Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 18 din 29 septembrie 2025 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 18 din 29 septembrie 2025 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 967 din 20 octombrie 2025

Comenteaza legea

Dosar nr. 1.469/1/2025


┌──────────────┬───────────────────────┐
│              │- preşedintele Înaltei │
│Lia Savonea   │Curţi de Casaţie şi    │
│              │Justiţie - preşedintele│
│              │completului            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Elena  │- preşedintele Secţiei │
│Popoiag       │I civile               │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Oana    │- preşedintele Secţiei │
│Surdu         │a II-a civile          │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena Diana   │- preşedintele Secţiei │
│Tămagă        │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eleni Cristina│- preşedintele delegat │
│Marcu         │al Secţiei penale      │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa Livia  │- judecător la Secţia I│
│Băldean       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana       │- judecător la Secţia I│
│Hortolomei    │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Irina         │- judecător la Secţia I│
│Alexandra     │civilă                 │
│Boldea        │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Dorina Zeca   │- judecător la Secţia I│
│              │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Maricel       │- judecător la Secţia I│
│Nechita       │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Liviu Eugen   │- judecător la Secţia I│
│Făget         │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Minodora      │- judecător la Secţia a│
│Condoiu       │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Virginia      │- judecător la Secţia a│
│Florentina    │II-a civilă            │
│Duminecă      │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│George Bogdan │- judecător la Secţia a│
│Florescu      │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petronela     │- judecător la Secţia a│
│Iulia Niţu    │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela       │- judecător la Secţia a│
│Mîneran       │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marcela Marta │- judecător la Secţia a│
│Iacob         │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gabriela Elena│- judecător la Secţia  │
│Bogasiu       │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Luiza Maria   │- judecător la Secţia  │
│Păun          │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreea       │- judecător la Secţia  │
│Marchidan     │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adriana       │- judecător la Secţia  │
│Florina       │de contencios          │
│Secreţeanu    │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mădălina-Elena│- judecător la Secţia  │
│Vladu-Crevon  │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Bogdan Cristea│de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Aida   │- judecător la Secţia  │
│Popa          │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Leontina      │- judecător la Secţia  │
│Şerban        │penală                 │
└──────────────┴───────────────────────┘

    1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.469/1/2025 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.
    4. La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 32 din Regulament.
    5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova ce formează obiectul Dosarului nr. 1.469/1/2025.
    6. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori şi punctul de vedere al procurorului general.
    7. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului de judecată, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.
    8. Reprezentantul procurorului general apreciază că interdicţia de concediere prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii priveşte momentul emiterii deciziei de concediere, care nu se poate situa în perioada în care salariatul se află în incapacitate de muncă. În acest sens arată că examinarea condiţiilor de validitate a deciziei de concediere trebuie raportată la data emiterii acestei decizii, conform principiului tempus regit actum.
    9. Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra sesizării.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Problema de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti
    10. Prin Hotărârea nr. 18 din 4 iunie 2025, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept:
    În interpretarea şi aplicarea unitară a art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, interdicţia de concediere priveşte momentul emiterii deciziei de concediere, moment care nu se poate situa în perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical conform legii sau priveşte momentul la care decizia de concediere produce efectul constând în încetarea contractului individual de muncă, moment reprezentat fie de data comunicării deciziei de concediere, fie de data prevăzută în decizie ca fiind data încetării raporturilor de muncă.

    II. Dispoziţiile legale supuse interpretării
    11. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii)
    Art. 50 - „Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii: (...) b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă; (...)“
    Art. 58
    "(1) Concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului.
(2) Concedierea poate fi dispusă pentru motive care ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de persoana salariatului."

    Art. 60
    "(1) Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusă:
    a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii; (...)"

    Art. 77 - „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.“
    Art. 78 - „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.“

    III. Practica judiciară neunitară invocată de autorul sesizării
    12. Autorul sesizării a subliniat că s-au conturat două orientări jurisprudenţiale divergente cu privire la problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii.
    13. Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că interdicţia de concediere prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii priveşte momentul emiterii deciziei de concediere, care nu se poate situa în perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă.
    14. S-a argumentat că sunt lipsite de relevanţă data comunicării deciziei de concediere, data de la care produce efecte măsura luată de angajator, precum şi faptul că decizia de concediere este suspendată în temeiul art. 49 alin. (6) din Codul muncii. Expresia „nu poate fi dispusă“, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, trebuie înţeleasă în sensul că nu poate fi decisă încetarea contractului individual de muncă pe durata incapacităţii temporare de muncă, nefiind făcută vreo referire la momentul la care decizia de concediere produce efecte. Spre deosebire de data producerii efectelor deciziei de concediere, care depinde de momentul la care decizia este comunicată salariatului, data emiterii deciziei de concediere reprezintă un element temporal cert. De altfel, analiza condiţiilor de validitate a actului juridic se realizează prin raportare la data emiterii actului.
    15. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că interdicţia de concediere prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii trebuie raportată la momentul la care decizia de concediere produce efectele, respectiv data comunicării sau data prevăzută în această decizie la care încetează raporturile de muncă.
    16. S-a arătat că dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii nu prevăd în mod expres că momentul emiterii deciziei de concediere nu trebuie plasat în perioada incapacităţii temporare de muncă. Astfel, interdicţia stabilită de textul de lege anterior evocat nu vizează momentul emiterii deciziei de concediere, ci data la care această decizie a produs efecte.

    IV. Opinia autorului sesizării
    17. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova invocă existenţa soluţiilor divergente în practica judiciară, fără a exprima un punct de vedere asupra problemei de drept.

    V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    18. Prin Decizia nr. 728 din 1 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 8 iulie 2010, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.

    VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    19. Prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 30 septembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:
    "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţiile art. 1.324, 1.325 şi 1.326 din Codul civil, republicat, pot fi aplicate în întregirea dispoziţiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă.
    În interpretarea art. 55 lit. c) şi art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigenţelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere)."

    20. Prin Decizia nr. 34 din 24 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 9 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea şi a stabilit următoarele:
    "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi la dispoziţiile art. 1.326 din Codul civil, decizia de concediere individuală emisă potrivit dispoziţiilor art. 76 din Codul muncii se poate comunica prin poşta electronică, aceasta reprezentând o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit dispoziţiilor art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 raportat la dispoziţiile art. 216 din acelaşi act normativ, cu referire la dispoziţiile art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact şi există o uzanţă a acestei forme de comunicare între părţi.
    Decizia astfel comunicată prin poşta electronică, în format PDF accesibil electronic, trebuie să respecte doar cerinţele formale impuse de dispoziţiile art. 76 din Codul muncii, nu şi pe cele impuse de Legea nr. 455/2001, referitor la înscrisul în formă electronică."

    VII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    21. Procurorul general a apreciat că prima orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii.
    22. În acest sens a arătat că interpretarea art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii trebuie realizată sistematic, prin raportare la termenii folosiţi de legiuitor, respectiv termenul „concedierea“ şi expresia „nu poate fi dispusă“.
    23. În continuare a menţionat că aceste prevederi au caracter special, fiind de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât interdicţia absolută, temporară, de încetare a contractului individual de muncă va interveni numai în ipoteza concedierii salariatului.
    24. Expresia „nu poate fi dispusă“, care semnifică „nu poate fi decisă, hotărâtă“, face trimitere la manifestarea de voinţă a angajatorului de a înceta contractul individual de muncă al salariatului, însă nu face nicio referire la momentul de la care decizia de concediere produce efecte.
    25. Fiind subsumată condiţiilor de valabilitate de fond ale actului unilateral al angajatorului, verificarea existenţei vreuneia dintre ipotezele de interdicţie a concedierii trebuie raportată la data emiterii acestuia, conform principiului tempus regit actum.
    26. Având în vedere că nulitatea este o sancţiune ce intervine în cazul în care actul este emis cu încălcarea dispoziţiilor legale, nu poate fi acceptată teza conform căreia decizia de concediere este nulă pentru că a fost comunicată angajatului în perioada concediului medical.
    27. În această situaţie, nulitatea ar fi generată de un element exterior deciziei de concediere, survenit ulterior emiterii actului şi asupra căruia emitentul nu are niciun fel de control.
    28. Ca atare, norma de la art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii stabileşte interdicţia temporară pentru angajator de a emite decizia de concediere a salariatului aflat în concediu medical, fiind fără relevanţă data la care respectiva decizie produce efecte.
    29. În final, a conchis că data emiterii deciziei de concediere reprezintă un element temporar cert, spre deosebire de data producerii efectelor deciziei, care reprezintă un moment ulterior şi incert ce depinde de data comunicării deciziei de concediere către salariat.

    VIII. Opinia judecătorilor-raportori
    30. Judecătorii-raportori au apreciat că dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii se interpretează în sensul că interdicţia de concediere priveşte momentul emiterii deciziei de concediere, moment care nu se poate situa în perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical conform legii.

    IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    IX.1. Asupra admisibilităţii sesizării
    31. Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti“, precum şi ale art. 515 din acelaşi cod, care prevăd că: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.“
    32. Analiza implică verificarea cerinţelor de admisibilitate în ceea ce priveşte titularul dreptului, obiectul, în sensul că acestea trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, precum şi sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din acelaşi act normativ.
    33. Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, condiţia este îndeplinită, întrucât autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă.
    34. Sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească o problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, cerinţa de admisibilitate trebuie analizată din perspectiva scopului reglementării mecanismului de unificare, întrucât finalitatea acestei instituţii juridice o constituie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“.
    35. Recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural specific de interpretare cu forţă generalizatoare a unei norme juridice, pentru ca, desluşindu-i înţelesul, toate instanţele să o înţeleagă şi să o aplice în acelaşi mod, asigurându-se astfel coerenţa jurisprudenţei şi previzibilitatea acesteia (Decizia nr. 10 din 25 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 6 august 2015).
    36. Admisibilitatea recursului în interesul legii presupune ca problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii să fie reală, legată de interpretarea diferită a unui text de lege, de clarificarea unei norme juridice care este echivocă, lacunară, necorelată cu alte dispoziţii legale, susceptibilă de interpretare ori aplicare diferită şi care a generat o practică judiciară neunitară.
    37. Condiţia referitoare la obiectul recursului în interesul legii este îndeplinită, prin sesizare fiind indicată o problemă de drept rezultată din interpretarea şi aplicarea diferită a unor dispoziţii dintr-un act normativ, art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, şi anume dacă interdicţia de concediere priveşte momentul emiterii deciziei de concediere, moment care nu se poate situa în perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical conform legii (potrivit primei interpretări rezultate din jurisprudenţă), sau priveşte momentul la care decizia de concediere produce efectul constând în încetarea contractului individual de muncă, moment reprezentat fie de data comunicării deciziei de concediere, fie de data prevăzută în decizie ca fiind data încetării raporturilor de muncă (potrivit celei de-a doua opinii rezultate din jurisprudenţă).
    38. Problema de drept este reală, fiind determinată, astfel cum reiese din cele două orientări jurisprudenţiale menţionate, de modalitatea diferită în care instanţele au interpretat dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, cu privire la expresia „nu poate fi dispusă“, apreciindu-se că se referă fie la emiterea actului de concediere, fie la producerea efectelor acestuia.
    39. Sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, respectiv dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii, condiţia de admisibilitate este îndeplinită, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, constând în hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-au dat dezlegări diferite problemei de drept, reflectate în cele două opinii jurisprudenţiale.

    IX.2. Asupra fondului sesizării
    40. Din analiza jurisprudenţei ataşate sesizării rezultă că problema de drept soluţionată neunitar, cu privire la care s-a constatat că întruneşte cerinţele de admisibilitate, priveşte dispoziţiile art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, care prevăd că nu poate fi dispusă concedierea salariaţilor pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, şi anume dacă interdicţia de concediere se referă la momentul emiterii deciziei de concediere sau la momentul la care aceasta produce efecte.
    41. În cadrul primei orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că interdicţia de concediere prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii priveşte momentul emiterii deciziei de concediere, care nu se poate situa în perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă, iar, potrivit celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, interdicţia de concediere prevăzută de acelaşi text de lege nu vizează momentul emiterii deciziei de concediere, ci data la care această decizie a produs efecte.
    42. Având în vedere dispoziţiile legale incidente şi argumentele ce vor fi prezentate în continuare, opinia corectă este cea potrivit căreia interdicţia de concediere prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii priveşte momentul emiterii deciziei de concediere şi rezultă din interpretarea gramaticală, logică şi sistematică a acestor dispoziţii, coroborate cu celelalte prevederi legale referitoare la concediere din acelaşi act normativ.
    43. În absenţa unei norme în cadrul legii care să se refere expres la problema de drept soluţionată neunitar de instanţele de judecată, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a reţinut că, atunci când este necesar, interpretarea sistematică a normelor juridice sau a unei sintagme dintr-un text legal cuprins într-o lege specială presupune determinarea sensului conceptual al acestora în contextul actului normativ în care sunt integrate, plasarea respectivei norme sau noţiuni în ansamblul reglementării generale (Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022).
    44. Soluţionarea problemei de drept invocate prin sesizare impune interpretarea dispoziţiilor legale care se referă la concediere, prin clarificarea înţelesului normelor juridice, în ansamblul actului normativ în care se regăsesc şi prin legăturile cu celelalte norme care se referă la contractul de muncă, incapacitatea temporară de muncă şi concediere.
    45. Concedierea este una dintre modalităţile de încetare a contractului de muncă şi reprezintă, potrivit art. 58 alin. (1) din Codul muncii, care se regăseşte în secţiunea a 2-a „Concedierea“, capitolul V „Încetarea contractului individual de muncă“, titlul II „Contractul individual de muncă“ din acest act normativ, încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului. Concedierea poate fi dispusă pentru motive care ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
    46. Art. 59 din Codul muncii instituie interdicţii generale de concediere, iar art. 60 alin. (1) din acelaşi cod reglementează interdicţii temporare de concediere, şi anume, la lit. a), „pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii“. Art. 60 alin. (2) din Codul muncii stabileşte o singură excepţie de la prevederile alin. (1), şi anume faptul că nu se aplică în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare, a falimentului sau a dizolvării angajatorului, în condiţiile legii.
    47. Actul juridic unilateral emis de angajator prin care, în cazuri anume determinate de lege, se concretizează manifestarea de voinţă a acestuia de a înceta contractul individual de muncă este decizia de concediere, iar reglementarea de către legiuitor a condiţiilor de formă şi fond ale acestui act reflectă necesitatea protecţiei salariatului, în perioada în care acesta se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical conform legii, şi a asigurării unor elemente de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse.
    48. Aspectele de ordin procedural cu privire la concediere sunt prevăzute de secţiunea a 6-a şi secţiunea a 7-a din Codul muncii.
    49. Potrivit art. 76 din Codul muncii, „Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a) motivele care determină concedierea; b) durata preavizului; c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64“.
    50. Forma scrisă a deciziei de concediere a salariatului este o condiţie ad validitatem, iar, potrivit art. 77 din Codul muncii, „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului“, astfel că încetarea raportului juridic de muncă, care reprezintă efectul principal al deciziei de concediere, are loc, potrivit acestei dispoziţii, la data comunicării deciziei de concediere către salariat.
    51. În ceea ce priveşte controlul şi sancţionarea concedierii nelegale, potrivit art. 78 din Codul muncii, „Concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută“.
    52. Analizarea cadrului normativ care reglementează concedierea relevă faptul că interdicţia de concediere a salariatului impusă angajatorului de art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii este temporară, şi anume „pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii“, şi este absolută, textul legii fiind imperativ, în sensul că „nu poate fi dispusă“.
    53. Modalitatea de reglementare impune concluzia că expresia „nu poate fi dispusă“ se referă în mod evident, astfel cum s-a reţinut în prima orientare jurisprudenţială, la manifestarea de voinţă a angajatorului, care este împiedicat să emită decizia de concediere în anumite situaţii prevăzute expres şi limitativ, aşadar, la momentul emiterii deciziei de concediere, care reprezintă un element temporal cert.
    54. Raportat la dispoziţiile legale menţionate, expresia „nu poate fi dispusă“ nu poate fi interpretată în sensul că se referă la data comunicării, data la care această decizie produce efecte, împrejurare care survine ulterior emiterii şi are caracter incert, din perspectiva emitentului actului juridic unilateral, care trebuie să verifice condiţiile de validitate a actului la data emiterii acestuia, iar o asemenea interpretare nu rezultă nici din alte dispoziţii ale legii.
    55. A dispune înseamnă „a decide“, „a hotărî“, „a ordona“, în înţelesul curent al termenului, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române.
    56. Dacă legiuitorul ar fi dorit să confere expresiei un sens autonom, ar fi trebuit să o definească în cuprinsul actului normativ. Or, legiuitorul nu a procedat astfel, referindu-se explicit la momentul când măsura concedierii este dispusă, astfel că nu ar putea fi interpretat în sensul că se referă la comunicarea deciziei. O asemenea concluzie, contrar argumentelor din a doua orientare jurisprudenţială, nu rezultă din prevederile legale, care nu fac nicio referire la momentul de la care decizia de concediere produce efecte.
    57. Este fără echivoc că textul legal se referă la manifestarea de voinţă de a înceta contractul individual de muncă, fără a distinge în ceea ce priveşte comunicarea sau producerea de efecte, voinţa legiuitorului fiind de a nu permite angajatorului să emită actul de concediere în perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă.
    58. Nu prezintă relevanţă faptul că decizia de concediere produce efecte ulterior, de la momentul comunicării acesteia către salariat. Interdicţia priveşte emiterea deciziei în perioada incapacităţii temporare de muncă a salariatului, dovedită prin certificatul de concediu medical, şi nu comunicarea acesteia, iar art. 78 din Codul muncii sancţionează cu nulitatea absolută concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii reglementate de lege.
    59. Şi din această perspectivă concluzia este evidentă, în sensul că interdicţia de concediere priveşte emiterea deciziei de concediere, act juridic unilateral al angajatorului, indiferent de data comunicării şi producerii de efecte. Aceasta deoarece nulitatea este sancţiunea care intervine în situaţia în care la momentul emiterii unui act juridic sunt încălcate anumite dispoziţii legale, iar cauzele care determină nulitatea trebuie să existe la momentul emiterii acelui act, astfel cum rezultă din art. 1.325 din Codul civil („Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale.“), raportat la art. 1.246 alin. (1) din Codul civil („Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.“).
    60. Analiza condiţiilor de validitate a actului juridic, inclusiv inexistenţa unei interdicţii prevăzute imperativ în acest sens, se realizează prin raportare la data emiterii actului, dată la care angajatorul şi-a manifestat voinţa de a înceta contractul individual de muncă, chiar dacă decizia de concediere produce efecte doar de la data comunicării acesteia. În caz contrar, nulitatea ar fi determinată de un element care a intervenit ulterior emiterii deciziei de concediere.
    61. Faptul că decizia de concediere, act juridic unilateral, devine irevocabilă de la momentul la care produce efectele pentru care a fost emisă prezintă relevanţă din perspectiva posibilităţii revocării deciziei de concediere, care poate avea loc exclusiv până la data comunicării acesteia către salariat, moment de la care devine irevocabilă.
    62. O interpretare contrară, în sensul că interdicţia de concediere se raportează la momentul la care decizia de concediere este comunicată şi produce efecte, ar conduce şi la nesocotirea dispoziţiilor art. 50 lit. b) din Codul muncii, potrivit cărora „Contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situaţii: concediu pentru incapacitate temporară de muncă“.
    63. Conform dispoziţiilor art. 49 alin. (6) din Codul muncii, „În cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept.“, şi numai în situaţia în care în timpul perioadei de suspendare a contractului intervine o cauză de încetare de drept a contractului individual de muncă, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, „cauza de încetare de drept prevalează“.
    64. Având în vedere efectul suspensiv pe care concediul pentru incapacitate temporară de muncă a salariatului îl produce cu privire la contractul individual de muncă, fiind în prezenţa unei cauze de suspendare de drept a acestuia, care intervine în virtutea legii, ope legis, chiar de la data la care a intervenit incapacitatea temporară de muncă, pentru întreaga perioadă de incapacitate de muncă operează interdicţia de concediere prevăzută de art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, astfel că nu poate fi dispusă nicio măsură de natură a duce la încetarea contractului individual de muncă.
    65. Această interpretare corespunde finalităţii urmărite de legiuitor, de protecţie a drepturilor şi a intereselor legitime ale salariatului aflat în incapacitate temporară de muncă, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în desfăşurarea raportului de muncă şi ţinând seama că relaţiile de muncă se bazează pe principiul bunei-credinţe (art. 8 din Codul muncii).
    66. Curtea Constituţională a subliniat în acest sens, în motivarea soluţiei de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, prin care s-a invocat încălcarea art. 53 din Constituţie referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, prin Decizia nr. 728 din 1 iunie 2010, că se justifică restrângerea anumitor drepturi ale angajatorului, având în vedere faptul că raporturile de muncă nasc drepturi şi obligaţii specifice fiecăreia dintre părţile acestora. Între cele două părţi ale contractului de muncă există o relaţie de subordonare, caracterizată prin prestarea muncii de către salariat sub autoritatea angajatorului. În acelaşi timp însă legiuitorul a urmărit protejarea drepturilor salariatului printr-o serie de măsuri şi interdicţii ale exercitării drepturilor angajatorului. Printre aceste interdicţii se află şi cea privind concedierea salariatului atât timp cât acesta se află în imposibilitatea de a desfăşura munca din cauza stării sale de sănătate. În acest fel, salariatul este asigurat că are dreptul de a-şi îngriji sănătatea, fără ca aceasta să atragă consecinţe negative asupra raporturilor sale de muncă. Drepturile şi obligaţiile specifice ale celor două părţi ale contractului de muncă le plasează pe acestea în situaţii distincte, care justifică un tratament juridic diferenţiat.
    67. Emiterea de către angajator a unei decizii prin care suspendă efectele deciziei de concediere sau simpla invocare a faptului că efectele deciziei de concediere ar fi suspendate, cu trimitere la dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Codul muncii referitoare la suspendarea termenelor care au legătură cu executarea sau încetarea contractului individual de muncă, împrejurări reţinute în cauzele care reflectă jurisprudenţa neunitară, nu este de natură să înlăture argumentele prezentate şi nu justifică cea de-a doua orientare jurisprudenţială, în sensul că interdicţia vizează momentul la care această decizie a fost comunicată şi a produs efecte.
    68. Nulitatea absolută a deciziei de concediere nu poate fi înlăturată de către angajator prin emiterea unei decizii de suspendare a efectelor deciziei de concediere sau prin susţinerea că această decizie este suspendată, potrivit art. 49 alin. (6) din Codul muncii, până la data încetării incapacităţii temporare de muncă, în condiţiile în care contractul individual de muncă este deja suspendat de drept pentru incapacitate temporară de muncă şi se invocă, în lipsa unui temei de drept, suspendarea efectelor unui act unilateral emis pe durata acestei suspendări. Pe de altă parte, la data comunicării deciziei de concediere, actul unilateral al angajatorului produce efectele specifice, potrivit dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, şi intervine încetarea contractului individual de muncă.
    69. Este de subliniat faptul că în ipoteza în care incapacitatea temporară de muncă intervine ulterior emiterii deciziei de concediere, dar anterior comunicării şi producerii efectului constând în încetarea contractului individual de muncă, nu este incidentă norma de la art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, care are în vedere concedierea dispusă de angajator pe durata incapacităţii temporare de muncă. În condiţiile în care decizia de concediere încă nu a produs efecte şi intervine suspendarea de drept a contractului de muncă, potrivit art. 50 lit. b) din Codul muncii, sunt aplicabile prevederile art. 49 alin. (6) din Codul muncii, iar măsura încetării contractului individual de muncă dispusă prin decizia de concediere va produce efecte la încetarea perioadei de suspendare de drept a contractului de muncă.
    70. Considerentele menţionate conduc la concluzia, în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, potrivit căreia decizia de concediere nu poate fi emisă pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii, astfel cum s-a reţinut în prima orientare jurisprudenţială. Nu prezintă relevanţă, din perspectiva interdicţiei de concediere, data comunicării deciziei şi nici data la care produce efecte măsura luată de angajator privind încetarea contractului de muncă.
    71. Pentru aceste motive, în temeiul art. 517 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că se impune admiterea recursului în interesul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, interdicţia de concediere priveşte momentul emiterii deciziei de concediere, moment care nu se poate situa în perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical conform legii.

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Craiova şi, în consecinţă, stabileşte că:
    În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, interdicţia de concediere priveşte momentul emiterii deciziei de concediere, moment care nu se poate situa în perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă stabilită prin certificat medical conform legii.

    Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2025.

                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    LIA SAVONEA
                    Magistrat-asistent,
                    Cristian Balacciu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 18 din 29 septembrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 18 din 29 septembrie 2025 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 18 din 29 septembrie 2025 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 60 alin. (1) lit. a) din Codul muncii