Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬───────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător │
│Ciochină │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător │
│Licu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└───────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii acvaculturii, obiecţie formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.912 din 22 iulie 2022 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.885A/2022. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că legea criticată a fost adoptată tacit de Senat, iar de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, cu un număr semnificativ de amendamente admise, potrivit raportului comun al Comisiei pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice, al Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare şi al Comisiei pentru mediu şi echilibru ecologic. 4. Printre modificările aduse de Camera decizională se numără eliminarea faptei contravenţionale de deţinere, transport sau comercializare fără documente legale a peştelui şi a altor vieţuitoare acvatice obţinute din acvacultură, precum şi schimbarea concepţiei cu privire la conţinutul infracţiunii de furt piscicol şi la confiscarea bunurilor ce au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor şi contravenţiilor prevăzute de legea criticată, aspecte prin care cea de-a doua Cameră se îndepărtează în mod radical şi fără nicio justificare obiectivă de la scopul şi filosofia iniţiale ale legii. Aşadar, în forma adoptată, legea criticată nesocoteşte principiul constituţional al bicameralismului, în virtutea căruia o lege nu poate fi adoptată de o singură Cameră, legea fiind, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament. 5. Se arată că, în forma adoptată de prima Cameră, art. 72 lit. f) al legii sancţiona contravenţional fapta de deţinere, transport sau comercializare fără documente legale a peştelui şi a altor vieţuitoare acvatice obţinute din acvacultură; în schimb, în forma transmisă spre promulgare, fapta nu mai este sancţionată nici contravenţional şi nici penal. Astfel, textul legii, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, reprezintă o schimbare de esenţă şi se îndepărtează în mod fundamental atât de voinţa iniţiatorilor, cât şi de voinţa primei Camere sesizate, aceea de a încuraja desfăşurarea activităţilor de pescuit şi acvacultură în mod legal şi sustenabil. 6. De asemenea, Camera decizională a schimbat concepţia cu privire la conţinutul infracţiunii reglementate de art. 73 şi confiscarea bunurilor ce au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor şi contravenţiilor, prevăzută de legea criticată la art. 74. Astfel, în forma adoptată de prima Cameră, confiscarea era reglementată la art. 70, care avea 3 alineate; în schimb, în forma adoptată de Camera decizională, la art. 74 se detaliază procedura confiscării în nu mai puţin de 11 alineate. Astfel, dincolo de modificările terminologice, s-au reglementat dispoziţii noi, neavute în vedere de Camera de reflecţie. 7. Totodată, la Camera Deputaţilor a fost introdus în lege un capitol complet nou, neavut în vedere de prima Cameră, respectiv capitolul XII, intitulat „Cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovarea în domeniul acvaculturii“, care conferă Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale noi atribuţii şi responsabilităţi în domeniu. 8. Prin urmare, aportul semnificativ sub aspect cantitativ şi calitativ al Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, este de natură să contravină exigenţelor principiului bicameralismului instituit de art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie, aspect ce atrage neconstituţionalitatea Legii acvaculturii, în ansamblul său. 9. Se susţine că art. 14 alin. (4) din legea criticată încalcă art. 1 alin. (4) şi (5), art. 102 alin. (1), art. 136 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât dispune trecerea terenurilor din domeniul public al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora, aflate în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA), în domeniul privat al statului prin hotărâre a Guvernului. Textul criticat face referire la art. 361 alin. (1) din Codul administrativ, iar alin. (3) al acestuia prevede că în instrumentele de prezentare şi motivare ale hotărârii prin care un bun trece din domeniul public în domeniul privat al statului se regăseşte, în mod obligatoriu, justificarea temeinică a încetării uzului sau interesului public naţional sau local, după caz. Aşadar, Guvernul, în virtutea rolului său constituţional, dezvoltat de prevederile Codului administrativ, decide, de la caz la caz, dacă încetarea uzului sau interesului public este temeinic justificată, respectiv dacă este oportună luarea unei anumite măsuri de transfer interdomenial al bunurilor. 10. Or, formularea prevăzută de art. 14 alin. (4) din legea criticată, prin folosirea verbului „trec“, impune ope legis trecerea terenurilor pe care se află amplasate amenajările piscicole şi a terenurilor aferente acestora din domeniul public al statului în domeniul privat al statului. Deşi - formal - norma criticată face trimitere la hotărârea Guvernului ca act juridic prin care ar opera trecerea terenurilor respective din domeniul public al statului în domeniul privat al statului, în realitate, legiuitorul nu instituie o procedură pe care executivul ar trebui să o parcurgă în situaţiile în care Guvernul ar decide astfel de transferuri de la caz la caz, ci, prin modul de reglementare, legislativul se substituie deciziei executivului, toate terenurile pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora urmând să fie supuse transferului, cu ignorarea totală a raţiunii funcţiei de administrare ce aparţine Guvernului. 11. Totodată, art. 14 alin. (4) reglementează trecerea terenurilor în domeniul privat „pe baza criteriilor“ stabilite de art. 361 alin. (1) din Codul administrativ, a anexei nr. 2 la acesta şi a prevederilor art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996. Faţă de aceste prevederi, care nu stabilesc astfel de criterii, rezultă că sintagma din cuprinsul art. 14 alin. (4) - „pe baza criteriilor stabilite“ - este neclară. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât nici norma criticată nu face o distincţie între bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi care, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, sunt inalienabile şi alte bunuri proprietate publică neexclusivă, care pot fi trecute în domeniul privat. 12. În privinţa bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, Curtea a reţinut, cu valoare de principiu, că singura posibilitate de transmitere a acestor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este aceea ut singuli (în acel caz, prin legea organică de modificare a legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv al proprietăţii publice). Pentru celelalte bunuri, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, instanţa constituţională a reţinut că transferul se face în condiţiile legii, respectiv pentru cele care trec din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale, acesta se realizează în condiţiile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin hotărâre a Guvernului. Aşadar, prin modul de formulare a dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din legea criticată, este neclar dacă trimiterea la actele normative amintite şi transferul terenurilor din domeniul public în domeniul privat „pe baza criteriilor“ acelor acte normative reprezintă, de fapt, o excludere a bunurilor care fac obiectul proprietăţii publice exclusive, situaţie în care acestea nu ar putea fi transferate în domeniul privat decât prin modificarea legii organice care le conferă acest regim juridic. 13. Nu în ultimul rând, se precizează că în jurisprudenţa sa Curtea a reţinut că, în contextul inexistenţei unei distincţii clare a bunurilor care fac obiectul transferului intradomenial, din perspectiva apartenenţei acestora la domeniul public sau privat al statului, la momentul transferului, caracterului imprecis al regimului juridic al unor bunuri imobile ori lipsei unei reglementări clare a înseşi măsurii juridice dispuse de lege cu privire la unele dintre bunuri, mecanismul derogatoriu instituit de legea criticată este de natură să contravină principiului securităţii raporturilor juridice, în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii, prin nerespectarea normelor de tehnică legislativă, ceea ce determină afectarea regimului juridic de proprietate publică (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 174). Or, norma de la art. 14 alin. (4) din legea criticată prevede, fără niciun fel de distincţie, că terenurile din domeniul public al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora, aflate în administrarea ANPA, trec în domeniul privat al statului. Aplicarea acestei norme ar putea avea drept consecinţă chiar afectarea dreptului de proprietate al statului asupra terenurilor respective, aflate în domeniul public. 14. Încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi a art. 136 din Constituţie este invocată prin prisma conţinutului dispoziţiilor legii, a lipsei de corelare a normelor cu ansamblul reglementărilor în vigoare, precum şi a unor inconsecvenţe, suprapuneri şi contradicţii normative. Prin amploarea acestor inconsecvenţe contrare standardelor de calitate a legii şi prin implicaţiile pe care acestea le au asupra garantării proprietăţii publice şi private a statului, se apreciază că legea este neconstituţională în ansamblul său. 15. Astfel, se arată că atribuţiile ANPA sunt parţial preluate din reglementările aflate în vigoare. Prin raportare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, se arată că noile atribuţii privind administrarea terenurilor din domeniul public şi privat al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole şi exercitarea prerogativelor dreptului de administrare asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public al statului, respectiv exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate privată al statului asupra terenurilor cu destinaţie agricolă pe care se află amplasate amenajările piscicole au fost completate cu sintagma „terenurile aferente acestora“, respectiv cu sintagma „cele aferente acestora“, ceea ce face dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a) şi c) din legea criticată neclare, lipsite de precizie şi previzibilitate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 16. Din modul de redactare a normelor nu se poate deduce cu claritate dacă în sfera terenurilor cu privire la care ANPA va exercita aceste prerogative vor intra doar cele din domeniul agricol pe care se află amplasate amenajări piscicole, conform normei în vigoare, sau acestora li se vor adăuga alte terenuri „aferente“ terenurilor în cauză ori, din contră, dacă terenurile „aferente acestora“ se referă, de fapt, la terenurile pe care sunt amplasate amenajări piscicole. 17. În cazul primei interpretări, nu este clară modalitatea prin care „terenurile aferente“ trec din administrarea unei alte autorităţi a statului (cum ar fi Agenţia Domeniilor Statului - ADS sau agenţia care administrează terenurile care sunt supuse regimului ariilor protejate) în administrarea ANPA sau situaţia în care, la momentul intrării în vigoare a legii criticate, o altă instituţie publică exercită prerogativele dreptului de proprietate asupra acelor terenuri din domeniul privat al statului. Într-o asemenea situaţie, neclaritatea normei generează şi un paralelism legislativ, conducând la suprapunerea competenţelor celor două instituţii centrale cu privire la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra unor terenuri agricole aflate în domeniul privat al statului, respectiv cu privire la exercitarea dreptului de administrare asupra unor terenuri agricole aflate în domeniul public al statului. În plus, norma nu prevede niciun criteriu pentru stabilirea terenurilor aferente acestora şi nu delimitează sfera acestor terenuri prin raportare la amplasamentul amenajărilor piscicole. 18. În cea de-a doua interpretare, cea conform căreia sintagma „terenurile aferente acestora“ se referă la terenurile pe care sunt amplasate amenajări piscicole, norma este lipsită de claritate, întrucât aceasta dublează ipoteza dezvoltată iniţial, contrar exigenţelor privind calitatea legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 19. Având în vedere atribuţiile ANPA, cadrul legal dezvoltat în prezenta lege cu privire la vânzarea terenurilor, respectiv transferul domenial reglementat de art. 14 alin. (4) sau operaţiunea de vânzare prevăzută de art. 30 alin. (1), norme în cuprinsul cărora se regăseşte aceeaşi sintagmă criticată, neclaritatea cu privire la sfera terenurilor pentru care ANPA poate derula aceste operaţiuni are implicaţii directe asupra domeniului public şi privat al statului, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie. 20. Se arată că există o suprapunere a competenţelor ADS şi ANPA, astfel cum rezultă din art. 4 alin. (1) şi (2) din legea criticată, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens se menţionează că legea criticată intervine semnificativ asupra domeniului de competenţă al ANPA (stabilit, în prezent, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008), extinzând atribuţiile acestei instituţii, însă fără a elimina suprapunerile cu privire la competenţa ADS din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi fără a diminua rolul acestei instituţii în exercitarea atribuţiilor statului în legătură cu terenurile cu destinaţie agricolă pe care sunt amplasate amenajări piscicole sau fără a elimina „amenajările piscicole“ din enumerarea prevăzută la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001. Singura modificare a dispoziţiilor art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 se referă la lit. d) a alin. (3) care, potrivit art. 77 din legea criticată, se abrogă. Aşadar, din perspectiva suprapunerii atribuţiilor ANPA cu cele ale ADS, există un paralelism legislativ între atribuţiile menţionate la art. 4 alin. (1) lit. a), b), c), c^1) şi d) din Legea nr. 268/2001 şi cele prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. a), c), h) şi i) din legea criticată. 21. Se arată că există o suprapunere a competenţelor organismelor fără personalitate juridică în materia privatizărilor societăţilor cu profil piscicol, aşa cum este reglementată la art. 13 din legea criticată, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, pentru aceleaşi operaţiuni, respectiv pentru privatizarea societăţilor cu profil piscicol care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, constituite în conformitate cu Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, pentru administrarea acestora până la privatizare, respectiv pentru concesionarea sau arendarea terenurilor proprietate publică sau privată a statului aflate în exploatarea acestora, în urma intrării în vigoare a legii criticate, două organisme fără personalitate juridică, reglementate în două acte normative primare distincte, vor avea aceeaşi competenţă legală, aspect ce presupune atât un paralelism legislativ, cât şi o contradicţie ce încalcă standardele de calitate a legii. 22. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 136 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, se arată că, prin efectul cumulat al dispoziţiilor art. 14 alin. (4) şi ale art. 30 alin. (1), terenurile din domeniul public al statului pe care în prezent sunt construite amenajări piscicole şi terenurile aferente acestora vor fi transferate în domeniul privat, iar, ulterior, vândute direct „proprietarilor de active piscicole care transmit o scrisoare de intenţie şi se obligă să menţină activitatea de acvacultură“. Se apreciază că, deşi legiuitorul se bucură de o competenţă primară şi exclusivă de a decide domeniul care constituie obiectul legiferării, aceasta nu poate fi exercitată în mod discreţionar. Mai mult, având în vedere considerentele Deciziei nr. 58 din 16 februarie 2022, paragraful 24, se apreciază că, în situaţia legii criticate, prin operarea transferului din domeniul public în domeniul privat al statului, precum şi prin dispunerea vânzării tuturor terenurilor pe care sunt amplasate amenajări piscicole şi a terenurilor aferente acestora, la simpla depunere a unei intenţii de dobândire, legiuitorul şi-a depăşit rolul constituţional, afectând atât rolul Guvernului, cât şi protecţia proprietăţii publice, prin efectul cumulat al dispoziţiilor art. 14 alin. (4) şi ale art. 30 alin. (1) din Constituţie. 23. În plus, condiţiile pe care legiuitorul le-a stabilit pentru modalitatea în care se face această vânzare sunt neclare, lipsite de precizie şi previzibilitate, încălcând standardele de calitate a legii, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Or, Codul administrativ prevede posibilitatea vânzării prin licitaţie publică a bunurilor din domeniul privat al statului, ceea ce reprezintă o garanţie legală a dreptului de proprietate, operaţiune pentru care Codul administrativ consacră competenţa Guvernului. Prin norma criticată nu doar că se derogă implicit de la competenţa atribuită de Codul administrativ Guvernului, dar se stabileşte o derogare şi de la modalitatea de vânzare, aceasta urmând a se realiza obligatoriu şi direct, iar nu prin licitaţie publică. De asemenea, condiţiile stabilite de legiuitor pentru vânzare sunt ambigue şi lacunare. Simpla transmitere a unei scrisori de intenţie şi obligarea la menţinerea activităţii de acvacultură lipsesc norma de garanţiile necesare protejării dreptului de proprietate al statului. Spre exemplu, legea nu prevede perioada pentru care proprietarii de active piscicole se obligă să menţină activitatea de acvacultură şi nici sancţiunea juridică aplicabilă contractului de vânzare-cumpărare, în ipoteza nerespectării acestei obligaţii. Mai mult, dezvoltarea acestor norme şi garanţii în normele metodologice de aplicare a legii, potrivit art. 78 din legea criticată, ar contraveni art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, potrivit căruia regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii se stabileşte prin lege organică. 24. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 lit. a) şi c), ale art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 268/2001 şi ale art. 1 şi 30 din Legea nr. 15/1990 rezultă că terenurile proprietate publică şi privată a statului pe care sunt construite amenajări piscicole, considerate terenuri agricole de Legea nr. 268/2001, aflate în exploatarea societăţilor de stat, pot fi doar concesionate sau arendate. Societăţile deţinătoare de terenuri ocupate cu amenajări piscicole sunt cele menţionate în enumerarea cuprinsă de lista inclusă în anexa nr. 1 la Legea nr. 268/2001, anexă ce prevede societăţile deţinătoare de terenuri cu destinaţie agricolă aflate în administrarea ADS, printre care se află şi terenurile ocupate cu amenajări piscicole. Aşadar, Legea nr. 268/2001 permite ADS concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public sau privat al statului, aflate în exploatarea societăţilor naţionale, a institutelor şi a staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă şi a unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, în timp ce legea criticată instituie obligativitatea vânzării terenurilor din domeniul privat al statului ocupate cu amenajări piscicole şi aflate în exploatarea societăţilor cu profil piscicol, la simpla depunere a unei scrisori de intenţie. 25. Se mai consideră că art. 30 alin. (1) din legea criticată nu se limitează la a crea posibilitatea vânzării directe a terenurilor din domeniul privat al statului pe care sunt construite amenajări piscicole şi a terenurilor aferente, ci instituie acest tip de vânzare ca o obligaţie ce trebuie executată atunci când se formulează o intenţie de cumpărare. În plus, alin. (2) al aceluiaşi articol, conform căruia preţul de vânzare a terenului se stabileşte în funcţie de bonitatea terenului, care va fi determinată în baza unui raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat de Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România, este lacunar. Pentru garantarea corespunzătoare a dreptului de proprietate al statului se apreciază că legea nu trebuie să se limiteze la a preciza că preţul terenului supus vânzării va fi stabilit de un evaluator, ci ar trebui să impună un mecanism şi un set de criterii minimale de stabilire a preţului, pentru a exclude orice fel de abuzuri şi a se asigura că acesta reflectă valoarea reală a bunului, în acord cu jurisprudenţa instanţei constituţionale. 26. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie se arată că din corelarea dispoziţiilor art. 2 pct. 16, ale art. 72 lit. f) şi ale art. 73 din legea criticată nu rezultă o delimitare clară între răspunderea contravenţională şi cea penală. 27. Art. 73 incriminează activitatea de „extragere a peştelui“, iar art. 72 lit. f) sancţionează contravenţional „pescuitul“, care, potrivit art. 2 pct. 25-27 poate fi de control, de recoltă sau recreativ. Întrucât legea nu defineşte noţiunea de extragere, interpretarea acesteia se va realiza potrivit sensului comun al acestui termen, respectiv de „scoatere“, iar acţiunea de însuşire a peştelui dintr-o amenajare piscicolă este susceptibilă de a întruni atât elementele constitutive ale infracţiunii de furt piscicol, cât şi pe cele ale contravenţiei prevăzute de art. 72 lit. f) din legea criticată. Or, o astfel de neclaritate contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie. 28. În ceea ce priveşte cantitatea, prin folosirea sintagmei „în parte“ din cuprinsul art. 2 pct. 17 în definiţia furtului piscicol, este imposibil de stabilit în baza unor criterii obiective dacă subiectul poate avea reprezentarea că săvârşeşte o infracţiune, şi nu o contravenţie. De asemenea, în lipsa distincţiei între „pescuit“ şi „extragerea peştelui“, destinatarii legii nu îşi pot adapta conduita şi nici nu pot anticipa consecinţele juridice ale acţiunii lor. 29. Prin urmare, normele art. 72 lit. f) şi ale art. 73 sunt neclare şi imposibil de pus în aplicare, creând confuzie şi lipsind în acest mod legea de caracterul sancţionator, care să asigure desfăşurarea activităţilor de acvacultură în condiţii de legalitate, avut în vedere la adoptarea sa. 30. În vederea respectării principiului legalităţii ce guvernează dreptul penal, consacrat chiar în primul articol din Codul penal, era necesară includerea în mod expres în conţinutul normativ al reglementării a unor criterii în textul ce va incrimina infracţiunea de mai sus. Numai astfel se va putea realiza o configurare explicită a conceptelor şi a noţiunilor folosite în noua reglementare, pentru a se asigura înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite şi crearea unei practici judiciare neunitare în materie de tragere la răspundere penală pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de norma criticată. În aparenţă, inexistenţa oricăror criterii în conţinutul normei de incriminare poate conduce la concluzia că această infracţiune vizează orice fel de criteriu; în realitate, această imprecizie în reglementare lasă loc arbitrarului în aplicare. În plus, lipsa de previzibilitate a normei nu permite destinatarului normei o corectă raportare la sfera de aplicare a infracţiunii, ceea ce conduce la insecuritate juridică. 31. Se arată că dacă infracţiunea prevăzută de art. 73 vizează doar peştele, furtul piscicol are un obiect material mai extins, incluzând pe lângă peşte şi alte vieţuitoare acvatice existente într-o amenajare piscicolă. Legiuitorul a reglementat o variantă asimilată infracţiunii de furt, denumită potrivit art. 2 pct. 17 „furt piscicol“, cu privire la care stabileşte, printr-o normă de trimitere, cadrul identic de sancţionare prevăzut de Codul penal în cazul infracţiunii de furt. În acest mod, se creează o normă specială de incriminare care are o structură hibridă, prin asimilarea unor fapte prevăzute în legea criticată infracţiunii de furt din Codul penal, dar cu trimitere la regimul sancţionator prevăzut în Codul penal. În condiţiile în care extragerea apei sau a peştelui din amenajări piscicole întruneşte oricum elementele constitutive ale infracţiunii de furt simplu sau calificat, potrivit Codului penal, modul defectuos de reglementare a infracţiunii prevăzute de art. 73, în corelare cu art. 2 pct. 16 şi 17 din legea criticată, lipseşte norma de claritate şi previzibilitate şi încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legii. Mai mult, prin trimiterea la „legislaţia penală în vigoare“, fără indicarea normei din Codul penal în mod expres, lipseşte, în mod suplimentar, norma de claritate, contrar normelor de tehnică legislativă. 32. Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, se arată că art. 74 din legea criticată reglementează confiscarea bunurilor folosite la săvârşirea „infracţiunilor de furt piscicol“ şi prevede la alin. (1) confiscarea uneltelor, a ambarcaţiunilor de pescuit cu motoarele şi rezervoarele aferente, a mijloacelor de transport, a armelor de foc şi a oricăror alte bunuri utilizate în acest scop. Având în vedere lipsa de claritate a art. 73, în consecinţă, art. 74, prin trimiterea la „infracţiunile de furt piscicol“, devine inaplicabil. Art. 74 alin. (2) se referă la „produsele din acvacultură rezultate din săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor, constând în peşte, icre, alte vieţuitoare şi produse acvatice“, care sunt supuse confiscării şi se pun la dispoziţia proprietarului de drept, dacă acesta nu este autor sau complice la săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor. Astfel, deşi alin. (1) vorbeşte despre „bunuri care au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor de furt piscicol“, alin. (2) adânceşte confuzia creată de art. 72 şi 73 şi include şi faptele contravenţionale în rândul faptelor care să impună confiscarea bunurilor utilizate la săvârşirea lor. 33. Nu se poate stabili cu exactitate dacă legiuitorul a avut în vedere ca prin art. 74 să reglementeze o confiscare specială, în sensul celei reglementate de art. 112 din Codul penal, sau o confiscare în sensul celei reglementate de art. 5 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Această neclaritate este de natură să se răsfrângă şi pe planul restituirii bunurilor proprietarului, ca formă de reparare a prejudiciului cauzat persoanei care s-a constituit parte civilă. Distincţia este esenţială, întrucât în materia confiscării speciale reglementată de Codul penal, instanţa de judecată se pronunţă cu privire la confiscare. Mai mult, confiscarea specială este incompatibilă cu restituirea bunului atunci când prejudiciul creat persoanei vătămate a fost recuperat de la autorul faptei penale, prin echivalent bănesc. 34. În cazul sancţiunii contravenţionale complementare a confiscării, agentul constatator va dispune cu privire la aceasta, iar în cazul infracţiunii prevăzute de art. 73, potrivit dispoziţiilor art. 404 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată ar trebui să fie singura competentă să dispună măsura de siguranţă a confiscării speciale. Din analiza dispoziţiilor art. 74 alin. (8) şi ale art. 75 din legea criticată nu se poate stabili dacă legiuitorul a intenţionat crearea unui regim derogatoriu de la dispoziţiile art. 404 alin. (4) din Codul de procedură penală în privinţa organului competent să dispună măsura confiscării. 35. Dacă totuşi legiuitorul a urmărit să instituie o confiscare specială ca măsură de drept penal, care constă în scoaterea forţată a unor bunuri, anume determinate de lege, din patrimoniul celor care le deţin şi trecerea lor silită şi gratuită în patrimoniul statului, se impunea trimiterea la prevederile art. 112 din Codul penal. Art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal instituie o condiţie esenţială ce trebuie îndeplinită pentru luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, şi anume ca bunurile să aparţină făptuitorului, iar dacă nu îi aparţin lui, ci unei alte persoane, trebuie ca aceasta să ştie că bunurile sale sunt folosite la săvârşirea unei infracţiuni. Or, art. 74 din legea supusă controlului de constituţionalitate nu conţine astfel de garanţii împotriva unor eventuale confiscări abuzive. În ipoteza în care bunul se află în posesia suspectului sau inculpatului, instanţa de judecată poate dispune măsura confiscării speciale doar dacă persoana prejudiciată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, iar instanţa nu a putut proceda din oficiu la restabilirea situaţiei anterioare. Astfel, dacă instanţa a dispus restituirea bunului persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal, dispunerea confiscării speciale, ca măsură de siguranţă, nu mai este posibilă. Aceste două măsuri sunt incompatibile şi în cazul în care prejudiciul creat persoanei vătămate a fost deja reparat prin echivalent bănesc. Aşadar, lipsa corelării normei criticate cu ansamblul reglementărilor în materie penală riscă să creeze atât dificultăţi în aplicare, cât şi o practică judiciară neunitară. 36. Dintr-o altă perspectivă, Codul de procedură penală reglementează la art. 250 contestarea măsurilor asigurătorii, însă prin lipsa unor trimiteri exprese la reglementarea confiscării speciale din Codul penal ori la procedura contestării din Codul de procedură penală, măsurile impuse prin art. 74 din legea criticată nu pot fi contestate. 37. Având în vedere aceste aspecte, legiuitorul a creat, prin dispoziţii confuze, contradictorii şi lipsite de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate, cuprinse la art. 74 din legea supusă controlului de constituţionalitate, o stare de insecuritate juridică, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 38. Se mai arată că dispoziţiile art. 74 alin. (1) limitează confiscarea bunurilor la cele care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii de furt piscicol. Or, potrivit art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, sunt supuse confiscării speciale bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. 39. Prevederile art. 74 alin. (1) din legea criticată ar putea fi interpretate ca având un caracter special în raport cu dispoziţiile generale ale art. 112 din Codul penal, deoarece soluţia preconizată are în vedere doar o anumită categorie de bunuri pentru care se poate dispune confiscarea. În aceste condiţii, este neclar dacă alte categorii de bunuri, precum cele folosite imediat după săvârşirea infracţiunii de furt piscicol pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă aparţin altei persoane şi aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunuri enumerate la art. 112 alin. (1) lit. c) din Codul penal, vor fi supuse confiscării. În condiţiile în care cele două norme nu sunt corelate, iar Codul penal reprezintă reglementarea generală în materie, în cazul săvârşirii infracţiunii de furt piscicol reglementate de art. 73 din legea criticată, dificultatea delimitării sferei bunurilor care pot fi supuse confiscării încalcă standardele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 40. Potrivit art. 74 alin. (3), în situaţia în care proprietarul este „autor/complice la săvârşirea contravenţiilor/infracţiunilor“ prevăzute de legea criticată, produsele de acvacultură menţionate la art. 74 alin. (2) se valorifică, iar contravaloarea lor se face venit la bugetul de stat. Aşadar, bunurile nu sunt supuse, de fapt, confiscării, ci sunt ridicate ca urmare a dispunerii în cursul procesului penal a unei măsuri asigurătorii, în vederea luării ulterioare a măsurii de siguranţă. Astfel, în cazul infracţiunii de furt piscicol, organele de constatare sunt şi cele care dispun valorificarea bunurilor în condiţiile legii, motiv pentru care norma apare ca una derogatorie de la instituţia sechestrului asigurător şi de la dispoziţiile art. 252^1 din Codul de procedură penală. Or, modul defectuos de redactare şi lipsa unor corelări cu legislaţia procesual penală în vigoare determină neclaritatea normei, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 41. Se mai arată că art. 14 alin. (1) din legea criticată instituie în sarcina ANPA obligaţia de a efectua studiul de oportunitate al concesionării, precum şi pe cea de evaluare a acţiunilor deţinute, fără a conţine dispoziţii cu privire la suportarea cheltuielilor efectuate pentru îndeplinirea acestor obligaţii sau cu privire la termenul în care se realizează aceste operaţiuni şi nici criteriile de evaluare a acţiunilor astfel încât să se asigure funcţionalitatea normei juridice şi executarea în condiţii de obiectivitate a obligaţiei instituite prin soluţia legislativă propusă. 42. Totodată, art. 13, art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (1), art. 17, art. 18 alin. (1) şi art. 19 din lege nu sunt corelate cu dispoziţiile art. 1 şi ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, care interzic, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la companiile şi societăţile naţionale, la instituţii de credit, precum şi la orice altă societate la care statul are calitatea de acţionar, indiferent de cota de capital social deţinută. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 589 din 14 iulie 2020, paragraful 77. 43. Deşi dispoziţiile subsecvente ale art. 19 din lege detaliază unele modalităţi de vânzare a acţiunilor, art. 19 alin. (1) nu stabileşte procedura de alegere a metodei de vânzare a acţiunilor şi nici cine are competenţa de a decide modalitatea de vânzare, în funcţie de care se aplică reguli diferite, potrivit art. 19 alin. (2)-(8). Or, absenţa unor criterii, respectiv a precizării organului competent să adopte decizia privind modalitatea de vânzare a acţiunilor, lipseşte norma de claritate şi previzibilitatea, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 44. Se consideră că sintagma „pe durata executării contractului de vânzare“ din cuprinsul art. 21 alin. (1) din lege determină neclaritatea normei, întrucât contractul de vânzare-cumpărare este unul cu executare uno ictu, iar nu succesiv, ceea ce atrage inclusiv imposibilitatea de a determina pe ce durată se aplică dispoziţia de neimpozitare, aspect contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Art. 24 alin. (2) din legea criticată este lipsit de claritate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu prevede ponderea criteriilor pe baza cărora se realizează selectarea ofertelor, în vederea concesionării prin licitaţie, şi nici nu indică un act infralegal în care acestea vor fi detaliate. 45. Ipoteza art. 26 din legea criticată este lipsită de coerenţă în redactare, făcând practic imposibilă înţelegerea acesteia de către destinatarii săi. În acest sens se arată că în măsura în care intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa procedura concesionării prin negociere directă cu preselecţie, prevăzută de art. 26 din lege, ca o derogare de la regula privind atribuirea contractului de concesiune prin licitaţie prevăzută prin dispoziţiile Codului administrativ, se impunea ca aceasta să fie prevăzută expres în cuprinsul legii. Sub acest aspect, prin norma de la art. 23 alin. (1), legea criticată face trimitere la aplicabilitatea regulilor generale stabilite prin Codul administrativ, dar strict în privinţa iniţiativei concesionării, în sensul că aceasta poate aparţine concedentului sau oricărui investitor interesat, conform prevederilor codului. 46. Art. 30 alin. (2) din legea criticată este neclar, întrucât nu stabileşte expres criteriile de selecţie a evaluatorului respectiv şi nici posibilitatea de contestare a raportului de evaluare întocmit şi poate genera o aplicare abuzivă a mecanismului de transmitere a proprietăţii. 47. Art. 38 alin. (4) din legea criticată este incomplet, fapt ce atrage neclaritatea sa, întrucât în practică se pot ivi situaţii imprevizibile, cazuri fortuite (la care noua lege nu face referire), de natură să atragă imposibilitatea obiectivă de executare a obligaţiilor impuse prin norma criticată. De asemenea, norma prevăzută de art. 38 alin. (4) din legea criticată intră în contradicţie cu art. 4 din Legea apelor nr. 107/1996 în privinţa folosirii resurselor de apă. 48. Art. 44 din legea criticată conţine dispoziţii care creează confuzie în ceea ce priveşte rolul ANPA, având în vedere că acesteia i se impune o obligaţie expresă de a adăuga sau elimina specii din portofoliul de specii al deţinătorului înregistrării/licenţei de acvacultură, fără a avea dreptul de a aprecia oportunitatea operării respectivelor modificări în Registrul operatorilor şi unităţilor de acvacultură (ROUA). Totodată, articolul menţionat vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea apelor nr. 107/1996, conform cărora popularea cu elemente de ihtiofaună a unui corp de apă sau a unui sector de corp de apă se face doar cu specii indigene şi cu acceptul autorităţii competente în domeniul apelor şi al administratorului, în cazul ariilor naturale protejate. 49. Art. 57 din legea criticată nu conţine detalieri, fiind neclar cum anume se aplică „criteriul principal de recunoaştere“ şi la ce moment se raportează acesta. De asemenea, sunt neclare implicaţiile recunoaşterii/retragerii recunoaşterii organizaţiilor de producători/profesionale din sectorul pescăresc, care este entitatea care realizează această recunoaştere şi care este actul prin care se realizează această operaţiune prevăzută de lege. Totodată, din conţinutul lacunar al normei nu se deduce dacă însăşi constituirea organizaţiilor profesionale, în temeiul art. 55 din legea criticată, este condiţionată de recunoaşterea prevăzută la art. 57 din lege. 50. Art. 77 din legea criticată prevede că la data intrării în vigoare a legii se abrogă o serie de articole din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, precum şi orice alte dispoziţii contrare legii analizate. Sintagma „orice alte dispoziţii contrare prezentei legi“ nu respectă normele de tehnică legislativă impuse de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, având în vedere că art. 65 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că, în vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora. Potrivit articolului criticat, abrogarea doar a unor norme din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, fără o corelare reală a celor două acte normative care se suprapun parţial din perspectiva obiectului de reglementare, îngreunează procesul de identificare a normelor rămase în vigoare şi care pot fi aplicate. În mod similar, aceeaşi dificultate de identificare a normelor contrare se aplică şi în cazul Legii apelor nr. 107/1996. În cazul legii criticate nu sunt menţionate expres dispoziţiile contrare care vor fi abrogate, norma fiind imprecisă şi făcând practic imposibilă identificarea acelor dispoziţii contrare legii deduse controlului de constituţionalitate. Mai mult, având în vedere dimensiunea actului normativ criticat, domeniile în care acesta intervine, complexitatea acestora, dar şi contradicţiile cu alte acte normative semnalate anterior, se apreciază că norma contravine principiului securităţii raporturilor juridice şi standardelor de calitate a legii dezvoltate de Curtea Constituţională, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 51. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 52. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 53. Se arată că, din analiza procesului legislativ, rezultă că legea criticată a fost adoptată de către Senat într-o anumită formă, iar Camera Deputaţilor a adoptat-o într-o formă modificată în mod semnificativ, existând diferenţe majore între cele două forme, context în care sunt create premisele încălcării principiului bicameralismului. 54. Operaţiunea juridică de trecere a unor terenuri din domeniul public în cel privat al statului se circumscrie domeniului de reglementare a actelor cu caracter infralegal, administrativ şi nu corespunde finalităţii constituţionale a activităţii de legiferare, care presupune reglementarea unei sfere cât mai largi de relaţii sociale generale, în cadrul şi în interesul societăţii. Din această perspectivă, se arată că actul normativ criticat este de natură a contraveni dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitor la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, Parlamentul intrând în sfera de competenţă a autorităţii executive, singura autoritate publică având atribuţii în organizarea executării legilor, prin adoptarea actelor cu caracter administrativ. Prin urmare, competenţa Parlamentului de a adopta o lege cu un astfel de obiect de reglementare contravine principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, şi rolului Parlamentului, prevăzut de art. 61 alin. (1) din Constituţie. 55. Se consideră că legea supusă controlului conţine o serie de inconsecvenţe, suprapuneri şi contradicţii, fiind nesocotite normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 17 din Legea nr. 24/2000 privitoare la asanarea legislaţiei, afectând în acest fel calitatea normei juridice. Din modul de redactare a normelor nu se poate deduce cu claritate delimitarea sferei terenurilor supuse reglementărilor legii criticate în raport cu terenurile cu destinaţie agricolă supuse reglementarii Legii nr. 268/2001. Totodată, analizând art. 4 alin. (2) lit. a), c), h), i) din legea criticată, se poate observa generarea unui paralelism legislativ în ceea ce priveşte atribuţiile instituite în sarcina ANPA şi atribuţiile ADS prevăzute în art. 4 alin. (1) lit. a), b), c), c^1) şi d) din Legea nr. 268/2001. Or, suprapunerea competenţelor a două instituţii centrale cu privire la exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra unor terenuri agricole aflate în domeniul privat al statului, respectiv cu privire la exercitarea dreptului de administrare asupra unor terenuri agricole aflate în domeniul public al statului, fără a prevedea un criteriu care să delimiteze sfera acestor terenuri prin raportare la amplasamentul amenajărilor piscicole, este de natură a crea confuzii şi neclarităţi cu privire la sfera terenurilor pentru care ANPA poate derula aceste operaţiuni şi de a afecta domeniul public şi privat al statului, fiind încălcate dispoziţiile art. 136 alin. (2)-(4) din Constituţie. De asemenea, se poate observa o suprapunere a competenţelor organismelor fără personalitate juridică în materia privatizărilor societăţilor cu profil piscicol reglementate în art. 13 din legea criticată cu cele prevăzute în art. 5^1 din Legea nr. 268/2001, astfel că două organisme fără personalitate juridică, reglementate în două acte normative primare distincte, vor avea aceeaşi competenţă legală, aspect ce încalcă standardele de calitate a legii prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Or, pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de claritate şi previzibilitate în vederea adaptării conduitei acestora în mod corespunzător. 56. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie prin art. 73 din legea criticată, se arată că, dacă infracţiunea de furt prevăzută de acest text vizează exclusiv peştele, la care se adaugă apa din amenajările piscicole, furtul piscicol (definit la art. 2 din legea criticată) prevede un obiect material mai extins, incluzând pe lângă peşte şi orice alte vieţuitoare acvatice existente într-o amenajare piscicolă, ca rezultat al activităţii de acvacultură. Pe lângă acestea, se poate observa că acţiunea de însuşire a apei din amenajările piscicole, fără acordul administratorului fermei piscicole, reprezintă infracţiune de furt, deşi aceasta nu figurează în cuprinsul definiţiei infracţiunii de „furt piscicol“. În lipsa cunoaşterii voinţei reale a legiuitorului, s-ar putea afirma ad absurdum că prin forma normei de incriminare de la art. 73, acesta de fapt doreşte limitarea sferei de incriminare exclusiv la situaţia însuşirii peştelui, nu şi a altor vieţuitoare acvatice. În condiţiile unei astfel de limitări, nu se mai impune de plano reglementarea unei variante asimilate a infracţiunii de furt, de vreme ce activitatea de acvacultură vizează creşterea sau cultivarea de organisme acvatice în orice stadiu al ciclului lor de viaţă. Privind dintr-o altă perspectivă această necorelare, prin raportare la exigenţele respectării normelor de tehnică legislativă, în cazul incriminării unor conduite antisociale nu este necesară introducerea corelativă a unei definiţii a infracţiunii nou-introduse, din moment ce oricum conţinutul constitutiv al acesteia poate rezulta, în mod obiectiv, din analiza elementelor structurale ale acesteia (subiect, obiect juridic, obiect material, latură obiectivă, latură subiectivă etc.). Totuşi, în măsura în care s-a decis păstrarea incriminării în cuprinsul art. 73 şi având în vedere specificul obiectului de reglementare, era necesară redenumirea acesteia, în sensul menţionării infracţiunii de furt piscicol, astfel cum este denumită în prezent în cuprinsul art. 2 din legea criticată. 57. În concluzie, ţinând cont de această necorelare existentă, se apreciază că nu poate rezulta cu claritate care este intenţia de reglementare a legiuitorului, fapt care conduce la o lipsă de previzibilitate a normei, afectându-se, astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind calitatea legii. 58. O a doua chestiune care se impune a fi analizată este cea legată de necesitatea introducerii unei astfel de infracţiuni în cuprinsul acestei legi. Se arată că legiuitorul intenţionează crearea unei variante asimilate a infracţiunii de furt (pe care în articolul privind definirea unor termeni o denumeşte „furt piscicol“), având un obiect material limitat de specificul reglementării, cu privire la care stabileşte, printr-o normă de trimitere, cadrul identic de sancţionare prevăzut de Codul penal în cazul infracţiunii de furt. Aşadar, se creează o normă specială de incriminare cu o structură hibridă, prin asimilarea conduitei antisociale regăsite la infracţiunea de furt din Codul penal (cu o limitare specifică a obiectului material), dar cu introducerea unei norme de trimitere la regimul sancţionator prevăzut la aceasta din urmă. Având în vedere această opţiune legislativă, se apreciază că nu se impune o astfel de incriminare din moment ce acţiunea de extragere a peştelui, precum şi a apei din amenajările piscicole, fără acordul administratorului fermei piscicole, întruneşte oricum de plano elementele constitutive ale infracţiunii de furt simplu sau calificat, după caz. 59. Este adevărat că pot exista situaţii când legi speciale prevăd norme de incriminare având un conţinut similar cu cel regăsit în cazul unor infracţiuni din Codul penal, însă utilitatea unei astfel de reglementări poate fi dată, de exemplu, de existenţa unui regim sancţionator mai sever decât cel prevăzut în cazul normei generale. În acest caz, legiuitorul apreciază că, având în vedere unele elemente care particularizează conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de legea specială, se impune ataşarea unui regim sancţionator agravat, în vederea combaterii eficace a fenomenului infracţional specific. Or, în acest caz, cu excepţia obiectului material particularizat la specificul obiectului de reglementare, nu există niciun element care să impună crearea unei norme speciale de incriminare, în condiţiile în care se menţine acelaşi regim de sancţionare. Se mai arată că, potrivit expunerii de motive care a însoţit Proiectul noului Cod penal, unul dintre obiectivele urmărite de legiuitor prin adoptarea acestuia a fost cel legat de crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în vechiul Cod penal, precum şi în legile speciale. Prin urmare, o astfel de abordare bazată pe crearea din nou a unor paralelisme legislative poate pune reale probleme din perspectiva coerenţei de reglementare urmărite de legiuitorul noului Cod penal. Nu se impune crearea, în mod artificial, a unei norme speciale de incriminare cu acelaşi conţinut şi aceleaşi limite de pedeapsă ca cele regăsite în cazul normei generale, ceea ce afectează calitatea normei juridice. 60. O a treia problemă identificată este cea legată de o eventuală suprapunere a conţinutului constitutiv al infracţiunii de la art. 73 din legea criticată cu cel al contravenţiei prevăzute de art. 72 lit. f) din acelaşi act. În măsura în care se menţine norma de incriminare prevăzută la art. 73, în lipsa definirii noţiunii de „extragere“, aceeaşi conduită antisocială de însuşire, fără drept, a peştelui aparţinând altei persoane va întruni atât elementele constitutive ale infracţiunii de furt piscicol, cât şi pe cele ale contravenţiei prevăzute de art. 72 lit. f) din legea criticată. O astfel de suprapunere legislativă face ca norma să fie lipsită de previzibilitate, conducând la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 61. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie prin art. 74 din legea criticată, se arată că acesta reglementează confiscarea bunurilor folosite la săvârşirea infracţiunilor de furt piscicol, iar la alin. (1) prevede în mod expres confiscarea uneltelor, a ambarcaţiunilor de pescuit cu motoarele şi rezervoarele aferente, a mijloacelor de transport, a armelor de foc şi a oricăror alte bunuri utilizate în acest scop. Din analiza de ansamblu a art. 74 rezultă că se realizează o îmbinare nepermisă în cuprinsul aceluiaşi articol a instituţiei confiscării speciale prevăzute de Codul penal cu instituţia sancţiunii complementare a confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Or, pentru a respecta normele de calitate ale legii, se impune o reglementare separată a regimului juridic al confiscării speciale măsură de siguranţă, respectiv a regimului juridic al confiscării bunurilor ca sancţiune contravenţională complementară. 62. Din alin. (1) al art. 74 rezultă că intenţia legiuitorului este cea de a limita confiscarea bunurilor doar la cele care au fost efectiv folosite la săvârşirea infracţiunii de furt piscicol. Prin urmare, bunurile destinate a fi folosite la săvârşirea infracţiunii de furt piscicol, deci cele care nu au şi fost efectiv folosite, nu vor putea fi supuse măsurii de siguranţă a confiscării speciale. Extinzând raţionamentul, având în vedere caracterul special al reglementării, nici celelalte categorii de bunuri regăsite în cuprinsul art. 112 alin. (1) din Codul penal nu vor putea fi confiscate. O astfel de soluţie nu poate fi reţinută, având finalitatea de a eluda scopul măsurii de siguranţă, acela de a înlătura o stare de pericol existentă cu privire la anumite bunuri, precum şi de a preveni săvârşirea unor noi fapte prevăzute de legea penală. Astfel fiind, se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. 63. Din analiza alin. (2) al art. 74 se poate observa că se realizează un amestec nepermis între măsura de siguranţă a confiscării speciale şi restituirea bunurilor proprietarului, ca formă de reparare a prejudiciului cauzat părţii civile. În acest context, se menţionează că în ipoteza în care bunul dobândit se află în continuare în posesia suspectului sau inculpatului ori dacă nu există probe că acesta ar fi înstrăinat bunul dobândit, instanţa de judecată poate dispune măsura confiscării speciale doar dacă persoana prejudiciată nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, coroborat cu faptul că nici instanţa nu a putut să procedeze din oficiu la restabilirea situaţiei anterioare. Prin urmare, nu este posibilă dispunerea de către instanţă a măsurii de siguranţă a confiscării speciale asupra aceluiaşi bun în condiţiile în care instanţa a dispus restituirea acestuia persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în cursul procesului penal. De asemenea, cele două măsuri (confiscarea, respectiv restituirea bunului) sunt incompatibile şi în ipoteza în care prejudiciul creat persoanei vătămate a fost reparat de suspect sau inculpat prin echivalent bănesc. În cazul contravenţiilor, regimul juridic al confiscării operează în mod distinct de cel aplicabil în cazul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală. Aşadar, dacă în cazul sancţiunii contravenţionale complementare organul abilitat să o dispună este agentul constatator, în ipoteza comiterii unei infracţiuni singurul organ judiciar abilitat să dispună măsura de siguranţă a confiscării speciale este instanţa de judecată. Având în vedere aceste aspecte, normele legii criticate sunt de natură a crea confuzii, fiind lipsite de claritate, precizie, predictibilitate, creând, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, o stare de insecuritate juridică. 64. Alin. (3) al art. 74 aduce în discuţie o eventuală suprapunere între măsura confiscării speciale şi măsura sechestrului asigurător, fapt care conduce la o lipsă de previzibilitate a normei. Astfel, deşi se vorbeşte de confiscare, se poate concluziona că, de fapt, bunurile nu sunt supuse confiscării, ci sunt ridicate ca urmare a dispunerii în cursul procesului penal a unei măsuri asigurătorii, în vederea luării ulterioare a măsurii de siguranţă. O altă problemă identificată este legată de modul de punere în aplicare a măsurii sechestrului asigurător. Potrivit formei propuse prin legea criticată, privind dintr-o anumită perspectivă, se poate crea impresia că prin această opţiune legislativă se instituie o normă derogatorie de la cele ale Codului de procedură penală care privesc procedura aplicabilă sechestrului, precum şi condiţiile aplicabile cazurilor speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate. Însă modul defectuos de redactare şi lipsa unor corelări cu legislaţia procesual penală în vigoare determină neclaritatea normei juridice, ceea ce este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 65. În ceea ce priveşte critica privind inconsecvenţele şi contradicţiile anumitor norme din legea în cauză [a se vedea, în acest sens, art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (1), art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1), art. 24 alin. (2), art. 26, art. 30 alin. (2), art. 38 alin. (4), art. 44, art. 57 şi art. 77] prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că aceasta este întemeiată, din analiza prevederilor legale antemenţionate rezultând lipsa de coerenţă, previzibilitate şi instabilitate legislativă a acestora, fapt ce poate crea confuzii în aplicarea respectivelor norme. 66. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 67. La dosarul cauzei, Patronatul Peştelui din România, Asociaţia Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului - O.A.D.O. din Bucureşti şi Asociaţia Naţională a Producătorilor din Pescărie ROMFISH din Bucureşti, în calitate de amicus curiae, au depus un punct de vedere în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate. 68. La termenul de judecată fixat pentru data de 5 octombrie 2022, Curtea a dispus amânarea începerii dezbaterilor asupra cauzei, succesiv, pentru data de 26 octombrie 2022 şi data de 16 noiembrie 2022. La această ultimă dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 14 decembrie 2022, când a constatat că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, şi, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 31 ianuarie 2023. La această dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 15 februarie 2023, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 69. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea acvaculturii, în ansamblul său. Având în vedere motivarea autorului obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a), c), h) şi i), ale art. 13 alin. (1), ale art. 14 alin. (1) şi (4), ale art. 15 alin. (1), ale art. 17, ale art. 18 alin. (1), ale art. 19, ale art. 21 alin. (1), ale art. 24 alin. (2), ale art. 26, ale art. 30 alin. (1) şi (2), ale art. 38 alin. (4), ale art. 44, ale art. 57, ale art. 72 lit. f), ale art. 73, ale art. 74 alin. (1)-(3) şi ale art. 77 din Legea acvaculturii, precum şi legea, în ansamblul său. 70. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) privind principiul echilibrului şi separaţiei puterilor în stat şi alin. (5) privind exigenţele de calitate a legii şi principiul securităţii juridice, ale art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, ale art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, ale art. 75 alin. (1) privind sesizarea Camerelor, ale art. 102 alin. (1) privind actele Guvernului, ale art. 136 privind proprietatea statului şi ale art. 147 alin. (4) privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 71. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 72. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Preşedintele României, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 73. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 74. Propunerea legislativă a fost adoptată tacit de Senat la 11 octombrie 2021, după care a fost transmisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, la data de 29 iunie 2022. La aceeaşi dată a fost depusă în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, la data de 4 iulie 2022 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare, iar la data de 22 iulie 2022 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, ceea ce indică faptul că aceasta a fost formulată în termenul de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (3) din Constituţie. 75. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1) Criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie 76. În jurisprudenţa sa cu privire la principiul bicameralismului, Curtea a dezvoltat o veritabilă „doctrină“ a acestui principiu şi a modului în care acesta este reflectat în procedura de legiferare. Ţinând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ reprezentativ al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi de cealaltă Cameră (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53). Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi adoptată de către o singură Cameră (Decizia nr. 1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr. 355 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 8 iulie 2014, paragraful 38, Decizia nr. 624 din 26 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 937 din 22 noiembrie 2016, paragraful 39, Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 21 februarie 2017, paragraful 29, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragraful 32, sau Decizia nr. 393 din 5 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 16 iulie 2019, paragraful 66). Ca urmare, dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr. 472 din 22 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 30 aprilie 2008, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 53). 77. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că aplicarea acestuia nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei Camere sesizate. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 55). 78. Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor două criterii este de natură a afecta principiul care guvernează activitatea de legiferare a Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, precitată, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, precitată, paragraful 29, sau Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, paragraful 54). 79. Aşadar, bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii legislative identice, în Camera decizională putând exista abateri inerente de la forma adoptată de Camera de reflecţie, desigur, fără schimbarea obiectului esenţial al proiectului de lege/propunerii legislative. A nega posibilitatea Camerei decizionale de a se îndepărta de la forma votată în Camera de reflecţie ar însemna limitarea rolului său constituţional, iar caracterul decizional ataşat acesteia devine iluzoriu. S-ar ajunge la un veritabil mimetism, în sensul că cea de-a doua Cameră se va identifica, în ceea ce priveşte activitatea sa legislativă, cu prima Cameră, neputându-se îndepărta în niciun fel de la soluţiile legislative pentru care a optat prima Cameră, ceea ce este contrar, până la urmă, chiar ideii de bicameralism. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea principiului bicameralismului, atât timp cât legea adoptată de Camera decizională se referă la aspectele principiale pe care le-a avut în vedere propunerea/proiectul de lege în forma sa însuşită de Camera de reflecţie. În acest sens, modificările aduse formei adoptate de Camera de reflecţie trebuie să cuprindă o soluţie legislativă care păstrează concepţia de ansamblu a acesteia şi să fie adaptate în mod corespunzător, prin stabilirea unei soluţii legislative alternative/complementare care nu se abate de la forma adoptată de Camera de reflecţie, în condiţiile în care aceasta este mai cuprinzătoare sau mai bine articulată în cadrul ansamblului legii, cu realizarea anumitor coroborări inerente oricărei modificări (Decizia nr. 765 din 14 decembrie 2016, precitată, paragrafele 37 şi 38, Decizia nr. 377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 586 din 21 iulie 2017, paragraful 45, şi Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragraful 57). 80. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că autorul obiecţiei de neconstituţionalitate indică patru modificări ale legii - operate la nivelul Camerei Deputaţilor - care ar echivala cu încălcarea principiului bicameralismului. 81. Cu privire la prima modificare, Curtea reţine că eliminarea unei contravenţii prevăzute de art. 68 (forma Senatului) din cele nouă existente nu este o problemă care ar pune în discuţie încălcarea principiului bicameralismului. Camera decizională a decis eliminarea textului respectiv, ambele Camere pronunţându-se asupra aceluiaşi text. Cu privire la cea de-a doua modificare, Curtea observă că infracţiunea prevăzută de art. 69 (forma Senatului) este identică cu cea reglementată de art. 73 din forma adoptată de Camera Deputaţilor, astfel că nu se poate pune în discuţie încălcarea principiului bicameralismului. 82. Cu privire la cea de-a treia modificare, Curtea reţine că reglementarea confiscării uneltelor şi ambarcaţiunilor de pescuit, animalelor, mijloacelor de transport, armelor de foc şi altor bunuri care au fost folosite la săvârşirea infracţiunii de furt piscicol se regăseşte în ambele forme ale legii adoptate de cele două Camere. Faptul că la cea de-a doua Cameră s-au mai adăugat 8 alineate nu schimbă cu nimic problema în sensul că soluţia legislativă vizează aceeaşi sferă de relaţii sociale, reglementarea fiind una mai completă şi mai detaliată. Desigur, în această fază a analizei sale, Curtea nu se va pronunţa cu privire la constituţionalitatea intrinsecă a acestor amendamente, ci va observa că o reglementare mai detaliată a confiscării nu înseamnă o încălcare a principiului bicameralismului. În fine, introducerea capitolului XII - Cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovarea în domeniul acvaculturii, deşi constituie un aport normativ novator, nu poate fi considerată o modificare substanţială, de esenţă, o nouă concepţie sau filosofie a legii, ci, din contră, se încadrează în aceeaşi linie de gândire avută în vedere în prima Cameră, detaliind atribuţiile Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în respectivul domeniu. 