Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 191 din 9 aprilie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 191 din 9 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 572 din 11 iulie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, excepţie ridicată de Societatea Diamant Servcom - S.R.L. din Reşiţa în Dosarul nr. 3.432/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 188D/2017.
    2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, doamna avocat Corina Popescu, cu împuternicire depusă la dosarul cauzei, iar pentru partea Consiliul Concurenţei se prezintă doamna consilier de concurenţă Daniela Cristescu, cu delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul apărătorului ales al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia, astfel cum a fost motivată în faţa instanţei de judecată. În acest sens, în esenţă, susţine că textul criticat se referă la o contravenţie, însă, faţă de criteriile stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la calificarea unei fapte ca fiind în materie penală sau în materie civilă, apreciază că sunt îndeplinite două condiţii dintre cele trei, care sunt alternative, respectiv natura şi gravitatea infracţiunii, natura şi asprimea sancţiunii; prin urmare, fapta contravenţională în discuţie intră în sfera dreptului penal şi poate fi calificată ca fiind infracţiune în sensul autonom la nivel european. De altfel, prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie de concurenţă s-a statuat că faptele anticoncurenţiale sunt de o gravitate mare şi trebuie sancţionate ca atare, cu sancţiuni care să aibă efect disuasiv. Or, în acest context, nu este îndeplinit principiul proporţionalităţii sancţiunii cu natura şi gravitatea infracţiunii, fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, în cauza de faţă, raportarea la cifra totală de afaceri din anul financiar anterior sancţionării este total disproporţionată sub două aspecte: nu are legătură cu fapta săvârşită (fapta este săvârşită într-un an financiar, iar sancţiunea este raportată la alt an financiar - anterior sancţionării); este aleatorie (depinde de durata investigaţiei) şi se raportează la cifra totală de afaceri care nu are legătură cu fapta. În acest context, prezintă aspecte particulare ale speţei. Prevederile criticate sunt contrare art. 21 şi art. 129 din Constituţie, deoarece încalcă principiul previzibilităţii, întrucât prin incriminarea faptei şi sancţiunea aferentă nu se pot prevedea consecinţele negative ale săvârşirii faptei. Sunt încălcate şi dispoziţiile referitoare la protecţia dreptului de proprietate, deoarece cifra de afaceri din anul financiar anterior sancţionării se încadrează în noţiunea de valoare economică şi este protejată de dreptul de proprietate. Astfel, sancţiunea nu respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele şi scopul urmărit, proprietatea celorlalte bunuri - cifra de afaceri şi veniturile dintr-un an care nu au legătură cu săvârşirea faptei şi nu au fost realizate prin fapte anticoncurenţiale.
    4. Având cuvântul, reprezentantul Consiliului Concurenţei solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere că prevederile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, sens în care menţionează jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, prin care s-a statuat că raportarea la o cifră de afaceri totală a întreprinderii din anul anterior sancţionării, chiar dacă determină un cuantum mare al amenzii, nu poate determina neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate, în condiţiile în care individualizarea amenzii se face în funcţie de gravitatea şi durata faptei, potrivit instrucţiunilor de individualizare ale Consiliului Concurenţei. Depune concluzii scrise.
    5. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie şi faptul că nu au intervenit elemente noi, care să determine schimbarea acestei jurisprudenţe. Totodată, arată că prevederile criticate sunt în concordanţă şi cu dreptul european în materie de concurenţă, fiind şi alte state care au aceeaşi legislaţie cu privire la sancţiunile pentru faptele anticoncurenţiale. Prin urmare, consideră că prevederile criticate sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale şi europene invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.
    6. Având cuvântul, în replică, apărătorul ales al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate arată că nu este vorba despre cuantumul mic sau mare al amenzii, ci despre cifra de afaceri la care se raportează, fiind posibil ca în anul financiar anterior sancţionării societatea să aibă pierderi sau o cifră de afaceri foarte mică raportat la cifra de afaceri rezultată din fapta anticoncurenţială.
    7. Având cuvântul, în replică, reprezentantul Consiliului Concurenţei arată că sancţiunea se raportează la anul financiar anterior sancţionării, întrucât urmările faptei anticoncurenţiale se văd de-a lungul timpului, nu doar la momentul încetării faptei anticoncurenţiale; acestea se raportează la cifra de afaceri înregistrată de la momentul săvârşirii faptei până la momentul sancţionării de către autoritatea de concurenţă.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    8. Prin Încheierea din 22 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.432/2/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, excepţie ridicată de Societatea Diamant Servcom - S.R.L. din Reşiţa într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri prin care se solicită anularea unei decizii emise de către Consiliul Concurenţei în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 21/1996 şi prin care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost sancţionată.
    9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că prevederile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că valoarea amenzii se raportează la cifra de afaceri totală aferentă întregii activităţi desfăşurate de contravenient în anul anterior sancţionării, iar nu prin raportare la cifra de afaceri totală realizată din activitatea desfăşurată cu nerespectarea dispoziţiilor anticoncurenţiale. Astfel, având în vedere că fapta anticoncurenţială constituie contravenţie potrivit Legii nr. 21/1996 şi luând în considerare natura incriminării, precum şi gravitatea sancţiunii aplicate, rezultă că fapta reţinută în sarcina autoarei excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă o acuzaţie în materie penală în sensul autonom conferit de la nivel european, fiindu-i astfel aplicabile toate garanţiile procesuale specifice unei fapte penale, respectiv prezumţia de nevinovăţie, sarcina probei ce incumbă pârâtei, dar şi aplicarea legii contravenţionale mai favorabile. Măsura amendării/ sancţionării pentru încălcarea dispoziţiilor legale privind concurenţa, deşi în dreptul intern are o natură administrativă (este dispusă printr-un act administrativ emis de o autoritate administrativă şi care poate fi supus controlului în contencios administrativ), are caracter penal, în sens european autonom, având în vedere că întruneşte două dintre criteriile stabilite de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru această calificare, respectiv natura şi gravitatea faptei şi a sancţiunii. Natura faptei şi natura sancţiunii depăşesc un prag minim de gravitate/asprime, astfel încât să iasă din sfera dreptului civil în sens larg şi să intre în sfera dreptului penal, care să impună obligaţia de recunoaştere a tuturor garanţiilor aferente. Scopul individualizării sancţiunii contravenţionale în acord cu fapta săvârşită şi efectul produs asupra relaţiilor sociale protejate prin norma de incriminare trebuie circumscrise în mod necesar principiului proporţionalităţii.
    10. Se arată că, la nivel european, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are forţă juridică similară Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, iar prin prisma art. 11 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, dispoziţiile interne în materia drepturilor omului trebuie interpretate în raport şi cu drepturile garantate de Cartă. Or, în condiţiile în care legislaţia internă nu reglementează în mod expres principiul proporţionalităţii sancţiunilor, art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi prevederile Legii nr. 21/1996 trebuie corelate/interpretate în raport cu prevederile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cu cele din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care prevăd că „pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune“. Or, în prezenta cauză, amenda prevăzută pentru fapta anticoncurenţială a fost stabilită prin raportare la întreaga cifră de afaceri înregistrată în anul financiar anterior sancţionării, cu toate că pretinsa încălcare a Legii nr. 21/1996 s-a petrecut într-un alt an fiscal şi nu prin raportare la cifra de afaceri sau veniturile care au fost realizate prin fapte anticoncurenţiale. De asemenea, este încălcat şi principiul previzibilităţii, deoarece cuantumul sancţiunii depinde de durata investigaţiei şi de data finalizării acesteia, în raport cu care se determină care este anul financiar anterior.
    11. Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului de proprietate, se menţionează că normele în materie prevăd respectarea dreptului de proprietate, protecţia proprietăţii în anumite condiţii şi faptul că nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, această ultimă ipoteză fiind aplicabilă speţei. Prin urmare, sancţiunea amenzii prevăzute de dispoziţiile criticate nu este în acord cu prevederile constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată şi la restrângerea exerciţiului unor drepturi.
    12. În acest context, prezintă modul în care a fost stabilită amenda prevăzută pentru fapta anticoncurenţială reţinută în sarcina autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, criteriile avute în vedere, cuantumul amenzii aplicate prin decizia contestată, evaluarea gradului de pericol social, aplicarea în mod nediferenţiat pentru întregul grup de întreprinderi sancţionate participante la înţelegerea anticoncurenţială, aspecte care conduc la neconstituţionalitatea prevederilor criticate.
    13. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, contrar art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, nu şi-a exprimat opinia cu privire la temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate.
    14. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.
    17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 29 februarie 2016, care au următorul cuprins: „(1) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte, săvârşite cu intenţie sau din neglijenţă de întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi:
    a) încălcarea prevederilor art. 5 şi 6 din prezenta lege, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;
    b) nenotificarea unei concentrări economice, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) şi (2), înainte de punerea în aplicare a acesteia, cu excepţia cazului în care sunt incidente prevederile art. 13 alin. (7) sau s-a acordat o derogare conform art. 13 alin. (8);
    c) realizarea unei operaţiuni de concentrare economică cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (6)-(8);
    d) punerea în practică a unei operaţiuni de concentrare economică, declarată incompatibilă printr-o decizie a Consiliului Concurenţei, potrivit prevederilor art. 47 alin. (4) lit. a);
    e) neîndeplinirea unei obligaţii, a unei condiţii sau a unei măsuri impuse printr-o decizie luată potrivit prevederilor prezentei legi.“

    18. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitor la statul de drept, la supremaţia Constituţiei şi calitatea legii, art. 11 alin. (1) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 în componenta privind dreptul la un proces echitabil, art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac. De asemenea, sunt menţionate prevederile art. 48 referitor la prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare şi art. 49 referitor la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 101 referitor la incompatibilităţi cu piaţa internă - ca reguli de concurenţă aplicabile întreprinderilor - din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi art. 1 paragraful 1 cu privire la respectarea bunurilor din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că soluţia legislativă criticată în dinamica legislativă s-a regăsit la art. 51 alin. (1) şi art. 53 alin. (1), iar, în urma republicărilor succesive, în prezent acestea constituie conţinutul art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996. Din examinarea conţinutului normativ al Legii nr. 21/1996, Curtea observă că prevederile art. 55 alin. (1), care sancţionează faptele anticoncurenţiale, fac parte din capitolul VI - Sancţiuni. Potrivit prevederilor criticate, constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte, săvârşite cu intenţie sau din neglijenţă de întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi: a) încălcarea prevederilor art. 5 şi 6 din lege, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene; b) nenotificarea unei concentrări economice, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) şi (2), înainte de punerea în aplicare a acesteia, cu excepţia cazului în care sunt incidente prevederile art. 13 alin. (7) sau s-a acordat o derogare conform art. 13 alin. (8); c) realizarea unei operaţiuni de concentrare economică cu încălcarea prevederilor art. 13 alin. (6)-(8); d) punerea în practică a unei operaţiuni de concentrare economică, declarată incompatibilă printr-o decizie a Consiliului Concurenţei, potrivit prevederilor art. 47 alin. (4) lit. a); e) neîndeplinirea unei obligaţii, a unei condiţii sau a unei măsuri impuse printr-o decizie luată potrivit prevederilor acestei legi.
    20. În acest context, Curtea observă că asupra soluţiei legislative instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 556 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 15 august 2007, Decizia nr. 243 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 14 aprilie 2008, sau Decizia nr. 490 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 6 februarie 2014. Cu acele prilejuri, Curtea a arătat că, având în vedere impactul încălcărilor regulilor de concurenţă, care produc consecinţe grave atât economiei în ansamblul său, cât şi, în mod direct, consumatorilor şi celorlalte întreprinderi de pe piaţă, pentru a fi eficiente, sancţiunile trebuie să transmită un puternic mesaj de descurajare contravenienţilor şi să fie într-un cuantum necesar realizării efectului disuasiv. Regimul sancţionator contravenţional aplicabil în domeniul concurenţei comportă anumite trăsături specifice, cum ar fi amenzile prevăzute în cuantumuri foarte ridicate şi aplicabilitatea limitată a dreptului comun în materie contravenţională. Stabilirea „cifrei de afaceri totale“ drept criteriu de raportare în cadrul individualizării sancţiunii, chiar dacă determină în final cuantumuri mari ale amenzii, nu poate determina neconstituţionalitatea textului de lege criticat, cu atât mai mult cu cât individualizarea amenzii se face în funcţie de gravitatea faptei săvârşite (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 490 din 21 noiembrie 2013). Astfel, Consiliul Concurenţei - autoritatea competentă să constate şi să sancţioneze contravenţiile prevăzute de Legea concurenţei - trebuie să individualizeze sancţiunea aplicată, ţinând seama de gravitatea şi durata faptei şi de consecinţele sale asupra concurenţei (a se vedea şi Decizia nr. 243 din 4 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 14 aprilie 2008, şi Decizia nr. 556 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 15 august 2007).
    21. Totodată, prin Decizia nr. 490 din 21 noiembrie 2013, precitată, Curtea a observat că astfel de amenzi, instituite ca procent din cifra de afaceri şi care pot determina cuantumuri mari ale sancţiunilor, pot fi regăsite în diverse domenii în care impactul încălcărilor poate produce consecinţe grave, fiind reglementate, spre exemplu, de Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 16 iulie 2012, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011 sau de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2013 privind serviciile poştale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 15 martie 2013. De asemenea, Curtea a reţinut că nivelul maxim al amenzilor pentru contravenţiile săvârşite în domeniul concurenţei în unele state membre ale Uniunii Europene este stabilit la aceeaşi cotă (Franţa, Germania, Olanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie, potrivit Studiului întocmit la data de 8 august 2013 de Directoratul pentru afaceri financiare şi economice - Comitetul pentru concurenţă din cadrul Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică).
    22. În ceea ce priveşte reglementarea unor sancţiuni de natura celor instituite prin normele criticate, Curtea, în jurisprudenţa sa, a arătat că legiuitorul este liber să reglementeze referitor la răspunderea contravenţională a persoanei juridice sau fizice, întrucât niciun articol din Legea fundamentală nu interzice reglementarea unei astfel de răspunderi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 128 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 6 iunie 2016, paragraful 19).
    23. Reglementarea unor contravenţii şi a sancţiunilor aplicabile are drept consecinţă diminuarea patrimoniului operatorului economic, dar aceasta este o măsură justificată obiectiv şi raţional de imperativul protejării interesului social şi al ordinii de drept, prin adoptarea unor reguli specifice de preîntâmpinare şi sancţionare a faptelor care generează sau ar putea genera fenomene economice negative (a se vedea, ad similis, Decizia nr. 308 din 13 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 461 din 25 iulie 2013, şi Decizia nr. 128 din 10 martie 2016, precitată, paragraful 16). În acest context, Curtea constată că, potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie, bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
    24. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deşi la art. 1 paragraful 1 se prevede dreptul la respectarea bunurilor şi lipsirea de proprietate numai pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, acestea nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor. Astfel, art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale permite statelor contractante să adopte legile pe care le consideră necesare pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a „amenzilor“. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, autorităţile naţionale sunt cele care decid, în primul rând, ce fel de „amendă“ trebuie aplicată, deciziile luate în acest domeniu implicând o apreciere a problemelor politice, economice şi sociale, apreciere pe care Convenţia o lasă în competenţa statelor membre, acestea având la dispoziţie o largă marjă de apreciere (a se vedea Decizia de inadmisibilitate din 21 martie 2006, pronunţată în Cauza Valico - S.R.L. împotriva Italiei, Decizia de inadmisibilitate din 19 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Electrosan - S.R.L. împotriva României, paragraful 17, şi Hotărârea din 18 iunie 2013, pronunţată în Cauza S.C. Complex Herta Import Export - S.R.L. Lipova împotriva României, paragraful 32).
    25. În ceea ce priveşte legislaţia în materie de concurenţă, la nivel european, în titlul VII - Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, capitolul I - Regulile de concurenţă, secţiunea 1 - Reguli aplicabile întreprinderilor, la art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene se prevede că sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare; d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte. Astfel, acordurile sau deciziile interzise în temeiul acestor prevederi sunt nule de drept, însă poate exista inaplicabilitatea acestora în cazul oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi; oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi; oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obţinut şi care: a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective; b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.
    26. De asemenea, în virtutea art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. Aceste practici abuzive pot consta în special în: a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de tranzacţionare inechitabile; b) limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor; c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
    27. În vederea aplicării principiilor mai sus expuse, Consiliul, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului European, adoptă regulamente sau directive - art. 103 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene -, prin care urmăreşte, în special: a) să asigure respectarea interdicţiilor prevăzute la art. 101 alin. (1) şi la art. 102 prin instituirea de amenzi şi penalităţi cu titlu cominatoriu; b) să determine normele de aplicare a art. 101 alin. (3), luând în considerare necesitatea, pe de o parte, de a asigura o supraveghere eficientă şi, pe de altă parte, de a simplifica pe cât posibil controlul administrativ; c) să precizeze, dacă este cazul, domeniul de aplicare a art. 101 şi art. 102 în diferitele ramuri economice; d) să definească rolul Comisiei şi al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în aplicarea acestor dispoziţii; e) să definească raporturile între legislaţiile interne, pe de o parte, şi dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, precum şi cele adoptate în aplicarea sa.
    28. Potrivit art. 104 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor adoptate în temeiul art. 103, autorităţile statelor membre hotărăsc cu privire la admisibilitatea acordurilor, deciziilor şi a practicilor concertate şi cu privire la folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante pe piaţa internă, în conformitate cu legislaţia naţională şi cu dispoziţiile art. 101 şi, în special, ale alin. (3), precum şi ale art. 102 din acest tratat.
    29. Potrivit art. 23 - cu denumirea Amenzi din capitolul VI - Sancţiuni din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi art. 82 din T.C.E. (actual art. 101 şi art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 1 din 4 ianuarie 2003, Comisia poate aplica, prin decizie, întreprinderilor sau asociaţiilor de întreprinderi amenzi care nu depăşesc 1 % din cifra de afaceri totală din exerciţiul financiar precedent, atunci când, în mod intenţionat sau din neglijenţă, acestea, spre exemplu, furnizează informaţii inexacte sau care induc în eroare, ca răspuns la o solicitare efectuată; prezintă registrele şi celelalte documente solicitate privind afacerile în formă incompletă, în timpul inspecţiei desfăşurate în temeiul prevederilor europene, sau refuză să se supună inspecţiilor dispuse printr-o decizie adoptată în temeiul aceloraşi norme; ca răspuns la o întrebare adresată în conformitate cu normele respective; dau un răspuns inexact sau care induce în eroare; nu rectifică, în termenul stabilit de Comisie, un răspuns inexact, incomplet sau care induce în eroare dat de un membru al personalului sau nu dau un răspuns complet sau refuză să dea acest răspuns cu privire la fapte care au legătură cu obiectul şi scopul inspecţiei dispuse printr-o decizie adoptată în conformitate cu normele în materie; sigiliile aplicate de către reprezentanţii oficiali sau alte persoane care îi însoţesc, autorizate de către Comisie, au fost rupte [alin. (1)]. De asemenea, Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenţionat sau din neglijenţă, acestea: încalcă prevederile din Tratat cu privire la concurenţă; contravin unei decizii care dispune măsuri provizorii; nu respectă un angajament care devine obligatoriu printr-o decizie. Astfel, pentru fiecare întreprindere şi asociaţie de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depăşeşte 10% din cifra de afaceri totală din exerciţiul financiar precedent. Dacă încălcarea săvârşită de o asociaţie priveşte activităţile membrilor săi, amenda nu depăşeşte 10% din cifra de afaceri totală a fiecărui membru activ pe piaţa afectată de încălcarea săvârşită de asociaţie [alin. (2)].
    30. La stabilirea valorii amenzii se iau în considerare atât gravitatea, cât şi durata încălcării [alin. (3)]. Atunci când se aplică o amendă unei asociaţii de întreprinderi luându-se în considerare cifra de afaceri a membrilor săi, iar asociaţia nu este solvabilă, aceasta este obligată să le ceară membrilor ei să acopere, prin contribuţii, valoarea amenzii. În cazul în care contribuţiile solicitate nu s-au acordat asociaţiei în termenul stabilit de Comisie, Comisia poate solicita plata amenzii direct de către fiecare întreprindere ai cărei reprezentanţi au fost membri ai organismelor de decizie în cauză ale asociaţiei. După ce Comisia a solicitat plata în temeiul celui de-al doilea paragraf, atunci când este necesar pentru a garanta plata integrală a amenzii, Comisia poate solicita plata soldului de către oricare membru al asociaţiei care a fost activ pe piaţa pe care a avut loc încălcarea. Totuşi, Comisia nu solicită plata în temeiul celui de-al doilea sau al treilea paragraf întreprinderilor care demonstrează că nu au pus în aplicare decizia asociaţiei care a dus la încălcare sau că nu au avut cunoştinţă de existenţa acesteia sau că s-au distanţat activ de aceasta, înaintea iniţierii investigaţiei de către Comisie în cauza respectivă. Responsabilitatea financiară a fiecărei întreprinderi în privinţa plăţii amenzii nu poate depăşi 10% din cifra totală de afaceri din exerciţiul financiar precedent [alin. (4)]. Deciziile luate în temeiul alin. (1) şi (2) celor prezentate mai sus nu sunt de natură penală [alin. (5)].
    31. În acest context, Curtea observă că, prin Hotărârea din 16 septembrie 2013, pronunţată în Cauza T-386/10, Aloys F. Dornbracht GmbH & Co. KG împotriva Comisiei Europene, paragrafele 218-220 şi 225, a Tribunalul Uniunii Europene a statuat că limita de 10% urmăreşte să evite aplicarea unor amenzi pe care, după toate probabilităţile, întreprinderile, având în vedere dimensiunea lor, astfel cum este determinată prin cifra lor de afaceri totală, chiar dacă aproximativ şi imperfect, nu vor fi în măsură să le plătească. Aşadar, este vorba despre o limită care este uniform aplicabilă tuturor întreprinderilor şi este stabilită în funcţie de dimensiunea fiecăreia dintre acestea şi care urmăreşte evitarea amenzilor în cuantum excesiv şi disproporţionat. Această limită are, astfel, un obiectiv distinct şi autonom în comparaţie cu cel al criteriilor privind gravitatea şi durata încălcării. Singura consecinţă posibilă a unei asemenea limite este reducerea cuantumului amenzii calculat pe baza acestor criterii până la nivelul maxim autorizat. Aplicarea sa presupune că întreprinderea în cauză nu plăteşte amenda care, în principiu, ar fi datorată pe baza unei aprecieri întemeiate pe criteriile respective. Astfel, această consecinţă este inerentă interpretării limitei de 10% drept un simplu nivel maxim autorizat care se aplică după o eventuală reducere a cuantumului amenzii în temeiul unor circumstanţe atenuante sau al principiului proporţionalităţii.
    32. Totodată, prin Hotărârea din 11 iunie 2009, pronunţată în Cauza C-429/07, Inspecteur van de Belastingdienst împotriva X BV, paragrafele 36 şi 37, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că separarea principiului interzicerii practicilor anticoncurenţiale de sancţiunile prevăzute în cazul nerespectării acestuia ar determina ca acţiunea autorităţilor care au obligaţia de a supraveghea respectarea acestei interdicţii şi de a sancţiona asemenea practici să fie lipsită de efectivitate. Astfel, dispoziţiile art. 101 şi art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene ar fi lipsite de efect dacă nu ar fi însoţite de măsuri coercitive prevăzute la art. 103 din acelaşi tratat. Astfel, există o legătură intrinsecă între amenzi şi aplicarea art. 101 şi art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Efectivitatea sancţiunilor aplicate de autorităţile naţionale sau comunitare de concurenţă în temeiul art. 103 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene reprezintă, aşadar, o condiţie a aplicării coerente a art. 101 şi art. 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
    33. De asemenea, prin Hotărârea din 27 septembrie 2006, pronunţată în Cauza T-59/02, Archer Daniels Midland Co împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, Tribunalul Uniunii Europene a statuat că, în cazul în care scopul amenzii s-ar limita doar la a nega profitul aşteptat sau avantajul scontat, întreprinderea nu va ţine seama suficient de faptul că comportamentul în cauză constituie o încălcare a art. 101 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. A privi amenda doar ca o compensare pentru prejudiciile create ar echivala cu negarea efectului descurajator pe care aceasta trebuie să îl aibă şi care se referă la comportamentul viitor, dar şi a caracterului punitiv al unei astfel de măsuri în legătură cu respectiva încălcare comisă. Similar, în cazul unei întreprinderi care este activă pe un număr mare de pieţe şi are o capacitate financiară deosebit de mare, luarea în calcul doar a cifrei de afaceri de pe piaţa relevantă nu poate fi suficientă pentru a asigura amenzii un efect de descurajare. Cu cât o întreprindere este mai mare şi cu cât are la dispoziţie mai multe resurse globale care îi permit să acţioneze în mod independent pe piaţă, cu atât mai mult trebuie să fie conştientă de importanţa rolului său în ceea ce priveşte buna funcţionare a concurenţei pe piaţă. În acest context, a ţine cont de cifra de afaceri totală, în scopul de a calcula cuantumul amenzii, nu duce la o amendă disproporţionată.
    34. În ceea ce priveşte normele naţionale ce reglementează în materie de concurenţă, criticate în prezenta cauză, acestea constituie o transpunere a prevederilor europene, care s-a realizat prin mai multe acte normative, în acest sens fiind, spre exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2010 privind modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 6 iulie 2010. Acest act normativ a fost adoptat cu scopul de a putea fi aplicate eficient la nivel naţional prevederile art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, atât din punctul de vedere al deciziilor pe care autoritatea naţională de concurenţă are competenţa, în temeiul Regulamentului Consiliului (CE) nr. 1/2003, să le adopte, cât şi din punctul de vedere al obligaţiilor de cooperare pe care Consiliul Concurenţei le are în raporturile cu Comisia Europeană şi celelalte autorităţi de concurenţă din statele membre, având în vedere faptul că, potrivit prevederilor art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002, Consiliul Concurenţei, alături de autorităţile de concurenţă ale statelor membre, a devenit competent să aplice prevederile art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în cazuri individuale, precum şi faptul că, în temeiul regulamentului anterior menţionat, Consiliul Concurenţei a dobândit obligaţii exprese în materie de concurenţă.
    35. Prin urmare, faţă de cele prezentate, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în raport cu dispoziţiile constituţionale, convenţionale şi europene menţionate în susţinerea acesteia, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
    36. Cu privire la prevederile art. 53 din Constituţie, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 12 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 22 martie 2013, invocarea prevederilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi nu poate fi reţinută dacă nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale, astfel cum sunt prevăzute în capitolul II - Drepturile şi libertăţile fundamentale din titlul II - Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale din Constituţie.
    37. În ceea ce priveşte critica autoarei prezentei excepţii de neconstituţionalitate prin care se susţine că prevederile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că valoarea amenzii se raportează la cifra de afaceri totală aferentă întregii activităţi desfăşurate de contravenient în anul anterior sancţionării, iar nu prin raportare la cifra de afaceri totală realizată din activitatea desfăşurată cu nerespectarea dispoziţiilor anticoncurenţiale, precum şi celelalte aspecte menţionate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate cu privire la aplicarea sancţiunii în cauză, Curtea observă că acestea tind, pe de o parte, spre o legiferare pe cale de interpretare şi, pe de altă parte, la o interpretare şi o aplicare a normelor criticate în sensul dorit de autoarea excepţiei. Or, asemenea critici nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, întrucât singura autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, iar, în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea legii, aceste aspecte ţin de competenţa instanţelor de judecată sau a celor chemaţi să dea efectivitate normelor legale, inclusiv prin prisma art. 148 din Constituţie.
    38. În ceea ce priveşte conţinutul şi întinderea celor două noţiuni cuprinzătoare, interpretarea şi aplicarea legii, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că acestea acoperă identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, iar instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide cu privire la aceste aspecte (a se vedea Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009), în speţa de faţă, cu privire la chestiuni ce ţin de respectarea şi aplicarea normelor naţionale şi europene în materie de concurenţă, inclusiv pe cale de interpretare.
    39. Printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona probleme care ţin de interpretarea şi/sau aplicarea legii. Astfel, prin Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 14, Curtea s-a pronunţat în sensul că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta asigură controlul de constituţionalitate a legilor, a ordonanţelor Guvernului, a tratatelor internaţionale şi a regulamentelor Parlamentului, prin raportare la dispoziţiile şi principiile Constituţiei. Aşadar, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte aplicarea şi interpretarea legii, acestea fiind de resortul exclusiv al instanţei de judecată care judecă fondul cauzei, precum şi, eventual, al instanţelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) şi (3) din Constituţie.
    40. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Diamant Servcom - S.R.L. din Reşiţa în Dosarul nr. 3.432/2/2016 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 55 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 9 aprilie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Ioniţa Cochinţu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice