Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 165 din 26 mai 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, precum şi cele ale art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 165 din 26 mai 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d)  şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, precum şi cele ale art. 126 alin. (5)  din Codul de procedură penală    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 165 din 26 mai 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, precum şi cele ale art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 723 din 11 august 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, precum şi cele ale art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de George Daniel Tudor şi Doina Anca Tudor în Dosarul nr. 16.987/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 789D/2018.
    2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei George Daniel Tudor, domnul avocat Alexandru Morărescu, având delegaţie depusă la dosar. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului prezent, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În legătură cu dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ apreciază că acestea sunt neconstituţionale. Susţine că art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu face referire şi la categoria martorului denunţător, categorie de martori care pune probleme inclusiv din perspectivă constituţională. Citează din jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la categoria martorului denunţător. Susţine că martorul denunţător care beneficiază de o cauză de nepedepsire sau de reducere a pedepsei este înclinat spre subiectivism şi spre inventarea anumitor fapte şi aspecte penale. Astfel, analizarea de către judecător doar a declaraţiilor acestor martori şi pronunţarea unei hotărâri penale de condamnare pe baza acestora reprezintă o eroare juridică. Judecătorul cauzei trebuie să fie reticent la declaraţiile date de un asemenea martor, tocmai din perspectiva faptului că acesta urmează să se bucure de un beneficiu. Apreciază că declaraţia martorului denunţător este o declaraţie interesată, aceasta trebuind să fie catalogată ca o declaraţie „de categorie inferioară“. În condiţiile în care aceşti martori au un beneficiu ce decurge din declaraţia dată, este evident că ei vor persista în a face declaraţii ce nu reflectă adevărul. Or, prin această modalitate de reglementare se încalcă prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21, art. 53 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, în acest sens invocând Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, şi Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, solicită respingerea acesteia ca inadmisibilă, invocând în acest sens Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    5. Prin Încheierea din 14 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 16.987/3/2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, precum şi cele ale art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de George Daniel Tudor şi Doina Anca Tudor cu ocazia soluţionării unei cauze penale.
    6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că dispoziţiile procedurale criticate nu satisfac exigenţele de claritate şi previzibilitate, îngăduind interpretarea potrivit căreia denunţătorul devine ulterior martor, cumulând cele două calităţi, iar relatările sale constituie, în aceste condiţii, atât un act de sesizare a organului de urmărire penală, cât şi un mijloc de probă.
    7. Apreciază că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, participanţii în procesul penal se împart în cinci categorii, respectiv: organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali. Coroborând aceste prevederi cu cele ale art. 288 şi următoarele din Codul de procedură penală, autorii excepţiei susţin că denunţătorul este participant în procesul penal, încadrabil în categoria „alţi subiecţi procesuali“.
    8. Totodată, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom, având atât o accepţiune restrânsă, cât şi una extinsă. Cu toate acestea, legiuitorul român nu operează această distincţie în privinţa denunţătorului. Astfel, cumularea celor două calităţi - martor şi denunţător - de către aceeaşi persoană este contrară normelor care cârmuiesc desfăşurarea procesului penal şi care sunt grupate pe instituţii juridice, în funcţie de obiectul lor de reglementare.
    9. În continuare, arată că rostul procesual al denunţului este încunoştinţarea organului de urmărire penală despre săvârşirea unei infracţiuni, acesta neconstituind mijloc de probă, nefiind menţionat ca atare de dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, denunţătorul nu ar trebui audiat ca martor în procesul penal, iar declaraţiile sale nu ar trebui să constituie mijloace de probă. Apreciază că dispoziţiile legale criticate contravin art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul legalităţii, principiu ce impune obligaţia legiuitorului ca normele juridice pe care le adoptă să fie precise, clare şi previzibile. Deoarece încalcă principiul legalităţii, imprecizia şi lipsa de previzibilitate a textelor de lege supuse controlului de constituţionalitate afectează şi dreptul la un proces echitabil.
    10. De asemenea, autorii susţin că martorii-denunţători sunt martori condiţionaţi de o dublă subiectivitate, ce derivă din statutul de denunţător şi din beneficiul pe care legea îl acordă. Persoana care formulează un denunţ penal cu rea-credinţă este pasibilă de angajarea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare şi a celei de mărturie mincinoasă. Pe de altă parte, martorul-denunţător este o persoană profund interesată de obţinerea beneficiului neangajării răspunderii penale. Astfel, martorul-denunţător îşi pierde obiectivitatea şi buna-credinţă. Mai mult, dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu se referă şi la martorul-denunţător, dându-se astfel posibilitatea instanţelor de judecată să înlăture, în multe situaţii, prezumţia de nevinovăţie, în virtutea aplicării principiului liberei aprecieri a probelor.
    11. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, susţin că noua legislaţie procesual penală prevede că în situaţia în care procurorul, în cursul urmăririi penale, a luat măsura de protecţie a martorului, indiferent de stadiul procesului, tot acesta verifică dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurii, iar în caz contrar dispune încetarea acesteia. Or, noua reglementare aduce atingere unui atribut esenţial al procesului penal, acela privind independenţa judecătorului de a soluţiona orice incident procedural invocat în faţa sa, fie că este judecător de drepturi şi libertăţi, judecător de cameră preliminară sau complet de judecată, judecătorul fiind singurul în măsură să aprecieze asupra incidentelor procesuale invocate în faţa lui.
    12. Menţinerea măsurilor de protecţie a identităţii acordate unor martori pe tot parcursul procesului poate constitui o gravă încălcare a drepturilor acuzatului. Textul criticat înlătură competenţa instanţei judecătoreşti de a se pronunţa asupra unei eventuale cereri a acuzatului de verificare a legalităţii luării, menţinerii ori ridicării măsurilor luate de procuror în cursul urmăririi penale, fiind de competenţa exclusivă a procurorului verificarea pe tot parcursul procesului a necesităţii menţinerii măsurilor de protecţie, chiar dacă acestea sunt nelegale. Aşadar, dispoziţiile de lege criticate nu oferă posibilitatea celui interesat să conteste legalitatea acordării identităţii protejate unui martor.
    13. Apreciază că procurorul este un organ care nu face parte din puterea judecătorească şi căruia nu îi este conferit atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia. Astfel, procurorul nu poate, fără a încălca dispoziţiile constituţionale, să menţină unele măsuri luate în cursul urmăririi penale ori să soluţioneze anumite cereri formulate în faza camerei preliminare, în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi ori în faţa instanţei, această atribuţie revenindu-i exclusiv judecătorului.
    14. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că denunţul este modalitatea de sesizare a organelor judiciare, alături de sesizarea din oficiu şi plângere, singurul element care diferenţiază denunţul de plângere fiind împrejurarea că autorul denunţului nu a suferit o vătămare prin infracţiune. Din această perspectivă, instanţa apreciază că în faţa organelor judiciare, denunţătorul nu ar putea fi audiat decât în calitate de martor, ca fiind o persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Din punctul de vedere al instanţei, denunţătorul, persoana care face un denunţ (încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni, potrivit art. 290 din Codul de procedură penală) este implicit persoana care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt. Eliminarea persoanei care face un denunţ din categoria martorilor ar însemna ca organele judiciare să fie lipsite de posibilitatea de a afla fapte sau împrejurări de fapt în legătură cu respectiva faptă tocmai de la o persoană care cunoaşte aceste aspecte, deşi, pe de altă parte, legiuitorul a obligat o astfel de persoană să dea declaraţii în calitate de martor. Legiuitorul nu a acordat o valoare prestabilită probei cu martori, mărturiile oricărui martor fiind reţinute în măsura în care se coroborează cu restul probelor administrate. Spre deosebire de probele ştiinţifice - rapoarte de constatare tehnico-ştiinţifică, expertize, experimentul judiciar -, care sunt în cea mai mare măsură caracterizate de obiectivism, declaraţiile martorilor sunt subiective, fiecare martor declarând aspectele de care are cunoştinţă, prin prisma propriei percepţii. Tocmai de aceea, potrivit art. 103 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate, o condamnare fiind dispusă doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Denunţul este verificat prin administrarea altor probe, acţiunea penală fiind pusă în mişcare doar când există probe care să confirme aspectele denunţate. Instanţa are în vedere multitudinea de infracţiuni prevăzute atât în Codul penal, cât şi în legi speciale (spre exemplu, traficul de droguri, traficul de persoane), pentru care denunţul reprezintă o modalitate frecventă de sesizare a organelor de urmărire penală, declaraţiile autorilor denunţurilor cuprinzând fapte şi împrejurări importante pentru derularea anchetei. Pe de altă parte, instanţa reaminteşte că scopul prevederilor de la art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală vizează imposibilitatea inculpatului de a interoga investigatorul, colaboratorul sau martorul protejat, astfel încât necesitatea protecţiei să nu aducă atingere substanţei dreptului la apărare. În cazul mărturiei autorului unui denunţ, inculpatul nu este împiedicat să-şi exercite pe deplin dreptul la apărare, un astfel de martor stând personal în faţa instanţei, fiind supus oricărui interogatoriu prevăzut de lege, neexistând nicio asemănare între modalitatea în care este audiat autorul unui denunţ şi cea în care este audiat martorul protejat, investigatorul ori colaboratorul. Prin urmare, în cazul martorilor „obişnuiţi“, cum ar fi şi cazul autorului unui denunţ, trebuie respectat principiul egalităţii armelor, astfel încât procedura în ansamblu să îmbrace un caracter echitabil în raporturile dintre acuzare şi apărare.
    15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa apreciază că sunt supuse atenţiei Curţii Constituţionale unele lipsuri ale normei legale criticate, iar nu încălcări ale unor dispoziţii constituţionale. Codul de procedură penală prevede situaţiile în care un martor este protejat atunci când viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a sa sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor furnizate organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, atât în cursul urmăririi penale (art. 126 din Codul de procedură penală), cât şi în cursul judecăţii (art. 127 şi art. 128 din Codul de procedură penală), fiecăruia dintre organele statului abilitate să asigure protecţia fiindu-i stabilite atribuţii atât în luarea măsurilor adecvate, cât şi în ridicarea acestor măsuri. Din examinarea textelor de lege anterior menţionate, se observă că legiuitorul a urmărit să menţină atribuţii de ridicare a măsurilor aceloraşi organe ale statului care au şi atribuţiile de luare a acestora. În concluzie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    16. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, precum şi cele ale art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:
    - Art. 97 alin. (2) lit. d): „(2) Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: [...] d) declaraţiile martorilor.“;
    – Art. 103 alin. (2) şi (3):
    "(2) În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
(3) Hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.“;"

    – Art. 114 alin. (1): „Poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.“;
    – Art. 115 alin. (1): „Orice persoană poate fi citată şi audiată în calitate de martor, cu excepţia părţilor şi a subiecţilor procesuali principali.“;
    – Art. 126 alin. (5): „Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.“

    20. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ, Curtea observă că autorii acesteia formulează critici de neconstituţionalitate dintr-o dublă perspectivă, şi anume, pe deo parte, se critică posibilitatea dobândirii calităţii de martor de către denunţător, iar, pe de altă parte, forţa probantă a declaraţiei de martor date de denunţător. Având în vedere aceste aspecte, Curtea reţine că a analizat anterior aceste critici de neconstituţionalitate, apreciindu-le neîntemeiate, prin Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 6 august 2019, şi Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019.
    22. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, şi anume martor este persoana care nu are calitatea de subiect procesual principal sau parte, constituite ca atare în proces.
    23. Din perspectivă convenţională, Curtea a observat că, potrivit art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 paragraful 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiaţi martori care să-l disculpe, în aceleaşi condiţii în care sunt audiaţi şi interogaţi martorii acuzării; el constituie o aplicaţie a principiului contradictorialităţii în procesul penal şi, în acelaşi timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Referitor la art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de exemplu, în Hotărârea din 24 februarie 2009, pronunţată în Cauza Tarău împotriva României, paragrafele 69 şi 70, că „admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele adunate de ele. Cerinţele paragrafului 3 al art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepţii, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 şi 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate şi suficiente de a contesta o mărturie a acuzării şi de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziţiei sau mai târziu. Aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri, în anumite circumstanţe poate fi necesar ca autorităţile judiciare să recurgă la depoziţii ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta aceste depoziţii, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d). Totuşi, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6“.
    24. Totodată, Curtea Constituţională, având în vedere cele statuate de instanţa europeană, a reţinut că noţiunea de „martor“ are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, paragraful 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor - stricto sensu - sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o „mărturie în acuzare“, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Kaste şi Mathisen împotriva Norvegiei, paragraful 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunţată în Cauza Luca împotriva Italiei, paragraful 41) (a se vedea Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 5 noiembrie 2018, paragrafele 16 şi 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 4 iulie 2016, paragrafele 19-21, şi Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 540 din 29 iunie 2018, paragrafele 27 şi 28).
    25. Plecând de la aceste premise, Curtea a reţinut că ideea de bază a reglementării instituţiei denunţătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunţul are cunoştinţă de săvârşirea unor fapte care pot constitui infracţiune. Mai mult, Curtea a observat că, în totalitatea cazurilor, denunţul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunţul poate constitui o „mărturie în acuzare“, cu consecinţa dobândirii de către denunţător a calităţii de „martor“.
    26. În ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiei de martor dată de denunţător - critica ce vizează art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală -, Curtea observă că, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză“.
    27. Curtea a observat că legiuitorul, prin dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
    28. Curtea a apreciat, luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, reglementând dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenţei unor situaţii în care persoanele anterior menţionate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public şi contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanţiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.
    29. Or, din perspectiva denunţătorului, în condiţiile în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi acesta dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunţătorul nu dobândeşte calitatea de martor protejat (în sens larg), dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile, denunţătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică şi contradictorie, cu respectarea dispoziţiilor referitoare la audierea martorilor.
    30. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situaţii, după cum există sau nu există un interes în obţinerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunţătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declaraţia sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declaraţia oricărui alt martor, beneficiind de acelaşi tratament.
    31. În cazul în care denunţătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, reiese că, din această perspectivă, poziţia sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente.
    32. Or, astfel cum s-a arătat, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declaraţiile părţii (persoanei) vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepţia declaraţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală, celelalte declaraţii au o valoare probatorie necondiţionată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declaraţiei martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca şi serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezăşie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declaraţiilor făcute de martori.
    33. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    34. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că autorii acesteia invocă neconstituţionalitatea prevederilor criticate în etapa judecăţii în fond a cauzei, Curtea fiind sesizată cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate printr-o încheiere pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, şi nu printr-o încheiere a judecătorului de cameră preliminară. Însă textul criticat vizează dispunerea măsurilor de protecţie a martorilor în etapa urmăririi penale, iar contestarea acestora ar fi fost posibilă în etapa camerei preliminare, în cursul căreia ar fi trebuit să fie formulată şi această excepţie, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Prin urmare, din perspectiva anterior arătată, dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în faza procesuală în care aceasta a fost invocată.
    35. Or, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia“. Prin urmare, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 19 iunie 2019, prin care Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, reţinând că excepţia a fost invocată în etapa judecăţii în fond a cauzei, neavând legătură cu soluţionarea cauzei, în faza procesuală în care aceasta a fost invocată.
    36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de George Daniel Tudor şi Doina Anca Tudor în Dosarul nr. 16.987/3/2017 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. d) şi ale art. 103 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 114 alin. (1) şi ale art. 115 alin. (1) din acelaşi act normativ sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (5) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de aceleaşi părţi în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 26 mai 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Daniela Ramona Mariţiu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016