Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 194 din 9 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 194 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 639 din 1 august 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Răzvan Vasile Viorescu în Dosarul nr. 952/39/2016 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 719D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că principiile statuate în jurisprudenţa Curţii referitoare la dispoziţiile legale criticate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză. Strămutarea şi desfiinţarea hotărârii în aceste procese reprezintă o garanţie a respectării art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens menţionează Hotărârea din 26 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Kudla împotriva Poloniei.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 23 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 952/39/2016, Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Răzvan Vasile Viorescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de strămutare.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că este necesară o intervenţie a legiuitorului, întrucât, în practică, art. 145 alin. (2) din Codul de procedură civilă a fost interpretat în mod diferit, fiind lipsit de previzibilitate, lăsând la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea efectelor cererii de admitere a cererii de strămutare, cu privire la desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate pe fond în dosarul a cărei strămutare se cere. Astfel, susţine că problema de drept supusă analizei pleacă de la o situaţie frecventă în practica instanţelor judecătoreşti care soluţionează cauzele a căror strămutare se cere, în sensul suspendării judecăţii sau acordării de termene până la soluţionarea cererii de strămutare. Apreciază că dispoziţiile legale criticate, prin instituirea efectului obligatoriu al desfiinţării de drept a hotărârii în cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat „între timp“ la judecarea pricinii, încalcă competenţa instanţelor judecătoreşti prin raportare la art. 126 din Constituţie, precum şi imparţialitatea judecătorului fondului prin raportare la art. 129 din Constituţie.
    6. Dispoziţiile legale criticate aduc atingere şi principiului predictibilităţii, în sensul că nu se poate determina cu exactitate momentul în care instanţa care soluţionează cererea de strămutare constată că hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare, prin raportare la sintagma „între timp“ din cuprinsul textului criticat. În opinia autorului excepţiei această perioadă de timp nu poate viza decât perioada dintre pronunţarea hotărârii de strămutare şi pronunţarea hotărârii de fond, precum şi perioada de după suspendarea judecării procesului, potrivit art. 143 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi pronunţarea hotărârii, aceasta fiind singura interpretare posibilă a sintagmei „între timp“. Instanţa învestită cu soluţionarea cererii de strămutare nu va mai putea strămuta procesul dacă acesta a fost soluţionat definitiv, întrucât admiterea unei cereri de strămutare presupune existenţa unui proces în curs. Mai mult, dacă s-ar aprecia că este admisibilă o cerere de strămutare a unui proces definitiv soluţionat la data pronunţării asupra cererii de strămutare, s-ar ajunge la încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri. Astfel, instanţa de strămutare ar putea desfiinţa o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.
    7. Prin urmare, legiuitorul trebuia să prevadă, în mod expres, imposibilitatea strămutării procesului soluţionat, dacă în cauză instanţa de strămutare nu a dispus suspendarea procesului, sau să definească mai clar sintagma „între timp“.
    8. În continuare, susţine că prin dispoziţiile legale criticate se creează o inegalitate de tratament juridic între obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti şi neobligativitatea motivării hotărârii pronunţate asupra cererii de strămutare, fiind astfel lăsată sub imperiul liberului arbitru decizia judecătorului de a aprecia dacă cererea de strămutare este întemeiată şi dovedită prin probe, fără a se baza pe prezumţii.
    9. Mai arată că, deşi principiul egalităţii în drepturi nu presupune uniformitate, ci stabileşte ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar pentru situaţii diferite să existe un tratament diferit, tratamentul egal referitor la motivare trebuie aplicat identic pentru toate categoriile de hotărâri judecătoreşti.
    10. Curtea de Apel Suceava - Secţia I civilă apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
    11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    12. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    13. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.
    14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.“
    17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21, astfel cum acesta se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 124 alin. (2) privind unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei, art. 129 privind folosirea căilor de atac şi art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, se invocă art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi Avizul nr. 11/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti.
    18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la efectele admiterii cererii de strămutare, dispunând că în cazul în care instanţa de la care s-a cerut strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare, fiind criticate, în prezenta cauză, pentru lipsă de claritate şi previzibilitate, având în vedere că sintagma „între timp“ din cuprinsul acestora poate genera interpretări diferite cu privire la momentul de început al acestui interval.
    19. Prin raportare la vechea reglementare procesual civilă care prevedea, la art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865, că „În cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare“, Curtea apreciază că există diferenţe neechivoce între art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă şi art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865.
    20. Spre deosebire de art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865, dispoziţiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă nu mai fac trimiterea expresă la actele de procedură îndeplinite ulterior hotărârii de strămutare, astfel încât Curtea reţine că această dispoziţie legală vizează hotărârea instanţei de la care s-a cerut strămutarea pronunţată după formularea unei cereri de strămutare.
    21. În continuare, Curtea observă că instanţa de la care s-a cerut strămutarea este înştiinţată de îndată despre formularea unei cereri de strămutare [art. 142 alin. (1) teza a treia din Codul de procedură civilă], precum şi despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare [art. 144 alin. (3) din Codul de procedură civilă], astfel încât aceasta este în cunoştinţă de cauză despre existenţa unei proceduri de soluţionare a cererii de strămutare. Dacă, în lipsa dispunerii măsurii suspendării procesului, în condiţiile art. 143 din Codul de procedură civilă, instanţa de la care s-a cerut strămutarea procedează la soluţionarea litigiului, iar cererea de strămutare a fost admisă, hotărârea pronunţată în cauză nu acoperă lipsa de imparţialitate a judecătorului cauzei, întrucât obţinerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe o hotărâre a cărei legalitate este pusă la îndoială prin raportare la instanţa care a pronunţat-o.
    22. Referitor la sintagma „între timp“ din cuprinsul art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că aceasta priveşte un interval scurs de la un moment procesual la altul, momentul de debut al acestui interval, în ipoteza normei criticate, fiind marcat de formularea unei cereri de strămutare în cursul procesului, în sens contrar, instituţia strămutării ar fi lipsită de substanţă şi nu şi-ar mai atinge scopul pentru care a fost reglementată, acela de a asigura imparţialitatea obiectivă a instanţei care trebuie să judece fondul cauzei. Aşadar, prin reglementarea criticată, legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care hotărârea este deja pronunţată la momentul pronunţării hotărârii asupra cererii de strămutare.
    23. În acest context nu poate fi reţinută critica formulată prin raportare la art. 16 din Constituţie, dispoziţiile legale criticate aplicându-se în mod egal tuturor celor care se află în ipoteza normei, respectiv oricăreia dintre părţile dintr-un litigiu în care s-a admis cererea de strămutare. Reglementarea desfiinţării de drept a hotărârii pronunţate asupra litigiului de fond după formularea cererii de strămutare în cazul admiterii acesteia apare ca un mijloc eficient de apărare şi ca o modalitate de asigurare a dreptului la un proces echitabil, întrucât în lipsa acesteia ar fi posibil ca o instanţă nelegal constituită să pronunţe o hotărâre dată chiar în numele legii, situaţie prin care să fie afectat chiar fundamentul statului de drept.
    24. Nici critica formulată prin raportare la art. 124 alin. (2) din Constituţie nu poate fi reţinută, având în vedere că strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, paragraful 16), astfel încât prin admiterea cererii de strămutare şi, corelativ, desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate se asigură chiar garanţia constituţională a imparţialităţii justiţiei.
    25. Pentru aceleaşi motive, Curtea nu poate reţine nici încălcarea celorlalte dispoziţii constituţionale şi convenţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.
    26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Răzvan Vasile Viorescu în Dosarul nr. 952/39/2016 al Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Andreea Costin

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice