Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 197 din 9 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 197 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 438 din 3 iunie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Cornel-Ionuţ Badiu în Dosarul nr. 8.688/190/2016 al Judecătoriei Bistriţa - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.171D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 1.620D/2017 şi nr. 2.150D/2017, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, excepţie ridicată de Societatea Serim Impex - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 35/242/2017 al Judecătoriei Huedin - Secţia civilă, şi, respectiv, de Mihai Eduard Neciu şi Lidia Ramona Neciu în Dosarul nr. 1.619/328/2017 al Judecătoriei Turda - Secţia civilă.
    4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu conexarea. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 1.620D/2017 şi nr. 2.150D/2017 la Dosarul nr. 1.171D/2017, care a fost primul înregistrat.
    6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei, întrucât, în cauză, nu sunt formulate veritabile critici de neconstituţionalitate, iar, în subsidiar, respingerea, ca neîntemeiată, având în vedere faptul că dispoziţiile de lege criticate îşi au corespondent în prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (9) potrivit cărora „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii“. Precizează că, în materia contravenţiilor silvice, dispoziţii similare sunt reglementate şi în alte state europene.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:
    7. Prin Încheierea din 15 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.688/190/2016, Judecătoria Bistriţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Cornel-Ionuţ Badiu în soluţionarea unei plângeri contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de constatare a contravenţiei silvice prin care s-a dispus măsura confiscării mijlocului de transport.
    8. Prin Încheierea civilă din 28 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 35/242/2017, Judecătoria Huedin - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea Serim Impex - S.A. din Cluj-Napoca în soluţionarea unei plângeri contravenţionale formulate împotriva unui proces-verbal de constatare a contravenţiei silvice, prin care se solicită înlăturarea sancţiunii complementare a confiscării autoturismului, întrucât petenta nu a avut cunoştinţă de săvârşirea contravenţiei, autoturismul aflându-se în folosinţa unei alte societăţi comerciale, în baza unui contract de închiriere.
    9. Prin Încheierea din 15 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.619/328/2017, Judecătoria Turda - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice. Excepţia a fost ridicată de Mihai Eduard Neciu şi Lidia Ramona Neciu în soluţionarea unor plângeri contravenţionale formulate împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiei silvice şi de confiscare a autovehiculului cu care s-a transportat material lemnos fără provenienţă legală.
    10. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul Curţii nr. 1.171D/2017, autorul susţine, în esenţă, că prevederile de lege criticate - prin care se dispune confiscarea mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund - contravin dispoziţiilor art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală, întrucât nu prevăd, în mod concret, modalităţile şi condiţiile în care se poate aplica această măsură. Arată că, în practică, apar situaţii în care se aplică sancţiunea amenzii de peste cinci ori mai mare decât valoarea materialului lemnos, se dispune confiscarea materialului lemnos şi a mijlocului de transport, în mod automat, fără a exista criterii valorice ori de circumstanţe personale. Apreciază că prevederile extrem de generale ale legii determină aplicarea unor sancţiuni disproporţionate în raport cu gravitatea faptei. Totodată, arată că legea nu distinge, în aplicarea măsurii confiscării, în raport cu proprietarul mijlocului de transport, în condiţiile în care acesta nu săvârşeşte nicio contravenţie.
    11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul Curţii nr. 1.620D/2107, autoarea arată că textul de lege criticat stabileşte o modalitate absolută de confiscare a autovehiculului cu care s-a transportat material lemnos fără provenienţă legală, fără a se ţine seama de identitatea proprietarului autovehiculului, dacă acesta a cunoscut/nu a cunoscut activităţile care se efectuau cu autovehiculul şi fără să se impună vreo condiţie de proporţionalitate legată de confiscare. Arată că, în speţă, posesia bunului supus confiscării a fost exercitată de un terţ, iar o eventuală acţiune în regres a proprietarului, ulterioară, nu are rolul de a garanta dreptul său de proprietate, astfel cum impune art. 44 din Constituţie. Mai mult, în acest fel, dreptul de proprietate este transformat într-un drept de creanţă împotriva terţului contravenient, ceea ce creează o situaţie incertă şi nefavorabilă proprietarului, ca şi durata demersurilor pentru recuperarea bunului. Susţine, de asemenea, că măsura confiscării mijlocului de transport afectează justul echilibru ce se impune a fi păstrat între interesul general al societăţii şi interesul individual vizat de o asemenea măsură, acesta fiind realizat, în opinia autoarei excepţiei, prin aplicarea sancţiunii contravenţionale a amenzii şi prin confiscarea produselor transportate ilicit, fără a mai fi necesară şi justificată măsura complementară a confiscării mijlocului de transport utilizat în scopul săvârşirii contravenţiei. Invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în cauze referitoare la măsura confiscării, în care s-a statuat că este necesară aprecierea comportamentului titularului dreptului de proprietate, în sensul stabilirii unui anumit grad de vinovăţie a acestuia cu prilejul încălcării legii (Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunţată în Cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, şi Hotărârea din 5 mai 1995, pronunţată în Cauza Air Canada împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Arată totodată că interesul general este protejat prin măsuri mai aspre în cazul săvârşirii unor contravenţii decât în cazul săvârşirii altor infracţiuni şi, în acest sens, invocă dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, potrivit cărora sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Reţine că art. 19 din Legea nr. 171/2010 nu reglementează astfel de condiţionări referitoare la proprietatea bunurilor confiscate, rezultând astfel că, în cazul săvârşirii unor asemenea contravenţii, măsura confiscării mijlocului de transport se poate aplica indiferent dacă bunul este proprietatea contravenientului ori, indiferent dacă, fiind proprietatea altei persoane, aceasta a cunoscut sau nu scopul folosirii lui. Consideră că se creează astfel o situaţie vădit discriminatorie între persoanele care săvârşesc infracţiuni de furt de material lemnos prin transportarea acestuia cu un autoturism şi persoanele care săvârşesc contravenţii privind transportul materialului lemnos a cărui provenienţă nu poate fi justificată, prin crearea unei situaţii juridice mai favorabile in abstracto persoanelor care comit infracţiuni, prin aceasta textul de lege criticat fiind contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 16, art. 21 alin. (3) şi art. 44. Totodată, consideră că textul de lege criticat nu respectă condiţia proporţionalităţii, sancţiunea confiscării mijlocului de transport indiferent de valoare, în materie contravenţională, ridicând grave probleme în ceea ce priveşte încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    12. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, în Dosarul nr. 2.150D/2017, autorii susţin că textul de lege criticat este neconstituţional, întrucât stabileşte o modalitate absolută de confiscare a autovehiculului cu care s-a transportat material lemnos fără provenienţă legală, fără a se ţine seama de identitatea proprietarului autovehiculului, dacă acesta a cunoscut ori nu a cunoscut activităţile care se efectuau cu autovehiculul şi fără să se impună vreo condiţie de proporţionalitate legată de confiscare. Consideră că măsura confiscării autovehiculului afectează justul echilibru ce se impune a fi păstrat între interesul general al societăţii şi interesul individului vizat de o asemenea măsură. Apreciază că textul de lege criticat nu respectă condiţia proporţionalităţii, confiscarea mijlocului de transport indiferent de valoarea bunului confiscat, în materie contravenţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea susţin că este de neconceput ca interesul general să fie protejat prin măsuri mai aspre în cazul săvârşirii unor contravenţii faţă de ipoteza săvârşirii unor infracţiuni şi, în acest sens, invocă dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal potrivit cărora „bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor“, apreciind că o astfel de situaţie este vădit discriminatorie, creând o situaţie de inegalitate între persoanele care săvârşesc infracţiuni în domeniul silvic şi cele care săvârşesc contravenţii în acelaşi domeniu.
