Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 162 din 26 martie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 10 şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 162 din 26 martie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7, art. 10 şi art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 824 din 10 octombrie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Cătălina │- │
│Turcu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti, în Dosarul nr. 4.436/333/2016 al Judecătoriei Vaslui, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.175D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Dosarul se află la al doilea termen de judecată. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 3 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 4.436/333/2016, Judecătoria Vaslui a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 77/2016. Excepţia a fost ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti, într-o cauză având ca obiect o contestaţie întemeiată pe prevederile Legii nr. 77/2016.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că textele de lege criticate sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece dreptul consumatorului este unul discreţionar, acesta putând alege în orice moment obligarea instituţiei creditoare la achiziţionarea imobilului.
    6. Totodată, autorul apreciază că textele de lege criticate aduc atingere art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât consacră efectul retroactiv al legii, în totalitatea sa. Astfel, Legea nr. 77/2016 este aplicabilă contractelor de credit încheiate anterior intrării sale în vigoare, precum şi executărilor silite demarate anterior acestui moment, indiferent de stadiul lor. Autorul excepţiei susţine că legea nouă adaugă raportului juridic născut sub imperiul legii vechi o instituţie juridică cu caracter de noutate faţă de dispoziţiile legale aplicabile la data încheierii raportului juridic avut în vedere de părţi. Prin aplicarea legii noi se ajunge, aşadar, la o altă consecinţă, la alte efecte ale contractului şi la un alt mecanism de stingere a obligaţiilor decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate contractele. Pentru contractele încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu pot fi avute în vedere alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea sub imperiul căreia au fost încheiate.
    7. Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016 contravin dreptului la apărare şi celui privind accesul la justiţie, având în vedere că obiectul contestaţiei este limitat strict la condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 - dispoziţii care sunt neconstituţionale în raport cu libertatea economică şi dreptul de proprietate. Practic, deşi creditorul are dreptul de a contesta notificarea cu privire la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului afectat garanţiei, prin darea în plată, acesta nu poate formula nicio apărare cu privire la drepturile sale şi cu privire la aspectele particulare ale speţei care ar putea conduce, eventual, la o inadmisibilitate a notificării. Având în vedere că, faţă de condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, se conferă un drept general tuturor consumatorilor, fără a se avea în vedere o reechilibrare a contractului, în contextul în care executarea acestuia ar deveni prea oneroasă pentru consumator, din diverse circumstanţe excepţionale, limitarea obiectului contestaţiei strict la aceste motive echivalează, în cele din urmă, cu o îngrădire nejustificată a dreptului la apărare şi a accesului la justiţie, care, în aceste condiţii, devin ineficace şi iluzorii.
    8. Autorul excepţiei mai susţine că, prin dispoziţiile criticate, se aduce o atingere nepermisă dreptului de proprietate privată al creditorului asupra sumelor de bani acordate cu titlu de împrumut, sume care nu se vor mai restitui în integralitate, ca urmare a aplicării Legii nr. 77/2016. Or, creditorii deţin un drept de proprietate asupra întregii sume acordate cu titlu de împrumut, iar dispoziţiile legale prin care se prevede recuperarea creanţei numai în limita valorii imobilului adus în garanţie şi supus transferului forţat de proprietate echivalează cu o expropriere, câtă vreme nu se va recupera toată suma acordată. Această expropriere nu se produce în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, întrucât pierderea dreptului de proprietate asupra creanţei nu este compensată de o prealabilă şi dreaptă despăgubire, iar această pierdere nu operează pentru o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii.
    9. Limitarea gravă adusă dreptului de proprietate prin mecanismul dării în plată nu se încadrează în limitele permise de art. 53 din Constituţie, pierderea dreptului de proprietate nefiind proporţională cu scopul urmărit, elementul de protecţie socială neregăsindu-se în condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. Trebuie verificat şi raportul de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite. Legea aplică acelaşi tratament juridic pentru situaţii diferite, aspect ce determină suportarea unei sarcini excesive pentru creditor, care este nevoit să renunţe la dreptul de proprietate asupra creanţei sale, deşi debitorul nu înregistrează nicio dificultate în continuarea creditului. Dreptul debitorului de a nu fi urmărit silit pentru întreaga creanţă datorată nu poate avea natura unui scop legitim.
    10. Prin prisma art. 45, în coroborare cu art. 135 din Constituţie, statul are obligaţia de a nu schimba sau altera scopul activităţii unui actor în viaţa economică, altfel se încalcă libertatea comerţului. Textele de lege criticate conduc la schimbarea naturii activităţii instituţiilor de credit şi instituţiilor financiar nebancare, din comerţul cu bani în comerţul cu imobile. Instituirea unui drept unilateral, potestativ, al consumatorului şi a unei obligaţii corelative a creditorului pentru a accepta darea în plată, sub sancţiunea pronunţării unei hotărâri de către instanţa de judecată, încalcă evident libertatea economică a creditorului, care este silit să accepte o altă modalitate de valorificare a creanţei decât aceea ce rezultă din scopul activităţii sale şi natura contractelor încheiate.
    11. Libera iniţiativă ar însemna libertatea persoanei de a desfăşura activitatea economică, în modalitatea pe care aceasta o consideră cea mai potrivită pentru a-şi atinge scopul, uzând de mijloacele juridice pe care le are la dispoziţie. În desfăşurarea activităţii sale economice, persoana este liberă să îşi aleagă partenerii contractuali şi clienţii. Ca o consecinţă, deşi libertatea contractuală nu are valenţe constituţionale exprese, ea ar putea fi subsumată conceptului de liberă iniţiativă, deoarece mijlocul juridic prin care persoana participă la viaţa economică este contractul, ca formă de manifestare a libertăţii contractuale.
    12. Judecătoria Vaslui apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    13. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    14. Guvernul opinează în sensul respingerii criticilor de neconstituţionalitate ca neîntemeiate sau inadmisibile, în acord cu jurisprudenţa instanţei constituţionale, şi anume Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016.
    15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut de instanţa care a sesizat Curtea, îl constituie dispoziţiile art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. Din examinarea motivării formulate de autorul excepţiei, precum şi a actelor existente la dosarul cauzei, rezultă că acesta se află în ipoteza prevăzută de art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, articol ce nu poate fi disociat de celelalte articole criticate. Prin urmare, Curtea va reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 11 teza întâi raportat la art. 3, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7 şi art. 10 din Legea nr. 77/2016, asupra cărora se va pronunţa prin prezenta decizie.
    18. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) sub aspectul criteriilor de calitate a legii, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 - Dreptul la apărare, art. 44 - Dreptul de proprietate, art. 45 - Libertatea economică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 135 - Economia, precum şi prevederilor art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în cauză, contractul de credit a fost încheiat între bancă şi consumatorii care doresc să dea în plată imobilul înaintea intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, dată anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016. Totodată, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei […]“.
    20. Curtea constată că autorul excepţiei a invocat neconstituţionalitatea art. 3 din Legea nr. 77/2016, fără să se raporteze în mod distinct la cele două teze ale acestuia, respectiv teza care vizează aplicabilitatea noului Cod civil [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“] şi teza care vizează aplicabilitatea vechiului Cod civil. În aceste condiţii, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, nefiind îndeplinită condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei.
    21. Curtea reţine că prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, anterior sesizării Curţii Constituţionale în prezenta cauză, a constatat că prevederile art. 11 teza întâi, raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016, sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Având în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“, Curtea va respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a art. 11 teza întâi, raportat la dispoziţiile art. 3 teza a doua, art. 4 alin. (1) şi art. 7 alin. (1)-(3) şi (5) şi (6) din Legea nr. 77/2016.
    22. Prin Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragraful 28, Curtea a statuat, făcând referire la jurisprudenţa sa, în esenţă, că Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 este o decizie interpretativă, or, în cazul deciziilor interpretative, în măsura în care aspectele de neconstituţionalitate deduse din motivarea autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate nu vizează înţelesul normelor juridice, care a fost exclus din sfera cadrului constituţional, nu este incident art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, instanţa de contencios constituţional urmând să analizeze fondul excepţiei de neconstituţionalitate [a se vedea şi Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 48].
    23. Pornind de la aceste considerente, Curtea va analiza pe fond excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 5 alin. (1) şi (3), art. 7 alin. (4) şi art. 10 din Legea nr. 77/2016.
    24. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin prisma criticilor formulate de autorul excepţiei, Curtea va face referire la paragrafele 30-35 din Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018, prin care s-a statuat că aprecierea asupra ruinei (iminente) contractuale a debitorului nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a debitorului ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat [referitor la noţiunea de ruină (iminentă) a debitorului a se vedea Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 35 şi 37, iar cu privire la noţiunea de risc supraadăugat, a se vedea Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragrafele 96 şi 97].
    25. În ceea ce priveşte criteriile care trebuie avute în vedere atunci când se constată apariţia riscului supraadăugat, Curtea a reiterat cele reţinute în paragraful 98 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016. Astfel, evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi a pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea limitei dintre cele două categorii de riscuri - riscul inerent contractului asumat de părţi în mod voluntar şi riscul supraadăugat, care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre părţi - determinând, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în sensul adaptării contractului la noile condiţii. Efectele juridice ale acestei intervenţii se vor produce numai pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.
    26. Prin urmare, Curtea a reţinut că, după constatarea intervenirii unui risc supraadăugat în derularea contractului de credit, vor fi evaluate, în considerarea circumstanţelor specifice fiecărui contract de credit, remediile care urmează a fi dispuse, adaptarea sau, după caz, încetarea contractului. Dar, indiferent care dintre cele două soluţii va fi adoptată, aceasta va trebui să respecte exigenţa ca riscul supraadăugat să fie suportat împreună de debitor şi creditor, în mod echitabil. O asemenea exigenţă este impusă, pe de o parte, de faptul, subliniat de Curte în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 102, că niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului şi, pe de altă parte, de faptul, de asemenea subliniat în decizia antereferită [paragraful 99], că echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Cu alte cuvinte, însăşi natura conceptului de risc supraadăugat, premisa constatării impreviziunii contractuale, impune, cu necesitate, ca acesta să fie suportat împreună de părţile contractului de credit (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, paragraful 31).
    27. Curtea a mai reţinut că impreviziunea vizează numai o ruină contractuală, care afectează utilitatea socială a contractului de credit, şi nicidecum o ruină personală a debitorului. Astfel, în evaluarea impreviziunii, se vor analiza, exclusiv, prestaţiile părţilor din contractul de credit, de natură să determine ruina contractuală a debitorului, şi nu se vor avea în vedere aspectele financiare/materiale, care nu se află în legătură cu contractul de credit. În caz contrar, ar fi alterată noţiunea de impreviziune contractuală, care s-ar deplasa, în cazul dat, de la evaluarea dezechilibrului dintre prestaţiile părţilor, la analiza caracterului suficient sau insuficient al veniturilor debitorului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, paragraful 32).
    28. În considerarea celor anterior expuse, Curtea a constatat că debitorul care solicită, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 77/2016, darea în plată a imobilului, sub condiţia îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, se află într-o situaţie diferită de aceea a debitorului care, în temeiul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 464 din 26 iunie 2015, iniţiază procedura de insolvenţă, noţiunea de insolvenţă fiind definită în prevederile art. 3 pct. 12 din Legea nr. 151/2015, potrivit cărora „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, paragraful 33).
    29. În concluzie, Curtea a reţinut că instanţa judecătorească învestită, în temeiul art. 7 sau, după caz, art. 8 din Legea nr. 77/2016, cu soluţionarea unor acţiuni având ca obiect contestaţii formulate de creditori şi, respectiv, acţiuni ale debitorilor, ca expresie a obligaţiei statului de a garanta dreptul de proprietate privată, nu va analiza dacă patrimoniul debitorului se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor, pe măsură ce acestea devin scadente, ci îşi va limita analiza la dinamica obligaţiilor reciproce întemeiate pe contractul de credit şi, în măsura în care va ajunge la concluzia că această dinamică este de natură să conducă la ruina contractuală a debitorului, prin materializarea riscului supraadăugat, va putea constata intervenţia impreviziunii contractuale. Aşadar, instanţa judecătorească, în evaluarea impreviziunii, nu poate împrumuta elemente/criterii specifice procedurii insolvenţei persoanei fizice (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, paragraful 35).
    30. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, şi anume Codului civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează (a se vedea Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 115).
    31. În ceea ce priveşte criticile formulate din perspectiva art. 21 şi art. 24 din Constituţie şi care vizează prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016, în paragraful 116 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a reţinut că instituţia impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.
    32. Referitor la critica privind încălcarea art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se impune reiterarea celor reţinute în paragraful 128 al Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016. Astfel, în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, paragraful 19), Curtea a statuat că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia, şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (în acest sens a se vedea şi Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). De asemenea Curtea a statuat, prin Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, că, în temeiul art. 44 din Constituţie, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială, în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă, limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59-60). Dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate.
    33. Referitor la critica ce priveşte art. 11 teza întâi, raportat la art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, prin Decizia nr. 92 din 28 februarie 2017, paragrafele 50-60, Curtea a reţinut că, reglementând procedura dării în plată ca expresie a impreviziunii contractuale, legiuitorul, prin textele de lege criticate, a pus la îndemâna debitorului obligaţiei un mecanism procedural specific, prin efectul căruia are loc o suspendare de drept a executării plăţilor, pe care debitorul le-ar datora în temeiul contractului de credit. Suspendarea plăţilor aferente contractului de credit intervine ca un accesoriu al deciziei unilaterale a acestuia, prin care apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate inerente procedurii dării în plată, însă, pe perioada suspendării plăţilor, celelalte obligaţii ale debitorului, rezultate din acesta, se execută în continuare. Curtea a constatat că un asemenea mecanism procedural nu este de natură să afecteze sau să anuleze dreptul de proprietate privată al creditorului, pentru că suspendarea plăţilor este o măsură imediată, menită să înlăture efectele negative asupra patrimoniului acestuia, în condiţiile în care creditorul decide să demareze o procedură judiciară. Ca atare, Curtea, având în vedere conţinutul normativ al art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, a constatat că acestea reglementează o intervenţie etatică în ceea ce priveşte executarea contractelor de credit aflate în curs. De principiu, niciun text constituţional nu împiedică legiuitorul să intervină în executarea acestor contracte, în vederea reechilibrării lor, cu respectarea condiţiilor impuse prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, referitoare la buna-credinţă şi echitatea ce trebuie să guverneze această materie. Însă intensitatea acestei intervenţii, privită din perspectiva exigenţelor Constituţiei, trebuie evaluată prin prisma testului de proporţionalitate, dezvoltat de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (a se vedea în acest sens Decizia nr. 75 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 21 aprilie 2015, sau Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013). Curtea a mai constatat că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit, intervenţia statului, operată prin textele de lege criticate, urmăreşte un scop legitim, ce se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului, prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit, în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. De asemenea, Curtea a arătat că măsura critică este adecvată, necesară şi respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii, ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private.
    34. Referitor la criticile privind dispoziţiile Legii nr. 77/2016, formulate din perspectiva art. 45 şi art. 135 din Constituţie, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 35 din 19 ianuarie 2017, paragraful 65, că prin art. 45 din Constituţie se garantează accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora, în condiţiile legii. Or, dispoziţiile criticate din Legea nr. 77/2016 se pot încadra în această categorie - în condiţiile legii - legiuitorul constituant însuşi acordându-i legiuitorului ordinar prerogativa de a stabili condiţiile exercitării accesului liber al persoanei la o activitate economică, precum şi libera iniţiativă. De altfel, Curtea Constituţională a stabilit, în Decizia nr. 282 din 8 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014, paragraful 16, că principiul libertăţii economice nu este un drept absolut al persoanei, ci este condiţionat de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale, precum şi asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.
    35. Cu privire la criticile formulate din perspectiva prevederilor art. 53 din Constituţie, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă.
    36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3, art. 4 alin. (1) şi art. 7 alin. (1)-(3) şi (5) şi (6) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea Bancpost - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 4.436/333/2016 al Judecătoriei Vaslui.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe, şi constată că dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la celelalte prevederi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Judecătoriei Vaslui şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 26 martie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Cătălina Turcu


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice