocarea acestor fonduri către ordonatorul secundar şi terţiar de credite reprezintă o activitate administrativă, financiară, circumscrisă dreptului public, care presupune intenţia de executare benevolă a obligaţiilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti, ceea ce nu este în cazul de faţă. Chiar şi într-o atare situaţie, are loc o transmitere succesivă a dreptului de proprietate asupra sumelor de bani ce alcătuiesc fondul bănesc necesar plăţii salariilor restante, astfel că obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a pune la dispoziţie sumele necesare plăţii este o obligaţie de a da, iar nu de a face. 25. Apelanţii au susţinut că obligaţia de alocare a fondurilor necesare plăţii este o obligaţie de a da, termenii de „alocare“, „punere la dispoziţie“ sau „plată“ fiind doar în mod literal diferiţi, în realitate proprietatea asupra fondurilor fiind transferată; diferenţierea, din punct de vedere terminologic, între o obligaţie de plată şi o obligaţie de alocare a fondurilor nu poate avea consecinţe juridice, în sensul că obligaţia de alocare a fondurilor ar fi o obligaţie de a face, iar nu o obligaţie de a da. În consecinţă, apelanţii au arătat că sumele din titlurile executorii care nu au fost achitate de bunăvoie pot fi executate silit prin poprire. 26. Apelanţii au învederat că, potrivit art. 161 din Codul muncii, salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii băneşti ale angajatorilor, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că, dacă statul omite, refuză sau întârzie executarea unei hotărâri judecătoreşti, garanţiile art. 6 din Convenţie, de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti, îşi pierd orice raţiune (Cauza Sandor contra României), că omisiunea autorităţilor de a pune în executare în termen rezonabil o hotărâre definitivă poate constitui o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie, mai ales când obligaţia executării aparţine unei autorităţi administrative (Cauza Brătulescu împotriva României) şi că executarea hotărârilor judecătoreşti definitive nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (Cauza Sabin Popescu împotriva României). 27. Apelanţii au solicitat, în ipoteza în care instanţa de apel nu va împărtăşi interpretarea lor, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept dacă obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale restante reprezintă o obligaţie de a da sau, dimpotrivă, o obligaţie de a face. 28. Prin întâmpinare, intimatul-debitor Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a învederat că titlurile executorii de care se prevalează creditorii stabilesc în sarcina sa obligaţia de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale restante, care nu reprezintă o obligaţie de a da, ci de a face, în baza căreia doar ordonatorul de credite are dreptul de a pretinde Ministerului Finanţelor să execute prestaţia de a suplimenta fondurile bugetare, în condiţiile etapelor succesive ale procedurii bugetare (elaborarea, aprobarea şi executarea proiectului de buget, încheierea, controlul şi aprobarea execuţiei bugetare). Ca atare, ordonatorii principali de credite îşi elaborează propriile bugete, pe care le transmit Ministerului Finanţelor, în vederea centralizării şi constituirii bugetului general consolidat, conform art. 34 şi art. 35 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 500/2002). 29. Intimatul-debitor a mai arătat că este necesar a se face distincţie între raporturile juridice existente, pe de o parte, între creditori şi ordonatorul principal de credite (guvernate de dreptul muncii), iar, pe de altă parte, între ordonatorul principal de credite şi Ministerul Finanţelor (guvernate de Legea nr. 500/2002), învederând că între creditori şi Ministerul Finanţelor nu există un raport juridic direct şi că solicitarea de sume de la bugetul de stat (deschiderea de credite, potrivit art. 2 pct. 21 din Legea nr. 500/2002), pentru plata drepturilor salariale restante, trebuie făcută doar de către ordonatorul principal de credite. A învederat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, ordonatorii principali de credite pot demara acţiuni de suplimentare a propriilor bugete, însă doar prin propuneri de modificare sau de suplimentare a sumelor deja obţinute cu prilejul legii bugetare anuale, iar nu prin alocarea directă de fonduri din bugetul Ministerului Finanţelor către creditori. 30. Prin încheierea din 26 septembrie 2023, Tribunalul Alba - Secţia I civilă, în baza dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări, şi, în consecinţă, a suspendat judecata apelului declarat împotriva Încheierii nr. 2.487 din 3 noiembrie 2022. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la sesizare 31. În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării, apelanţii au apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, învederând că sesizarea este făcută într-o cauză ce se judecă în ultimă instanţă, că lămurirea chestiunii de drept este determinantă, vizând interpretarea unor dispoziţii legale de care depinde soluţionarea plângerii formulate împotriva refuzului executorului judecătoresc, că asupra chestiunii de drept nu s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi că aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii. Referitor la chestiunea de drept, apelanţii au susţinut că dispoziţiile art. 652 alin. (1) şi ale art. 781 din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale personalului din justiţie este o obligaţie de a da. 32. Intimatul-debitor Ministerul Finanţelor nu a depus punct de vedere. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării 33. Relativ la admisibilitatea sesizării, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, învederând că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 652 alin. (1) şi ale art. 781 din Codul de procedură civilă, cu privire la natura obligaţiei debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare plăţii, cuprinsă în hotărârile judecătoreşti definitive având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din justiţie, depinde soluţionarea cauzei, întrucât obiectul litigiului îl reprezintă plângerea împotriva refuzului executorului judecătoresc de deschidere a procedurii de executare silită, prin poprire, cu privire la debitorul Ministerul Finanţelor Publice, iar poprirea se poate dispune doar pentru executarea silită a unei obligaţii de a da, nu însă şi a unei obligaţii de a face. 34. În ceea ce priveşte dezlegarea chestiunii de drept, instanţa de trimitere a apreciat că obligaţia Ministerului Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale restante este o obligaţie de a da, nu de a face. 35. În motivarea punctului său de vedere, instanţa de trimitere a arătat că prin obligaţia de „a da“ se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real, ce include şi obligaţia de a transfera proprietatea asupra unor sume de bani, în timp ce prin obligaţia de „a face“ se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da“. 36. Plecând de la aceste consideraţii teoretice, instanţa de trimitere a constatat că, prin titlurile executorii în baza cărora s-a demarat executarea silită, Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la alocarea fondurilor necesare în vederea plăţii diferenţelor de drepturi salariale către creditori, context în care a apreciat că operaţiunea respectivă presupune transferul sumelor din conturile gestionate de Ministerul Finanţelor în contul debitorului care efectuează în concret plata drepturilor (instituţia angajatoare), iar acest transfer reprezintă o obligaţie de a da, implicând transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor de bani. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 37. Curtea de Apel Bacău a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a precizat că, potrivit opiniei majoritare exprimate de către judecătorii Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Neamţ, obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti este o obligaţie de a face. 38. Curtea de Apel Braşov a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menţionat că, potrivit opiniei exprimate de către judecătorii din cadrul Secţiei civile a Tribunalului Covasna, obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti personalului din justiţie este o obligaţie de a face, întrucât constă în îndatorirea de a săvârşi anumite fapte/acţiuni de restituire/plată a unui drept salarial. 39. Curtea de Apel Bucureşti a identificat şi a înaintat mai multe hotărâri judecătoreşti cu privire la problema de drept supusă dezlegării, acestea fiind pronunţate de Secţia a IV-a civilă şi de Secţia a V-a civilă din cadrul Tribunalului Bucureşti, precum şi de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti. Totodată, a transmis un centralizator al opiniilor exprimate de judecătorii instanţelor din raza sa teritorială. Astfel, la nivelul Secţiilor III-V civile ale Tribunalului Bucureşti, al judecătoriilor din circumscripţie şi al Tribunalului Ialomiţa, opinia majoritară a judecătorilor este aceea că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale restante personalului din justiţie este o obligaţie de a face, astfel că debitorul nu poate fi executat silit pentru obligaţia de plată a sumelor de bani rezultate în cadrul executării silite. În această opinie, chiar şi în ipoteza pasivităţii debitorilor ce au fost obligaţi direct la plată (în sensul că nu ar fi calculat drepturile salariale datorate şi nu ar fi solicitat fondurile necesare), creditorul nu este îndreptăţit să încerce modificarea înţelesului titlului executoriu şi să transforme obligaţia de a face, stabilită în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, într-o obligaţie de a da şi, pe cale de consecinţă, să recurgă la executarea silită asupra conturilor acestuia, în vederea recuperării sumelor de bani. Prin urmare, împotriva Ministerului Finanţelor Publice ar putea fi declanşată exclusiv executarea silită a obligaţiei de a face, în modalitatea de constrângere specifică naturii prestaţiei datorate a aplicării unor penalităţi, conform art. 906 din Codul de procedură civilă. La nivelul acestor instanţe, s-a exprimat şi opinia minoritară că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice nu reprezintă o obligaţie de a face, ci de a da, constând în punerea la dispoziţie a sumelor necesare în vederea efectuării plăţilor, în considerarea atribuţiilor referitoare la planificarea bugetară, stabilite în sarcina sa prin dispoziţiile Legii nr. 500/2002, ceea ce, din punct de vedere practic, înseamnă alocarea în concret a sumelor, în vederea plăţii drepturilor salariale. Punctul de vedere al judecătorilor Secţiei civile din cadrul Tribunalului Giurgiu şi al Tribunalului Ilfov este în sensul că obligaţia Ministerului Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale restante este o obligaţie de a da, întrucât operaţiunea respectivă presupune transferul sumelor din contul Ministerului Finanţelor în contul debitorului care efectuează plata, iar acest transfer implică transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor de bani. 40. Curtea de Apel Craiova a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menţionat că opinia exprimată de judecătorii din cadrul Tribunalului Dolj, Judecătoriei Craiova, Judecătoriei Băileşti, Judecătoriei Calafat, Judecătoriei Filiaşi, Judecătoriei Segarcea şi Judecătoriei Baia de Aramă este aceea că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti personalului din justiţie este o obligaţie de a da, întrucât operaţiunea respectivă presupune transferul sumelor din conturile gestionate de către Ministerul Finanţelor în contul debitorului care efectuează plata (instituţia angajatoare), transfer ce implică transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor respective. 41. Curtea de Apel Galaţi a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menţionat că opinia exprimată de către judecătorii din cadrul Tribunalului Galaţi este aceea că obligaţia Ministerului Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale reprezintă o obligaţie de a face. 42. Curtea de Apel Iaşi a identificat şi a înaintat două hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la problema de drept supusă dezlegării, acestea fiind pronunţate de Judecătoria Iaşi - Secţia civilă. Totodată, a transmis un centralizator al opiniilor exprimate de judecătorii instanţelor din raza sa teritorială de competenţă. Opinia majoritară exprimată de către judecătorii din cadrul Tribunalului Iaşi, Judecătoriei Iaşi, Judecătoriei Răducăneni, Judecătoriei Hârlău, Tribunalului Vaslui, Judecătoriei Vaslui şi Judecătoriei Huşi este aceea că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii reprezintă o obligaţie de a face, deoarece presupune obligaţia de a întocmi bugetul de stat de o aşa manieră încât să permită şi să faciliteze îndeplinirea de către ceilalţi debitori a propriilor obligaţii de plată a drepturilor salariale restante, ce se circumscrie atribuţiilor legale de elaborare a bugetului de stat şi de rectificare a acestuia cu sumele necesare reparării prejudiciului stabilit prin titlurile executorii. În opinie minoritară, judecătorii din cadrul Judecătoriei Bârlad şi Judecătoriei Paşcani au apreciat că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale este o obligaţie de a da, pentru că implică transmiterea dreptului de proprietate asupra unor sume de bani. 43. Curtea de Apel Piteşti a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menţionat că opinia exprimată de către judecătorii din cadrul Tribunalului Vâlcea este aceea că obligaţia Ministerului Finanţelor de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale reprezintă o obligaţie de a face, deoarece constă în efectuarea demersurilor necesare în vederea alocării de fonduri. 44. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat faptul că, în raza sa teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a menţionat că opinia exprimată de către judecătorii din cadrul Tribunalului Buzău - Secţia I civilă este aceea că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale personalului din justiţie este o obligaţie de a face. 45. Curtea de Apel Târgu Mureş a arătat faptul că, în raza sa teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, dar a precizat că opinia exprimată de către judecătorii din cadrul Secţiei I civile a Curţii de Apel Târgu Mureş şi al instanţelor din circumscripţia sa este aceea că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare plăţii drepturilor salariale restante reprezintă o obligaţie de a face. 46. Curtea de Apel Suceava a identificat şi a înaintat trei hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi a menţionat, totodată, că opinia majoritară exprimată de către judecătorii de la Judecătoria Suceava şi de la Judecătoria Botoşani este aceea că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare plăţii reprezintă o obligaţie de a da, întrucât operaţiunea respectivă presupune transferul sumelor din conturile gestionate de Ministerul Finanţelor Publice în contul debitorului care efectuează efectiv plata drepturilor, iar un asemenea transfer implică transmiterea dreptului de proprietate asupra sumelor de bani respective. Or, obligaţia de a aloca fondurile necesare plăţii ar fi golită de conţinut dacă nu ar implica şi remiterea efectivă a sumelor de bani în contul debitorului responsabil cu plata în concret, conform titlului executoriu. 47. Curţile de apel Alba Iulia, Cluj, Constanţa, Oradea şi Timişoara au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale a României 48. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 49. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, nu se verifică, în prezent, practică judiciară neunitară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 50. Prin raportul întocmit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi Cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 51. Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 52. Din această reglementare legală rezultă că, pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iii) existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 53. Evaluând elementele sesizării, în scopul de a stabili dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile care permit declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, se constată că sunt întrunite doar patru dintre cele şase cerinţe anterior enunţate. 54. Astfel, cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Alba - Secţia I civilă, care judecă în ultimă instanţă, dat fiind că, potrivit art. 657 alin. (3) şi art. 712 alin. (1) din Codul de procedură civilă, încheierile executorului judecătoresc pot fi atacate numai cu contestaţie la executare, dacă legea nu dispune altfel, iar, conform art. 718 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, nefiind incidente în cauză excepţiile prevăzute de teza a II-a a acestui text de lege. Prin urmare, decizia prin care Tribunalul Alba - Secţia I civilă va soluţiona apelul declarat de către creditori nu este supusă recursului, fiind definitivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. 55. Referitor la condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, se constată că este îndeplinită, întrucât, în cadrul cererii de apel, sub aspectul naturii obligaţiei debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plăţii către personalul din justiţie a drepturilor salariale restante, apelanţii au criticat raţionamentul primei instanţe şi au susţinut că aceasta este o obligaţie de a da, iar nu o obligaţie de a face. În acest context, instanţa de apel trebuie să răspundă acestei critici şi să stabilească dacă obligaţia stabilită prin titlul executoriu în sarcina debitorului Ministerului Finanţelor Publice este o obligaţie de a face sau, dimpotrivă, o obligaţie de a da, astfel că există dependenţă între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia ce va fi pronunţată de către instanţa de trimitere. 56. De asemenea, în urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme a rezultat că problema de drept supusă dezlegării nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, astfel că şi această cerinţă legală este îndeplinită. 57. Referitor la condiţiile ca problema de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, precum şi să fie nouă, se apreciază că acestea nu sunt îndeplinite în cauză, ceea ce conduce la respingerea sesizării ca inadmisibilă. 58. În ceea ce priveşte caracterul veritabil al chestiunii de drept, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că problema de drept care se solicită a fi lămurită trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016; Decizia nr. 52 din 3 iulie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018; Decizia nr. 39 din 23 septembrie 2019; Decizia nr. 20 din 5 aprilie 2021; Decizia nr. 8 din 21 februarie 2022; Decizia nr. 44 din 12 iunie 2023). 59. Potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, problema de drept supusă dezlegării trebuie să ridice serioase dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, astfel încât să necesite rezolvarea de principiu în procedura hotărârii prealabile, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege, în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu, ori existenţa unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflecţie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016; Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020; Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2021; Decizia nr. 59 din 17 octombrie 2022; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2023). 60. Ca atare, chestiunea de drept trebuie să fie calificată, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale. Cu alte cuvinte, problema de drept trebuie să fie susceptibilă de interpretări diferite şi controversate, din cauza lipsei de claritate a normei juridice, a caracterului incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni justificate, faţă de imprecizia textului legal, care, pe baza interpretării, printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina o jurisprudenţă neunitară. 61. Astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce la interpretări diferite, precum şi dificultatea instanţei de trimitere în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 88 din 4 decembrie 2017; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021). 62. Ca atare, susţinerea instanţei de trimitere că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmată de exprimarea succintă a punctului său de vedere, care nu indică în concret nicio dificultate de interpretare a normelor de drept, nu este suficientă, fiind necesară prezentarea argumentelor pentru care există o dificultate reală de interpretare, întrucât art. 519 din Codul de procedură civilă se referă la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept reale, esenţiale şi controversate, care prezintă o dificultate suficient de mare, rezultată din dispoziţii legale îndoielnice, lacunare, necorelate. 63. Atât timp cât instanţa de trimitere expune o interpretare clară a chestiunii de drept în discuţie, fără a prezenta şi fără a argumenta diferite interpretări posibile ale dispoziţiilor art. 652 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 781 din Codul de procedură civilă ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex sau lacunar ori contradictoriu, nu se poate reţine că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile. 64. După cum s-a arătat, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială, ci numai una care ridică problema precarităţii textelor de lege, a caracterului lor dual şi complex. În caz contrar, rolul instanţei supreme ar deveni unul de soluţionare directă a cauzei aflate pe rol şi ar neutraliza rolul instanţei legal învestite, acela de a judeca în mod direct şi efectiv procesul. Or, instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării efective a cauzei aflate pe rol, atribut care se impune cu necesitate să rămână în sfera de competenţă exclusivă a instanţei de judecată legal învestite cu soluţionarea procesului. 65. În aceeaşi ordine de idei, analizând hotărârile judecătoreşti ce au fost înaintate de către curţile de apel, se constată că instanţele de judecată au avut de stabilit natura juridică a obligaţiei impuse în sarcina Ministerului Finanţelor Publice prin titlul executoriu, respectiv alocarea fondurilor necesare pentru plata de către ordonatorii de credite a drepturilor salariale restante personalului din justiţie, fiind vorba despre o operaţiune de interpretare a unor dispoziţii legale. 66. În considerarea celor expuse, se reţine că rezultă din chiar actul de sesizare faptul că problema de drept ce face obiectul sesizării nu este una reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere la dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare, contradictorii sau necorelate, astfel încât să reclame intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe calea mecanismului de unificare jurisprudenţială reglementat la art. 519 din Codul de procedură civilă. 67. În ceea ce priveşte caracterul de noutate al problemei de drept, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate“, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării. 68. Potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerinţa „noutăţii“ este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, precum şi în ipoteza în care fie s-ar impune anumite clarificări în privinţa unei norme legale mai vechi, dar într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior (ipoteza aşa-zisei reevaluări a interpretării normei), fie este vizată o normă mai veche, dar a cărei aplicare frecventă a devenit actuală mult ulterior intrării ei în vigoare (Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016; Decizia nr. 29 din 17 mai 2021; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021; Decizia nr. 7 din 30 ianuarie 2023; Decizia nr. 22 din 27 martie 2023; Decizia nr. 44 din 12 iunie 2023). 69. Caracterul de noutate al chestiunii de drept se pierde pe măsură ce aceasta a primit o dezlegare din partea instanţelor de judecată, în urma unor interpretări concretizate într-o jurisprudenţă consacrată, când s-a depăşit, aşadar, stadiul unei practici incipiente, în curs de formare. Opiniile jurisprudenţiale diferite nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile, întrucât în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare, şi anume recursul în interesul legii, astfel cum s-a statuat constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (Decizia nr. 37 din 7 mai 2020; Decizia nr. 47 din 22 iunie 2020; Decizia nr. 5 din 8 februarie 2021; Decizia nr. 13 din 15 martie 2021; Decizia nr. 30 din 17 mai 2021; Decizia nr. 32 din 17 mai 2021; Decizia nr. 71 din 11 octombrie 2021; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021; Decizia nr. 10 din 21 februarie 2022; Decizia nr. 25 din 9 mai 2022; Decizia nr. 33 din 6 iunie 2022; Decizia nr. 40 din 27 iunie 2022; Decizia nr. 72 din 7 noiembrie 2022; Decizia nr. 26 din 27 martie 2023; Decizia nr. 48 din 26 iunie 2023; Decizia nr. 53 din 18 septembrie 2023). 70. Dacă este depăşit stadiul unei practici incipiente şi este conturată deja o practică - unitară sau neunitară - în legătură cu chestiunea de drept, nu se poate recurge la mecanismul hotărârii prealabile, întrucât nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practicii neunitare. Având în vedere şi necesitatea de a evita paralelismul şi suprapunerea cu mecanismul recursului în interesul legii, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente existente. 71. Analizând hotărârile judecătoreşti ce au fost înaintate de către curţile de apel, se constată că s-a depăşit stadiul unei practici incipiente şi că problema de drept a primit dezlegare din partea instanţelor de judecată, fiind conturată chiar o practică judiciară neunitară cu privire la natura juridică a obligaţiei debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plăţii drepturilor salariale personalului din justiţie. 72. Astfel, dintre hotărârile judecătoreşti relevante transmise de către Curtea de Apel Bucureşti, în 12 hotărâri s-a stabilit că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plăţii drepturilor salariale reprezintă o obligaţie de a face, iar în 9 hotărâri s-a decis că obligaţia respectivă este o obligaţie de a da. De asemenea, în cele două hotărâri judecătoreşti transmise de către Curtea de Apel Iaşi, instanţele au stabilit că obligaţia debitorului Ministerul Finanţelor Publice de a aloca fondurile necesare în vederea plăţii drepturilor salariale reprezintă o obligaţie de a face, iar în singura hotărâre relevantă înaintată de către Curtea de Apel Suceava s-a decis că obligaţia în discuţie este o obligaţie de a da. 73. Deşi este real că scopul pronunţării unei hotărâri prealabile este acela de a asigura coeziunea în plan jurisprudenţial, ceea ce implică existenţa unor tendinţe jurisprudenţiale concrete orientate către soluţii diferite, se mai reţine totuşi că nici opiniile exprimate, la nivel teoretic, de către judecătorii din cadrul instanţelor care au înaintat puncte de vedere nu au un caracter uniform, creându-se, astfel, premisele pronunţării unor hotărâri judecătoreşti în sensul ambelor orientări jurisprudenţiale. 74. Existenţa unei practici judiciare în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării determină concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept nemaiprezentând, aşadar, caracter de noutate. 75. A aprecia altfel înseamnă a accepta ca, în cadrul procedurii de unificare a jurisprudenţei prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se afle în situaţia de a se pronunţa asupra unei probleme de drept în legătură cu care practica judiciară este inexistentă sau doar incipientă, ci de a confirma sau, după caz, a infirma interpretările jurisprudenţiale existente. Or, prin aceasta s-ar nesocoti dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în partea lor privitoare la raţiunea şi condiţiile pronunţării unei hotărâri prealabile, atribuindu-i-se acestei proceduri o funcţie specifică unui alt mecanism de unificare a jurisprudenţei, respectiv recursul în interesul legii. 76. Întrucât cele două mecanisme de unificare a jurisprudenţei sunt distincte, fiecăruia fiindu-i caracteristice anumite condiţii de admisibilitate şi un rol procesual propriu, iar hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost înaintate de către curţile de apel evidenţiază existenţa unei practici neunitare, concluzia care se impune este aceea că nici cerinţa privind noutatea problemei de drept nu este îndeplinită. 77. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile urmează să fie respinsă, ca inadmisibilă. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de către Tribunalul Alba - Secţia I civilă privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 652 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 781 din Codul de procedură civilă, cu privire la natura obligaţiei debitorului Ministerul Finanţelor Publice, cuprinsă în titlurile executorii reprezentate de hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din justiţie, respectiv dacă obligaţia de a aloca fondurile necesare plăţii reprezintă o obligaţie de a da sau o obligaţie de a face. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 ianuarie 2024. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE MARIANA CONSTANTINESCU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