    13. Judecătoria Bistriţa - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este întemeiată. În acest sens, reţine că dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016, reglementează o confiscare automată, de drept, a mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, iar prevederile art. 19 alin. (14) din acelaşi act normativ trimit la Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, ce reglementează cadrul juridic general al contravenţiilor şi care statuează prin art. 41 alin. (1) că sancţiunea complementară a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii „se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii“. Reţine că, potrivit art. 5 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.“, iar, potrivit art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, că „Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal“. Arată că prevederile legii speciale, în speţă Legea nr. 171/2010, nu conţin criterii în raport cu care să se aprecieze oportunitatea aplicării sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanţele concrete ale fiecărei contravenţii în parte, aplicarea măsurii complementare operând ope legis, fără vreo posibilitate de apreciere din partea agentului constatator. În aceste condiţii, prevederile art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010, care trimit la prevederile art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, apar ca încălcând prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie. Instanţa are în vedere şi faptul că, potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „Dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură civilă, după caz“. Or, din punct de vedere substanţial, chiar dispoziţiile din Codul penal, respectiv cele ale art. 112, prevăd ipoteze în care, în măsura în care valoarea bunurilor supuse confiscării, dintre cele prevăzute la alin. (1) lit. b) şi lit. c) ale aceluiaşi articol, este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta, respectiv dacă bunurile nu pot fi confiscate, întrucât nu aparţin infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, astfel încât se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu aplicarea dispoziţiilor alin. (2). În consecinţă, instanţa apreciază că Legea nr. 171/2010 ar trebui să prevadă criterii care să permită aplicarea acesteia, cu respectarea criteriului proporţionalităţii între sancţiunea complementară aplicată şi natura şi gravitatea faptei contravenţionale săvârşite, ţinând cont şi de valoarea bunului supus confiscării raportat la natura şi gravitatea faptei, respectiv de persoana căreia îi aparţine bunul supus confiscării şi care ar putea să nu cunoască scopul folosirii lui.
    14. Judecătoria Huedin - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este întemeiată. În acest sens, reţine că textul de lege criticat reglementează o confiscare automată, de drept, a mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţa legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund. O atare reglementare permite confiscarea mijlocului de transport fără a se verifica, în prealabil, dacă proprietarul acestui bun este contravenientul ori dacă cel ce se pretinde a fi proprietar are cunoştinţă de săvârşirea contravenţiei constatate. De asemenea, din perspectiva protejării dreptului de proprietate, consacrat de dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, apreciază că orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să îndeplinească trei condiţii, şi anume: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţională. Consideră că măsura confiscării reprezintă o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, în opinia instanţei cerinţa proporţionalităţii nefiind respectată prin reglementarea textului de lege criticat. Face referire, totodată, la dispoziţiile art. 5 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit cărora „Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.“, şi la cele ale art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ care stabilesc că „Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.“, pentru a sublinia faptul că prevederile legii speciale, în speţă Legea nr. 171/2010, nu conţin criterii în raport cu care să se aprecieze oportunitatea aplicării sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport în raport cu circumstanţele concrete ale fiecărei contravenţii în parte, aplicarea măsurii complementare operând ope legis, fără vreo posibilitate de apreciere din partea agentului constatator. Instanţa apreciază, totodată, că posibilitatea proprietarului bunului confiscat de a se adresa instanţelor prin intermediul plângerii contravenţionale întemeiate pe prevederile art. 31 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 nu poate conduce la constatarea faptului că principiile enunţate ar fi respectate prin exercitarea controlului ulterior. Respectarea dreptului fundamental de proprietate reprezintă o obligaţie atât în sarcina legiuitorului, cât şi în sarcina instituţiilor abilitate să aplice măsura confiscării, nu numai în cadrul unui litigiu derulat în faţa instanţei. În concluzie, instanţa apreciază că Legea nr. 171/2010 ar trebui să prevadă criterii care să permită aplicarea acesteia cu respectarea criteriului proporţionalităţii între sancţiunea complementară aplicată şi natura şi gravitatea faptei contravenţionale săvârşite, ţinând cont şi de valoarea bunului supus confiscării raportat la natura şi gravitatea faptei contravenţionale săvârşite, respectiv de persoana căreia îi aparţine bunul supus confiscării şi care ar putea să nu cunoască scopul folosirii lui.
    15. Judecătoria Turda - Secţia civilă opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este întemeiată. În acest sens reţine că prevederile criticate încalcă dreptul de proprietate. Cu toate că dispoziţiile art. 44 alin. (9) din Constituţie prevăd posibilitatea confiscării bunurilor folosite la săvârşirea unei contravenţii, apreciază că această măsură nu trebuie să afecteze un just echilibru între „ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit“, respectiv sancţionarea şi prevenirea contravenţiilor silvice şi garantarea şi ocrotirea proprietăţii private. Reţine că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni (care este o faptă mult mai gravă), confiscarea bunurilor care nu aparţin infractorului se dispune numai în măsura în care proprietarul a cunoscut scopul folosirii lor, pe când, în cazul săvârşirii unei contravenţii, confiscarea bunurilor se dispune indiferent cine este proprietarul şi indiferent dacă acestuia i se poate stabili vreo culpă. Invocă Decizia Curţii nr. 1.310 din 4 octombrie 2011 şi reţine că, deşi speţa este similară celei din prezenta cauză, instanţa de control constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate, invocând dispoziţiile constituţionale ale art. 44 alin. (9). Subliniază însă că, în speţă, Curtea nu a examinat excepţia de neconstituţionalitate din perspectiva proporţionalităţii măsurii sancţionatorii, respectiv din perspectiva menţinerii echilibrului între interesul general al societăţii şi interesul persoanei căreia i se confiscă bunul fără ca aceasta să săvârşească vreo faptă contravenţională. Apreciază că proporţionalitatea măsurii confiscării ar putea fi atinsă prin stabilirea unor criterii valorice şi condiţionarea confiscării autovehiculului terţului numai în situaţia în care acesta este folosit la săvârşirea faptelor contravenţionale de cel puţin două ori, ceea ce ar echivala cu o prezumţie de cunoaştere a scopului folosirii acestuia. Reţine, totodată, că măsura confiscării autovehiculului este o măsură care se justifică din perspectiva scopului pentru care a fost reglementată, însă textul este pasibil de nuanţări, astfel încât să nu aducă atingere altor drepturi fundamentale ale persoanei. Prin raportare la forma actuală a textului criticat, terţului i se aplică o sancţiune gravă, fiind lipsit de protecţia dreptului lui de proprietate, fără ca acesta să săvârşească vreo faptă „cu vinovăţie“, astfel cum prevede art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. În acest context, măsura confiscării autovehiculului aparţinând unui terţ apare ca disproporţionată, chiar dacă urmăreşte un scop legitim, respectiv combaterea contravenţiilor la regimul silvic, fiind perturbat echilibrul just dintre interesul general şi drepturile fundamentale ale individului.
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.
    17. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul nr. 1.171D/2017, consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens reţine că, potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie, „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii“. Totodată, potrivit art. 41 din Legea nr. 171/2010, „Prevederile prezentei legi se completează cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, în măsura în care prezenta lege nu dispune altfel“. În privinţa sancţiunii complementare a confiscării speciale, art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 statuează că aceasta are ca obiect bunurile „destinate, folosite sau rezultate din contravenţii“ [alin. (3) lit. a) ], „trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite“ [alin. (5) ] şi, în fine, „se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei“ [alin. (6)]. Or, în aceste chestiuni, Legea nr. 171/2010 nu conţine derogări, prevederile art. 19 alin. (13) fiind tocmai în sensul că mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală - bunuri ce intră în categoria „bunurilor folosite la contravenţii“, conform art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 - sunt supuse confiscării. Mai mult, chiar Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 - dreptul comun în materie contravenţională - prevede la art. 47 că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe se completează cu dispoziţiile Codului penal (...)“. Or, potrivit prevederilor art. 112 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Codul penal, dacă valoarea bunurilor folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală - supuse confiscării - „este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei“, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţinând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţia bunului la aceasta. Aşadar, interpretate nu izolat, ci sistematic, în coroborarea lor cu dispoziţiile sus-menţionate din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi din Codul penal, prevederile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 oferă agentului constatator suficiente criterii pentru a aprecia nivelul sancţiunii complementare a confiscării speciale atunci când aceasta are ca obiect mijloace de transport cu o valoare mai mare decât a materialului lemnos transportat fără a avea provenienţă legală, conformându-se astfel dispoziţiilor art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală. Pe de altă parte, se arată că, atunci când agentul constatator aplică sancţiunea confiscării speciale fără a ţine seama de aceste criterii, contravenientul poate contesta legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie, iar instanţa de judecată - în virtutea competenţei sale de a controla aplicarea şi executarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare [art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001] - va putea hotărî asupra măsurii confiscării, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 34 alin. (1) din acelaşi act normativ. Mai mult, în temeiul art. 32 alin. (3) din actul normativ precitat, plângerea formulată de contravenient suspendă executarea procesului-verbal de contravenţie în ceea ce priveşte sancţiunile aplicate şi măsura confiscării dispuse de agentul constatator. În fine, se reţine că, dacă bunul confiscat a fost valorificat în cursul procesului, în aplicarea art. 41 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa va dispune să se achite proprietarului o despăgubire stabilită în raport cu valoarea de circulaţie a acestuia, ţinând seama şi de partea din bun ce a fost confiscată prin echivalent bănesc.
    18. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii nr. 1.620D/2017, consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este inadmisibilă, în condiţiile în care autoarea excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, fiind nemulţumită de faptul că textul art. 19 alin. (3) din Legea nr. 171/2010 nu prevede, în mod expres, criteriile care să permită aplicarea măsurii respective cu respectarea proporţionalităţii între sancţiunea complementară aplicată şi natura şi gravitatea faptei contravenţionale săvârşite. Aşadar, autoarea excepţiei nu critică textele de lege pentru ce conţin, ci pentru ceea ce nu conţin, fiind, în opinia acesteia, insuficient reglementate, solicitând, în fapt, completarea dispoziţiilor legale criticate.
    19. Guvernul, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii nr. 2.150D/2017, cu referire la dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 15 iunie 2017, consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens reţine că încălcarea prevederilor referitoare la fondul forestier atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală a persoanei vinovate. Conform Legii nr. 171/2010, sancţiunile aplicabile pentru săvârşirea contravenţiilor silvice sunt sancţiunea contravenţională principală - amenda, respectiv sancţiunea contravenţională complementară - reţinerea sau confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea contravenţiei silvice şi/sau retragerea autorizaţiei/atestatului, după caz. Sancţiunile contravenţionale aplicate în baza Legii nr. 171/2010 au adresabilitate generală şi, totodată, au caracter represiv şi punitiv. Prin urmare, arată că nu se pot identifica, în cuprinsul normei criticate, reglementări care să aducă atingere prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Reţine, totodată, că dispoziţiile art. 44 alin. (9) din Constituţie permit confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau din contravenţii, dar numai în condiţiile legii. Or, art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 stabileşte anumite condiţii ale confiscării, respectiv „dacă valoarea materialelor lemnoase transportate depăşeşte de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă se constată repetarea faptei în interval de 6 luni de la data constatării primei fapte“. Aşadar, dispoziţiile criticate din Legea nr. 171/2010 se încadrează în această categorie - „în condiţiile legii“ - legiuitorul constituant însuşi acordându-i legiuitorului ordinar prerogativa de a stabili condiţiile confiscării ca sancţiune complementară. Or, condiţiile menţionate în text, respectiv cantitatea de masă lemnoasă şi repetabilitatea faptei, în interval de 6 luni de la constatarea primei fapte sunt în măsură să asigure textului legal criterii de circumstanţiere a aplicării sancţiunii, astfel încât să se asigure proporţionalitatea între scopul ocrotirii fondului forestier şi aplicarea măsurii complementare a confiscării mijlocului de transport.
    20. Avocatul Poporului, exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii nr. 1.171D/2017, consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Reţine că, potrivit Legii nr. 171/2010, sancţiunile aplicabile pentru săvârşirea contravenţiilor silvice sunt sancţiunea contravenţională principală - amenda, respectiv, sancţiunea contravenţională complementară - reţinerea sau confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea contravenţiei silvice şi/sau retragerea autorizaţiei/atestatului, după caz. Sancţiunile contravenţionale aplicate în baza Legii nr. 171/2010 au adresabilitate generală şi, totodată, au caracter represiv şi punitiv. De asemenea, face referire la jurisprudenţa instanţei de control constituţional potrivit căreia aplicarea şi executarea unor sancţiuni pecuniare, inclusiv măsura confiscării unor bunuri sau valori, cu toate că determină în mod direct diminuarea patrimoniului celui sancţionat, nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind ocrotirea proprietăţii private, întrucât sunt consecinţa unor încălcări ale legii. Proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii. Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (8) teza întâi din Constituţie, „Averea dobândită licit nu poate fi confiscată“, ceea ce presupune, per a contrario, că poate fi confiscată averea dobândită în mod ilicit şi deci este posibilă instituirea unor sancţiuni pentru ipoteza în care desfăşurarea activităţii de comercializare a unor produse de către operatorii economici contravine legii. Cât priveşte critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază că aceasta contrazice chiar conţinutul normativ al art. 44 alin. (9) din Constituţie, în condiţiile în care obiect al confiscării pot fi şi bunurile destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. Apreciază că legiuitorul poate acorda autorităţilor executive competenţa de a confisca bunurile menţionate mai sus atunci când constată şi sancţionează o contravenţie, în condiţiile în care controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse este garantat, astfel încât, împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, care cuprinde şi măsura complementară a confiscării, poate fi formulată o plângere în faţa instanţei de judecată. Invocă, în sensul celor reţinute, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.190 din 30 septembrie 2010. Reţine, în plus, că stabilirea unei contravenţii şi sancţionarea acesteia cu amenda şi confiscarea mijloacelor de transport utilizate la transportul materialelor lemnoase reprezintă o opţiune legitimă a legiuitorului, care dă expresie preocupării statului pentru a asigura exploatarea materialelor lemnoase în condiţii de legalitate. Cauza care determină luarea măsurii complementare a confiscării o reprezintă starea de pericol ce decurge din deţinerea unor bunuri ce au legătură cu săvârşirea faptei interzise de lege. Or, în cazul în care nu se demonstrează provenienţa legală a materialelor lemnoase, simpla deţinere a acestora, cât şi a bunurilor care au fost folosite la săvârşirea faptei creează acea stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenţia organului constatator prin măsura confiscării bunurilor respective. Invocă dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 470/2014 pentru aprobarea Normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, precum şi a unor măsuri de aplicare a Regulamentului (UE) nr. 995/2010 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 octombrie 2010 de stabilire a obligaţiilor ce revin operatorilor care introduc pe piaţă lemn şi produse din lemn, potrivit cărora legalitatea provenienţei materialelor lemnoase rezultate se asigură potrivit legislaţiei în vigoare şi se atestă prin îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) existenţa actului de punere în valoare aprobat conform competenţelor şi a autorizaţiei de exploatare, înregistrate în SUMAL, şi a procesului-verbal de predare a parchetului; b) expedierea, deţinerea, transportul, primirea, depozitarea, prelucrarea sau comercializarea materialelor lemnoase să fie făcută/făcut cu avize de însoţire în care sunt înscrise corect codul unic generat de SUMAL, conform art. 3 alin. (2), precum şi data, ora, minutul şi secunda generării acestuia, precum şi codul offline prevăzut la art. 3 alin. (4), după caz. Faţă de dispoziţiile citate, apreciază că sunt prevăzute condiţiile în raport cu care să se aprecieze legalitatea provenienţei materialelor lemnoase.
    21. Avocatul Poporului, exprimându-şi opinia în Dosarul Curţii nr. 2150D/2017, reţine că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prevederile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 au fost modificate prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017, astfel încât, în condiţiile în care legiuitorul a modificat condiţiile în care mijlocul de transport cu care s-a realizat transportul de materiale lemnoase se confiscă, excepţia de neconstituţionalitate invocată a devenit inadmisibilă.
    22. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 23 iulie 2010, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 20 septembrie 2016, precum şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001.
    25. Curtea observă că, ulterior sesizării sale, dispoziţiile art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 au fost modificate prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 15 iunie 2017, soluţia legislativă criticată fiind completată. Curtea are însă în vedere faptul că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. În aceste condiţii, Curtea reţine că, deşi nu mai sunt în vigoare, dispoziţiile criticate îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece acestea reprezintă temei juridic al proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor silvice împotriva cărora au fost formulate plângerile contravenţionale în cadrul cărora au fost invocate prezentele excepţii de neconstituţionalitate.
    26. În aceste condiţii, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 23 iulie 2010, în forma modificată prin art. 1 pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016, precum şi ale art. 41 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001. Textele de lege criticate au următorul cuprins:
    - Art. 19 alin. (13) şi (14) din Legea nr. 171/2010: „(13) Mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund se confiscă. (14) Confiscarea mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase prevăzute la alin. (13) se realizează conform procedurilor reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către agenţii constatatori prevăzuţi la art. 24 lit. d), d^1) şi e).“;
    – Art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în condiţiile legii.“

    27. În susţinerea neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, autorul excepţiei din Dosarul Curţii nr. 1.171D/2017 invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (9) potrivit cărora bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii. Totodată, în Dosarul Curţii nr. 1.620D/2017, autoarea invocă atât prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1) potrivit cărora statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 20 alin. (1) şi (2) privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) teza întâi potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 44 alin. (1)-(9) privind dreptul de proprietate privată, cât şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la protecţia proprietăţii. De asemenea, în Dosarul Curţii nr. 2.150D/2017 sunt invocate atât prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1) privind obligaţia statului român de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care este parte, art. 16 alin. (1) potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 20 relativ la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) teza întâi care stabilesc că părţile au dreptul la un proces echitabil şi art. 44 privind dreptul de proprietate privată, cât şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că legea-cadru în domeniul protecţiei fondului forestier naţional o constituie Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 12 august 2015, act normativ care reglementează infracţiunile la regimul silvic. De asemenea, domeniul silvic este reglementat printr-o serie de acte ce au ca obiectiv asigurarea respectării regimului silvic, respectiv Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, Hotărârea Guvernului nr. 861/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de acordare, utilizare şi control al sumelor anuale destinate gestionării durabile a fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice şi a celui proprietate publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale şi pentru aprobarea Procedurii de realizare a serviciilor silvice şi de efectuare a controalelor de fond, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 18 august 2009 şi legea adoptată anual pentru aprobarea preţului mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior.
    29. În prezenta cauză, motivele de neconstituţionalitate privesc, în principal, dispoziţiile art. 19 alin. (13) şi (14) din capitolul VII „Controlul aplicării normelor privind circulaţia materialelor lemnoase, al depozitelor şi instalaţiilor de prelucrare a lemnului“ al Legii nr. 171/2010, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016. Dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 prevăd că se confiscă mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, alin. (14) al aceluiaşi articol reglementând cu privire la punerea în executare a măsurii confiscării. Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate ale autorilor excepţiilor sunt dezvoltate în mod special cu privire la dispoziţiile alin. (13) al art. 19 din Legea nr. 171/2010, din perspectiva afectării justului echilibru ce se impune a fi păstrat între interesul general al societăţii şi interesul individual vizat de o asemenea măsură, nerespectării condiţiei proporţionalităţii sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, încălcării dreptului de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al mijlocului de transport confiscat.
    30. În raport cu criticile de neconstituţionalitate astfel formulate, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 171/2010, constituie contravenţie silvică fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, pentru încălcarea obligaţiilor stabilite prin actele normative din domeniul silvic. Sancţiunile aplicabile pentru săvârşirea contravenţiilor silvice sunt: a) sancţiunea contravenţională principală - amenda; b) sancţiunea contravenţională complementară - reţinerea sau confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârşirea contravenţiei silvice şi/sau retragerea autorizaţiei/atestatului/acordului, după caz. În concret, cât priveşte contravenţiile silvice referitoare la expedierea şi/sau transportul materialelor lemnoase, reglementate în art. 19 alin. (1), (2), (2^1) şi (3) din Legea nr. 171/2010, acestea se sancţionează, potrivit dispoziţiilor precitate, cu amendă şi/sau reţinerea în vederea stabilirii provenienţei şi/sau confiscarea materialelor lemnoase în cauză. Curtea constată că, în mod imperativ, alin. (13) al art. 19 din Legea nr. 171/2010 stabileşte că, alături de sancţiunea principală a amenzii şi sancţiunea complementară a confiscării materialelor lemnoase, se aplică şi sancţiunea complementară a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund. Sancţiunea contravenţională a confiscării bunurilor este o sancţiune contravenţională complementară, aplicată pe lângă o sancţiune contravenţională principală şi priveşte bunurile care au fost folosite, destinate sau rezultate (produse) prin săvârşirea unei contravenţii.
    31. Curtea reţine că, în materia reglementării regimului juridic al contravenţiilor, art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, stabileşte cadrul sancţionator general, alin. (2) reglementând sancţiunile contravenţionale principale (avertismentul, amenda contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii), iar alin. (3), sancţiunile contravenţionale complementare (confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi, închiderea unităţii, blocarea contului bancar, suspendarea activităţii operatorului economic, retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială), în acelaşi timp reglementându-se şi posibilitatea impunerii de noi sancţiuni contravenţionale principale şi complementare prin legi speciale (alin. 4). Sancţiunile enumerate anterior sunt sancţiuni specifice dreptului contravenţional, aplicabile subiectului de drept care încalcă norma juridică de drept contravenţional printr-o conduită contrară acesteia. Totodată, Curtea reţine că sancţiunile contravenţionale, principale şi complementare nu au caracter reparator, ci preventiv-educativ, şi reprezintă o formă de constrângere juridică vizând, în special, patrimoniul făptuitorului. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale, respectiv sancţionarea propriu-zisă a subiectului de drept pentru nesocotirea normelor de drept contravenţional, are loc potrivit unor principii, similar sancţiunilor de drept penal. În acest sens, Curtea reţine principiul legalităţii sancţiunilor contravenţionale, principiul proporţionalităţii sancţiunilor contravenţionale şi principiul unicităţii aplicării sancţiunilor contravenţionale (non bis in idem). Potrivit principiului proporţionalităţii, toate sancţiunile principale sau complementare aplicate contravenientului trebuie să fie dozate în funcţie de gravitatea faptei. Curtea observă că acest din urmă principiu îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit cărora „Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.“, iar „Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei“. Principiul proporţionalităţii este apropiat principiului oportunităţii, acesta din urmă fiind necesar a fi respectat în aplicarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare în vederea atingerii scopului represiv şi preventiv al sancţiunii contravenţionale. Totodată, Curtea reţine că aplicarea sancţiunilor contravenţionale are loc cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, referitoare la limitele sancţiunilor, respectiv proporţionalitatea sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, ţinându-se seama de împrejurările în care fapta a fost comisă, de modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi urmarea produsă, circumstanţele personale ale contravenientului, precum şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal de constatare şi sancţionare. Cu alte cuvinte, la stabilirea proporţionalităţii sancţiunii cu gradul de pericol social al faptei, agentul constatator care aplică sancţiunea trebuie să analizeze criteriile generale prevăzute în art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, precum şi alte criterii speciale, dacă este cazul. În caz contrar, în măsura în care regula proporţionalităţii este încălcată, instanţa va adapta sancţiunea la cerinţele prevăzute de lege.
    32. În aceste condiţii, Curtea reţine că, de principiu, proporţionalitatea în aplicarea sancţiunii complementare a confiscării are în vedere natura şi gravitatea faptei. Atunci când însă se întruneşte conţinutul constitutiv al unei contravenţii, iar actul normativ impune, printr-o reglementare cu caracter imperativ, aplicarea măsurii confiscării în momentul constatării săvârşirii faptei - astfel cum prevede art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, agentul constatator, neavând la îndemână o marjă de apreciere, va trebui să aplice această măsură indiferent de circumstanţele faptei, cu toate că, şi în acest caz, rămâne incident principiul proporţionalităţii sancţiunii complementare raportat la natura şi gravitatea faptei.
    33. În acest context, Curtea observă că dispoziţii similare celor criticate în prezenta cauză au fost interpretate şi aplicate de către instanţele de drept comun, de pildă, prin Sentinţa civilă nr. 7.026/2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, reţinându-se că „într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 12/1990, mărfurile sau produsele care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1 lit. a), precum şi sumele de bani şi lucrurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei se confiscă. Aceste prevederi sunt însă atenuate de prevederile art. 5 alin. (5) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, dreptul comun în materie contravenţională, care atestă că sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. Aceleaşi concluzii pot fi extrase şi din art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ descris mai sus. Prin aceasta, dar şi raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sancţiunea contravenţională trebuie să treacă prin filtrul proporţionalităţii şi oportunităţii al agentului constatator, neputând fi admise sancţiunile de drept“. Aşadar, Curtea observă că, deşi la acea dată dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite reglementau sancţiunea contravenţională a confiscării ope legis, instanţa a apreciat că o sancţiune contravenţională nu poate fi aplicată de drept, legiuitorul nefiind în măsură să prevadă toate situaţiile ce pot să apară în practică, astfel încât a învestit agentul constatator cu forţa publică pentru a putea aplica o sancţiune în funcţie de specificul fiecărei situaţii. Considerentele hotărârii judecătoreşti, anterior citate, sunt în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia „instanţa trebuie să asigure un raport rezonabil de proporţionalitate între confiscare, ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să impună o sarcină individuală excesivă“. (Hotărârea din 6 noiembrie 2008, pronunţată în Cauza Ismayilov împotriva Rusiei, paragraful 34). Totodată, Judecătoria Orşova a pronunţat Sentinţa nr. 18 din 20 ianuarie 2014, în soluţionarea unei plângeri formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei de transport de cereale fără a prezenta în trafic certificatul de producător, prin care contravenientul a fost sancţionat cu amendă şi cu măsura confiscării vehiculului cu care transporta cerealele. În speţă, instanţa de judecată a analizat modul de individualizare a sancţiunilor aplicate şi a constatat că acestea trebuie să fie proporţionale cu gradul de pericol social al faptelor comise, pentru această operaţiune recurgându-se la criteriile prevăzute de art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, şi anume împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, scopul urmărit, urmarea produsă, precum şi circumstanţele personale ale contravenientului şi celelalte date înscrise în procesul-verbal. Cu privire la sancţiunea complementară constând în confiscarea mijlocului de transport folosit pentru transportarea mărfii, instanţa a apreciat că şi aceasta este supusă procesului de individualizare, fapt ce poate fi dedus din interpretarea dispoziţiilor art. 5 al Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001. Astfel, instanţa a reţinut că sancţiunile contravenţionale, indiferent dacă sunt principale sau complementare, trebuie să respecte cerinţa proporţionalităţii cu fapta concretă săvârşită. În plus, interpretând dispoziţiile art. 5 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa a arătat că sancţiunea complementară nu se stabileşte doar de legiuitor, adică avându-se în vedere doar pericolul social abstract al faptei incriminate drept contravenţie, fără a da posibilitatea agentului constatator sau instanţei de judecată să analizeze în concret dacă fapta comisă întruneşte criteriile de gravitate necesare pentru a aplica o asemenea sancţiune. Astfel, competenţa legiuitorului este aceea de a stabili pedepse complementare, iar aplicarea acestora - care reprezintă un proces distinct de cel de stabilire, de prevedere în norma de incriminare - nu poate reveni decât organului constatator şi instanţei învestite cu verificarea procesului-verbal de contravenţie. Instanţa de judecată a mai reţinut că nu se pot aplica, prin analogie, dispoziţiile din Codul penal referitoare la obligativitatea aplicării pedepselor complementare. În fapt, asemănarea este doar de ordin terminologic, conţinutul acestora fiind diferit: în timp ce pedepsele complementare prevăzute de legea penală privesc persoana inculpatului, pedeapsa complementară a confiscării cuprinsă în norma contravenţională este una pecuniară şi, mai mult decât atât, legea penală cuprinde o dispoziţie în sensul aplicării obligatorii a acestora, normă care însă nu are un corespondent în legislaţia care guvernează regimul juridic al contravenţiilor. În speţă, instanţa a constatat că petentul a făcut dovada provenienţei bunurilor, iar statul nu a fost prejudiciat prin comiterea acestei fapte. Deşi sancţiunile contravenţionale instituite prin norma legală sunt ridicate şi urmăresc combaterea producerii şi a transportării ilicite de cereale, în cauză a fost dovedit faptul că petentul este producător de cereale, înregistrat ca atare la organele competente. Astfel, pericolul social concret al faptei este redus, iar sancţiunea complementară a confiscării mijlocului de transport depăşeşte considerabil chiar sancţiunea maximă principală care se poate aplica pentru această faptă. În aceste condiţii, instanţa, pentru asigurarea drepturilor consfinţite de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a considerat că se impune şi înlăturarea acesteia, întrucât constituie o sancţiune disproporţionată faţă de circumstanţele concrete ale faptei.
    34. Faţă de cadrul sancţionator general şi principiile aplicabile în materia reglementării regimului juridic al contravenţiilor, având în vedere şi reperele jurisprudenţiale precitate, Curtea constată că, deşi, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, sancţiunea complementară a confiscării este obligatorie, caracterul obligatoriu al măsurii confiscării este necesar a fi subsumat celui al proporţionalităţii, în mod special având în vedere faptul că sancţiunea confiscării constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală. Cu alte cuvinte, şi în această ipoteză este necesar ca agentul constatator să analizeze proporţionalitatea sancţiunii complementare pentru a evita aplicarea în mod rigid a legii, în acest sens fiind necesar să interpreteze normele incidente în funcţie de scopul urmărit de legiuitor şi, de asemenea, să analizeze gravitatea faptei înainte de a dispune confiscarea anumitor bunuri folosite de contravenient în desfăşurarea activităţii ilicite. Curtea constată însă că domeniul silvic este reglementat prin acte normative speciale, adoptate în vederea protecţiei fondului forestier naţional, astfel că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, norma specială, respectiv dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, derogă de la norma generală, respectiv prevederile art. 5 alin. (5) şi (6) şi art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, norma specială fiind de strictă interpretare şi aplicare.
    35. În aceste condiţii, Curtea constată că, în aplicarea sancţiunii complementare a confiscării potrivit legii speciale, dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 nu vor putea fi completate cu norme aparţinând cadrului sancţionator general în materie contravenţională, astfel încât, pe cale de consecinţă, în lipsa reglementării, în cuprinsul normei speciale, a unor criterii de individualizare, măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală urmează a fi aplicată de drept, în condiţiile în care confiscarea reprezintă mai mult decât o limitare a dreptului de proprietate privată, şi anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului.
    36. Referitor la măsura confiscării, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că „aplicarea şi executarea unei sancţiuni pecuniare, ca şi măsura confiscării unor bunuri sau valori, cu toate că determină în mod direct diminuarea patrimoniului celui sancţionat, nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind ocrotirea proprietăţii private. Art. 41 alin. (8) [în prezent, art. 44 alin. (9)] din Constituţie prevede că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii». Potrivit acestui principiu constituţional, confiscarea bunurilor trebuie prevăzută de legea care califică o faptă ca infracţiune ori o califică drept contravenţie.“ (Decizia nr. 56 din 13 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 20 mai 1999, şi Decizia nr. 261 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 5 august 2003), iar „potrivit art. 41 alin. (1) teza finală [în prezent, art. 44 alin. (1) teza finală din Constituţie], conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Totodată, alin. (8) al art. 41 [în prezent, art. 44 alin. (9) din Constituţie] prevede că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii», ceea ce demonstrează că însăşi Constituţia exclude protecţia bunurilor folosite la săvârşirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte. Totodată, art. 135 alin. (6) din Constituţie [în prezent, art. 136 alin. (5)] precizează că «Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă». Textul nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune că, atunci când legea prevede, în concordanţă cu dispoziţiile Constituţiei, proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii.“ (Decizia nr. 67 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 19 iulie 2000). De asemenea, Curtea a reţinut că „interdicţia confiscării averii dobândite licit şi prezumţia caracterului licit al dobândirii, reguli stabilite de alin. (8) al art. 44 din Constituţie, nu exclud posibilitatea confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii potrivit alin. (9). […] Prin însăşi săvârşirea contravenţiei autorul acesteia se situează în afara sferei licitului, cu consecinţa firească, prevăzută de art. 44 alin. (9) din Constituţie, a posibilităţii de a suferi rigorile legii, între care şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din fapta sa.“ (Decizia nr. 372 din 2 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 13 noiembrie 2003, şi Decizia nr. 154 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 11 aprilie 2005) şi că „nu se poate susţine că prin instituirea unei sancţiuni contravenţionale în sarcina persoanelor fizice ori juridice se aduce atingere dreptului de proprietate, chiar dacă în mod automat executarea contravenţiei înseamnă diminuarea patrimoniului.“ (Decizia nr. 1.142 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 13 octombrie 2011).
    37. Totodată, Curtea a reţinut că „măsura confiscării unor bunuri constituie o excepţie de la principiul constituţional, consfinţit de art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căruia caracterul licit al dobândirii bunurilor se prezumă. (…) De aceea, o asemenea măsură este reglementată constituţional doar în cazul săvârşirii unor infracţiuni sau contravenţii, adică în situaţii constatate, în condiţiile legii, ca reprezentând fapte cu un anumit grad de pericol social.“ (Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008). În acelaşi sens, s-a statuat că prin săvârşirea unei contravenţii se încalcă o normă legală care reglementează un anumit domeniu de activitate. Acest fapt constituie, eo ipso, o cauză de înlăturare a prezumţiei generale de dobândire licită a averii. O interpretare contrară ar duce la concluzia eronată că proprietatea ar trebui ocrotită în orice condiţii, inclusiv când legea este încălcată (Decizia nr. 105 din 11 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 8 aprilie 2003, şi Decizia nr. 154 din 17 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 11 aprilie 2005). De asemenea, „autorul acesteia, prin critica sa, contrazice chiar conţinutul normativ al art. 44 alin. (9) din Constituţie. (…) Astfel, obiect al confiscării pot fi şi bunurile destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; în aceste condiţii, legiuitorul poate acorda autorităţilor executive competenţa de a confisca bunurile menţionate mai sus atunci când constată şi sancţionează o contravenţie; desigur, controlul judecătoresc asupra măsurilor dispuse este garantat, astfel încât împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, care cuprinde şi măsura complementară a confiscării, poate fi formulată o plângere în faţa instanţei de judecată, în speţă a judecătoriei - a se vedea, în acest sens, art. 5 alin. (3) lit. a), art. 24, art. 25, art. 31 alin. (2), art. 32 alin. (3), art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001“ (Decizia nr. 1.190 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 12 noiembrie 2010).
    38. De asemenea, prin Decizia nr. 685 din 10 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 16 noiembrie 2006, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate reţinând că „faptul că bunurile confiscate nu aparţin contravenientului, ci unei terţe persoane, în speţă societăţii de leasing, nu poate atrage ineficienţa acestei măsuri sancţionatorii. Pe de o parte, Constituţia prevede în art. 44 alin. (9) că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii», fără a distinge după calitatea de proprietar sau detentor precar a contravenientului. O altă interpretare ar conduce la posibilitatea eludării cu uşurinţă a dispoziţiilor legale, deoarece de fiecare dată contravenientul s-ar putea apăra invocând faptul că este un simplu detentor precar al bunului, iar activitatea ilicită de transport ar putea continua. Pe de altă parte, finanţatorul proprietar al bunurilor respective, utilizate în mod ilicit, nu se poate prevala de caracterul personal al răspunderii contravenţionale, deoarece a încredinţat folosinţa bunului său asumându-şi riscul ca activitatea utilizatorului să genereze un pericol pentru societate. De altfel, pentru a-şi recupera prejudiciul, finanţatorul proprietar are la îndemână calea acţiunii în justiţie împotriva utilizatorului, în temeiul contractului de leasing încheiat cu acesta.“ (considerente reiterate în Decizia nr. 603 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 19 iulie 2011, şi Decizia nr. 1.310 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 19 decembrie 2011).
    39. Pe de altă parte, Curtea observă că, prin Decizia nr. 661 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 2 august 2007, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 96 alin. (6) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit cărora „Sunt supuse confiscării: [...] d) vehiculele cu tracţiune animală, când circulă pe drumurile publice pe care le este interzis accesul ori pe alte trasee decât cele stabilite de autorităţile publice locale“, sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind supremaţia Constituţiei, art. 44 alin. (8) care interzice confiscarea averii licit dobândite şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Potrivit considerentelor deciziei precitate, „măsura confiscării vehiculelor cu tracţiune animală în cazul încălcării unor reguli privind circulaţia pe drumurile publice este excesivă, fiind într-o vădită disproporţie cu scopul urmărit de legiuitor la instituirea acesteia. De asemenea, această măsură aduce atingere înseşi existenţei dreptului de proprietate, întrucât determină o privare a proprietarului de bunul său, legal dobândit, ceea ce este în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căruia «Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezum㻓. Curtea a reţinut în acest sens că „scopul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, astfel cum este acesta circumstanţiat încă din primul articol al ordonanţei, poate fi atins prin utilizarea altor mijloace, care să nu pună în discuţie existenţa unor drepturi sau libertăţi. De exemplu, sancţiunea contravenţională a amenzii poate fi individualizată prin utilizarea criteriilor prevăzute de art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor [...], astfel încât să asigure respectarea regulilor privind circulaţia pe drumurile publice şi de către proprietarii sau deţinătorii de vehicule cu tracţiune animală“.
    40. Curtea reţine, aşadar, că, printr-o jurisprudenţă constantă, a statuat că proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii. Totodată, admiţând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (6) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, Curtea a statuat, în Decizia nr. 661 din 4 iulie 2007, precitată, că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, „Parlamentul nu îşi poate exercita competenţa de stabilire a caracterului contravenţional al unor fapte contrare ordinii publice, drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor decât cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Constituţie. Ca urmare, legiuitorul trebuie să se asigure că prin regulile şi sancţiunile astfel instituite nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale cetăţenilor, de care aceştia beneficiază potrivit principiului universalităţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituţie“. Şi, în acest sens, Curtea a statuat că „în situaţia restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, justificată de imperativul apărării valorilor mai sus menţionate, măsura adoptată trebuie să respecte condiţiile expres prevăzute de art. 53 alin. (2) teza a doua din Legea fundamentală, respectiv «să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii“.
    41. În acelaşi fel, Curtea a reţinut şi în Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 4 aprilie 2017, paragraful 24, că „prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie, reglementând o limitare a dreptului de proprietate, dispun în sensul că «bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii»“.
    42. Cu toate acestea, Curtea observă Hotărârea din 22 februarie 1994, pronunţată în Cauza Raimondo împotriva Italiei, paragraful 30, în care instanţa de la Strasbourg a statuat că o măsură de confiscare a unor bunuri reprezintă o privare de proprietate, dar ea nu intră sub incidenţa celei de a doua fraze din paragraful 1 al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ci ţine de paragraful 2, care reglementează folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general. În speţă, confiscarea efectuată a avut ca scop să prevină ca reclamantul sau asociaţia de răufăcători din care se presupunea că acesta face parte să folosească bunurile confiscate la săvârşirea altor infracţiuni. Într-o altă cauză, instanţa europeană a reţinut că reclamantul contesta o confiscare ce purta asupra unui bun care a fost folosit în scopuri ilicite, astfel că ea a decis că măsura incriminată urmărea a evita ca vehiculul reclamantului să mai poată fi utilizat la comiterea altor infracţiuni în prejudiciul colectivităţii (Hotărârea din 10 aprilie 2003, pronunţată în Cauza Yildirim împotriva Italiei). Calificarea unei măsuri luate de autorităţile naţionale ca fiind o privare de proprietate se apreciază nu numai în raport cu dispoziţiile legale interne în vigoare, ci şi în raport cu efectul real pe care acea măsură îl produce cu privire la dreptul de proprietate al celui interesat (Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 41).
    43. Totodată, în Hotărârea din 26 februarie 2009, pronunţată în Cauza Grifhorst împotriva Franţei, instanţa europeană abordează problema confiscării administrative din perspectiva unei contravenţii vamale. În contextul cauzei, Curtea a considerat că „sancţiunea trebuia să corespundă gravităţii încălcării constatate, şi anume neîndeplinirea obligaţiei de declarare, iar nu gravităţii eventualei încălcări neconstatate, în acest stadiu, corespunzătoare unei infracţiuni de spălare de bani sau de evaziune fiscală“. Curtea a luat apoi act de modificarea redactării reglementării în cauză, în urma avizului motivat al Comisiei. Pe baza noului text, confiscarea nu mai era automată şi nu mai putea fi pronunţată decât dacă existau indicii sau motive plauzibile pentru a crede că persoana vizată comisese alte încălcări ale Codului vamal. Curtea a constatat că noul sistem permite păstrarea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, în timp ce un cumul al confiscării şi amenzii era disproporţionat faţă de încălcarea comisă. În cauză, la nivel de principiu, Curtea a statuat că statele au dreptul să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor (domeniu în care este inclusă şi confiscarea) în conformitate cu interesul general, însă trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. În Cauza Moon împotriva Franţei (Hotărârea din 9 iulie 2009) s-a ridicat aceeaşi problemă ca şi în speţa precedentă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că, întrucât cumularea confiscării şi a amenzii se ridica la 125% din suma nedeclarată, ea era, în consecinţă, disproporţionată. Cauza Gabrić împotriva Croaţiei (Hotărârea din 5 februarie 2009) priveşte, de asemenea, nedeclararea valutei la vamă, faptă sancţionată contravenţional. În cauză, Curtea a reţinut că, pe lângă amendă, confiscarea integrală a sumei de bani a fost disproporţionată şi a impus reclamantei o sarcină excesivă. Curtea Europeană a reţinut că măsura confiscării, deşi implică privarea de bunuri, este inclusă în noţiunea de control al utilizării proprietăţii, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În aceste condiţii, Curtea a statuat că trebuie să existe un just echilibru între cerinţele interesului public şi protecţia dreptului de proprietate al reclamantei. În Cauza Gogitidze şi alţii împotriva Georgiei (Hotărârea din 12 mai 2015), Curtea a reiterat jurisprudenţa sa potrivit căreia orice ingerinţă a unei autorităţi publice în dreptul de proprietate al cetăţenilor poate fi justificată doar dacă serveşte un interes public (sau general) legitim. Deoarece autorităţile naţionale îşi cunosc direct societatea şi interesele ei, ele sunt în principiu într-o poziţie mai bună decât judecătorul internaţional pentru a decide ce este „în interes public“. Aşadar, ele trebuie să facă evaluarea iniţială cu privire la problemele de interes public care justifică ingerinţe în dreptul de proprietate. Statele au o marjă largă de apreciere în ceea ce priveşte măsurile generale de strategie politică, economică sau socială, iar Curtea respectă alegerile de politică legislativă ale statelor, cu condiţia ca acestea să nu fie „evident lipsite de fundament rezonabil“.
    44. În concluzie, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, confiscarea implică o „privare de proprietate“, în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. „Iar o măsură de confiscare a unor bunuri introduse fraudulos pe teritoriul unui stat poate să apară legitimă, prin raportare la dispoziţiile art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă statul în cauză a respectat condiţia explicit impusă de text, anume menţinerea unui just echilibru între propriile sale interese şi cele ale proprietarului, cu luarea în considerare a gradului culpei acestuia şi a prudenţei de care trebuie să dea dovadă în asemenea împrejurări (Hotărârea din 24 octombrie 1986, pronunţată în Cauza Agosi împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraful 54).
    45. De principiu, şi Curtea Constituţională a României a statuat în acest sens, în Decizia nr. 661 din 4 iulie 2007, precitată, în care a reţinut că „măsura aduce atingere înseşi existenţei dreptului de proprietate, întrucât determină o privare a proprietarului de bunul său, legal dobândit“, însă, în cauză, analiza proporţionalităţii a fost raportată la „situaţia restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi“, justificată de imperativul apărării valorilor enumerate, reţinându-se că măsura adoptată este necesar să respecte condiţiile expres prevăzute de art. 53 alin. (2) teza a doua din Legea fundamentală.
    46. În acord cu jurisprudenţa anterior citată, Curtea constată că măsura confiscării constituie o privare de proprietate, aşadar o preluare completă şi definitivă a unui bun, titularul dreptului asupra acelui bun nemaiavând posibilitatea exercitării vreunuia dintre atributele conferite de dreptul pe care îl avea în patrimoniul său, iar nu o limitare a dreptului de proprietate. Din această perspectivă, Curtea urmează a verifica justificarea ingerinţei în dreptul de proprietate prin efectuarea unui „test“ de proporţionalitate în scopul stabilirii existenţei unui corect echilibru între interesele în concurs. În concret, Curtea va analiza dacă privarea de proprietate, prin aplicarea obligatorie a sancţiunii contravenţionale complementare a confiscării mijlocului de transport, în temeiul art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, în lipsa reglementării unor criterii de individualizare a măsurii, are un scop legitim, este o măsură adecvată, este necesară şi asigură un just echilibru între interesele în concurs. În context, Curtea reţine că art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţie reglementează trei condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, respectiv privarea să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional. Pe cale jurisprudenţială, instanţa de la Strasbourg a mai adăugat o condiţie comună atât privării de proprietate, cât şi limitărilor exerciţiului acestui drept, respectiv că orice limitare trebuie să fie proporţională cu scopul avut în vedere prin instituirea ei. Astfel, cu valoare de principiu, în Hotărârea din 15 ianuarie 1998, pronunţată în Cauza X împotriva Italiei, Comisia a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern, să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat. De asemenea, referitor la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Scordino împotriva Italiei, că o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. În acord cu jurisprudenţa instanţei europene, Curtea Constituţională a statuat că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să respecte un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (Decizia nr. 691 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 668 din 1 octombrie 2007, şi Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016, precitată, paragraful 25).
    47. Faţă de toate acestea, Curtea constată că măsura confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund este prevăzută de lege, fiind reglementată prin dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010, criticate în cauză.
    48. Urmează a se stabili scopul urmărit de legiuitor prin textul de lege criticat şi dacă acesta este legitim, întrucât testul de proporţionalitate se va putea raporta doar la un scop legitim. Sub acest aspect, Curtea reţine că, prin instituirea sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care sa realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală alături de sancţiunea contravenţională principală a amenzii şi sancţiunea complementară a confiscării materialelor lemnoase, în ipoteza săvârşirii contravenţiilor silvice referitoare la expedierea şi/sau transportul materialelor lemnoase, legiuitorul a avut în vedere protecţia fondului forestier naţional, în condiţiile unei incidenţe tot mai crescute a numărului de contravenţii şi infracţiuni în acest domeniu, legiuitorul urmărind prin aceasta prezervarea pădurii ca bun de interes public, pentru a recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, potrivit art. 35 din Constituţie, din această perspectivă scopul urmărit de legiuitor având caracter legitim.
    49. Totodată, Curtea constată că sancţiunea contravenţională complementară examinată este o măsură adecvată, fiind aptă să îndeplinească exigenţele scopului legitim urmărit, şi, de asemenea, necesară în vederea realizării scopului legitim urmărit, în condiţiile în care însăşi Constituţia exclude protecţia bunurilor folosite la săvârşirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, art. 44 alin. (9) statuând că „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii“. Astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, prin săvârşirea contravenţiei autorul acesteia se situează în afara sferei licitului, cu consecinţa firească prevăzută de art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală.
    50. Legea însă trebuie să reglementeze măsura confiscării în concordanţă şi cu celelalte dispoziţii ale Constituţiei. Şi, din această perspectivă, Curtea constată că textul de lege criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care sa realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală, prin raportare la natura şi gravitatea faptei, respectiv condiţia ca terţul proprietar al bunului confiscat să cunoască scopul folosirii bunului. Condiţia ultimă îşi are, de altfel, temei şi în respectarea principiului personalităţii sancţiunilor contravenţionale, „confiscarea specială fiind o sancţiune preventivă cu caracter strict personal căreia nu i se aplică dispoziţiile legii civile privitoare la solidaritate“ (Tribunalul Suprem, Secţia penală, Decizia nr. 697/1980). Aşa încât, dacă bunul confiscat nu este proprietatea contravenientului, iar terţul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lui, Curtea reţine că măsura confiscării astfel reglementată nu are caracter proporţional, aplicarea confiscării în atare condiţii fiind echivalentă cu o expropriere faptică incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    51. Aşadar, Curtea constată că textul de lege criticat nu asigură un just echilibru între exigenţele generale ale comunităţii referitoare la protecţia fondului forestier naţional şi dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al bunului folosit în vederea săvârşirii contravenţiei, din această perspectivă fiind contrar atât dispoziţiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului (Decizia nr. 200 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 12 mai 2005), în condiţiile în care proporţionalitatea între mijloacele folosite şi scopul vizat este impusă tocmai de necesitatea asigurării justului echilibru menţionat.