83. Prin urmare, Curtea constată că legea criticată nu încalcă art. 61 alin. (2) şi art. 75 din Constituţie cu referire la principiul bicameralismului. (2.2) Criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 1 alin. (4) şi (5), art. 102 alin. (1), art. 136 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie 84. Din această perspectivă, textul criticat îl constituie art. 14 alin. (4) din lege, potrivit căruia „Terenurile din domeniul public al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora, aflate în administrarea ANPA, trec în domeniul privat al statului prin hotărâre a Guvernului, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi pe baza criteriilor stabilite de art. 361 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, a Anexei nr. 2 «LISTA cuprinzând unele bunuri care aparţin domeniului public al statului», a aceluiaşi act normativ şi a prevederilor art. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare“. Curtea observă că acesta reglementează trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat al aceluiaşi titular al dreptului de proprietate, respectiv statul. Această trecere este realizată prin efectul legii, predarea şi preluarea efectivă a terenurilor menţionate realizându-se prin hotărâre a Guvernului. 85. În jurisprudenţa sa, Curtea a examinat constituţionalitatea transferurilor bunurilor etatice în următoarele situaţii: trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale (deciziile nr. 57 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 4 martie 2022, şi nr. 58 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 4 martie 2022), trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al altei unităţi administrativ-teritoriale (Decizia nr. 70 din 3 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 17 martie 2021, paragrafele 33-37), trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale (Decizia nr. 366 din 29 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 18 august 2022, paragraful 48), trecerea gratuită a unui bun din domeniul public al statului/unei unităţi administrativ-teritoriale în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat (Decizia nr. 563 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 21 august 2020), trecerea gratuită a unui bun din domeniul privat al statului în proprietatea unei terţe entităţi de drept privat în scopul realizării unor investiţii de interes public (Decizia nr. 139 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 martie 2021). 86. În primul şi al doilea caz antereferit, Curtea a acceptat ca unică formă de realizare a acestei treceri prin hotărâre a Guvernului sau hotărâre a consiliului judeţean, după caz, în al treilea caz Curtea nu a acceptat posibilitatea unui astfel de transfer nici prin lege şi nici prin hotărâre a Guvernului, iar în cel de-al patrulea caz a acceptat o asemenea trecere, dar în condiţiile în care respectivul bun este mai întâi trecut din domeniul public în cel privat. În cea de-a cincea ipoteză invocată, Curtea a stabilit că transferul gratuit se poate realiza prin lege. 87. Curtea apreciază că în ipoteza trecerii terenurilor din domeniul public al statului în domeniul privat al acestuia sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele enunţate în deciziile nr. 57 din 16 februarie 2022 şi nr. 58 din 16 februarie 2022, precitate. 88. În această jurisprudenţă - a se vedea Decizia nr. 58 din 16 februarie 2022, paragraful 24, Curtea a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 136 alin. (3) teza finală din Legea fundamentală, raportat la art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil, în situaţia în care bunurile formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului ori a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul unei legi organice, trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers operează numai printr-o modificare a legii organice, respectiv prin adoptarea unei legi organice de modificare a legii organice prin care bunurile au fost declarate obiect exclusiv al proprietăţii publice. În celelalte cazuri, Curtea a reţinut că, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie raportat la art. 860 alin. (3) teza a doua din Codul civil, şi anume atunci când bunurile pot aparţine, potrivit destinaţiei lor, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al unităţilor administrativ-teritoriale, trecerea din domeniul public al statului în cel al unităţilor administrativ-teritoriale sau invers se face în condiţiile legii, respectiv în condiţiile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019, şi anume la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau, simetric, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local. Chiar dacă această prevedere legală stabileşte că această trecere se realizează la cererea entităţilor menţionate, „dacă prin lege nu se dispune altfel“, Curtea a stabilit că noua prevedere legală nu poate fi interpretată decât în sensul că transferul unui bun, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale se va realiza prin hotărâre a Guvernului. 89. Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie (paragraful 25), că, în situaţia particulară a bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, singura posibilitate de transmitere a acestor bunuri din domeniul public al statului în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale este aceea ut singuli (în acel caz, prin legea organică de modificare a legii organice prin care terenul a fost declarat obiect exclusiv al proprietăţii publice). De aceea, în această ipoteză, nu îşi găsesc aplicabilitate considerentele reţinute în jurisprudenţa Curţii, potrivit cărora legile astfel adoptate ar fi neconstituţionale, întrucât ar avea caracter individual. Această situaţie particulară vizează însă numai bunurile care constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, întemeindu-se pe prevederile art. 136 alin. (3) teza finală din Constituţie, raportate la dispoziţiile art. 860 alin. (3) teza întâi din Codul civil. Pentru celelalte bunuri, care nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, Curtea a reţinut că transferul se face în condiţiile legii, respectiv pentru cele care trec din proprietatea publică a statului în cea a unităţilor administrativ-teritoriale, acesta se realizează în condiţiile art. 292 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin hotărâre a Guvernului. 90. Curtea, în jurisprudenţa sa, a acceptat faptul că prin lege se poate realiza un transfer interdomenial numai în situaţia în care prin declaraţia legii un anumit bun este calificat ca fiind obiect exclusiv al domeniului public al statului. Dacă această apartenenţă la domeniul public al statului ar fi fost dată prin declaraţia legii, atunci legiuitorul, în mod formal, putea să modifice respectiva lege. Dacă însă apartenenţa la domeniul public al statului a respectivului bun s-a realizat prin hotărâre a Guvernului, care a identificat uzul sau interesul public, rezultă că o operaţiune inversă poate fi realizată prin hotărâre a Guvernului (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 178 şi 179). 91. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că în expunerea de motive la propunerea legislativă s-a arătat că „au fost particularizate câteva elemente esenţiale legate de privatizare şi concesionare, de tipul de proprietate a statului asupra terenurilor pe care sunt amplasate activele care definesc activitatea de acvacultură. Soluţia legislativă adoptată ţine cont de următoarele elemente punctuale din legislaţia în vigoare: 1. Art. 136 alin. (3) din Constituţia României în temeiul căruia terenurile pe care sunt amplasate activele care definesc o amenajare piscicolă nu sunt asimilate proprietăţii publice a statului, ci celei private a statului; 2. Art. 3 alin. (5) din Legea nr. 107 din 25 septembrie 1996 a apelor, cu modificările şi completările ulterioare, conform căruia pepinierele şi crescătoriile piscicole nu aparţin domeniului public al statului“. 92. Astfel, legea nu reglementează transferul interdomenial al unui bun ut singuli în considerarea faptului că acesta este obiect exclusiv al proprietăţii publice, ci se poate constata că dispoziţia legală se referă la o generalitate de bunuri determinabile, întrucât vizează terenurile din domeniul public al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole şi terenurile aferente acestora, aflate în administrarea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA). În această situaţie, transferul acestora, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, trebuie realizat prin acte de reglementare secundară, acte care pot dispune cu privire la încetarea uzului sau interesului public naţional a bunurilor respective, cu o motivare corespunzătoare. În consecinţă, Curtea reţine că art. 14 alin. (4) din lege încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, competenţa Guvernului şi regimul proprietăţii publice, prevăzute de art. 1 alin. (4), art. 108 alin. (1) şi art. 136 din Constituţie. 93. Curtea nu va reţine şi încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu a vizat situaţia particulară reglementă de textul criticat, a cărei neconstituţionalitate rezultă din aplicarea principiilor şi considerentelor de principiu care au stat la baza deciziilor acesteia. Totodată, având în vedere că neconstituţionalitatea priveşte însuşi instrumentul legal prin care se realizează trecerea respectivelor bunuri din proprietatea publică în cea privată a statului, Curtea nu va mai analiza şi pretinsele vicii de neconstituţionalitate prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, referitoare la exigenţele de calitate a legii. (2.3) Criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 136 din Constituţie 94. Prima critică de neconstituţionalitate priveşte sintagmele „şi cele aferente acestora“, respectiv „precum şi terenurile aferente acestora“ din cuprinsul art. 4 alin. (2) lit. a) şi c) din legea criticată din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie. Art. 4 alin. (2) lit. a) şi c) din lege prevede că în domeniul acvaculturii ANPA are următoarele atribuţii: "a) exercită în numele statului, prerogativele dreptului de administrare asupra terenurilor cu destinaţie agricolă aparţinând domeniului public al statului şi exercită prerogativele dreptului de proprietate privată al statului, pe care se află amplasate amenajările piscicole şi cele aferente acestora; (...)c) administrează terenurile din domeniul public şi privat al statului pe care se află amplasate amenajările piscicole precum şi terenurile aferente acestora, în conformitate cu prevederile prezentei legi" 95. Aceste critici de neconstituţionalitate vizează în realitate chestiuni de interpretare şi aplicare a legii, revenindu-le destinatarilor normei juridice sarcina de a stabili înţelesul acestor sintagme, în funcţie de sensul cuvintelor care le alcătuiesc. 96. O altă critică de neconstituţionalitate din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie priveşte o pretinsă suprapunere de atribuţii între Agenţia Domeniilor Statului (ADS) şi ANPA, fiind indicate prevederile art. 4 alin. (1) lit. a), b), c), c^1) şi d) din Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 7 iunie 2001, respectiv art. 4 alin. (2) lit. a), c), h) şi i) din legea criticată. Curtea observă că aceste din urmă texte sunt similare cu cele în vigoare din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 180 din 10 martie 2008. 97. Legea nr. 268/2001 reglementează competenţele ADS care privesc terenurile cu destinaţie agricolă. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 268/2001, „prin terenuri cu destinaţie agricolă se înţelege: terenuri agricole productive - arabile, vii, livezi, pepiniere viticole, pomicole, plantaţii de hamei şi duzi, păşuni, fâneţe, sere, solarii, răsadniţe şi altele asemenea -, cele cu vegetaţie forestieră, dacă nu fac parte din amenajamente silvice, păşuni împădurite, cele ocupate cu construcţii şi instalaţii zootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumuri tehnologice şi de exploatare agricolă, platforme şi spaţii de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenuri neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă“. Ulterior este adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008, care reglementează protecţia, conservarea, administrarea şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea şi comercializarea produselor obţinute din pescuit şi acvacultură [art. 1 alin. (1)]. Punerea în aplicare a măsurilor aferente obiectivelor menţionate se realizează de către ANPA [art. 1 alin. (4)], sens în care sunt reglementate atribuţiile acesteia la art. 4 din actul normativ antereferit. Competenţa acesteia se întinde asupra terenurilor cu destinaţie agricolă pe care sunt amplasate amenajările piscicole. Practic, această ordonanţă de urgenţă a scos din sfera de competenţă a ADS terenurile cu destinaţie agricolă pe care sunt amplasate amenajări piscicole. Aceeaşi linie normativă este menţinută de noua reglementare în domeniul acvaculturii, criticată în prezenta cauză. Prin urmare, chiar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 a conferit ANPA competenţe cu privire la terenurile cu destinaţie agricolă pe care sunt amplasate amenajări piscicole, adică pe un segment care ţinuse de competenţa ADS în perioada 2001-2008. Noua reglementare nu face decât să preia şi să continue această linie normativă, ADS menţinându-şi competenţele, ca şi până acum, cu privire la terenurile cu destinaţie agricolă, cu excepţia celor pe care se află amenajări piscicole. Prin urmare, criticile de neconstituţionalitate nu se susţin, din moment ce competenţele ANPA vizează terenurile cu destinaţie agricolă pe care sunt amplasate amenajări piscicole, iar cele ale ADS, terenurile cu destinaţie agricolă pe care nu sunt amplasate amenajări piscicole. 98. O altă critică se referă la suprapunerea competenţelor organismelor fără personalitate juridică în materia privatizării societăţilor cu profil piscicol, invocând-se art. 5^1 din Legea nr. 268/2001 şi art. 13 alin. (1) din legea criticată. În realitate, art. 5^1 din Legea nr. 268/2001 este normă generală, iar art. 13 alin. (1) din legea criticată este norma specială, prima vizând privatizarea societăţilor comerciale agricole care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă, pe când cea de-a doua vizează privatizarea societăţilor comerciale cu profil piscicol care deţin în exploatare terenuri cu destinaţie agricolă. Prin urmare, în cauză se pune o problemă de interpretare a legii, şi nu una de neconstituţionalitate. 99. O altă critică se referă la faptul că, prin efectul art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (4) din lege - care reglementează transferul unor terenuri din domeniul public în cel privat al statului -, se ajunge la situaţia în care elemente din domeniul privat al statului astfel dimensionate să fie cumpărate direct de proprietarii de active piscicole. Or, constatându-se neconstituţionalitatea art. 14 alin. (4) din legea criticată, un astfel de efect cumulat nu se mai poate realiza, putând fi vândute doar terenurile care au fost trecute în proprietatea privată a statului potrivit art. 361 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019, adică prin hotărâre a Guvernului. Astfel, elemente ale proprietăţii publice a statului nu se mai transferă tale quale în domeniul privat al statului prin declaraţia legii, ceea ce înseamnă că această critică formulată nu se mai susţine. 100. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate formulate în privinţa art. 30 alin. (1) din lege, potrivit căruia „Terenurile din domeniul privat al statului pe care sunt construite amenajări piscicole şi terenurile aferente acestora, se vând direct proprietarilor de active piscicole care transmit o scrisoare de intenţie şi se obligă să menţină activitatea de acvacultură“, Curtea constată caracterul întemeiat al acestora, întrucât, fiind o modalitate derogatorie de înstrăinare a acestor terenuri faţă de reglementarea de drept comun, nu foloseşte expresia „prin derogare de la“, iar textul criticat nu prevede perioada pe care se obligă cumpărătorul să menţină activitatea de acvacultură pe terenul cumpărat. Cu privire la faptul că legea stabileşte obligativitatea vânzării terenurilor din domeniul privat al statului ocupate cu amenajări piscicole şi nu prevede posibilitatea concesionării şi arendării lor, Curtea constată că, în realitate, se pot concesiona/arenda, în măsura în care nu se încheie un act de înstrăinare. Astfel, numai în condiţiile în care se depune o ofertă de cumpărare potrivit legii, se ajunge la vânzarea terenului respectiv. Până la depunerea ofertei sau în lipsa unei oferte, terenul poate fi concesionat/arendat, după caz. În fine, se mai consideră că legea nu cuprinde criterii în funcţie de care să fie evaluat terenul propus spre vânzare; or, în realitate, un evaluator autorizat întocmeşte un raport de evaluare, iar preţul se stabileşte în funcţie de bonitatea terenului. Detalierea criteriului menţionat poate forma fie obiectul legii, fie al unor acte de reglementare secundară, fie al sistemului de evaluare aplicat de evaluator, astfel că art. 30 alin. (2) este constituţional. (2.4) Criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie 101. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia există o suprapunere normativă între textul art. 72 lit. f) şi textul art. 73 din lege, întrucât conduita sancţionată este susceptibilă să întrunească elementele constitutive atât ale contravenţiei reglementate de art. 72 lit. f), cât şi ale infracţiunii reglementate de art. 73 din lege, Curtea constată că aceasta este întemeiată. În acest sens, este de observat că fapta pe care legiuitorul o califică drept contravenţie, respectiv pescuitul fără drept, prin orice mijloace, în amenajări piscicole, se suprapune cu una dintre ipotezele infracţiunii reglementate la art. 73 alin. (1), respectiv extragerea peştelui din amenajările piscicole fără acordul administratorului fermei piscicole, astfel că aceeaşi faptă poate genera atât o contravenţie, cât şi o infracţiune. Deşi între cele două ipoteze normative nu există o identitate sub aspectul cuvintelor folosite, sensul acestora este similar. Astfel, acţiunea de a pescui reprezintă tot o extragere a peştelui (sau a altor vieţuitoare acvatice - a se vedea art. 2 pct. 14, 17, 25-27), acţiune care se realizează în ambele ipoteze normative dintr-o amenajare piscicolă; de asemenea, acţiunea menţionată trebuie să fie efectuată fără drept, cu alte cuvinte cu încălcarea drepturilor proprietarului fermei piscicole - ceea ce reprezintă în sine o acţiune executată fără drept. 102. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „drept“ se înţelege „totalitatea regulilor de conduită, a normelor instituite sau sancţionate de puterea de stat, (...), reguli ale căror respectare şi aplicare sunt asigurate prin forţa de constrângere a statului (...).“ De altfel, acesta este şi sensul dat cuvântului „drept“ de doctrina juridică, acesta fiind definit ca reprezentând „un sistem de reguli, care sunt create şi puse în aplicare prin intermediul unor instituţii sociale sau guvernamentale pentru a reglementa comportamentul“. Aşa fiind, expresia „fără drept“ se referă la o stare de fapt - generată prin acţiuni/inacţiuni ale subiectelor de drept - contrară cadrului normativ şi valorilor sociale ocrotite prin normele juridice existente (a se vedea şi Decizia nr. 66 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 17 mai 2019, paragraful 11). Rezultă că una şi aceeaşi acţiune, respectiv pescuitul fără drept al peştelui din amenajările piscicole, poate fi atât contravenţie, cât şi infracţiune. 103. În dreptul românesc, contravenţiile au fost scoase de sub incidenţa legii penale şi au fost supuse unui regim administrativ (Decizia nr. 315 din 19 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1030 din 21 octombrie 2022, paragraful 18). Contravenţiile sunt fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancţionate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu. Aşadar, de plano, faptele contravenţionale sunt similare infracţiunilor, însă au o gravitate mai redusă şi, în consecinţă, şi sancţiunile prevăzute de legea contravenţională trebuie să fie mai reduse decât cele prevăzute de legea penală. Curtea a observat că dreptul contravenţional este apropiat dreptului penal, fiind genul său proxim, diferenţa esenţială dintre cele două ramuri fiind gravitatea mai redusă a faptelor contravenţionale, cu consecinţe importante în sancţionarea faptelor (Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2022, paragraful 54, sau Decizia nr. 460 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 6 octombrie 2020, paragraful 25). 104. În exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Astfel, incriminarea este procedeu sau metodă ultimă sau finală pentru a atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Curtea a apreciat că, în sens larg, scopul urmărit de legiuitor prin legislaţia penală este acela de a apăra ordinea de drept, iar, în sens restrâns, este acela de a apăra valori sociale, identificate de legiuitor în partea specială a Codului penal, acest scop fiind, în principiu, legitim. Totodată, măsurile adoptate de legiuitor pentru atingerea scopului urmărit trebuie să fie adecvate, necesare şi să respecte un just echilibru între interesul public şi cel individual. Curtea a reţinut că din perspectiva principiului ultima ratio în materie penală nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 68 şi 69, sau Decizia nr. 176 din 24 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 5 mai 2022, paragraful 31). 105. Prin urmare, raportat la cauza de faţă, Curtea constată că una şi aceeaşi faptă nu poate fi în acelaşi timp atât o contravenţie, cât şi o infracţiune, atât supusă incidenţei legii penale, cât şi scoasă de sub incidenţa ei, atât supusă unui regim administrativ, cât şi scoasă de sub acest regim. 106. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragrafele 39-42) cu privire la obligaţia legiuitorului de a edicta norme clare, precise şi previzibile. De asemenea, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 24 şi 25, Curtea a statuat că, în ipoteza infracţiunilor, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta trebuie să poată fi identificat cu uşurinţă, prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Principiul este în egală măsură aplicabil şi în materie contravenţională. Curtea Constituţională a făcut referire la cerinţele de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, reflectate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66, a reţinut că sintagma „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern şi vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. De asemenea, s-a statuat că nu se poate considera „lege“ decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. 107. Prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, paragraful 123, şi prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 45, Curtea a reţinut că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile şi contravenţiile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe, şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală sau contravenţională şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. 108. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că cele două texte analizate, deşi definesc în mod clar fapta ce reprezintă contravenţie sau infracţiune, nu realizează o delimitare conceptuală între cele două regimuri juridice pe care fapta ilicită le atrage, ceea ce duce la o confuzie inadmisibilă între acestea. Rezultă că cele două texte conţin o soluţie legislativă antitetică şi nu îndeplinesc exigenţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 109. Curtea subliniază faptul că stabilirea unui cadru legal clar şi precis constituie o garanţie a securităţii juridice şi are menirea, pe de o parte, de a înlătura interpretările neunitare şi subiectivismul în aplicarea legii, iar, pe de altă parte, de a asigura coerenţa acţiunii statului. În consecinţă, Curtea reţine că revine legiuitorului obligaţia de a delimita conceptual regimul juridic al faptei antisociale sancţionate prin art. 72 lit. f) şi art. 73 din lege, astfel încât extragerea peştelui, fără drept, din amenajările piscicole să nu poată fi calificată atât contravenţie, cât şi infracţiune, în funcţie de aprecierea autorităţilor publice chemate să aplice legea. (2.5) Criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 1 alin. (5), art. 44 alin. (1) şi (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie 110. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 74 alin. (1) din lege, care prevede că „Sunt supuse confiscării uneltele, ambarcaţiunile de pescuit cu motoarele şi rezervoarele aferente, mijloacele de transport, armele de foc şi orice alte bunuri care au fost folosite la săvârşirea infracţiunilor de furt piscicol“, Curtea constată că, din punct de vedere conceptual, furtul piscicol nu se identifică întru totul cu infracţiunea prevăzută la art. 73 din lege, chiar dacă textul criticat trimite la „infracţiunile de furt piscicol“. Art. 73 vizează extragerea peştelui, aşadar, furtul de peşte, pe când furtul piscicol, definit la art. 2 pct. 17, are drept obiect material efectivul piscicol, care se defineşte ca „totalitatea peştilor şi a altor vieţuitoare acvatice existente într-o amenajare piscicolă (...)“ (art. 2 pct. 14). Dar tot la furt piscicol se poate încadra şi contravenţia de la art. 72 lit. f) din lege. Prin urmare, formularea referitoare la confiscarea bunurilor folosite la săvârşirea infracţiunilor de furt piscicol este imprecisă în condiţiile în care art. 2 pct. 17 nu este corelat cu art. 72 lit. f) şi art. 73 din lege. De asemenea, art. 74 alin. (1) din lege nu este corelat cu art. 112 alin. (1) lit. b) din Codul penal, care stabileşte că sunt supuse confiscării speciale bunurile destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte penale. 111. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 74 alin. (2) din lege, conform căruia „Produsele din acvacultură rezultate din săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor, constând în peşte, icre, alte vieţuitoare şi produse acvatice, sunt supuse confiscării şi se pun la dispoziţia proprietarului de drept, dacă acesta nu este autor/complice la săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor“, Curtea constată că măsura confiscării a fost reglementată atât în privinţa faptelor contravenţionale, cât şi a celor penale. Or, având în vedere regimul juridic diferit al confiscării în funcţie de materia în care intervine, inclusiv sub aspectul autorităţii publice care o dispune, aceasta trebuia reglementată diferit pentru contravenţii, respectiv pentru infracţiuni. 112. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 74 alin. (3) din lege, potrivit căruia „În situaţia în care proprietarul este autor/complice la săvârşirea infracţiunilor şi/sau contravenţiilor prevăzute de prezenta lege, produsele de acvacultură prevăzute la alin. (2) se valorifică, contravaloarea făcându-se venit la bugetul de stat; produsele din acvacultură în stare proaspătă se predau de îndată la un operator economic autorizat pentru depozitare în vederea valorificării“, Curtea constată că nu este clar dacă acesta reglementează o măsură de confiscare sau o măsură asigurătorie. Dacă alin. (2) reglementează măsura confiscării produselor din acvacultură cu consecinţa punerii acestora la dispoziţia proprietarului de drept, dacă acesta nu a fost implicat în săvârşirea faptei ilicite, alin. (3) - reglementând situaţia proprietarului de drept implicat în săvârşirea faptei ilicite - nu mai precizează dacă aceste produse se confiscă şi, ulterior, se valorifică, ci stabileşte direct valorificarea acestora, ceea ce o apropie de instituţia măsurilor asigurătorii. Textul nefiind clar, nu se poate determina natura juridică a valorificării dispuse în condiţiile alin. (3). 113. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. 74 alin. (1)-(3) din lege contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu referire la exigenţele de calitate a legii. (2.6) Criticile de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie 114. Curtea constată că art. 14 alin. (1) din lege, care prevede că „La primirea din partea unui investitor interesat a unei scrisori de intenţie pentru concesionarea terenului aflat în administrarea ANPA ce intră sub incidenţa prezentei legi, aparţinând domeniului public sau privat al statului, aceasta este obligată să efectueze studiul de oportunitate al concesionării şi, concomitent, să evalueze acţiunile deţinute la respectiva societate“, încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât are o reglementare deficitară. Astfel, nu stabileşte criteriile în funcţie de care se evaluează oportunitatea concesionării şi nici modul în care se evaluează acţiunile deţinute „la respectiva societate“. De altfel, nu se înţelege nici trimiterea care se face la sintagma „respectiva societate“ din moment ce ipoteza normei nu face referire la vreo societate. Mai mult, nu stabileşte cine suportă cheltuielile efectuate de ANPA cu realizarea studiului de oportunitate şi evaluarea acţiunilor, având în vedere că ori de câte ori un investitor se arată interesat de concesionarea unui teren aflat în administrarea ANPA, aceasta va trebui să demareze o întreagă procedură de evaluare. Totodată, textul nu stabileşte termene clare în care trebuie realizată respectiva activitate de către ANPA. 115. Cu privire la necorelarea art. 15 alin. (1), art. 17, art. 18 alin. (1) şi art. 19 din lege - care prevăd, în esenţă, vânzarea de acţiuni ale societăţilor din domeniul reglementat de legea criticată - cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 13 august 2020 - care prevede suspendarea, pentru o perioadă de 2 ani, a tuturor operaţiunilor privind înstrăinarea acţiunilor deţinute de stat la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la alte societăţi la care statul are calitatea de acţionar, aflate în curs de realizare -, Curtea reţine că în discuţie este o chestiune de interpretare şi aplicare a legilor, în sensul că o lege poate crea cadrul necesar înstrăinării acţiunilor, însă executarea acestor dispoziţii legale este suspendată pe o perioadă de 2 ani. De altfel, perioada de 2 ani la care face referire art. 2 alin. (1) din Legea nr. 173/2020 a expirat începând cu 16 august 2022. 116. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 19 alin. (1) din lege, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate. Textul criticat stabileşte, prin derogare de la art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, metodele de vânzare a acţiunilor societăţilor cu profil piscicol. Critica potrivit căreia textul nu stabileşte procedura de alegere a metodei de vânzare a acţiunilor şi cine are competenţa de a decide modalitatea de vânzare nu poate fi reţinută, din moment ce art. 13 alin. (1) din lege prevede că privatizarea societăţilor cu profil piscicol este coordonată de către Comisia de privatizare, concesionare, organism fără personalitate juridică constituit în cadrul ANPA. Mai mult, nici textul de la care se derogă nu cuprinde astfel de reglementări detaliate. 117. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 21 alin. (1) din lege, Curtea constată că contractul de vânzare este un contract cu executare uno ictu, astfel că formularea „dividendele (...) sunt neimpozabile pe durata executării contractului de vânzare“ este contradictorie în raport cu reglementările de principiu ale Codului civil. Se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. 118. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 24 alin. (2) din lege, potrivit căruia selectarea ofertelor se face în baza grilei de punctare aprobate în caietul de sarcini, care are ca principale elemente: a) redevenţă oferită; b) capacitatea tehnică de a exploata bunul ce face obiectul concesiunii; c) valoarea investiţiilor propuse şi posibilităţile financiare de realizare a acestora, Curtea constată că, în realitate, acestea sunt aspecte de detaliu care pot fi reglementate prin norme de reglementare secundare (în vederea stabilirii ponderii criteriilor pentru selectarea ofertelor). 119. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 26 din lege, Curtea constată că textul cuprinde o eroare de redactare ce poate fi îndreptată printr-o rectificare realizată conform art. 71 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010 (a se vedea Decizia nr. 384 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 13 august 2018, paragraful 73). Astfel, acesta prevede că „Procedura concesionării prin negociere directă cu preselecţie se aplică în cazul în care investitorul interesat ce condiţionează cumpărarea acţiunilor societăţii care face obiectul prezentei legi, de concesionarea terenurilor deţinute în exploatare de către societate“. Eliminarea cuvântului subliniat poate fi realizată prin rectificare, sancţiunea neconstituţionalităţii textului fiind excesivă. 120. Cu privire la critica potrivit căreia în măsura în care intenţia legiuitorului a fost aceea de a reglementa procedura concesionării prin negociere directă cu preselecţie, prevăzută de art. 26 din lege, ca o derogare de la regula privind atribuirea contractului de concesiune prin licitaţie prevăzută prin dispoziţiile Codului administrativ, se impunea ca aceasta să fie prevăzută expres în cuprinsul legii, Curtea constată că o asemenea critică nu are relevanţă constituţională, fiind o chestiune de interpretare a legii, respectiv corelarea legii generale cu legea specială în materie. 121. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 38 alin. (4) din lege în sensul că nu este corelat cu art. 4 din Legea apelor nr. 107/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 8 octombrie 1996, Curtea constată că, în realitate, problemele ridicate sunt ipotetice („în practică se pot ivi situaţii imprevizibile, cazuri fortuite la care noua lege nu face referire“) şi ţin, eventual, de interpretarea şi aplicarea legii. 122. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 44 din lege, care prevede că „Adăugarea sau eliminarea unor alte specii din portofoliul de specii al deţinătorului înregistrării/licenţei de acvacultură, cu excepţia speciilor exotice sau absente la nivel local, se face prin notificarea ANPA şi a autorităţii publice centrale care răspunde de protecţia mediului, care avizează. ANPA operează modificările în ROUA în termen de 3 zile lucrătoare de la primirea acesteia“, Curtea constată că acestea nu ţin seama de obiectul Registrului operatorilor şi unităţilor de acvacultură (bază de date electronică, publică, având caracter tehnico-administrativ, constituită pe baza unui program informatic unitar gestionat de ANPA, care cuprinde date despre toate unităţile de acvacultură, capacitate, tipuri de tehnologie permise, specii admise, precum şi despre operatorii economici licenţiaţi sau înregistraţi pentru desfăşurarea activităţii de acvacultură, indiferent de deţinător - art. 2 pct. 30 din lege). Nu este vorba despre aprecierea oportunităţii adăugării sau eliminării unor specii în/din acest registru, ci acest registru reprezintă o evidenţă a speciilor pe care deţinătorii înregistrării/licenţei de acvacultură o au în portofoliile lor. Prin urmare, textul este previzibil şi nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. 123. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 57 din lege, care prevede că la propunerea ANPA, prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, se stabilesc criteriile de recunoaştere/retragere, după caz, a organizaţiilor de producători/profesionale din sectorul pescăresc, precum şi drepturile şi facilităţile acordate acestora, iar activitatea economică desfăşurată de membrii organizaţiilor în zonele geografice în care s-au constituit reprezintă criteriul principal de recunoaştere, Curtea constată că acestea pun în discuţie fie aspecte de detaliu, fie aspecte de opţiune legislativă. 124. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 77 din lege, care reglementează, printre altele, abrogarea oricăror alte dispoziţii contrare legii criticate, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, „de principiu, abrogarea are importante funcţii, şi anume de a înlătura textele de conflict între actul nou şi vechea reglementare, eventualele paralelisme legislative, discrepanţele şi necorelările, astfel încât introducerea unui text abrogator în cuprinsul unei legi nu poate fi apreciată ca fiind contrară scopului corelării tehnico-legislative. [...]. Este adevărat însă că textul de lege criticat determină doar indirect dispoziţiile normative abrogate, prin sintagma «orice dispoziţie contrară», lăsând la latitudinea destinatarilor legii şi a organelor chemate să aplice legea identificarea acestor dispoziţii. Aceste aspecte însă, care privesc interpretarea şi aplicarea legii în cazuri concrete, excedează în acest cadru controlului de constituţionalitate. (...) într-o bună tehnică legislativă, abrogarea expresă directă este preferabilă celei exprese indirecte, întrucât realizează o delimitare clară între normele juridice care sunt în vigoare şi cele care sunt abrogate, prevenindu-se orice neclaritate sau confuzie. De aceea este recomandabilă folosirea de către legiuitor a modalităţii abrogării exprese directe“ (Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013). Cu alte cuvinte, Curtea reţine că abrogarea expresă indirectă nu este un procedeu neconstituţional în sine, astfel că problemele pe care aceasta le ridică sub aspectul succesiunii normelor ţin de interpretarea şi aplicarea legii. Prin urmare, critica formulată în raport cu art. 77 din lege nu poate fi reţinută. 125. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi (4), ale art. 21 alin. (1), ale art. 30 alin. (1), ale art. 72 lit. f), ale art. 73 şi ale art. 74 alin. (1)-(3) din Legea acvaculturii sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. a), c), h) şi i), ale art. 13 alin. (1), ale art. 15 alin. (1), ale art. 17, ale art. 18 alin. (1), ale art. 19, ale art. 24 alin. (2), ale art. 26, ale art. 30 alin. (2), ale art. 38 alin. (4), ale art. 44, ale art. 57 şi ale art. 77 din Legea acvaculturii, precum şi legea, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 februarie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Prim-magistrat-asistent, Benke Károly ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
