Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 16 din 17 septembrie 2018  interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 16 din 17 septembrie 2018 interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 927 din 2 noiembrie 2018
    Dosar nr. 1.512/1/2018

┌──────────┬───────────────────────────┐
│Ilie │- vicepreşedintele Înaltei │
│Iulian │Curţi de Casaţie şi │
│Dragomir │Justiţie, preşedintele │
│ │completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Mirela │- preşedintele delegat al │
│Sorina │Secţiei penale │
│Popescu │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lavinia │- preşedintele delegat al │
│Curelea │Secţiei I civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eugenia │- pentru preşedintele │
│Voicheci │Secţiei a II-a civile │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Corina │- preşedintele Secţiei de │
│Alina │contencios administrativ şi│
│Corbu │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Gheorghe │- judecător la Secţia │
│Aurel Ilie│penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ştefan │- judecător la Secţia │
│Pistol │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu │penală │
│Rus │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Oana │- judecător la Secţia │
│Burnel │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Luciana │- judecător la Secţia │
│Mera │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Maricela │- judecător la Secţia │
│Cobzariu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia │
│Grădinaru │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lucia │- judecător la Secţia │
│Tatiana │penală │
│Rog │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Aida Popa │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia │
│Horia │penală │
│Şelaru │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Marius Dan│- judecător la Secţia │
│Foitoş │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Dan Andrei│- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ionuţ │- judecător la Secţia │
│Mihai │penală │
│Matei │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Florentin │- judecător la Secţia I │
│Sorin │civilă │
│Drăguţ │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia I │
│Elena │civilă │
│Popoiag │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu│II-a civilă │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Carmen │- judecător la Secţia a │
│Trănica │II-a civilă │
│Teau │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Florentina│- judecător la Secţia de │
│Dinu │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andreea │- judecător la Secţia de │
│Marchidan │contencios administrativ şi│
│ │fiscal │
└──────────┴───────────────────────────┘

    Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.512/1/2018 este constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 27^1 şi art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror şef al Biroului de reprezentare, Serviciul judiciar penal, Secţia juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    La şedinţa de judecată participă doamna judecător Iura Elena Veronica Andreea, judecător cu atribuţii pentru unificarea practicii judiciare în cadrul Curţii de Apel Bucureşti.
    De asemenea, la şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.
    Magistratul-asistent referă faptul că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat tuturor membrilor completului de judecată.
    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare Sesizarea nr. 2/5.402/C din data de 4 iunie 2018 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti cu privire la următoarea problemă de drept: „Natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală şi consecinţele nerespectării acestuia.“
    Opinia reprezentatului Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, doamna judecător Iura Elena Veronica Andreea, a fost în sensul că termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage decăderea organelor judiciare din dreptul de a proceda la verificarea măsurii preventive în cauză şi nici sancţiunea nulităţii.
    În acest sens, s-a arătat că termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen menit a disciplina procesul penal şi a asigura un grad ridicat de ritmicitate, astfel încât dreptul la un proces echitabil să se subsumeze noţiunii de termen rezonabil, astfel cum este definită prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    Astfel, în condiţiile în care judecătorul poate verifica legalitatea şi temeinicia măsurii preventive chiar şi în ziua sesizării prin rechizitoriu, s-a apreciat că este evident că termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage imposibilitatea verificării măsurii preventive în termenul de 3 zile prevăzut de art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală.
    Prin urmare, s-a arătat că nu se poate pune în discuţie problema nulităţii relative sau absolute a sesizării instanţei cu rechizitoriul şi nici a încheierii prin care s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive într-o asemenea ipoteză.
    De asemenea, s-a susţinut că analiza teleologică a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală şi art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală poate conduce la concluzia, rezultată din cumularea termenului prevăzut de art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală - 3 zile, cu termenul prevăzut de art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală - 48 de ore, că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală de 5 zile are ca finalitate evitarea situaţiilor în care măsura preventivă încetează de drept.
    Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că examenul jurisprudenţial efectuat a evidenţiat mai multe orientări cu privire la obiectul recursului în interesul legii şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare.
    Soluţia propusă de reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost aceea conform căreia termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen dilatoriu, de regresiune.
    Preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
    constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    1. Problema de drept care a generat practica neunitară
    Prin recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte „Natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală şi consecinţele nerespectării acestuia.“

    2. Examenul jurisprudenţial
    Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a relevat împrejurarea că interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală nu se realizează unitar, fiind evidenţiate două orientări în ceea ce priveşte consecinţele nerespectării termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    I. Într-o orientare a practicii s-a considerat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen peremptoriu, a cărui nerespectare atrage decăderea organelor judiciare din dreptul de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză.
    În susţinerea acestei opinii s-au avut în vedere următoarele considerente:
    - natura acestui termen şi consecinţele nerespectării sale sau statuat prin deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, respectiv nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016;
    – Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 276 din 28 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, este una de respingere ca inadmisibilă a sesizării, dar aceasta are un caracter obligatoriu. Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale toate deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor;
    – nerespectarea de către procuror a termenului legal de sesizare cu rechizitoriul, în cazul inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, determină nelegalitatea sesizării judecătorului de cameră preliminară în ceea ce priveşte verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea efectuării, din oficiu, a verificării legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive; a interpreta în sens contrar, respectiv în sensul că, prin nerespectarea termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, doar procurorul este decăzut din dreptul de a solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive şi menţinerea acestei măsuri, judecătorul de cameră preliminară fiind obligat să procedeze la efectuarea acestei verificări, indiferent de momentul la care este sesizat, înseamnă a lipsi de esenţă prevederile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, instituite tocmai cu scopul de a asigura garanţii suficiente inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, pentru respectarea dreptului fundamental la apărare.


    II. Într-o altă opinie se consideră că termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage decăderea organelor judiciare din dreptul de a proceda la verificarea măsurii preventive în cauză şi nici sancţiunea nulităţii.
    În susţinerea acestei opinii au fost avute în vedere următoarele considerente:
    - termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală nu urmăreşte asigurarea exercitării plenare a dreptului la apărare, ci este un termen menit a disciplina procesul penal şi a asigura un grad ridicat de ritmicitate, astfel încât dreptul la un proces echitabil să se subsumeze noţiunii de termen rezonabil, astfel cum este definită prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

    În acest sens, s-a avut în vedere că, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
    Cum judecătorul este obligat la verificarea măsurii în termen de maximum 3 zile, adică cu două zile înainte de expirarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, este evident că acest din urmă termen nu a fost prescris pentru asigurarea dreptului la apărare.
    În condiţiile în care judecătorul poate verifica legalitatea şi temeinicia măsurii preventive chiar şi în ziua sesizării prin rechizitoriu, este evident că termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage imposibilitatea verificării măsurii preventive în termenul de 3 zile prevăzut de art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală; fiind vorba tot de un termen de recomandare, a cărui menire este de a disciplina şi dinamiza procesul penal, nu se poate pune în discuţie problema nulităţii relative sau absolute a sesizării instanţei cu rechizitoriul şi nici a încheierii prin care s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive într-o asemenea ipoteză.

    III. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    În jurisprudenţa instanţei supreme a fost identificată Încheierea nr. 509 din data de 12 mai 2017 pronunţată în Dosarul nr. 298/42/2017/a1.1, prin care s-a admis contestaţia inculpatului şi s-a constatat încetată de drept măsura arestării preventive. În considerentele acesteia, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a constatat că în cauză nu au fost respectate prevederile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, întrucât rechizitoriul şi dosarul de urmărire penală nu au fost înaintate instanţei cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive. S-a arătat că termenul regresiv de 5 zile are natura unui termen procedural imperativ, iar sancţiunea pentru nerespectarea sa este conform art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.


    3. Opinia Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti
    Soluţia propusă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti este aceea că termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage decăderea organelor judiciare din dreptul de a proceda la verificarea măsurii preventive în cauză şi nici sancţiunea nulităţii.
    În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că termenul de 5 zile prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen menit a disciplina procesul penal şi a asigura un grad ridicat de ritmicitate, astfel încât dreptul la un proces echitabil să se subsumeze noţiunii de termen rezonabil, astfel cum este definită prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
    În acest sens, s-a reţinut că, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive,
    înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului şi, cum judecătorul este obligat la verificarea măsurii în termen de maximum 3 zile, adică cu două zile înainte de expirarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, este evident că acest din urmă termen nu a fost prescris pentru asigurarea dreptului la apărare.
    În condiţiile în care judecătorul poate verifica legalitatea şi temeinicia măsurii preventive chiar şi în ziua sesizării prin rechizitoriu, este evident că termenul de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage imposibilitatea verificării măsurii preventive în termenul de 3 zile prevăzut de art. 207 alin.(2) din Codul de procedură penală.
    Fiind vorba tot de un termen de recomandare, a cărui menire este de a disciplina şi dinamiza procesul penal, nu se poate pune în discuţie problema nulităţii relative sau absolute a sesizării instanţei cu rechizitoriul şi nici a încheierii prin care s-a verificat legalitatea şi temeinicia măsurii preventive într-o asemenea ipoteză.
    De asemenea, analiza teleologică a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală şi art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală poate conduce la concluzia, rezultată din cumularea termenului prevăzut de art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală (3 zile) cu termenul prevăzut de art. 205 alin. (1) din Codul de procedură penală (48 de ore), că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală (de 5 zile) are ca finalitate evitarea situaţiilor în care măsura preventivă încetează de drept.
    Natura şi consecinţele nerespectării termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală au fost analizate prin deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 437 din 10 iunie 2016, nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, respectiv nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016.
    Prin aceste decizii au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 - Decizie preluată ulterior în deciziile nr. 1.415/2009 şi nr. 415/2010 pronunţate de instanţa de contencios constituţional - s-a stabilit caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională a României.
    Însă prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, a fost definită sfera deciziilor pronunţate de instanţa de contencios constituţional ce produc efecte obligatorii erga omnes ca incluzând exclusiv decizii de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate.
    Astfel, prin această decizie s-au reţinut următoarele: „În ceea ce priveşte conturarea sferei obligativităţii erga omnes a deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, mai trebuie adăugat că, astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate. Desigur, aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar încălca autoritatea lucrului judecat. Dar într-un alt proces excepţia poate fi reiterată, dânduse astfel posibilitatea reanalizării de către Curtea Constituţională a aceleiaşi probleme de neconstituţionalitate, ca urmare a invocării unor temeiuri noi ori a intervenirii altor elemente noi, care să determine modificarea jurisprudenţei Curţii.“
    Cum prin deciziile Curţii Constituţionale a României nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, respectiv nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceste decizii nu pot fi considerate ca impunându-se cu autoritate de lucru judecat.
    De altfel, o altă interpretare ar paraliza, ulterior pronunţării acestor decizii, orice alt demers vizând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Sancţiunea decăderii şi, subsecvent, nulitatea actului făcut peste termen - sancţiuni prevăzute de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală - nu pot fi incidente în cazul nerespectării, de către procuror, a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Aceasta, întrucât în ipoteza inculpatului aflat sub puterea unei măsuri preventive trimis în judecată verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive se realizează de judecător din oficiu, conform art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, neexistând - spre deosebire de ipoteza propunerii de prelungire a măsurii preventive, avută în vedere prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015 - un titular exclusiv al sesizării cu o propunere de menţinere, înlocuire sau revocare a măsurii preventive.
    În acest sens, se constată faptul că dispoziţiile art. 330 din Codul de procedură penală prevăd posibilitatea inserării în cuprinsul rechizitoriului a unei propuneri privind măsurile preventive (deci o asemenea menţiune are caracter facultativ), judecătorului revenindu-i obligaţia de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii preventive independent de existenţa sau inexistenţa unei asemenea propuneri formulate de procuror.

    4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este aceea conform căreia natura termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este aceea de termen dilatoriu, de regresiune, sancţiunea nerespectării fiind nulitatea actului făcut cu încălcarea sa.
    În susţinerea acestei opinii, s-a arătat că potrivit art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul în care, faţă de inculpatul cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată a fost luată şi o măsură preventivă, procurorul are obligaţia sesizării judecătorului de cameră preliminară cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea acestei măsuri.
    Totodată, s-a reţinut că în materia măsurilor preventive, termene similare sunt reglementate şi pentru propunerea de prelungire a arestării preventive [art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală], prelungirea măsurii arestului la domiciliu [art. 222 alin. (1) din Codul de procedură penală].
    S-a reţinut că în efectuarea controlului de constituţionalitate a art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a constatat, prin Decizia nr. 336/2015, că termenul reglementat de textul de lege are natura juridică a unui termen peremptoriu, aceasta fiind singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei (paragrafele 36 şi 48).
    De asemenea, instanţa de contencios constituţional a reţinut că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective (paragraful 42), subliniind că „raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate“ (paragraful 48).
    În ceea ce priveşte sancţiunea pe care Curtea Constituţională o arată ca fiind incidentă în cazul nerespectării termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive“, aceasta este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen, conform art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Invocând argumentaţia similară expusă prin decizia menţionată privind natura juridică a termenului de depunere la judecătorul de drepturi şi libertăţi a propunerii de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei şi a efectelor nerespectării acestui termen prin deciziile nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016; nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016; nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016; nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017; nr. 702 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 19 aprilie 2017; nr. 729 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 23 februarie 2017; nr. 53 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 11 mai 2017; nr. 155 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 22 mai 2017; nr. 144 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 6 iunie 2018, „au fost respinse ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.“
    Prin aceste decizii, instanţa de contencios constituţional a statuat că „termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu“ (paragraful 19 din Decizia nr. 145/2016, paragraful 28 din Decizia nr. 251/2016, paragraful 23 din Decizia nr. 698/2016, paragraful 22 din Decizia nr. 702/2016, paragraful 25 din Decizia nr. 53/2017).
    De asemenea, a reţinut că „dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen“ (paragraful 18 din Decizia nr. 276/2016; paragraful 25 din Decizia nr. 698/2016; paragraful 24 din Decizia nr. 702/2016 şi paragraful 27 din Decizia nr. 53/2017).
    Mai mult, argumentul de ordin jurisprudenţial conform căruia acest termen ar fi unul de recomandare a fost apreciat de Curtea Constituţională că „nu relevă decât o chestiune de greşită interpretare şi aplicare a legii, care poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar.“ (paragraful 20 din Decizia nr. 276/2016).
    Totodată, s-a reţinut că, în opinia concurentă exprimată în deciziile nr. 698/2016 (paragraful 5), nr. 702/2016 (paragraful 10) şi nr. 53/2016 (paragraful 9), ca urmare a analizării raţiunii instituirii termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală se arată că acest termen este reglementat în materia măsurilor preventive tocmai pentru a asigura mai multe garanţii inculpatului atunci când este pusă în discuţie privarea sa de libertate sau limitarea libertăţii individuale şi a drepturilor fundamentale privind libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, ce pot fi afectate prin luarea unei măsuri preventive.
    Prin urmare, s-a concluzionat că prin instituirea termenului de 5 zile prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul s-a preocupat prioritar de respectarea principiului mai sus enunţat, şi nu de desfăşurarea cu celeritate a procesului penal. Tocmai efectuarea actului procesual în cursul termenului o interzice Curtea Constituţională în deciziile menţionate (a se vedea, de pildă, paragraful 42 din Decizia nr. 336/2015).
    Reţinând aceleaşi argumente ca şi instanţa de contencios constituţional în deciziile sale având ca obiect dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală (anterior menţionate şi evocate), respectiv asigurarea garanţiilor necesare respectării dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen dilatoriu, de regresiune, sancţiunea nerespectării sale fiind nulitatea actului făcut cu încălcarea acestui termen. Nulitatea, în acest caz, nu va interveni prin intermediul decăderii procurorului/organului judiciar din vreun drept (organul judiciar nu are drepturi, ci doar atribuţii, competenţe), ci în mod direct.
    Prin urmare, s-a concluzionat în sensul că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este un termen dilatoriu, şi nu peremptoriu, reţinându-se totodată că termenul peremptoriu fixează o limită de timp, în sensul invers decât termenul dilatoriu, adică în sensul că actul procedural la care se referă trebuie neapărat să fie îndeplinit mai înainte.
    Pentru asigurarea dreptului la apărare, actul procesual trebuie îndeplinit fără ca acest termen să fie redus; termenului nu i se poate aduce niciun fel de atingere.
    Termenul dilatoriu este acela stabilit într-un interval de timp în care este oprită îndeplinirea unei activităţi procesuale/act procesual, fiind posibilă aceasta numai după expirarea termenului. Dilatoriu este deci termenul înainte de expirarea căruia nu poate fi efectuat un anumit act procesual.
    Astfel, termenul dilatoriu constituie un impediment pentru efectuarea unui act în cursul lui, adică înainte de expirarea lui; amână efectuarea actului până după expirarea termenului. Termenele dilatorii au scopul de a asigura părţii un timp suficient pentru o anumită activitate procesuală şi de aceea opresc pe judecător sau pe altă parte de a îndeplini, înainte de expirarea lor, anumite acte.
    Aşadar, înaintarea rechizitoriului, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară/instanţei competente nu poate fi făcută în cursul celor 5 zile prevăzute de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, decât cu consecinţa nulităţii.
    Această activitate/act procesual nu poate aduce niciun fel de atingere celor 5 zile minime prin îndeplinirea lor în cursul termenului, raţiune pentru care efectuarea lor trebuie realizată după expirarea termenului.
    Fiind, totodată, şi un termen regresiv (al cărui calcul se face în sens invers curgerii timpului; care se calculează înapoi de data fixată - în speţă, data expirării duratei arestării preventive), prima zi a termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este aceea în care judecătorul de cameră preliminară/instanţa competentă este sesizată, iar ultima zi este aceea în care cele minimum 5 zile se împlinesc; ziua împlinirii celor minimum 5 zile este, de altfel, şi ziua expirării termenului.

    5. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României
    5.1. Prin Decizia nr. 145 din data de 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    "Astfel, Curtea a reţinut că, „atunci când inculpatul trimis în judecată este supus unei măsuri preventive, sesizarea instanţei competente trebuie făcută de procuror, conform art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, iar judecătorul de cameră preliminară trebuie să verifice, din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului şi înainte de expirarea duratei acesteia, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală. Aşadar, dispoziţiile de lege menţionate stabilesc termene atât pentru procuror - un termen în interiorul căruia să înainteze rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, către judecătorul de cameră preliminară, astfel încât acesta să aibă timpul necesar şi suficient pentru a face aceste verificări anterior expirării duratei măsurii preventive -, cât şi pentru judecătorul de cameră preliminară.
16. Cu privire la un termen regresiv similar celui prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului «cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive» atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Prin această decizie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei (paragraful 19). În ceea ce priveşte natura juridică a termenului regresiv reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), Curtea a observat că «practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare». (paragraful 21).
    Ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea a constatat că «acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu», aceasta fiind «singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei» (paragraful 48).
    Curtea a concluzionat că «nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive“ este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen» (paragraful 49).
    (...)
18. Referitor la natura juridică a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive şi la consecinţele nerespectării acestuia, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, Curtea a observat că practica judiciară cvasiunanimă, în special cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a calificat termenul de minimum 5 zile de sesizare a instanţei, prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală (art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968), ca fiind un termen de recomandare (paragraful 21).
    Prin această decizie, Curtea a constatat că, în cauză, «este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate» (paragraful 29).
    De vreme ce «deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări», Curtea are «competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei» (paragraful 30).
    Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut, în esenţă, că interpretarea dată dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală în sensul că termenul prevăzut pentru depunerea de către procuror a propunerii de prelungire a arestării preventive ar fi un termen de recomandare aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, întrucât «intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective» (paragraful 42) şi «pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii» (paragraful 46).
19. Curtea constată că termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată - aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, care a dat textului valenţe neconstituţionale, în cauza de faţă nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate, interpretare care să fie, în acelaşi timp, ulterioară publicării deciziei mai sus menţionate.
    Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă.“"

    5.2. Prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, Curtea Constituţională a României a constatat că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive“ atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinând, în esenţă, „că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea constată că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.
    "49. Prin urmare, Curtea reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive“ este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen“."

    5.3. Prin Decizia 251 din data de 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinând că „termenul prevăzut de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu, dar, spre deosebire de situaţia avută în vedere la pronunţarea Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, când instanţa de contencios constituţional a intervenit pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime şi de durată - aparţinând inclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -, care a dat textului valenţe neconstituţionale, în cauza de faţă nu se poate vorbi de o atare interpretare a dispoziţiilor de lege criticate. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, care pune în discuţie o problemă de interpretare şi aplicare a legii, ce trebuie să aparţină instanţelor judecătoreşti, este inadmisibilă.“
    5.4. Prin Decizia 276 din data de 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iunie 2016, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinând că, „în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu s-a constatat, nici până la data pronunţării prezentei decizii, o interpretare constantă/continuă în sensul că termenul prevăzut în cuprinsul textului criticat este unul de recomandare, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie o problemă de constituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, atribuţie ce revine instanţelor judecătoreşti.
    "Totodată, „Curtea constată că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora, prin sintagma «cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia», este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la prelungirea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (paragraful 18 din Decizia nr. 276 din 10 mai 2016).“"

    5.5. Prin Decizia 698 din data de 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinând că „dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen“.
    5.6. Prin Decizia 702 din data de 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 19 aprilie 2017, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    "Astfel, Curtea făcând trimitere la considerentele enunţate în deciziile nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, şi nr. 444 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 5 septembrie 2016, paragraful 16 a reţinut că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză."

    5.7. Prin Decizia 729 din data de 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 23 februarie 2017, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinând că, „în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu s-a constatat, până la data redactării prezentei decizii, o interpretare constantă/continuă, în sensul că termenul prevăzut în cuprinsul textului criticat este unul de recomandare, astfel încât nu poate fi pusă în discuţie o problemă de constituţionalitate a prevederilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, problema juridică invocată fiind, prin urmare, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, atribuţie ce revine instanţelor judecătoreşti.
    "23. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate a fost pronunţată la data de 6 aprilie 2016, anterior publicării Deciziei nr. 145 din 17 martie 2016, Deciziei nr. 251 din 5 mai 2016 şi Deciziei nr. 276 din 10 mai 2016 în Monitorul Oficial al României, Partea I, motiv pentru care nu poate fi constatată o încălcare de către instanţa care a sesizat Curtea Constituţională a celor reţinute de Curte prin deciziile anterior menţionate, în sensul nesocotirii caracterului peremptoriu al termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, caracter afirmat de instanţa de contencios constituţional prin jurisprudenţa antereferită.“"

    5.8. Prin Decizia 53 din data de 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 11 mai 2017, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    "Astfel, Curtea făcând trimitere la considerentele enunţate în deciziile nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016 şi nr. 444 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 5 septembrie 2016, paragraful 16 a reţinut că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză."

    5.9. Prin Decizia 155 din data de 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 22 mai 2017, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinând „că dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt clare, precise şi previzibile, îndeplinind condiţiile referitoare la calitatea legii, şi că nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut în cuprinsul acestora este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, paragraful 18).“
    "Totodată, făcând trimitere la considerentele enunţate în deciziile nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, şi nr. 444 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 5 septembrie 2016, paragraful 16 a reţinut că „nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză“."

    5.10. Prin Decizia 144 din data de 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 6 iunie 2018, Curtea Constituţională a României a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, făcând trimitere la considerentele enunţate în deciziile nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016, nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016, nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, şi nr. 444 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 5 septembrie 2016, paragraful 16 a reţinut că „nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză“.

    6. Raportul asupra recursului în interesul legii
    Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză privind sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală a constatat că recursul în interesul legii este admisibil.
    Rezumând problema de drept care a primit o soluţionare diferită de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri judecătoreşti definitive, judecătorul-raportor a apreciat că soluţia corectă este cea exprimată în prima orientare a practicii, şi anume că interpretarea dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie să se facă în sensul că raţiunea termenului stabilit pentru înaintarea rechizitoriului şi a dosarului este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului şi de a elimina arbitrarul în dispunerea menţinerii măsurii preventive, termenul având natura juridică a unui termen peremptoriu.
    Fiind un termen peremptoriu, în cazul încălcării acestuia devin incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

    7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale aplicabile în materie, reţine următoarele:
    7.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate
    Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală.
    Potrivit art. 471 din Codul de procedură penală
    "(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.
(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti."

    Art. 472 din Codul de procedură penală, sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, stabileşte că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere.“
    Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale sus-citate, care enumera, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, Colegiul de Conducere al Curţii de Apel, se constată că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. În cerere sunt indicate cele două orientări jurisprudenţiale diferite ale problemei de drept a cărei dezlegare se solicită, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată.
    De asemenea, analizând jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, care relevă soluţionarea în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemei de drept care face obiectul judecăţii, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală.
    Pentru considerentele prezentate, recursul în interesul legii este admisibil.

    7.2. Dispoziţiile legale incidente
    ART. 207
    din Codul de procedură penală

    "(1) Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(2) În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
(3) Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.
(4) Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.
(5) Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
(6) În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(7) Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Dispoziţiile alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător."

    ART. 268
    din Codul de procedură penală

    "(1) Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
(2) Când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.
(3) Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi."


    7.3. Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii reţine următoarele:
    Problema de drept ce a fost soluţionată diferit de instanţele de judecată şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să se pronunţe prin intermediul mecanismului de unificare a practicii a posteriori a recursului în interesul legii se referă la stabilirea naturii juridice a termenului de cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală şi la consecinţele nerespectării acestui termen.
    Prealabil, se impune a se menţiona că doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a accepta clasificarea termenelor după mai multe criterii, iar cele care interesează prezenta analiză vizează natura drepturilor şi intereselor în considerarea cărora sunt instituite efectele pe care le produc şi modul de calcul.
    În raport cu natura drepturilor şi intereselor în considerarea cărora sunt instituite, termenele sunt procedurale şi substanţiale. Termenele procedurale sunt instituite în considerarea unor drepturi sau interese procesuale, reglementarea lor disciplinând activităţile ce se includ în sfera procesului penal, în vederea realizării scopului acestuia, fără a împiedica aflarea adevărului sau lezarea în vreun fel a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor. Termenele substanţiale proteguiesc interese extraprocesuale şi vizează situaţiile care atrag restrângerea ori îngrădirea unor drepturi sau interese, aşa cum este cazul termenelor care privesc măsurile preventive şi măsurile asiguratorii.
    În raport cu efectele pe care le produc termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii sau imperative - acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului tardiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene dilatorii sau prohibitive - acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării termenului este nulitatea actului intempestiv [art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală]; termene orânduitorii sau de recomandare - acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale în vederea bunei desfăşurări a procesului penal, iar nerespectarea acestora nu atrage sancţiuni procesuale cu privire la valabilitatea actului îndeplinit.
    După modul de calcul termenele sunt termene de succesiune, care se calculează în sensul normal al scurgerii timpului, şi termene de regresiune, care se calculează în sensul invers al curgerii timpului.
    Împrejurarea că termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală este unul procedural şi de regresiune este unanim acceptată în jurisprudenţă, opiniile diferite vizează calificarea sa ca termen imperativ sau de recomandare.
    Potrivit dispoziţiei legale supuse analizei, atunci când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
    Analizând reglementările din materia măsurilor preventive, se constată că legiuitorul a stabilit termene identice şi pentru situaţia formulării de către procuror, în cursul urmăririi penale, a propunerii de prelungire a măsurii arestului la domiciliu şi a măsurii arestării preventive.
    Astfel, potrivit art. 222 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii arestului la domiciliu de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
    De asemenea, conform art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.
    Referitor la această din urmă dispoziţie legală, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive“ atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    Instanţa de contencios constituţional a statuat că termenul prevăzut în art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea sa atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen. S-a arătat că aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normei criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu cele constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.
    Având în vedere că problema de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată vizează un termen similar şi din aceeaşi materie, în dezlegarea acesteia se impune a examina în ce măsură considerentele pe care se fundamentează soluţia Curţii Constituţionale sunt incidente şi în privinţa termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală.
    În controlul de constituţionalitate a interpretării pe care art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală a primit-o în practică, Curtea a analizat dacă nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 relative la dreptul la apărare şi garanţiilor statuate prin dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul la apărare şi dreptul acuzatului „de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale“. În paragrafele 38-49 din decizie, Curtea arată următoarele:
    "38. Cât priveşte dreptul la apărare, Curtea reţine că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Constituţie care prevede că «dreptul la apărare este garantat» şi că «în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu», precum şi, prin prisma art. 20 din Constituţie, de natură convenţională, întrucât, în conformitate cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, «orice acuzat are dreptul în special de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat la alegerea sa [...]». Paragraful 3 lit. c) al art. 6 din Convenţie, care reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de paragraful 1 al aceluiaşi articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod adecvat.
39. De asemenea, Curtea observă că art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Din conţinutul dreptului la apărare reglementat, cu titlu de principiu, în art. 10 din Codul de procedură penală coroborat cu prevederile privind avocatul şi asistenţa juridică (art. 88-95 din Codul de procedură penală), cu cele privind obligaţiile organelor de urmărire penală [art. 306 alin. (3),art. 307,art. 308, art. 309,art. 311,art. 313 alin. (3),art. 319,art. 336-341 din Codul de procedură penală] şi cu cele ale instanţei de judecată privind respectarea dreptului la apărare (art. 356,art. 364,art. 365, art. 366 din Codul de procedură penală), Curtea observă că soluţia consacrată legislativ de Codul de procedură penală, referitoare la sancţionarea încălcării dreptului la apărare, este aceea a nulităţii relative care este antrenată numai atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţie fac situaţiile particulare reglementate în Codul de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) şi f), cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii şi, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate fi invocată în condiţiile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod.
40. Cât priveşte dreptul «acuzatului» de a beneficia de «timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării», statuat prin art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră această garanţie specifică unui proces echitabil, instituită în materie penală, Curtea observă că acesta a fost transpus în dreptul intern, respectiv în art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca drept acordat părţilor, subiecţilor procesuali principali şi avocatului. Art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală fiind un text nou, preluat din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, interpretarea lui nu se poate face decât prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, care are caracter obligatoriu pentru organele judiciare interne. Curtea observă că art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca şi art. 10 alin.(2) din Codul de procedură penală care are un conţinut identic poartă asupra a două elemente indispensabile unei apărări veritabile, respectiv timpul şi înlesnirile sau facilităţile.
41. Cu privire la caracterul adecvat al timpului acordat unui «acuzat» şi al înlesnirilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că atunci când se examinează chestiunea de a şti dacă «acuzatul» a dispus de un termen adecvat pentru pregătirea apărării sale, trebuie să se ţină seama de natura procesului, precum şi de complexitatea cauzei şi de stadiul procedurii (Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Gregačević împotriva Croaţiei, paragraful 51). Totodată, instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut în Decizia din 9 iulie 1981, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Kröcher şi Möller împotriva Elveţiei, şi în Decizia din 12 iulie 1978, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Bonzi împotriva Elveţiei, că articolul 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie protejează acuzatul de un proces grăbit, întrucât deşi este important ca organizarea unei proceduri să se realizeze într-un termen adecvat care să asigure o durată rezonabilă, acest obiectiv nu poate afecta respectarea drepturilor procedurale ale niciuneia dintre părţi (Hotărârea din 20 septembrie 2011, pronunţată în Cauza OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, paragraful 540). De asemenea, Curtea reţine şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40. Astfel, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a decis că atunci când «acuzatul» se află în detenţie provizorie, noţiunea de «înlesniri» poate include şi condiţiile de detenţie care trebuie să îi permită să citească şi să scrie, pentru a se putea concentra suficient pe pregătirea apărării, şi, în toate cazurile, durata procedurii, care nu trebuie să pună acuzatul şi avocatul său în situaţia de a participa la proces în stare de oboseală excesivă.
42. Având în vedere acestea, Curtea constată că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie. Aceasta întrucât dreptul la apărare în materia măsurilor preventive trebuie exercitat în mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intenţia legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantării libertăţii persoanei şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului arestat o regulă efectivă, iar nu una declarativă, pur teoretică. De altfel, Curtea reţine că din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg se desprind exigenţe suplimentare de natură să asigure un conţinut mai profund dreptului la apărare. În viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului nu este suficientă existenţa unui apărător, ci este necesar ca autorităţile judiciare să ia măsuri pentru ca apărătorul să îşi exercite efectiv drepturile şi obligaţiile ce-i revin. Astfel, potrivit Hotărârii din 21 aprilie 1998, pronunţată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 42, în situaţia în care apărătorul nu sesizează instanţa cu privire la lipsa condiţiilor pentru a studia suficient de bine dosarul şi pentru a pregăti, împreună cu clientul său, apărarea, instanţa trebuie să manifeste iniţiativă, să nu rămână pasivă şi să amâne dezbaterile pentru ca apărarea să poată fi asigurată în condiţii optime. Această preocupare pe care trebuie să o aibă instanţa pentru realizarea unei apărări efective şi eficiente apare în viziunea Curţii ca fiind o obligaţie importantă a judecătorilor impusă, în egală măsură, de prevederile Convenţiei. De altfel, în această hotărâre, la paragraful 38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat faptul că drepturile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale trebuie să fie concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, astfel că autorităţilor naţionale li se cere să intervină dacă nu s-a asigurat în mod evident dreptul de reprezentare prin avocat sau dacă au luat cunoştinţă de lipsa de apărare în alt mod. Curtea reţine că jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, aşa încât instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare. În acest sens sunt: Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24.
    (...)
44. Totodată, Curtea reţine faptul că, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi [art. 94 alin. (7) din Codul de procedură penală]. Aceasta este o veritabilă excepţie de la posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat consultarea dosarului, dreptul de a avea un acces efectiv la documentele din dosarul de urmărire penală, în procedura de control al legalităţii măsurilor preventive, fiind reţinut şi de instanţa europeană, în vederea asigurării egalităţii de arme, în Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunţată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72, şi în Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României, paragraful 45.
45. De asemenea, Curtea observă că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a reţinut în Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunţată în Cauza Sadak şi alţii împotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57, şi în Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Sakhnovskiy împotriva Rusiei, paragrafele 103 şi 106, faptul că, în anumite circumstanţe, se poate cere instanţei o amânare a termenului pentru a acorda apărării timp suficient. În acest context, Curtea reţine că în cazurile în care propunerea privind prelungirea arestării preventive se depune la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi se află în imposibilitatea de a acorda un termen rezonabil pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Aşa încât, în aceste cazuri, amânarea soluţionării propunerii de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin acordarea unui termen foarte scurt, insuficient în vederea realizării unei apărări efective, nu este de natură să înlăture încălcarea dreptului la apărare al inculpatului ce rezultă din nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală.
46. Pe de altă parte, Curtea reţine că, în situaţia în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii în raport cu dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. Or, Curtea reţine că raţiunea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este şi aceea de a da posibilitatea judecătorului să cunoască dosarul cauzei pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrariul din soluţia sa. Aşa încât, în lipsa unui termen îndestulător în care să studieze propunerea de arestare preventivă, instanţa ar putea pronunţa o soluţie ce nu s-ar baza pe cunoaşterea amănunţită a cauzei, garantarea dreptului la apărare al inculpatului arestat impunând să nu existe nici măcar o aparenţă de arbitrar în modul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune cu privire la prelungirea duratei măsurii privative de libertate. De altfel, Curtea reţine că în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40, precitată, instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că este crucial ca judecătorul să beneficieze de deplină capacitate de concentrare şi atenţie pentru a putea urmări dezbaterile şi pentru a dispune o soluţie lămuritoare.
47. Aşadar, Curtea reţine că în această materie dreptul la apărare, prin importanţa pe care o are, excedează sferei intereselor inculpatului, interesând întreg procesul penal şi activitatea judiciară în general. În acest context, Curtea reţine şi cele statuate de Curtea Constituţională Federală a Germaniei în Decizia 2BvR 2292/00 din 15 mai 2002. Astfel, această instanţă constituţională a statuat faptul că, «Pentru cea mai gravă formă de imixtiune în dreptul persoanei la libertate, privarea de libertate, se prevede condiţia existenţei unei legi (formale), precum şi competenţa exclusivă, procesuală, a instanţei, aceasta nefiind la discreţia legiuitorului. Competenţa exclusivă a instanţei serveşte asigurării accentuate a dreptului fundamental. Toate organele de stat sunt obligate să asigure condiţiile pentru ca această competenţă exclusivă să fie practic efectivă. Prin urmare, statul are obligaţia constituţională să asigure accesul la judecătorul competent - [cel puţin în timpul zilei] - şi, astfel, de a-i face acestuia posibilă îndeplinirea, în mod adecvat, a atribuţiilor sale judecătoreşti.»
48. În concluzie, având în vedere toate cele arătate, ţinând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea constată că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei.
49. Prin urmare, Curtea reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi «cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive» este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.“ Curtea constată că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie."

    În baza acestor argumente, Curtea a concluzionat că interpretarea dată dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală în sensul că termenul prevăzut pentru depunerea de către procuror a propunerii de prelungire a arestării preventive ar fi un termen de recomandare aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul acuzatului de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, întrucât „intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective“ şi „pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii“.
    Considerentele dezvoltate în Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, referitoare la conţinutul dreptului la apărare şi importanţa asigurării lui cu prilejul dispunerii şi al prelungirii măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în privinţa măsurii controlului judiciar, împrejurare statuată în mod expres în Decizia Curţii Constituţionale nr. 614 din 4 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 962 din 28 noiembrie 2016 (paragraful 20).
    Revenind la problema termenului prevăzut în art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, se reţine că întocmirea rechizitoriului şi înaintarea sa împreună cu dosarul cauzei şi copii certificate ale acestuia pentru a fi comunicate inculpaţilor instanţei competente să soluţioneze cauza în fond declanşează o nouă etapă a procesului penal, camera preliminară. Procedura prevăzută de dispoziţiile art. 207 din Codul de procedură penală este însă relativ similară celei reglementate pentru faza de urmărire penală în art. 235 din acelaşi cod, diferenţa fiind aceea că judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, independent de existenţa sau nu a unei propuneri formulate, potrivit art. 330 din Codul de procedură penală, de către procuror prin rechizitoriu. Astfel, în ambele cazuri există obligaţia procurorului de sesizare a judecătorului cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, şedinţa se desfăşoară cu citarea inculpatului şi asigurarea apărării când aceasta este obligatorie potrivit legii, în prezenţa inculpatului arestat, cu excepţiile prevăzute de art. 235 alin. (4) din Codul de procedură penală la care dispoziţiile art. 207 alin. (3) fac trimitere, cu participarea obligatorie a procurorului. Ambele proceduri au aceeaşi finalitate, respectiv luarea unei decizii cu privire la măsura preventivă, fiind statuată obligaţia judecătorului de a se pronunţa anterior expirării duratei acesteia [art. 235 alin. (4),art. 207 alin. (3) din Codul de procedură penală], termenul de declarare a căii de atac este acelaşi, de 48 de ore [art. 204 alin. (1),art. 205 alin. (1)], procedura de judecare a contestaţiei este reglementată identic, existând aceeaşi obligaţie de a soluţiona contestaţia declarată de procuror împotriva încheierii prin care s-a revocat sau înlocuit măsura preventivă înainte de expirarea măsurii preventive dispuse anterior [art. 204 alin. (5),art. 205 alin. (5)].
    În mod evident, şi în această nouă fază a procesului penal, inculpatul trebuie să beneficieze de un interval de timp pentru pregătirea unei apărări efective şi, totodată, trebuie asigurate condiţiile pentru înlăturarea oricărei aparenţe de arbitrar în modul în care judecătorul/judecătorii din contestaţie (în situaţiile în care calea de atac trebuie soluţionată anterior expirării măsurii preventive), dispune/dispun cu privire la măsura preventivă, prin existenţa unui interval de timp suficient pentru studierea cauzei. Împrejurarea că verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii şi luarea unei decizii cu privire la menţinerea sau nu a acesteia se face din oficiu, şi nu la solicitarea parchetului este, în contextul examinat, lipsită total de relevanţă, întrucât, independent de titularul cererii sau de etapa procesuală, toate aceste garanţii procesuale trebuie asigurate.
    Se constată, aşadar, că procedura prevăzută de dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală pune în discuţie imperativul respectării aceloraşi dispoziţii constituţionale şi convenţionale ca cele pe care se fundamentează Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, astfel că, mutatis mutandis, toate considerentele Curţii Constituţionale sunt incidente şi în privinţa termenului ce face obiectul prezentei sesizări.
    Ca atare, interpretarea dispoziţiilor art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală trebuie să se facă în lumina deciziei instanţei de contencios constituţional, respectiv în sensul că raţiunea termenului stabilit pentru înaintarea rechizitoriul şi a dosarului cauzei este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului şi de a elimina arbitrarul în dispunerea menţinerii măsurii preventive, termenul având natura juridică a unui termen peremptoriu.
    Fiind un termen peremptoriu, în cazul încălcării acestuia devin incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora atunci când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.
    În privinţa nerespectării termenului prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a statuat că sancţiunea este decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen (paragraful 49).
    Situaţia particulară a procedurii reglementate în art. 207 din Codul de procedură penală, în care, independent de dreptul procurorului de a formula propuneri cu privire la măsura preventivă dispusă în cauză, există şi obligaţia judecătorului de cameră preliminară ca, din oficiu, să procedeze la verificarea legalităţii şi temeiniciei acesteia, implică o analiză completă a efectelor pe care nerespectarea termenului le produce. În aceste condiţii, deşi sesizarea a vizat doar dispoziţiile art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, având în vedere că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită să dezlege toate consecinţele stabilirii naturii juridice a termenului „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia“, analiza trebuie făcută şi prin raportare la dispoziţiile art. 207 alin. (2) din acelaşi cod, care se referă la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive de judecătorul de cameră preliminară.
    În ceea ce îl priveşte pe procuror, similar nerespectării termenului prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea încălcării termenului de sesizare prevăzut de 207 alin. (1) din Codul de procedură penală atrage decăderea acestuia din dreptul de a formula orice cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen.
    S-a susţinut, într-o opinie, că în această situaţie nu este afectat şi dreptul judecătorului de cameră preliminară, care, potrivit art. 207 alin. (2) din Codul de procedură penală, verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, în termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, înainte de expirarea duratei acesteia.
    O atare interpretare ar însemna ignorarea tuturor considerentelor referitoare la modul în care trebuie înţeles conţinutul dreptului la apărare şi la importanţa asigurării lui cu prilejul dispunerii şi al prelungirii măsurilor preventive şi care au fundamentat Decizia Curţii Constituţionale nr. 336 din 30 aprilie 2015. Aceasta întrucât, în mod evident, nerespectarea termenului de sesizare a instanţei produce consecinţe în lanţ atât cu privire la termenul pe care îl are la dispoziţie inculpatul pentru pregătirea unei apărări efective, cât şi în privinţa celui de care trebuie să dispună judecătorul, în unele situaţii şi judecătorii care soluţionează contestaţia, pentru studiul dosarului şi pronunţarea unei soluţii cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale. Practic, prin lipsa oricăror efecte cu privire la soluţia pronunţată de judecătorul sesizat cu încălcarea art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală, termenul peremptoriu se transformă, în realitate, în unul de recomandare.
    Obligaţia procurorului de sesizare a instanţei prin rechizitoriu cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive generează, deschide, exerciţiul dreptului judecătorului de cameră preliminară de a proceda la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive şi de a decide, în conformitate cu prevederile art. 207 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, dacă este cazul ca această măsură să fie sau nu menţinută.
    Termenul fiind unul peremptoriu, încălcarea sa nu afectează doar valabilitatea propunerii formulate de procuror prin rechizitoriu, ci atrage şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a mai verifica legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, având în vedere că acesta se află în faţa unei sesizări făcute cu nerespectarea dispoziţiilor legale şi care a produs o vătămare a drepturilor inculpatului ce nu mai poate fi înlăturată. Existenţa vătămării şi imposibilitatea înlăturării ei au fost statuate expres de Curtea Constituţională pentru aceste situaţii, nemaifiind cercetate de la caz la caz (Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, aplicabilă mutatis mutandis), ceea ce înseamnă că, pornind de la principiile constituţionale şi de la importanţa fundamentală a dreptului la apărare în această materie, practic, a avut loc o convertire a nulităţii relative într-o nulitate absolută. În mod evident, această nulitate nu afectează rechizitoriul, ca act de sesizare a instanţei, ci atrage doar imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a mai declanşa procedura prevăzută de art. 207 alin.(2) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, măsura va înceta de drept, conform art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, la expirarea termenului stabilit de organul judiciar care anterior a prelungit-o (sau, după caz, a dispus-o), judecătorul de cameră preliminară urmând să constate această împrejurare şi să efectueze toate demersurile prevăzute de lege.
    În fine, este de menţionat şi faptul că aceasta este şi interpretarea care a fost dată în mod constant termenului prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală de către Curtea Constituţională în deciziile nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 10 iunie 2016; nr. 251 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din 16 iunie 2016; nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016; nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2017; nr. 702 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 19 aprilie 2017; nr. 729 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 23 februarie 2017; nr. 53 din 2 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 11 mai 2017; nr. 155 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 22 mai 2017; nr. 144 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 6 iunie 2018.
    Astfel, instanţa de contencios constituţional, expunând pe larg considerentele Deciziei nr. 336 din 30 aprilie 2015, a statuat că „termenul prevăzut de art. 207 alin. (1) din Codul de procedură penală are aceeaşi natură juridică cu cel prevăzut de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind un termen peremptoriu“ (paragraful 19 din Decizia nr. 145/2016, paragraful 28 din Decizia nr. 251/2016, paragraful 23 din Decizia nr. 698/2016, paragraful 22 din Decizia nr. 702/2016, paragraful 25 din Decizia nr. 53/2017) şi că nerespectarea acestuia este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului supus măsurii preventive, aşa încât sunt incidente prevederile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea organelor judiciare competente din exerciţiul dreptului de a proceda la menţinerea măsurii preventive în cauză şi nulitatea actului făcut peste termen (paragraful 18 din Decizia nr. 276/2016; paragraful 25 din Decizia nr. 698/2016; paragraful 24 din Decizia nr. 702/2016 şi paragraful 27 din Decizia nr. 53/2017).
    Prin urmare, în considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, se va stabili că:
    Termenul „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia“ este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia.


    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă:
    În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală stabileşte că:
    Termenul „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia“ este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 17 septembrie 2018.



                    VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    ILIE IULIAN DRAGOMIR
                    Magistrat-asistent,
                    Adina Andreea Ciuhan Teodoru


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice