Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 166 din 19 mai 2025 referitoare la contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă în cazul asistenţilor personali

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 166 din 19 mai 2025 referitoare la contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă în cazul asistenţilor personali

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 658 din 14 iulie 2025

Comenteaza legea

Dosar nr. 2.677/1/2024


┌───────────────┬──────────────────────┐
│               │- vicepreşedintele    │
│Mariana        │Înaltei Curţi de      │
│Constantinescu │Casaţie şi Justiţie - │
│               │preşedintele          │
│               │completului           │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Carmen Elena   │- preşedintele Secţiei│
│Popoiag        │I civile              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adina Oana     │- preşedintele Secţiei│
│Surdu          │a II-a civile         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- preşedintele Secţiei│
│Elena Diana    │de contencios         │
│Tămagă         │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Adina Georgeta │- judecător la Secţia │
│Nicolae        │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Denisa Livia   │- judecător la Secţia │
│Băldean        │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihai-Andrei   │- judecător la Secţia │
│Negoescu-Gândac│I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Liviu Eugen    │- judecător la Secţia │
│Făget          │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela        │- judecător la Secţia │
│Glodeanu       │I civilă              │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mărioara Isailă│- judecător la Secţia │
│               │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cosmin Horia   │- judecător la Secţia │
│Mihăianu       │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│George Bogdan  │- judecător la Secţia │
│Florescu       │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petronela Iulia│- judecător la Secţia │
│Niţu           │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Diana Manole   │- judecător la Secţia │
│               │a II-a civilă         │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Ionel Barbă    │de contencios         │
│               │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Vasile Bîcu    │de contencios         │
│               │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Ştefania Dragoe│de contencios         │
│               │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Ionel Florea   │de contencios         │
│               │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
├───────────────┼──────────────────────┤
│               │- judecător la Secţia │
│Iulia Craiu    │de contencios         │
│               │administrativ şi      │
│               │fiscal                │
└───────────────┴──────────────────────┘

    1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.677/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).
    2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    3. La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.
    4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă în Dosarul nr. 444/97/2024.
    5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, nefiind formulate puncte de vedere la raport.
    6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
    ÎNALTA CURTE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    7. Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 23 octombrie 2024, în Dosarul nr. 444/97/2024, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
    Dacă în cazul asistenţilor personali se poate acorda contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă, iar, în caz afirmativ, dacă la data de 12 februarie 2024 se poate solicita acordarea acestui drept pentru perioada anilor 2020-2023 inclusiv.

    II. Dispoziţiile legale supuse interpretării
    8. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii)
    "ART. 144
    (1) Dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor. (…)"

    "ART. 145
    (1) Durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare. (…)"

    "ART. 146
    (…) (2) În cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.
    (3) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă."

    9. Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 448/2006)
    "ART. 37
    (1) Pe perioada îngrijirii şi protecţiei persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are următoarele drepturi: (…)
    c) concediu anual de odihnă, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituţii publice;"

    III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept
    10. Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara - Secţia I civilă cu nr. 444/97/2024, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei unitatea administrativ-teritorială comuna Bucureşci la plata drepturilor salariale restante reprezentând contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă pentru perioada 2020-2023 inclusiv, în temeiul art. 150 din Codul muncii şi al art. 37 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 448/2006.
    11. În motivare, reclamantul a susţinut că a fost încadrat ca asistent personal începând cu 1 mai 2017, în baza contractului individual de muncă încheiat cu pârâta şi a dispoziţiei primarului comunei Bucureşci nr. 60/2017.
    12. A mai arătat că are dreptul la un concediu de odihnă anual de 25 de zile lucrătoare, pe care nu l-a putut efectua, în perioada anilor 2020-2023 inclusiv, deoarece pârâta nu a asigurat prezenţa unui înlocuitor al asistentului personal.
    13. Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
    14. În apărare, a arătat că nu mai este obligată să acorde concediul de odihnă neefectuat de către reclamant în anul 2020, care putea fi efectuat până la 30 iunie 2022, şi nici cel aferent anului 2021, care se putea efectua până la 30 iunie 2023, conform art. 146 alin. (2) din Codul muncii. În mod implicit, nu mai are nicio obligaţie de a acorda reclamantului drepturile restante reprezentând contravaloarea indemnizaţiei de concediu aferente anilor 2020-2021.

    IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii
    15. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.
    16. În acest sens a menţionat că procesul să află în primă instanţă şi vizează plata drepturilor de natură salarială reprezentate de compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.
    17. Totodată, a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se dispune cu titlu imperativ, astfel încât nu este lăsată la latitudinea instanţei care judecă procesul evaluarea dificultăţii chestiunii de drept.
    18. A mai arătat că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept în mecanismele de unificare a practicii judiciare.

    V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    19. Părţile nu au expus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

    VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept
    20. Instanţa de trimitere a apreciat că dreptul la concediul de odihnă plătit este un drept fundamental, conform art. 41 alin. (2) din Constituţia României.
    21. În cazul prevăzut de art. 146 alin. (2) din Codul muncii, angajatorul are obligaţia să compenseze în bani concediul de odihnă neefectuat, acesta neputându-şi invoca propria culpă pentru a determina inaplicabilitatea art. 146 alin. (3) din Codul muncii.
    22. De altfel, securitatea şi sănătatea asistentului personal al unei persoane adulte cu handicap grav, care este responsabil timp de 24 de ore pe zi pentru cel pe care îl asistă, ar putea fi afectate ca urmare a privării sale de un repaus inclusiv în perioada concediului de odihnă.
    23. Prin urmare, instanţa de trimitere a conchis că se impune compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, în baza principiilor echităţii şi bunei-credinţe.

    VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale
    24. Din răspunsurile transmise de către instanţele consultate au rezultat două opinii.
    25. Astfel, într-o opinie s-a apreciat că asistenţii personali pot beneficia de contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă şi pentru perioada anilor 2020-2023 inclusiv.
    26. În fundamentarea acestei opinii a fost evocată jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în care s-a reţinut că dreptul la concediu anual plătit nu se poate stinge la expirarea perioadei de referinţă şi/sau a unei perioade stabilite de dreptul naţional, în cazul în care lucrătorul nu a fost în măsură să îşi efectueze concediul. Astfel, pierderea automată a dreptului la concediu anual plătit, care nu este condiţionată de verificarea prealabilă a împrejurării dacă lucrătorului i s-a oferit efectiv posibilitatea de a-şi exercita acest drept, nu respectă limitele art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    27. Într-o a doua opinie s-a apreciat că asistenţii personali nu pot beneficia de contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă decât în cazul încetării contractului individual de muncă.
    28. S-a argumentat că dreptul la contravaloarea concediului de odihnă este afectat de condiţia suspensivă a încetării raporturilor de muncă, fără a se distinge între diferitele cauze de încetare a acestor raporturi. Astfel, obligaţia angajatorului de a compensa în bani concediul de odihnă neefectuat devine scadentă la data încetării raporturilor de muncă.
    29. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării.

    VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    30. Prin Decizia nr. 1.236 din 22 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 noiembrie 2011, şi Decizia nr. 1.361 din 18 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 146 alin. (4) din Codul muncii.

    IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    31. Prin Decizia nr. 25 din 26 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 20 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist şi ale art. 122 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu derogă de la regula privind obligativitatea efectuării în natură a concediului de odihnă, reglementată de art. 1 alin. (2), art. 144 şi 149 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care asistentul maternal profesionist asigură continuitatea activităţii de creştere, îngrijire şi educare a copiilor în perioada respectivă, acesta nefiind îndreptăţit la plata unei despăgubiri echivalente cu indemnizaţia de concediu.

    X. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    32. Într-un proces având ca obiect acordarea indemnizaţiei de concediu de odihnă neefectuat după încetarea raportului de muncă al unui lucrător a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a pronunţat Hotărârea din 22 septembrie 2022, în cauza C-120/21, stabilind că art. 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru şi art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale în temeiul căreia dreptul la concediu anual plătit dobândit de un lucrător într-o perioadă de referinţă se prescrie la expirarea unui termen de trei ani care începe să curgă la sfârşitul anului în cursul căruia a luat naştere acest drept, atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv lucrătorului posibilitatea de a exercita acest drept.

    XI. Raportul asupra chestiunii de drept
    33. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

    XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    34. Temeiul sesizării este reprezentat de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată de dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.
    35. Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal“, iar, în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze“.
    36. Astfel, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
    37. Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate:
    a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024;
    b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac;
    c) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei;
    d) chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    38. Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii de admisibilitate, se constată că procesul în care a fost formulată sesizarea are ca obiect obligarea unei unităţi administrativ-teritoriale la plata către reclamant, în calitate de asistent personal, a drepturilor salariale restante reprezentând contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă pentru perioada 2020-2023 inclusiv.
    39. Astfel, pretenţiile deduse judecăţii în respectiva cauză se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.
    40. Cauza în care a fost formulată sesizarea se află în primă instanţă pe rolul unui complet specializat în materia conflictelor de muncă şi asigurărilor sociale din cadrul Tribunalului Hunedoara - Secţia I civilă.
    41. Ca atare, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.
    42. În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, într-o jurisprudenţă constantă, instanţa supremă a subliniat că această cerinţă instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, trebuie să existe o chestiune de drept veritabilă şi, pe de altă parte, trebuie să fie stabilită dependenţa necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.
    43. Cu referire la primul aspect, în lipsa unei definiţii legale a noţiunii, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formată în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a statuat în mod constant că, pentru a se putea discuta de existenţa unei chestiuni de drept, este necesar ca problema de drept antamată „să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii“.
    44. Astfel, pentru a exista o chestiune de drept veritabilă, trebuie ca norma de drept disputată să fie susceptibilă a constitui izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare, cât timp scopul procedurilor de unificare este tocmai evitarea acestora.
    45. Jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate este de actualitate şi după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dat fiind că în preambulul acestei ordonanţe de urgenţă s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“.
    46. Ca atare, rămân valabile statuările obligatorii, conturate în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sesizat în temeiul art. 519-521 din Codul de procedură civilă, prin care s-a stabilit că nu se verifică condiţia dificultăţii chestiunii de drept, în următoarele cazuri: (i) claritatea normei, când aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate; (ii) când se solicită instanţei supreme determinarea chiar a normei juridice aplicabile unui raport juridic, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată; (iii) când chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, din hotărârile cercetate rezultând că normele de drept în discuţie au primit, într-o majoritate covârşitoare, aceeaşi interpretare; (iv) când, pe calea hotărârii prealabile, se solicită completarea legii; (v) când se solicită lămurirea unor aspecte ce se regăsesc tranşate în jurisprudenţa constantă şi clară a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale ori a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    47. Aşadar, evaluarea dificultăţii chestiunii de drept nu poate fi disociată de existenţa unor dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare în cazul unor chestiuni de drept asemănătoare, de natură a oferi instanţelor naţionale suficiente repere interpretative - inclusiv prin considerentele cu caracter de principiu - pentru soluţionarea cauzelor cu care au fost învestite.
    48. Procedând la verificarea acestei condiţii de admisibilitate, se constată că instanţa de trimitere solicită a se stabili dacă în cazul asistenţilor personali, încadraţi în baza unui contract individual de muncă încheiat în aplicarea dispoziţiei primarului unităţii administrativ-teritoriale, se poate acorda contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă, iar, în caz afirmativ, dacă la data de 12 februarie 2024 se poate solicita acordarea acestui drept pentru perioada anilor 2020-2023 inclusiv, în care asistentul personal al persoanei adulte cu grad de handicap grav a fost în imposibilitate să efectueze concediul de odihnă anual, întrucât angajatorul nu i-a asigurat prezenţa unui înlocuitor, motivat de lipsa fondurilor băneşti disponibile în vederea finanţării acestui demers.
    49. În legătură cu o problemă de drept similară a fost pronunţată Decizia nr. 25 din 26 noiembrie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. f) din Hotărârea Guvernului nr. 679/2003 privind condiţiile de obţinere a atestatului, procedurile de atestare şi statutul asistentului maternal profesionist şi ale art. 122 alin. (3) lit. d) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu derogă de la regula privind obligativitatea efectuării în natură a concediului de odihnă, reglementată de art. 1 alin. (2), art. 144 şi 149 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care asistentul maternal profesionist asigură continuitatea activităţii de creştere, îngrijire şi educare a copiilor în perioada respectivă, acesta nefiind îndreptăţit la plata unei despăgubiri echivalente cu indemnizaţia de concediu.
    În considerentele de la paragrafele 84, 87 şi 88 din această decizie s-a reţinut că: „Dreptul la efectuarea concediului de odihnă este consfinţit de Legea fundamentală şi de Codul muncii, însă, cu referire la problema de drept analizată, nu se pune în discuţie nerecunoaşterea existenţei acestui drept, obiectul solicitărilor formulate de asistenţii maternali constituindu-l plata despăgubirilor, prin compensarea în bani a concediului de odihnă considerat neefectuat din motive mai presus de voinţa lor. (…) Chiar dacă s-ar considera că plata indemnizaţiei de concediu este datorată de angajator exclusiv în condiţiile Codului muncii, nici atunci solicitările asistenţilor maternali nu ar avea suport legal, faţă de dispoziţiile art. 146 alin. (3) ale acestui cod, conform cărora «Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă». (…) Trebuie precizat că, potrivit reglementărilor din Codul muncii, de esenţa concediului de odihnă este suspendarea obligaţiei salariatului de a presta munca pe perioada respectivă, şi nu posibilitatea de a beneficia de o dublă despăgubire pentru neefectuarea concediului de odihnă - situaţie care, de altfel, nu se regăseşte în cazul asistentului maternal - sau posibilitatea compensării în bani a dreptului la concediu de odihnă neefectuat.“

    50. Dezlegarea dată prin decizia în interesul legii, precum şi considerentele cu caracter de principiu evocate anterior constituie repere de interpretare suficiente şi utile instanţei de trimitere pentru soluţionarea cauzei deduse judecăţii.
    51. În acest context, instanţa supremă reiterează că instanţei de trimitere îi revine atribuţia jurisdicţională de a verifica şi respecta jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de a extrage acele elemente care prezintă relevanţă în soluţionarea litigiului dedus judecăţii.
    52. De asemenea, instanţa supremă reafirmă rolul şi funcţia mecanismelor de unificare a practicii judiciare, care nu vor fi mai energic asigurate prin pronunţarea repetată, în interpretarea şi aplicarea unor texte de lege diferite, dar care conţin, în realitate, una şi aceeaşi problemă de drept, întrucât existenţa unei hotărâri prealabile trebuie văzută nu doar ca un argument cu forţă obligatorie, cu care sunt înzestrate dezlegările sale prin efectul prevederilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât mai ales ca o sursă ori ca un instrument util instanţelor de judecată în procesul de aplicare a legii, prin soluţiile pe care le oferă atât unei probleme de drept punctuale, cât şi altora identice ori similare, chiar încorporate în alte texte de lege decât cele care au constituit obiectul sesizării.
    53. Înalta Curte subliniază că, în ipoteza încetării raportului juridic de muncă al salariatului/lucrătorului, prezintă relevanţă statuarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Hotărârea din 22 septembrie 2022, pronunţată în Cauza C-120/21, prin care s-a stabilit că art. 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru şi art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale în temeiul căreia dreptul la concediu anual plătit dobândit de un lucrător într-o perioadă de referinţă se prescrie la expirarea unui termen de trei ani care începe să curgă la sfârşitul anului în cursul căruia a luat naştere acest drept, atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv lucrătorului posibilitatea de a exercita acest drept.
    În considerentele de la paragrafele 45, 52 şi 56 din această hotărâre s-a reţinut că: pierderea dreptului la concediu anual plătit la sfârşitul unei perioade de referinţă sau al unei perioade de report nu poate interveni decât cu condiţia ca lucrătorul în cauză să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita acest drept în timp util; în aceste condiţii, a admite că angajatorul poate invoca prescripţia drepturilor lucrătorului, fără să îi fi oferit acestuia în mod efectiv posibilitatea de a le exercita, ar însemna să se valideze un comportament care conduce la o îmbogăţire nelegală a angajatorului în detrimentul obiectivului însuşi al respectării sănătăţii lucrătorului vizat la art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; având în vedere aceste elemente, trebuie constatat că, atunci când un angajator nu a oferit în mod efectiv lucrătorului posibilitatea de a-şi exercita dreptul la concediu anual plătit dobândit într-o perioadă de referinţă, aplicarea prescripţiei de drept comun în privinţa exercitării acestui drept consacrat la art. 31 alin. (2) din cartă depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului securităţii juridice.

    54. Având în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, relevantă în această materie, Înalta Curte subliniază că instanţa de trimitere are la dispoziţie suficiente repere pentru a proceda la interpretarea dispoziţiilor legale incidente în cauza cu soluţionarea căreia a fost învestită.
    55. Nu în ultimul rând, trebuie reiterat faptul că, în procedura dezlegării unei chestiuni de drept, rolul instanţei supreme rămâne unul extraordinar, iar materializarea acestuia nu poate fi concepută prin compilarea unor dezlegări obligatorii anterioare - utilizate ca premise -, cu consecinţa unei statuări redundante.
    56. În acelaşi timp, este în afara oricăror ambivalenţe şi incidenţa în cadrul prezentei analize a prevederilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care statuează în sensul că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată; acesta este ţinut să stabilească dacă există o problemă de interpretare a textului legal, care implică riscul unor dezlegări diferite în practica judiciară.
    57. Această exigenţă legală, subsumată condiţiei privind incidenţa unei chestiuni de drept veritabile, a fost în mod constant subliniată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se că încheierea de sesizare trebuie să releve reflecţia judecătorilor din completul învestit cu soluţionarea cauzei asupra diferitelor variante de interpretare posibile şi asupra argumentelor de natură să le susţină, pentru a da temei iniţierii mecanismului de unificare jurisprudenţială reprezentat de hotărârea prealabilă.
    58. Ca atare, din încheierea de sesizare trebuie să rezulte atât chestiunea de drept supusă lămuririi, cât şi dificultatea lămuririi acesteia, prin prezentarea posibilelor interpretări diferite ale respectivei probleme de drept.
    59. Or, această exigenţă nu a fost respectată de către instanţa de sesizare, care nu a prezentat posibilele interpretări diferite date dispoziţiilor legale incidente.
    60. Mai mult decât atât, instanţa de trimitere a apreciat că nu se mai impune evaluarea cerinţei dificultăţii chestiunii de drept din moment ce sesizarea instanţei supreme este obligatorie, fără a realiza o circumstanţiere a măsurii procedurale de întrerupere a cursului judecăţii.
    61. Or, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 stabileşte în sarcina titularului sesizării inclusiv obligaţia de „verificare“, în sensul de efectuare a unei analize prealabile a condiţiilor de admisibilitate a sesizării, printre care figurează şi cea a existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care prezintă un grad ridicat de dificultate.
    62. Pentru aceste motive, constatând că nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Hunedoara - Secţia I civilă în Dosarul nr. 444/97/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
    Dacă în cazul asistenţilor personali se poate acorda contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă, iar, în caz afirmativ, dacă la data de 12 februarie 2024 se poate solicita acordarea acestui drept pentru perioada anilor 2020-2023 inclusiv.

    Obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2025.

                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    MARIANA CONSTANTINESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristian Balacciu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 166 din 19 mai 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 166 din 19 mai 2025 referitoare la contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă în cazul asistenţilor personali

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 166 din 19 mai 2025 referitoare la contravaloarea indemnizaţiei de concediu de odihnă în cazul asistenţilor personali