    52. Curtea subliniază că îşi menţine jurisprudenţa anterior citată, potrivit căreia „proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii“, iar „faptul că bunurile confiscate nu aparţin contravenientului, ci unei terţe persoane, nu poate atrage ineficienţa acestei măsuri sancţionatorii, întrucât Constituţia prevede în art. 44 alin. (9) că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii», fără a distinge după calitatea de proprietar sau detentor precar a contravenientului“, însă, doar în condiţiile în care legiuitorul se asigură că prin sancţiunea contravenţională complementară astfel instituită nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale cetăţenilor, de care aceştia beneficiază potrivit principiului universalităţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituţie (în acest sens Decizia nr. 661 din 4 iulie 2007, precitată).
    53. Curtea observă că o soluţie similară a fost consacrată şi de instanţa de control constituţional a Lituaniei în dosarele nr. 27/08, 29/08 şi 33/08 din 10 aprilie 2009, în care a fost examinată constituţionalitatea dispoziţiilor art. 269 din Codul contravenţiilor referitoare la ridicarea şi reţinerea vehiculelor care au făcut obiectul unor contravenţii rutiere. În speţă, s-a reţinut necesitatea respectării principiului proporţionalităţii, necesar pentru a evita impunerea de restricţii nerezonabile individului. Drepturile persoanelor pot fi limitate prin lege numai în măsura necesară protejării intereselor publice. De asemenea, măsurile în cauză nu trebuie să limiteze drepturile individuale mai mult decât este necesar pentru atingerea obiectivului legitim şi de interes general urmărit prin aceste măsuri. În plus, măsurile luate de stat pentru încălcarea regulilor trebuie să fie adecvate şi proporţionale cu gravitatea încălcării. Totodată, instanţa constituţională lituaniană a statuat că dreptul de proprietate poate fi limitat, în raport cu natura şi obiectul aflat în proprietate, cu faptele ilegale comise sau cu necesităţile sociale, cu respectarea următoarelor condiţii: restrângerea să fie prevăzută de lege, să fie necesară într-o societate democratică pentru a proteja drepturile şi libertăţile altora, valorile sau obiectivele constituţionale şi să respecte principiul proporţionalităţii.
    54. În continuare, Curtea reaminteşte că alin. (9) al art. 44 din Constituţie statuează că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii pot fi confiscate, dar „numai în condiţiile legii“. Trimiterea la „condiţiile legii“ are în vedere atât legea penală (art. 112 şi art. 112^1 din Codul penal), cât şi legislaţia contravenţională. Potrivit art. 1 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală“. Contravenţiile sunt fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancţionate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu. Aşadar, de plano, faptele contravenţionale sunt similare infracţiunilor, însă au o gravitate mai redusă şi, pe cale de consecinţă, şi sancţiunile prevăzute de legea contravenţională trebuie să fie mai reduse decât cele prevăzute de legea penală. Curtea observă că dreptul contravenţional este apropiat dreptului penal, fiind genul său proxim, diferenţa esenţială dintre cele două ramuri fiind gravitatea mai redusă a faptelor contravenţionale, cu consecinţe importante în sancţionarea faptelor.
    55. Curtea reţine că sancţiunea contravenţională complementară a confiscării este similară cu măsura de siguranţă a confiscării speciale specifică dreptului penal, reglementată de dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. a)-f) din Codul penal. Deşi natura lor juridică este diferită, aceste sancţiuni au în comun efectul produs, respectiv deposedarea persoanei care nesocoteşte prevederile legii contravenţionale, respectiv ale legii penale, de bunurile pe care aceasta le-a folosit pentru a săvârşi fapta sau care au fost dobândite ca urmare a săvârşirii faptei. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 112 din Codul penal reglementează măsura confiscării speciale, care reprezintă o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranţă, ce constă în transferul silit şi gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, având în vedere legătura acestor bunuri cu fapta săvârşită, deţinerea lor în continuare de către persoana în cauză prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni (Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 2 decembrie 2015, şi Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 4 aprilie 2017, paragraful 21). Mai mult, Curtea observă că, potrivit art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, „Sunt supuse confiscării speciale: [...] b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; [...]“.
    56. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. XVIII din 12 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 29 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a decis că, în aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. b) din Codul penal din 1969 şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind confiscarea specială a mijlocului de transport în cazul infracţiunii de trafic de droguri, „Măsura de siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal, numai în cazul în care se dovedeşte că acesta a servit efectiv la realizarea laturii obiective a uneia dintre modalităţile normative ale infracţiunilor prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se dovedeşte că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracţiuni“. Aşadar, Curtea constată că, prin decizia precitată, instanţa supremă a consacrat criterii suplimentare în vederea dispunerii - în temeiul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, raportat la art. 118 lit. b) din Codul penal - confiscării speciale a mijlocului de transport întrebuinţat la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute de art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. În condiţiile în care dispoziţiile art. 118 lit. b) din Codul penal din 1969 îşi au corespondent în cele ale art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal în vigoare, având în vedere prevederile art. 474^1 din Codul de procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. XVIII din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se menţin şi în prezent.
    57. În raport cu cele menţionate în paragrafele anterioare, referitor la problema garanţiilor similare dreptului penal în materie contravenţională, Curtea constată, în acord cu instanţa de la Strasbourg, că, deşi le este permis statelor să nu sancţioneze unele infracţiuni sau/şi să le elimine ori să dispună o sancţiune pe cale administrativă mai degrabă decât pe cale penală, autorii comportamentelor considerate contrare legii nu trebuie să se găsească într-o situaţie defavorabilă pentru simplul fapt că regimul juridic aplicabil în materie contravenţională este diferit de cel aplicabil în materie penală (Hotărârea din 30 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Grecu împotriva României).
    58. În final, Curtea reaminteşte faptul că obiect al examinării în prezentele cauze l-au constituit dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016, în condiţiile în care aceste dispoziţii îşi produc în continuare efectele juridice, deoarece reprezintă temeiul juridic al proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor silvice, atacate prin formularea de către autorii excepţiilor de neconstituţionalitate a plângerilor contravenţionale în cadrul cărora au fost invocate excepţiile de neconstituţionalitate. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 au fost modificate prin art. I pct. 52 din Legea nr. 134/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 15 iunie 2017, soluţia legislativă criticată fiind completată în sensul că „Mijlocul de transport cu care s-a realizat transportul de materiale lemnoase fără aviz de însoţire şi/sau fără cod online sau offline, după caz, generat de aplicaţiile SUMAL, pentru situaţiile în care emiterea codului online sau offline este obligatorie, se confiscă, dacă valoarea materialelor lemnoase transportate depăşeşte de 5 ori preţul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior sau dacă se constată repetarea faptei în interval de 6 luni de la data constatării primei fapte. Evaluarea masei lemnoase se realizează conform prevederilor art. 22 alin. (7)“. În aceste condiţii, Curtea observă că dispoziţiile de lege în vigoare reglementează criterii de individualizare a sancţiunii contravenţionale complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală.
    59. Curtea reţine că, în Dosarul nr. 1.171D/2017, excepţia de neconstituţionalitate priveşte şi dispoziţiile art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, însă Curtea constată că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la aceste dispoziţii, ci se limitează să arate că „art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010 face trimitere, pentru aplicarea măsurii confiscării, la procedurile reglementate în legea generală, respectiv art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, lege în care se regăsesc aceleaşi prevederi ca şi în norma constituţională, respectiv art. 44 alin. (9)“. În aceste condiţii, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. Astfel, întrucât nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile de lege menţionate, excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010 şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 va fi respinsă ca inadmisibilă.
    60. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cornel-Ionuţ Badiu în Dosarul nr. 8.688/190/2016 al Judecătoriei Bistriţa - Secţia civilă, de Societatea Serim Impex - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 35/242/2017 al Judecătoriei Huedin - Secţia civilă, şi, respectiv, de Mihai Eduard Neciu şi Lidia Ramona Neciu în Dosarul nr. 1.619/328/2017 al Judecătoriei Turda - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, sunt neconstituţionale.
    2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (14) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice şi ale art. 41 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Cornel-Ionuţ Badiu în Dosarul nr. 8.688/190/2016 al Judecătoriei Bistriţa - Secţia civilă.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Bistriţa - Secţia civilă, Judecătoriei Huedin - Secţia civilă şi Judecătoriei Turda - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice