Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 17 din 10 mai 2017 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1), art. 339 raportat la art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 17 din 10 mai 2017 referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1), art. 339 raportat la art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 495 din 29 iunie 2017
Comenteaza legea
    Dosar nr. 775/1/2017

┌──────────────────────────┬───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┐
│Mirela Sorina Popescu     │- preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului│
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ionuţ Mihai Matei         │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Geanina Cristina Arghir   │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Silvia Cerbu              │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ana Maria Dascălu         │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Angela Dragne             │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Lavinia Valeria Lefterache│- judecător la Secţia penală                                                                   │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Simona Cristina Neniţă    │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├──────────────────────────┼───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│Ioana Alina Ilie          │- judecător la Secţia penală                                                                   │
├──────────────────────────┴───────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┤
│                                                                                                                          │
└──────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────────┘


    S-a luat în examinare sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală în Dosarul nr. 5.023/30/2016, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1), art. 339 raportat la art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi a României are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dacă Autoritatea Centrală de Audit are dreptul de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.
    Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 775/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.
    La şedinţa de judecată a participat doamna Manuela Magdalena Dolache, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Ionuţ Mihai Matei, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul Cosmin Grancea, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 775/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării de către Direcţia legislaţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de către curţile de apel Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Timişoara, precum şi de unele instanţe arondate, dar şi de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova şi Departamentul de Drept Public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu.
    La data de 19 aprilie 2017 a fost depus Raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, fiind transmis un punct de vedere de către Curtea de Conturi a României la data de 5 mai 2017.
    La data de 25 aprilie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 769/C/734/III-5/2017 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat domnului procuror Cosmin Grancea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 775/1/2017.
    Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a susţinut că sesizarea este admisibilă, arătând că aparţine unui tribunal care judecă în primă şi ultimă instanţă şi de lămurirea chestiunii de drept depinde soluţionarea cauzei pe fond, adică de caracterul admisibil al plângerii adresate judecătorului de cameră preliminară depinde trecerea la soluţionarea cauzei pe fond. Totodată, a precizat că parchetul a reformulat răspunsul adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a asigura un caracter de generalitate, astfel ca hotărârea de dezlegare a chestiunii de drept să nu reprezinte o soluţie în cauza aflată pe rolul Tribunalului Timiş.
    De asemenea, a considerat că este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, în sensul că această problemă de drept nu a mai fost soluţionată printr-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă.
    Totuşi, a apreciat că este obligatorie dezlegarea dată chestiunii de drept prin Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, prin care s-a decis că Agenţia Naţională de Integritate nu poate formula plângere împotriva unei soluţii a parchetului, considerentele acestei decizii fiind aplicabile în cauza de faţă, chiar dacă acestea se referă la Agenţia Naţională de Integritate.
    În ceea ce priveşte fondul întrebării, a susţinut că se impune a se stabili faptul că nu poate formula plângere împotriva soluţiei procurorului decât persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate, iar Curtea de Conturi, în cazul în care formulează o plângere împotriva unei soluţii de clasare cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, nu poate justifica un interes legitim. A precizat că această instituţie (Curtea de Conturi) exercită controlul asupra modului de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului, dar şi organele judiciare exercită un astfel de control asupra întrebuinţării resurselor financiare ale statului atunci când sunt indicii că s-a săvârşit o infracţiune. Prin urmare, competenţa Curţii de Conturi încetează în momentul în care, cu privire la întrebuinţarea acestor resurse financiare ale statului, rezultă indicii de săvârşire a vreunei infracţiuni. Dacă soluţia ar fi diferită, a opinat în sensul că s-ar ajunge la situaţii în care şi jandarmeria sau poliţia ar putea formula plângeri împotriva unei soluţii date de procuror.
    Aşadar, reprezentantul Ministerului Public a considerat că răspunsul ar trebui reformulat în sensul că, într-o cauză care a fost soluţionată printr-o soluţie de clasare, denunţătorul şi autorul sesizării cu privire la care soluţia de clasare nu a produs niciun fel de efect, nu poate formula plângere la instanţă.
    Cât priveşte consideraţiile Curţii de Conturi care arată că prin această soluţie i s-ar încălca dreptul de acces la justiţie, a susţinut că acest drept se circumscrie dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi trebuie să privească drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale acestei instituţii, chestiune care nu este incidentă în speţă.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea de şedinţă din data de 17 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.023/30/2016, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1), art. 339 raportat la art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi a României are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dacă Autoritatea Centrală de Audit are dreptul de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.

    II. Expunerea succintă a cauzei
    Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală a constatat că în Dosarul nr. 6/P/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara s-au efectuat cercetări în ceea ce priveşte comiterea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 13 din Legea nr. 78/2000 faţă de faptele unor funcţionari din cadrul Primăriei L. care erau suspectaţi că şi-ar fi încălcat atribuţiile de serviciu cu ocazia desfăşurării procedurilor de atribuire şi executarea a unor contracte de achiziţie publică în care Municipiul L. are calitatea de autoritate contractantă.
    Urmărirea penală a fost începută în baza procesului-verbal de sesizare din oficiu, dar şi a sesizării Curţii de Conturi a României care a vizat încheierea unui contract între Primăria L. şi S.C. E. - S.A., privind concesionarea serviciului public de iluminat.
    La data de 23 martie 2016, procurorul de caz a pronunţat o soluţie de clasare în temeiul art. 315 alin. (1) lit. b), art. 314 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    Împotriva acestei soluţii Curtea de Conturi a României a formulat plângere la primul procuror al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara, plângerea fiind respinsă, ca nefondată, la data de 7 iunie 2016, în Dosarul nr. 12/II/2/2016.
    Petenta Curtea de Conturi a României s-a adresat cu plângere Tribunalului Timiş.
    La data de 6 ianuarie 2017, Ministerul Public a invocat excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate de Curtea de Conturi a României prin prisma lipsei calităţii procesuale a acestei instituţii.

    III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită
    1. Cu privire la admisibilitatea sesizării
    Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală a arătat că legiuitorul a stabilit, în conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală, posibilitatea anumitor instanţe, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată în cursul judecăţii existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.
    Aşadar, a constatat că, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe:
    a. Problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.
    În opinia judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală, această condiţie este îndeplinită întrucât chestiunea de drept incidentă în cauză nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs.
    Ministerul Public a susţinut că această condiţie nu ar fi îndeplinită deoarece sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat într-un recurs în interesul legii asupra lipsei calităţii procesuale a Agenţiei Naţionale de Integritate de a promova plângere în condiţiile vechiului Cod de procedură penală şi că dispoziţiile aceste decizii sunt actuale şi se aplică, prin analogie, şi în situaţia Curţii de Conturi.
    Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală nu a fost de acord cu această opinie, concluzionând că prevederile unui recurs în interesul legii nu pot fi aplicate prin analogie, iar, pe de altă parte, nu se poate stabili un raport de egalitate între Agenţia Naţională de Integritate şi Curtea de Conturi a României sub aspectul atribuţiilor şi al interesului manifestat în exercitarea unei acţiuni judiciare.

    b. Existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii, în ultimul grad de jurisdicţie, pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat.
    Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală a susţinut că această condiţie este, de asemenea, îndeplinită, întrucât Tribunalul Timiş este sesizat cu o cauză în ultimă instanţă, respectiv soluţionarea unei plângeri împotriva ordonanţei de clasare dispuse de procuror în cursul urmăririi penale.
    c. Soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

    Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală a opinat în sensul că această chestiune de drept cu care a fost sesizată instanţa este de natură a împiedica sau nu soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât a fost invocată, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale a petentei Curtea de Conturi a României, iar dezlegarea dată de instanţă acestei probleme este de natură a afecta soluţionarea pe fond a plângerii.



    2. Cu privire la chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită
    Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală a opinat că este justificat a se conferi calitate procesuală Curţii de Conturi a României, în primul rând, în virtutea dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, care garantează liberul acces la justiţie al oricărui subiect de drept. În ipoteza interpretării în sens contrar s-ar ajunge, în acele cazuri în care s-au pronunţat soluţii de clasare în legătură cu cauze care au pornit de la sesizări ale Curţii de Conturi, la situaţia de a nu putea fi supuse cenzurii judecătorului, respectiv la „înlăturarea“ judiciară a căii de atac prin încheierea conflictului de drept penal în faţa procurorului.
    Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală a arătat că Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, pentru lămurirea calităţii procesuale a Agenţiei Naţionale de Integritate nu poate fi aplicată în cauză, întrucât nu vizează concret situaţia juridică supusă judecăţii şi nu poate fi aplicată ca atare în baza principiului forţei obligatorii.
    Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală a comparat situaţia juridică a cazului ce a făcut obiectul deciziei de mai sus şi a reţinut că, deşi unele caracteristici ale cazului pentru care există dezlegare pot fi asemănătoare, nu sunt complet identice cu cele ale cazului dedus judecăţii, astfel că nu se poate face o aplicarea a acestei decizii nici prin analogie.
    Judecătorul a arătat că este de acord cu opinia petentei, constând în faptul că interesul legitim al Curţii de Conturi reiese din dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi. Potrivit acestui text, instituţia citată are atribuţia generală de a exercita controlul asupra modului de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului din domeniul public.
    În opinia judecătorului de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală, exercitarea căilor de atac în cauze care vizează posibile infracţiuni în legătură cu aceste fonduri reprezintă o componentă a controlului exercitat în legătură cu întrebuinţarea acestor resurse. În aceste condiţii, interesul legitim derivă din necesitatea petentei de a acţiona în realizarea obiectul de activitate, şi anume acela de a veghea la modul de cheltuire a banului public.


    IV. Punctele de vedere ale procurorului şi părţilor cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită
    Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, nefiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.
    S-a susţinut că nu este îndeplinită condiţia ca asupra chestiunii de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-un recurs în interesul legii, având în vedere interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 474^1 din Codul de procedură penală, art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 339 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură penală, art. 340 din Codul de procedură penală, art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1969 şi a Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011.
    S-a arătat că excepţia inadmisibilităţii plângerii formulate de Curtea de Conturi a României a fost invocată în prezenta cauză tocmai datorită aplicabilităţii în speţă a Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, decizie prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1969, Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile.
    Reprezentantul Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara a arătat că deciziile pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii sunt obligatorii în integralitatea lor, atât în ceea ce priveşte dispozitivul acestora, cât şi în ceea ce priveşte considerentele. Or, din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, rezultă faptul că problema de drept asupra căreia a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aceea că, pentru a avea calitatea procesuală de a formula plângere împotriva soluţiei de netrimitere în judecată a procurorului, este necesară vătămarea unui interes legitim propriu, concret şi actual, deoarece procedura instituită de dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1969 are esenţialmente un caracter privat, dedus din cerinţa unei vătămări suferite de persoana care se adresează justiţiei, în drepturile sau interesele sale legitime, şi care nu este compatibil cu interesul public în virtutea căruia acţionează cei care sesizează organele judiciare în baza unor obligaţii legale sau a propriei conştiinţe.
    Practic, din punctul de vedere al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Timişoara rezultă că problema de drept ce a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, este aceea a condiţiilor care trebuie îndeplinite de către persoanele ce sesizează organele de urmărire penală pentru a dobândi calitatea procesuală necesară pentru a formula plângere împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată emise de procuror, chiar dacă dispozitivul se referă strict la Agenţia Naţională de Integritate.
    Curtea de Conturi a României a solicitat ca instanţa să dispună, prin încheiere, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept prin care să se stabilească dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1), art. 339 raportat la art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi a României are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dreptul Autorităţii Centrale de Audit de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.
    S-a apreciat că, raportat la prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    Totodată, s-a arătat că, deşi nu este menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.
    Or, în dosarul de faţă s-a apreciat că întrebarea ridicată constituie o evidentă „problemă/chestiune de drept“ care să impună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceste „chestiuni“ având aptitudinea de a influenţa soluţionarea pe fond a cauzei.
    Cu privire la chestiunea de drept, s-a arătat, în esenţă, că această instituţie (Curtea de Conturi) are calitatea de organ special de constatare în sensul art. 61 alin. (1) lit. b din Codul de procedură penală, ceea ce îi conferă şi calitatea de subiect procesual în procesul penal, ca urmare a sesizării adresate organelor de urmărire penală. Calitatea procesuală a Curţii de Conturi de a contesta actele procurorului este dată de urmărirea finalităţii constatărilor activităţilor de control al cheltuirii banului public, fiind astfel evidentă existenţa unui interes legitim. A limita această competenţă ar însemna să se dea gir abuzului în administraţie, încălcării legilor ce reglementează cheltuirea banului public şi denaturării ideii de legalitate a acestui foarte important segment al unui stat de drept.
    S-a apreciat că trebuie să existe cooperare din partea tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice implicate, inclusiv a Ministerului Public şi a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, pentru descoperirea, combaterea şi prevenirea oricăror acţiuni care ar aduce atingere drepturilor legitime ale statului român, în general, şi interesului public, în special.
    S-a susţinut că o eventuală respingere ca inadmisibilă a plângerii formulate de Curtea de Conturi ar afecta liberul acces la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României.
    De asemenea, s-a arătat că sesizarea organelor de urmărire penală este o obligaţie legală care vizează nu doar momentul de început al declanşării cercetărilor penale, ci şi etapele ulterioare, ale exercitării căilor de atac împotriva soluţiilor de neurmărire şi netrimitere în judecată.

    V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sintetizând punctele de vedere exprimate de instanţele din ţară cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, constată că s-au conturat două opinii:
    1. Într-o opinie, s-a susţinut că în interpretarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1), art. 339 raportat la art. 336 alin. (1) din Codul procedură penală, Curtea de Conturi nu are calitate procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv Autoritatea Centrală de Audit nu are dreptul de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.
    În acest sens s-au exprimat curţile de apel Cluj, Galaţi, Oradea, Piteşti, Tribunalul Harghita, Tribunalul Mureş, Tribunalul Arad, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, judecătoriile Turnu Măgurele, Tulcea, Reghin şi Luduş, Judecătoria Sector 4 Bucureşti şi Judecătoria Sector 6 Bucureşti.
    Aceste instanţe au apreciat a fi valabile aceleaşi argumente şi statuări ale instanţei supreme, aşa cum acestea au fost redate în cuprinsul Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, decizie prin care s-a admis recursul în interesul legii şi, în aplicarea art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1969 (ce are corespondent în prevederile art. 340 din actualul Cod de procedură penală), s-a stabilit că Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. (8) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală din 1969.
    Judecătorii din cadrul Secţiei a II-a penale a Curţii de Apel Bucureşti au apreciat că sesizarea este inadmisibilă. În acest sens, s-au avut în vedere considerentele Deciziei nr. 3 din 10 februarie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 16 martie 2016, conform cărora sesizarea este inadmisibilă atunci când „(...) instanţa de trimitere nu tinde la o rezolvare a unei «chestiuni de drept», ci în realitate se tinde la rezolvarea conflictului de drept procesual penal dedus judecăţii“; or, în cauză, se tinde la stabilirea existenţei sau inexistenţei unui interes legitim al petentei, ceea ce echivalează cu însăşi rezolvarea conflictului de drept dedus judecăţii.

    2. În cea de-a doua opinie s-a susţinut că Autoritatea Centrală de Audit din cadrul Curţii de Conturi are calitatea de persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate şi are dreptul de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror, având în vedere art. 1 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi.
    În acest sens s-au exprimat Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Braşov (în opinie majoritară), Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, Tribunalul Teleorman, Tribunalul Timiş, Tribunalul Caraş-Severin, Tribunalul Covasna, dar şi Judecătoriile Rupea, Beclean, Galaţi, Tecuci, Lieşti, Brăila, Vaslui, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Alexandria şi Turnu Măgurele.
    Aceste instanţe au apreciat că, în cazul concret, Curtea de Conturi are calitate procesuală în virtutea dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, care garantează liberul acces la justiţie al oricărui subiect de drept. S-a susţinut că această calitate derivă şi din art. 34 din Codul procedură penală, care include în categoria subiecţilor procesuali organele speciale de constatare, dar şi din art. 1 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, aceasta fiind instituţia care exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public şi are obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală.
    Au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie la Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală (încheierea din camera de consiliu din data de 14 aprilie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 7.329/3/2016; încheierea din camera de consiliu din data de 23 mai 2014 pronunţată în Dosarul nr. 14.148/3/2014; Încheierea nr. 87/CP din camera de consiliu din data de 18 aprilie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 6.548/2/2015); Judecătoria Braşov (Încheierea nr. 255 din 26 octombrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 16.143/197/2015; Încheierea nr. 211 din 9 septembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 17.336/197/2016), Tribunalul Covasna (încheierea pronunţată în camera de consiliu, în Dosarul nr. 1.090/119/2014); Tribunalul Constanţa şi Tribunalul Tulcea (încheierea nr. 253 din 10 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. 27.286/212/2014, Încheierea nr. 16 din 14 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Tulcea în Dosarul penal nr. 2.278/88/2016). Curtea de Apel Galaţi a transmis, de asemenea, practică judiciară: Încheierea din 18 decembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 17.634/233/2015, Încheierea din 29 iunie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 2.951/233/2015; Încheierea nr. 102 din 10 octombrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 13.201/196/2016; Încheierea din 3 noiembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 7.336/196/2015.



    VI. Jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale
    Prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, instanţa de contencios constituţional a statuat că „... aşa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului şi părţilor. Potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, părţi în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea constată că persoana vătămată şi suspectul, în calitate de subiecţi procesuali principali, nu au posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiecţii procesuali principali sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil prin aceea că, necunoscând conţinutul plângerii, nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Aşa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale“ (paragraful 40).

    VII. Jurisprudenţă relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. (8) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală.

    VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Prin Adresa nr. 769/C/734/III-5/2017 din 25 aprilie 2017, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară a înaintat concluziile formulate de procuror asupra chestiunii de drept a cărei dezlegare s-a solicitat, comunicând, totodată, că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.
    În concluziile formulate, în ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării, procurorul a apreciat că se impune a se efectua o analiză aparte privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
    Prioritar, referitor la modul de formulare a întrebării, s-a susţinut că problema de drept se referă numai la situaţia în care Curtea de Conturi nu a avut calitatea de persoană vătămată în cauza soluţionată de către procuror, ci doar pe aceea de denunţător în condiţiile art. 290 sau 291 din Codul de procedură penală sau autor al sesizării organului de urmărire penală în condiţiile art. 61 din acelaşi cod, fără a fi astfel circumstanţiată întrebarea cu caracter general formulată de către judecătorul de cameră preliminară - dacă autoritatea menţionată are dreptul de a ataca soluţiile de clasare ale procurorului - nu ar constitui o problemă de drept în sensul art. 475 din Codul de procedură penală.
    Totodată, s-a precizat că această chestiune de drept nu a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o altă hotărâre prealabilă ori printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul pendinte al acestei din urmă proceduri.
    În ceea ce priveşte Decizia în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, s-a apreciat că nu constituie un fine de neprimire a întrebării prealabile din prezenta procedură, aceasta având un caracter obligatoriu numai în cauzele referitoare la Agenţia Naţională de Integritate.
    În argumentarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, s-a arătat că aceasta aparţine judecătorului de cameră preliminară al unui tribunal care soluţionează în primă şi ultimă instanţă plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată dispuse de procuror; soluţia pe care o poate pronunţa în cadrul acestei proceduri este susceptibilă de a statua asupra fondului unui raport de drept penal – fie în sensul menţinerii rezolvării de fond date de către procuror, fie în sensul schimbării temeiului soluţiei date de către procuror şi, prin aceasta, al reconfigurării semnificaţiei juridice a relaţiilor dintre părţi, fie în sensul redeschiderii urmăririi penale şi repunerii raporturilor juridice dintre părţi în cadrul unui conflict de drept penal. De caracterul admisibil sau inadmisibil al sesizării adresate judecătorului de cameră preliminară depinde trecerea la etapa soluţionării pe fond a raportului de drept penal de către judecătorul de cameră preliminară ori, dimpotrivă, respingerea de plano a sesizării şi, prin aceasta, menţinerea cu caracter definitiv a soluţiei de fond dispuse de către procuror.
    În concluzie, s-a apreciat a fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării privind gradul instanţei şi al jurisdicţiei, precum şi aceea privind legătura dintre problema de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei pendinte.
    Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, parchetul a apreciat că primul argument al judecătorului, autor al sesizării, care a considerat că plângerea este admisibilă pentru a se putea garanta liberul acces la justiţie al denunţătorului, este vădit neîntemeiat, întrucât denunţătorul nu poate fi decât o persoană exterioară conflictului de drept penal cu privire la care el sesizează organul de urmărire penală. În măsura în care ar fi fost parte a acestui conflict, respectiv a raporturilor juridice protejate de norma penală care incriminează infracţiunea reclamată, atunci, din punct de vedere procesual, ar fi avut calitatea de persoană vătămată (nu denunţător), iar sesizarea adresată de acesta organului de urmărire penală ar fi fost încadrată ca fiind plângere (nu denunţ). Având calitatea de persoană vătămată, acesta ar fi putut ataca soluţia de clasare, inclusiv în condiţiile art. 341 din Codul de procedură penală, în faţa judecătorului de cameră preliminară – ca exerciţiu al accesului la justiţie.
    S-a susţinut însă că o asemenea legitimare nu poate fi recunoscută oricărei persoane, dacă nu justifică un astfel de interes, întrucât accesul la justiţie este recunoscut numai în considerarea acestui interes.
    Parchetul a apreciat că este neîntemeiat şi argumentul judecătorului potrivit căruia interesul legitim al Curţii de Conturi ar rezulta din dispoziţiile legale care reglementează activitatea acesteia, conform cărora instituţia „are atribuţia generală de a exercita controlul asupra modului de formare, administrare şi întrebuinţare a resurselor financiare ale statului din domeniul public“, exercitarea căilor de atac în cauze care vizează infracţiuni în legătură cu aceste fonduri reprezentând, în opinia judecătorului „o componentă a controlului exercitat în legătură cu întrebuinţarea acestor resurse“; astfel, instituţia ar trebui să acţioneze „în realizarea obiectului ei de activitate“, acela de a veghea la modul de cheltuire a banului public.
    S-a susţinut de către procuror că acest control asupra fondurilor publice la care este obligată Curtea de Conturi vizează raporturile financiare dintre contribuabili, nu modul în care organele competente ale statului îşi desfăşoară activitatea judiciară. De altfel, când raporturile între subiecţii controlaţi de Curtea de Conturi vizează fapte prevăzute de legea penală competenţa acestei instituţii încetează, ea revenind organelor judiciare. Obligaţia Curţii de Conturi, ca şi a altor subiecţi de drept, de a sesiza organele judiciare când au suspiciuni în legătură cu comiterea unor fapte penale este instituită tocmai în considerarea faptului că aceste împrejurări excedează competenţei celor dintâi, revenind exclusiv celor din urmă „să exercite controlul“ asupra acestor raporturi.
    Prin urmare, s-a arătat că modul în care organele judiciare soluţionează raporturile de drept penal nu fac obiectul de activitate al Curţii de Conturi, de aceea instituţia nu poate justifica vreun „interes legitim“ în sensul art. 336 din Codul de procedură penală. A raţiona altminteri ar însemna ca orice persoană, care are obligaţia să sesizeze organele de urmărire penală sau care are chiar dreptul de a proceda la constatarea infracţiunilor, să poată apoi ataca soluţia procurorului pentru simplul motiv că are atribuţii legale privind fapte care, după epuizarea competenţei sale, au atras competenţa organelor de urmărire penală care au soluţionat cauza: atari legitimări ar putea pretinde, în baza acestui raţionament, spre exemplu Consiliul Naţional al Audiovizualului [care are, potrivit art. 10 alin. (6) din Legea nr. 504/2002, obligaţia să sesizeze autorităţile competente cu privire la apariţia sau existenţa unor practici restrictive de concurenţă, a abuzului de poziţie dominantă sau a concentrărilor economice], jandarmeria (care are, potrivit Legii nr. 550/2004, atribuţii în legătură cu prevenirea şi descoperirea infracţiunilor) sau, a fortiori, poliţia.
    Prin urmare, criteriul legal al vătămării unui interes legitim se verifică numai în situaţiile în care în privinţa unui anume subiect de drept ordonanţa de clasare produce efecte, dând naştere unei situaţii juridice în care aceasta este implicată în exercitarea unui drept subiectiv propriu sau unei situaţii juridice în care legea îi conferă expres, cu caracter special, îndreptăţirea de a acţiona (capacitatea activă) pentru protejarea altui subiect de drept.
    Or, Curtea de Conturi nu este, în cauze de tipul celei care a generat întrebarea prealabilă, o astfel de persoană, întrucât clasarea nu a produs vreun efect în privinţa sa şi nici nu există vreo dispoziţie legală care să îi confere dreptul de a acţiona în justiţie, în numele statului, în cauzele în care persoane vătămate sunt alte instituţii sau autorităţi ale statului.
    S-a solicitat a se observa şi că obiectul cauzei nu a fost o infracţiune la regimul fondurilor publice (cum ar fi, spre exemplu, evaziunea fiscală), ci o infracţiune de serviciu în dauna unei autorităţi a statului care are calitatea de persoană vătămată şi, prin aceasta, îndreptăţirea de a ataca soluţia de clasare.
    În final, s-a făcut referire la considerentele Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, care sunt, mutatis mutandis, aplicabile şi acestei cauze.

    IX. Opinia specialiştilor consultaţi
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.
    Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova a comunicat următorul punct de vedere: în cauză, Curtea de Conturi a României a acţionat în calitate de organ de constatare, astfel cum reiese din art. 1 al Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi coroborat cu art. 61 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală.
    Potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, organele de constatare sunt obligate să întocmească un proces-verbal ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, iar, potrivit art. 1 al Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, această instituţie exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
    Din modul cum sunt reglementate atribuţiile sale reiese cu evidenţă şi interesul legitim: supraveghind resursele financiare ale statului şi ale sectorului public, Curtea de Conturi are interesul ca orice persoană care aduce atingere acestor bunuri să fie trasă la răspundere penală în mod corespunzător.
    Mai mult decât atât, plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire şi netrimitere în judecată ale organelor de urmărire penală reprezintă materializarea atribuţiilor sale, întrucât, în calitate de autoritate supremă de control asupra legalităţii cheltuirii banului public, aceasta are obligaţia legală de a sesiza organele judiciare în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni. Prin urmare, nu există nicio raţiune pentru care i-ar fi interzis să participe la etapele ulterioare ale procesului penal.
    S-a considerat că nerecunoaşterea dreptului de a formula plângere împotriva actelor procurorului ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiţie garantat de art. 21 din Constituţia României.
    Prin urmare, s-a apreciat că interesul legitim al Curţii de Conturi decurge din atribuţiile sale de a controla întrebuinţarea resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, astfel că aceasta are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, având dreptul de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.
    Opinia exprimată de specialiştii Departamentului de Drept Public al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu
    S-a considerat că dezlegarea care se solicită nu este o chestiune de drept şi s-ar impune a fi respinsă, ca inadmisibilă. Totuşi, în această materie, s-ar impune un recurs în interesul legii în care să fie tranşată situaţia pentru toate autorităţile publice, global, în sensul Deciziei în interesul legii nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011. Tranşarea doar a acestei situaţii particulare va da naştere la alte asemenea cereri de dezlegare, de fiecare dată când sesizarea organelor de urmărire penală ar fi efectuată de o altă autoritate publică, distinctă de cea în cauză.

    X. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul sesizării s-a opinat în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1), art. 339 şi art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi nu are calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluţia de clasare şi nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.
    S-a susţinut că Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, şi considerentele acesteia, referitoare la Agenţia Naţională de Integritate, sunt aplicabile în cazul Curţii de Conturi.
    Astfel:
    a. În cuprinsul dispoziţiilor art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală corelate cu dispoziţiile art. 336 alin. (1) şi art. 339 din Codul de procedură penală, legiuitorul a atribuit calitatea procesuală de a ataca soluţiile de clasare la judecătorul de cameră preliminară numai persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluţia de clasare dispusă de procuror.
    În accepţiunea dispoziţiilor art. 336 alin. (1), art. 339 şi art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, interesele legitime care pot fi vătămate prin soluţia de clasare dispusă de procuror sunt interesele legitime specifice ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată), iar nu interesele generale ale societăţii, în virtutea cărora autorităţile publice sesizează organele de urmărire penală conform art. 288 alin. (1) şi art. 291 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    În acest sens, în doctrina^1 privitoare la art. 340 din Codul de procedură penală s-a relevat că, deşi legiuitorul nu a mai considerat necesar a face referire în mod distinct la persoanele care pot contesta soluţia procurorului, se poate observa că prin obiectul plângerii - soluţia de clasare - se limitează calitatea de subiect activ al acţiunii atipice doar pentru părţile sau subiecţii procesuali principali din cadrul acţiunii tipice, doar aceştia putând sa justifice un interes legitim în a contesta soluţia procurorului de clasare.──────────
    ^1 Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, Raluca Moroşanu, Victor Văduva, Daniel Atasiei, Crislinel Ghigheci, Corina Voicu, Georgiana Tudor, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriţă - Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu, 2014, p. 845.
──────────

    Această concluzie ar rezulta şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014 (considerentul nr. 40), potrivit căreia, „aşa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului şi părţilor. Potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, părţi în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea a constatat că persoana vătămată şi suspectul, în calitate de subiecţi procesuali principali, nu au posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiecţii procesuali principali sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil prin aceea că, necunoscând conţinutul plângerii, nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Aşa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale.“
    Persoanele care formulează denunţ (art. 290 din Codul de procedură penală) sau persoanele cu funcţii de conducere care formulează sesizări [art. 291 alin. (1) din Codul de procedură penală] nu au nici calitatea de parte şi nici calitatea de subiect procesual principal şi, în consecinţă, nu pot justifica un interes legitim în a contesta soluţia procurorului de clasare. Sesizările formulate de Curtea de Conturi sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 288 alin. (1) şi art. 291 alin. (1) din Codul de procedură penală, în prevederile art. 33 alin. (4) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi stabilindu-se că, „în situaţiile în care în rapoartele de audit se constată existenţa unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, conducătorul departamentului sesizează organele în drept pentru asigurarea valorificării constatării şi informează entitatea auditată“.
    Calitatea de titular al sesizării organelor de urmărire penală, conferită Curţii de Conturi, nu îi atribuie însă calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluţia de clasare şi nici calitatea procesuală de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.
    Curtea de Conturi, ca titular al sesizării organelor de urmărire penală, nu dobândeşte calitatea de parte sau de subiect procesual principal şi nici nu poate justifica un interes legitim specific părţilor ori subiecţilor procesuali principali care să îi confere calitatea procesuală de a formula plângere la judecătorul de cameră preliminară împotriva soluţiei de clasare dispuse de procuror, în temeiul art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    S-a precizat că sesizarea organelor de urmărire penală de către Curtea de Conturi se realizează în virtutea unui interes general al societăţii, ca autoritate care exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, conform art. 140 alin. (1) din Constituţia României, iar, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, şi, în consecinţă, Ministerul Public, prin soluţiile de clasare, nu poate vătăma interesele generale în virtutea cărora Curtea de Conturi sesizează organele de urmărire penală.
    Aşadar, în ipoteza în care sesizează organele de urmărire penală în virtutea intereselor generale ale societăţii, Curtea de Conturi nu poate avea calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluţia de clasare şi nici calitatea procesuală de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror. Numai în ipotezele în care are calitatea de parte sau de subiect procesual principal, Curtea de Conturi poate dobândi calitatea de persoană ale cărei interese legitime (specifice părţilor sau subiecţilor procesuali principali) sunt vătămate şi calitatea procesuală de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.

    b. Soluţia adoptată prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, cu privire la Agenţia Naţională de Integritate, precum şi considerentele acesteia îşi menţin caracterul valabil şi sunt aplicabile în cazul Curţii de Conturi, având în vedere, pe de o parte, continuitatea reglementării în stabilirea persoanei ale cărei interese legitime sunt vătămate, ca titular al plângerii întemeiate pe dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, poziţia similară a Agenţiei Naţionale de Integritate şi a Curţii de Conturi, ca autorităţi abilitate să sesizeze organele de urmărire penală.
    Prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. (1) din Codul de procedură penală anterior, Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. (8) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală anterior.
    În considerentele Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, Completul competent să judece recursul în interesul legii, calificând sesizările formulate de Agenţia Naţională de Integritate ca fiind denunţuri, a reţinut că, pentru a stabili dacă denunţătorul poate fi o „persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate“, trebuie delimitată noţiunea de „interese legitime“, prin raportare la conduita denunţătorului, care acţionează, fie pentru că legea îl obligă la un asemenea demers (de exemplu, în cazul infracţiunilor a căror nedenunţare sau nesesizare a organelor judiciare constituie ea însăşi o infracţiune), fie pentru că spiritul etic sau civic îi determină la o asemenea acţiune.
    În aceste cazuri nu se poate vorbi despre un interes legitim propriu, concret şi actual pe care l-ar avea denunţătorul pentru a depăşi demersul iniţial de încunoştinţare a organelor de urmărire penală cu privire la presupusa săvârşire a unei infracţiuni, indiferent de cauza care l-a determinat în primă instanţă să acţioneze „o obligaţie legală sau propria conştiinţă“.
    Încunoştinţând organele judiciare cu privire la săvârşirea unei presupuse infracţiuni, denunţătorul acţionează în virtutea unui interes public, ca reprezentant al societăţii, ajutând astfel aceste organe să cerceteze fapte prevăzute de legea penală despre care ele nu au avut cunoştinţă pe altă cale (plângere sau sesizare din oficiu).
    Acest interes public este limitat însă la sesizarea organelor de urmărire penală şi nu conferă denunţătorului dreptul de a supune cauza cenzurii instanţei de judecată, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.
    Particularizând aceste consideraţii la situaţia Agenţiei Naţionale de Integritate, este real că menirea acesteia constă în asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, însă interesul public pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei asemenea instituţii nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenţiei în faţa judecătorului, în procedura instituită în art. 278^1 din Codul de procedură penală anterior, întrucât pe această cale s-ar depăşi atribuţiile Agenţiei Naţionale de Integritate, chiar delimitate la responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice [a se vedea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010].
    Prin urmare, atribuţiile Agenţiei se limitează la această evaluare, putându-se doar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod exclusiv, potrivit propriilor competenţe, dacă au fost încălcate dispoziţiile legii fiscale ori dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz.
    În concluzie, sesizând organele de urmărire penală, Agenţia Naţională de Integritate acţionează ca un denunţător şi nu este îndrituită, faţă de cele expuse anterior, la un demers în faţa judecătorului, în procedura instituită de art. 278^1 din Codul de procedură penală anterior.
    Atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, sunt aplicabile Curţii de Conturi, având în vedere, pe de o parte, statutul de autoritate publică al Agenţiei Naţionale de Integritate şi al Curţii de Conturi, iar, pe de altă parte, poziţia similară a titularilor sesizării prevăzuţi în art. 290 din Codul de procedură penală (denunţătorul) şi în art. 291 alin. (1) din Codul de procedură penală (persoanele cu funcţii de conducere în cadrul unei autorităţi publice).

    c. Soluţia adoptată prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011 a Completului competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, se regăseşte în jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la denunţător, reflectată în Decizia nr. 721 din 3 decembrie 2007 a Completului de 9 judecători.
    Prin Decizia nr. 721 din 3 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că denunţătorul unei fapte pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă - iar o astfel de plângere nu a fost formulată - nu are nici calitatea de persoană vătămată, nefiind subiect pasiv al faptei, şi nici calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, întrucât soluţia procurorului nu produce efecte asupra sa.
    În raport cu Decizia nr. 721 din 3 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ipoteza în care a sesizat organele de urmărire penală, Curtea de Conturi nu poate avea calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, întrucât soluţia de clasare dispusă de procuror nu produce efecte asupra sa.
    În concluzie, s-a susţinut că, în interpretarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1), art. 339 şi art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi nu are calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate prin soluţia de clasare şi nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.



    XI. Dispoziţii legale incidente
    Art. 336 din Codul de procedură penală
    "(1) Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime."

    Art. 339 din Codul de procedură penală
    "(1) Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(2) În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.
(4) În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.
(5) Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate.
(6) Dispoziţiile art. 336-338 se aplică în mod corespunzător, dacă legea nu dispune altfel."

    Art. 340 din Codul de procedură penală
    "(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă."


    XII. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Opinia judecătorului-raportor este în sensul că sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală este inadmisibilă.

    XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală în Dosarul nr. 5.023/30/2016 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    a. În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
    Astfel, în raport cu textul legal mai sus enunţat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerinţe:
    – instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
    – chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare;
    – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

    b. Examinând aceste condiţii de admisibilitate a sesizării ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite ultimele două condiţii enumerate anterior.
    b.1. Deşi nu există o hotărâre prealabilă sau o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii prin care să se fi statuat explicit asupra chestiunii de drept ridicate de instanţa de trimitere, dezlegarea acesteia rezultă în mod implicit dintr-o astfel de decizie, pronunţată anterior de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    În concret, prin Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 din Codul de procedură penală anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „Agenţia Naţională de Integritate nu are calitatea procesuală de a ataca soluţiile de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror, plângerile astfel formulate urmând a fi respinse, ca inadmisibile, conform art. 278^1 alin. (8) lit. a) teza a II-a din Codul de procedură penală“.
    În considerentele acestei decizii, analizând dacă Agenţia Naţională de Integritate poate fi o „persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate“, în sensul prevăzut de art. 278^1 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior, şi, prin urmare, poate avea o legitimare procesuală activă în procedura reglementată de acest text de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „interesul public pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei asemenea instituţii nu este suficient pentru a justifica un demers al Agenţiei în faţa judecătorului, în procedura instituită în art. 278^1 din Codul de procedură penală, întrucât pe această cale s-ar depăşi atribuţiile Agenţiei Naţionale de Integritate, clar delimitate la „responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice“ [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010].
    Prin urmare, atribuţiile Agenţiei Naţionale de Integritate se limitează la această evaluare, putându-se doar sesiza alte organe (fiscale, de urmărire penală sau comisia de cercetare a averilor ori, după caz, disciplinare), care vor decide în mod exclusiv, potrivit propriilor competenţe, dacă au fost încălcate dispoziţiile legii fiscale ori dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii penale sau disciplinare, după caz.
    În concluzie, sesizând organele de urmărire penală, Agenţia Naţională de Integritate acţionează ca un denunţător şi nu este îndrituită, faţă de cele expuse anterior, la un demers în faţa judecătorului, în procedura instituită de art. 278^1 din Codul de procedură penală.
    Atât soluţia, cât şi considerentele Deciziei nr. 13 din 19 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, îşi păstrează valabilitatea şi în condiţiile noului Cod de procedură penală, fiind pe deplin aplicabile mutatis mutandis şi în cazul Curţii de Conturi.
    Astfel, în cazul Agenţiei Naţionale de Integritate, activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, precum şi cea de evaluare a declaraţiei de interese se concretizează în întocmirea unui raport de evaluare, care se comunică, între altele, organului de urmărire penală, atunci când inspectorul de integritate constată fie existenţa unor diferenţe semnificative, în sensul legii, între modificările intervenite în averea persoanei în cauză şi veniturile realizate de aceasta, fie existenţa unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi [art. 17 alin. (4) şi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative].
    În mod similar, în cazul Curţii de Conturi, în situaţiile în care în rapoartele de audit se constată existenţa unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale, conducătorul departamentului sesizează organele în drept pentru asigurarea valorificării constatării şi informează entitatea auditată (art. 33 alin. 4 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi).
    În ambele cazuri, interesul public în baza căruia acţionează cele două autorităţi publice este unul limitat la sesizarea organelor de urmărire penală, care vor decide în mod exclusiv, potrivit propriilor competenţe şi în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, dacă faptele sesizate constituie infracţiuni şi justifică trimiterea în judecată a persoanelor care le-au săvârşit sau, dimpotrivă, se impune o soluţie de clasare.
    Cu alte cuvinte, atât în cazul Agenţiei Naţionale de Integritate, cât şi în cazul Curţii de Conturi, interesul public ce a stat la baza organizării funcţionării celor două autorităţi publice justifică sesizarea organelor de urmărire penală, în cazul în care se constată existenţa indiciilor privind săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, dar nu şi dreptul de a supune cauza cenzurii judecătorului de cameră preliminară, atunci când nu s-a dispus începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată.
    În concluzie, fiind vorba despre situaţii similare, se apreciază că problema de drept sesizată de către instanţa de trimitere îşi găseşte rezolvare în Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, pronunţată într-un recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011, astfel încât din această perspectivă sesizarea este inadmisibilă.
    La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se analizează sesizarea prin prisma jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    Astfel, pe de o parte, prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 28 decembrie 2016, s-a reţinut că „jurisprudenţa recentă a Completului pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală a abordat, tangenţial, şi elemente ce nuanţează semnificativ înţelesul sintagmei «chestiune de drept» la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală, impunând examinarea acesteia fie din perspectiva cerinţei «noutăţii» problemei de drept ridicate, fie a existenţei unei neclarităţi, ambiguităţi a dispoziţiei legale supuse interpretării.
    Date fiind diferenţele de redactare între art. 475 din Codul de procedură penală şi art. 519 din Codul de procedură civilă, «noutatea» problemei supuse dezlegării nu a fost reţinută, până în prezent, ca o cerinţă propriu-zisă de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în materie penală.
    Completul competent a efectuat însă, recent, o primă analiză a admisibilităţii şi din această perspectivă. Astfel, raportându-se la deciziile date în materie civilă, respectiv deciziile nr. 6 din 23 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014) şi nr. 7 din 30 iunie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 5 august 2014), s-a subliniat că acest caracter «de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile» (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 4 iunie 2015).
    Această opinie se apreciază a fi pertinentă şi în speţa de faţă în scopul delimitării mai exacte a problemelor de drept ce pot face obiectul hotărârii prealabile (respectiv chestiuni de drept de o dificultate rezonabilă, susceptibile a da naştere unor interpretări judiciare diferite) de opiniile jurisprudenţiale cu totul izolate, ce pot fundamenta, uneori, o astfel de sesizare.
    Pe de alte parte, condiţia caracterizării dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării printr-o doză necesară de echivoc a fost subliniată în considerentele secţiunii a IX-a a Deciziei nr. 16 din 22 mai 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015.
    Aşadar, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează concursul dat tribunalelor şi curţilor de apel de către instanţa supremă într-o cauză pendinte. În cazul considerării ca admisibile a unor sesizări prin care se tinde, dimpotrivă, la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, există riscul transformării mecanismului hotărârii prealabile fie într-o «procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor ca fiind urgente, fie întro procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii»“.
    În acest context, chiar dacă s-ar aprecia că problema de drept supusă analizei în prezenta cauză nu a primit o rezolvare anterioară explicită printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, ea nu întruneşte cerinţa noutăţii şi nu are un grad rezonabil de dificultate, de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite, neexistând deosebiri semnificative între situaţia Agenţiei Naţionale de Integritate şi cea a Curţii de Conturi, cu referire la justificarea unui interes legitim al acestor autorităţi publice de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror cu privire la faptele cuprinse în rapoartele întocmite de acestea conform competenţelor recunoscute de legile care le reglementează organizarea şi funcţionarea.

    b.2. Pe de altă parte, dacă s-ar trece peste aspectele menţionate anterior, sesizarea ce face obiectul prezentei cauze este inadmisibilă şi din perspectiva neîntrunirii celei de-a treia condiţii deduse din conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală, de asemenea cu referire la jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    Astfel, prin Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014, s-a statuat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual penal, de împrejurarea că interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei:
    "Prin sintagma soluţionarea pe fond a cauzei folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă."

    Or, în speţă, dezlegarea solicitată de instanţa de trimitere nu vizează o chestiune de care depinde soluţionarea cauzei pe fondul ei, ci rezolvă o chestiune incidentală, cu referire la excepţia de inadmisibilitate a plângerii invocată de Ministerul Public, motivată de lipsa calităţii procesuale a Curţii de Conturi în procedura prevăzută de art. 340 din Codul de procedură penală.
    Cu alte cuvinte, în măsura în care sesizarea ar fi considerată admisibilă, s-ar soluţiona însăşi excepţia cu care instanţa de trimitere a fost învestită de către unul dintre participanţii la proces, respectiv Ministerul Public.
    Practic, prin încheierea prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere nu solicită interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, ci pronunţarea asupra admisibilităţii plângerii cu care a fost învestită, fapt care excedează mecanismului de unificare a jurisprudenţei instituit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală şi nu poate conduce decât la concluzia inadmisibilităţii unui asemenea demers (în acelaşi sens Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015).
    Plecând de la acelaşi principiu, în sensul că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală trebuie să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului cauzei, se apreciază că stabilirea dacă un petent, indiferent care ar fi acesta, are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate şi, prin aceasta, dreptul de a ataca în faţa judecătorului de cameră preliminară o soluţie de clasare dispusă de procuror este o chestiune de fapt, care ţine de particularităţile cauzei şi nu justifică pronunţarea unei hotărâri în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală.
    Dacă s-ar accepta soluţia contrară, s-ar putea ajunge şi în alte cazuri aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să se pronunţe, în mod explicit, în procedura prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală cu privire la faptul dacă un petent - organ de stat, autoritate publică, instituţie publică sau orice altă persoană juridică de drept public - are calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate şi poate ataca o soluţie de clasare dispusă de procuror.
    Concluzionând, situaţia particulară a Curţii de Conturi, ca petent în procedura prevăzută în art. 340 din Codul de procedură penală, nu justifică pronunţarea unei hotărâri de către Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci analizarea acestei circumstanţe factuale prin raportare la jurisprudenţa existentă, reprezentată în principal de Decizia nr. 13 din 19 septembrie 2011, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 9 noiembrie 2011.




    Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Timiş - Secţia penală în Dosarul nr. 5.023/30/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 340 alin. (1), art. 339 raportat la art. 336 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea de Conturi a României are calitatea procesuală de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, respectiv dacă Autoritatea Centrală de Audit are dreptul de a ataca soluţiile de clasare dispuse de procuror.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2017.



                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător Mirela Sorina Popescu
                    Magistrat-asistent,
                    Manuela-Magdalena Dolache

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 17 din 10 mai 2017

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016