Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 157 din 27 martie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, precum şi, în special, a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 4, ale art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 8 din lege Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 157 din 27 martie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, precum şi, în special, a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 4, ale art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 8 din lege

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 458 din 16 mai 2025
Comenteaza legea

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român (Pl-x nr. 5/2025, L33/2025), respectiv neconstituţionalitatea unor prevederi ale acesteia, cu referire la prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 8 din lege, obiecţie formulată de un număr de 43 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi Alianţei pentru Unirea Românilor.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională - Registratură generală cu nr. 1.487 din 28 februarie 2025 şi Registratură jurisdicţională cu nr. 2.353 din 28 februarie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 801A/2025.
    3. De asemenea, pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român (Pl-x nr. 5/2025, L33/2025), respectiv neconstituţionalitatea unor prevederi ale acesteia, cu referire la prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 8 din lege, obiecţie formulată de un număr de 52 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi Alianţei pentru Unirea Românilor.
    4. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională - Registratură generală cu nr. 4.190 din 28 februarie 2025 şi Registratură jurisdicţională cu nr. 2.355 din 28 februarie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 803A/2025.
    5. În motivarea obiecţiilor de neconstituţionalitate autorii acestora susţin că Legea privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, precum şi prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 8 din lege încalcă mai multe dispoziţii constituţionale.
    6. În acest sens sunt invocate dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 2 din Constituţie şi se susţine că, potrivit acestora, România este un stat care are cinci caracteristici fundamentale, între care se regăseşte şi suveranitatea. Art. 2 din Legea fundamentală prevede că suveranitatea aparţine poporului, care o exercită prin cele două modalităţi, directă şi indirectă, şi interzice ca un grup sau o persoană să exercite în nume propriu suveranitatea. Contrar acestor norme constituţionale, actul normativ supus controlului de constituţionalitate conţine dispoziţii prin care exercitarea suveranităţii este încredinţată altor subiecte de drept. În acest sens se are în vedere posibilitatea de a se desfăşura misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român de către forţe armate străine, alături de forţe armate române, iar această posibilitate rezultă din conţinutul tuturor articolelor ce formează obiectul sesizării. Se susţine că este vorba despre un transfer de autoritate, care se realizează de către şeful Statului Major al Apărării către comandantul forţelor aliate sau al forţelor străine.
    7. De asemenea, se invocă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie coroborate cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se arată că, în expunerea de motive a legii, legiuitorul susţine, în mod eronat, că „în momentul de faţă, posibilitatea executării de misiuni pe timp de pace pe teritoriul naţional de către forţele armate române nu este reglementată în mod expres de legislaţia română (...)“. Se precizează că există o reglementare în legislaţia actuală, respectiv Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României, care constituie cadrul general privind condiţiile în care forţele armate străine pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau tranzita teritoriul României. De asemenea, se susţine că Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român reglementează condiţiile în care forţele armate ale României participă la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român. Totodată, se arată că Legea nr. 122/2011 privind regimul armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor deţinute de Ministerul Apărării Naţionale şi de forţele armate străine pe teritoriul României reglementează deţinerea, portul, folosirea armelor, a dispozitivelor militare şi a muniţiilor din înzestrarea Ministerului Apărării Naţionale, operaţiunile care se efectuează cu acestea, utilizarea forţei, precum şi regimul juridic al transportului, deţinerii, portului şi folosirii armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor de către membrii forţelor armate străine pe teritoriul României. Având în vedere actele normative existente, se susţine că nu serveşte interesului public şi nu este oportună adoptarea unor noi acte normative cu privire la cadrul legal pentru derularea, de către forţele armate române, pe timp de pace, individual, în cadru aliat sau de coaliţie, a unor misiuni şi operaţiuni pe teritoriul statului român. Se susţine, aşadar, că este o suprapunere de reglementare, ce încalcă principiile instituite prin Legea nr. 291/2007 şi Legea nr. 122/2011, vizând aceeaşi problematică, aspect care va determina dificultăţi în procesul de aplicare a legii şi va atrage un caracter deficitar şi imprevizibil al legislaţiei în această materie.
    8. Totodată, sunt invocate dispoziţiile art. 16 alin. (3) teza întâi şi ale art. 54 din Constituţie care stabilesc, pe de o parte, că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare se pot exercita de persoane care au cetăţenia română, iar, pe de altă parte, că titularii unor asemenea funcţii şi demnităţi se supun obligaţiei referitoare la fidelitatea faţă de ţară, scop în care depun jurământul prevăzut de lege. Se susţine că, potrivit legii care constituie obiectul sesizării, transferul de autoritate şi exercitarea de misiuni şi operaţiuni militare pentru statul român se vor putea realiza de către comandanţi ai forţelor armate aliate sau de către alte autorităţi militare ale statelor participante. Se precizează că toate aceste subiecte de drept exercită o funcţie militară, contrar prevederilor constituţionale invocate, care impun condiţia cetăţeniei, obligaţia referitoare la fidelitate şi depunerea jurământului.
    9. Sunt invocate şi dispoziţiile art. 55 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit cărora obligaţia de apărare a ţării reprezintă un drept şi o obligaţie care revin cetăţenilor, în condiţiile stabilite prin lege organică. Deşi textul constituţional se referă la „cetăţeni“, se apreciază că este vorba despre „cetăţenii români“, deoarece Constituţia nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii altor state. Se susţine că prin legea criticată se instituie dreptul şi obligaţia de apărare de către cetăţenii altor state, contrar dispoziţiilor art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală.
    10. De asemenea, sunt invocate dispoziţiile art. 1 alin. (5), ale art. 80, 90, 93, ale art. 118 alin. (1) şi (4) şi ale art. 119 din Constituţie. Se arată că acestea stabilesc rolul Preşedintelui de garant al independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, atribuţiile acestuia în domeniul apărării şi, în situaţii excepţionale, statutul armatei, care e subordonată poporului, interzic organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale şi consacră rolul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Se susţine că legea criticată încalcă nu doar dispoziţiile constituţionale privind rolul Preşedintelui şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, ci şi interdicţiile expres consacrate de art. 118 alin. (4), precum şi rolul armatei, care este subordonată voinţei poporului român. Astfel, armata nu va mai fi subordonată voinţei poporului român, ci voinţei altor popoare, ai căror cetăţeni sunt comandanţii forţelor militare aliate sau autorităţilor militare aliate. Se arată că dispoziţiile art. 118 alin. (4) din Legea fundamentală interzic organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale româneşti. Or, legea criticată prevede expres că este vorba despre autorităţi militare ale altor state participante, care vor exercita misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român, contrar dispoziţiilor constituţionale invocate.
    11. Având în vedere această ordine normativă constituţională, în baza principiului loialităţii constituţionale, reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, se susţine că structurile din cadrul Armatei României nu pot fi transferate comandantului forţelor armate străine care conduce o operaţie militară pe teritoriul statului român, deoarece Statul Major al Apărării nu poate fi subordonat. În caz contrar, se susţine că se ajunge la subminarea capacităţii de apărare a statului român şi la aservirea (ocupaţia) militară străină, deoarece, conform principiului suveranităţii naţionale, reglementat de art. 1 alin. (1) şi art. 2 din Constituţie, poporul român exercită în mod direct suveranitatea naţională, iar orice forţă armată străină trebuie să se subordoneze Armatei Române.
    12. Se arată că art. 4 din legea criticată este neconstituţional, întrucât, având în vedere Strategia de Securitate Naţională, care reprezintă un document-program care se adoptă în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi se aprobă de către Parlament, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 799 din 17 iunie 2011 asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, ar fi corect ca Preşedintele României să convoace Parlamentul în termen de 5 zile pentru a lua o decizie cu privire la iniţierea operaţiunilor militare pe teritoriul României şi nu doar de a-l informa.
    13. De asemenea, se arată că art. 8 din legea criticată este neconstituţional, întrucât fondurile necesare participării forţelor Armatei României la misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român ar fi corect să fie asigurate din bugetul alocat pentru apărare al Alianţei Nord-Atlantice, iar nu de la bugetul statului român. Se arată că, în scopul apărării colective, spaţiul terestru şi aerian naţional este integrat în spaţiul NATO, în conformitate cu tratatele la care România este parte. În acest context, se susţine că este clar că România apără graniţa NATO, nu doar graniţa proprie. Or, în condiţiile în care nu România este stat în conflict (ci NATO şi Uniunea Europeană, care finanţează războiul), se susţine că această activitate trebuie finanţată de NATO. Se menţionează că România are o contribuţie de aproape 3% din PIB pentru cheltuielile de apărare ale Alianţei Nord-Atlantice în anul 2024, o contribuţie în creştere, suficientă fiscal, economic, militar, de întrajutorare, având şi achiziţii militare semnificative, întrucât România a iniţiat achiziţii majore pentru modernizare, incluzând tancuri Abrams şi sisteme de rachete Patriot.
    14. În considerarea tuturor argumentelor expuse, se solicită admiterea obiecţiei de neconstituţionalitate, cu precizarea că, în condiţiile în care dispoziţiile din lege, criticate punctual, au caracter neconstituţional, legea în ansamblul ei, inclusiv din perspectiva expunerii de motive, are caracter neconstituţional, motiv pentru care se solicită declararea ca fiind neconstituţională a Legii privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român (PL-x 5/2025, L33/2025).
    15. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere asupra acestora.
    16. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţiile de neconstituţionalitate formulate sunt neîntemeiate, actul normativ supus controlului instanţei de contencios constituţional fiind în concordanţă cu Legea fundamentală, astfel încât solicită respingerea acestora.
    17. În acest sens consideră neîntemeiată susţinerea autorilor sesizărilor formulată cu privire la prevederile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e) din legea supusă controlului de constituţionalitate, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 2 din Constituţie. Apreciază că, în contextul criticilor, autorii formulează diferite ipoteze, dând, totodată, anumite interpretări acestor norme. Reţine că, spre exemplu, transferul de autoritate, criticat de autorii sesizării, este utilizat, în mod uzual, în cadrul NATO, în desfăşurarea operaţiilor sau misiunilor în cadru aliat sau de coaliţie. Astfel, arată că în legea criticată sunt prevăzute două posibilităţi în care pe timpul unor misiuni şi operaţii militare care s-ar putea desfăşura pe teritoriul statului român, la care ar participa şi forţe armate străine, comandanţii desemnaţi să conducă aceste misiuni sau operaţii vor exercita comanda operaţională, adică doar în legătură cu şi pe timpul desfăşurării acestor misiuni sau operaţii, a efectivelor militare române şi străine participante. Comandanţii desemnaţi să conducă misiuni sau operaţii pot fi români [art. 7 alin. (1) din lege] sau străini [art. 7 alin. (2) din lege].
    18. Observă că acest aspect, al creării cadrului juridic prin care este autorizat transferul de autoritate către un comandant străin, a generat o serie întreagă de interpretări, care prezintă această procedură drept o formă de renunţare la suveranitatea naţională. Arată că, în fapt, procedura transferului de autoritate este reglementată în legislaţia românească încă din anul 2011, în Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român. Observă că art. 11 din actul normativ menţionat defineşte în mod similar transferul de autoritate către un comandant străin sau român, însă stabileşte această procedură ca fiind aplicabilă doar în misiuni şi operaţii multinaţionale desfăşurate în afara teritoriului României. Această limitare geografică era justificată de realităţile mediului de securitate al vremurilor la care a fost adoptată legea, care făceau ca ameninţările şi pericolele să se manifeste în teatrele de operaţii. Subliniază că, pentru adaptarea la noile realităţi, este necesar un cadru juridic prin care să se poată asigura principiul comenzii unice pentru un comandant român sau aliat, în orice situaţie în care s-ar planifica şi executa operaţii sau misiuni militare pe teritoriul naţional, în care să fie angrenate atât efective ale Armatei României, cât şi ale armatelor aliate.
    19. Apreciază că exercitarea comenzii de către un comandant, fie el român sau străin, nu implică în niciun fel vreo formă de cedare a suveranităţii niciuneia dintre ţările ale căror efective participă la misiunea sau operaţia în discuţie. Arată că transferul operaţional către un comandant străin nu implică întreaga Armată a României, ci doar acele efective desemnate să participe la misiunea sau operaţia pe care acesta o va comanda, iar în mesajul privind transferul de autoritate sunt precizate denumirea structurii participante, compunerea, efectivele, tehnica şi echipamentele specifice, zona de operaţii desemnată şi perioada participării efective, gradul de autoritate transferat, limitările şi restricţiile naţionale de ordin juridic, geografic, acţional şi operaţional privind utilizarea forţei.
    20. Observă, totodată, că art. 3 alin. (2) din legea criticată prevede în mod expres că misiunile şi operaţiile militare se execută de către forţele armate în mod exclusiv/sau cu participarea forţelor armate străine, cu respectarea legislaţiei României, a tratatelor internaţionale, acordurilor bilaterale şi multilaterale şi a înţelegerilor tehnice încheiate cu forţele armate străine, astfel că invocă dispoziţiile art. 11 şi ale art. 148 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Ca atare, ţinând cont de cele argumentate, apreciază că motivele de neconstituţionalitate formulate de autorii sesizărilor sunt neîntemeiate.
    21. Apreciază că motivele de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţiile art. 6 din legea criticată sunt neîntemeiate. Condiţiile în care efectivele militare participante pot face uz de muniţie de război sunt strict definite, în acord cu legislaţia României şi cu regulile de angajare, care sunt fundamentate obligatoriu pe temeiuri legale (care urmăresc asigurarea deplinei conformităţi cu prevederile legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniu), politice (care au în vedere asigurarea cadrului în care misiunile şi operaţiile militare corespund obiectivelor politico-militare şi stării finale dorite) şi militare (care vizează asigurarea premiselor necesare desfăşurării misiunilor şi operaţiilor militare, precum şi asigurarea protecţiei forţelor proprii/aliate/de coaliţie). Observă că, potrivit art. 6 alin. (3) din legea criticată, elaborarea regulilor de angajare se realizează în concordanţă cu principiile şi normele dreptului internaţional public, ale dreptului internaţional umanitar şi în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale; nicio regulă de angajare nu poate fi autorizată dacă nu există baza legală necesară aplicării acesteia.
    22. Consideră că susţinerile de neconstituţionalitate formulate cu privire la prevederile legii supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, coroborat cu prevederile Legii nr. 24/2000, sunt neîntemeiate şi în dezacord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Astfel, reţine că prin parcurgerea şi interpretarea prevederilor legale criticate se pot observa o succesiune logică a soluţiilor legislative preconizate, precum şi realizarea unei armonii interioare a actului normativ; redactarea textului într-un limbaj concis, sobru, clar şi precis exclude orice echivoc, gruparea ideilor în funcţie de conexiunile şi de raportul firesc dintre ele, în cadrul concepţiei generale a reglementării, face ca prevederile normative să corespundă tuturor exigenţelor de claritate şi previzibilitate statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (sunt invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011 şi nr. 662 din 11 noiembrie 2014). Constată că această critică este o simplă afirmaţie, fără să fie însoţită de o motivare de natură să demonstreze încălcarea textului constituţional invocat în ansamblul conţinutului normativ. Reţine că, în lipsa motivării în sensul arătat, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 594 din 15 iulie 2020, că nu se poate substitui autorului sesizării pentru a complini o cerinţă imperativă ce ţine de legala învestire a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate.
    23. Apreciază că motivul de neconstituţionalitate invocat de autorii sesizării, cu referire la oportunitatea adoptării de noi acte normative cu privire la cadrul legal pentru derularea, de către forţele armate române, pe timp de pace, individual, în cadru aliat sau de coaliţie, a unor misiuni şi operaţii pe teritoriul statului român, este, de asemenea, neîntemeiat şi în dezacord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Precizează că, în raport cu scopul urmărit de legiuitor şi având în vedere jurisprudenţa instanţei constituţionale în materie, potrivit căreia adoptarea de noi acte normative constituie o chestiune de oportunitate, care intră în marja de apreciere a legiuitorului, nu se poate reţine presupusa încălcare a prevederilor constituţionale, întrucât considerentele nu se pot converti de plano în motive ce ar conduce la suprimarea dreptului constituţional al puterii legiuitoare de a adopta astfel de acte normative, mai ales dacă domeniul supus reglementării ţine de probleme de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului (invocă, în acest sens, Decizia nr. 104 din 6 martie 2018). Curtea Constituţională a reţinut că invocarea elementului de oportunitate este prin definiţie de natură subiectivă şi impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi (invocă Decizia nr. 650 din 15 decembrie 2022). Prin urmare, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reţine că oportunitatea legiferării se limitează la decizia de a adopta sau de a nu adopta actul normativ, de a avea o conduită activă sau pasivă. Cu alte cuvinte, decizia legiferării aparţine în exclusivitate legiuitorului, care, dacă hotărăşte reglementarea unei anumite situaţii juridice, are obligaţia să se conformeze exigenţelor constituţionale (sunt invocate, în acest sens, deciziile nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 87, nr. 237 din 3 iunie 2020, paragraful 47, şi nr. 198 din 24 martie 2021, paragraful 58).
    24. De asemenea, apreciază că susţinerea cu referire la pretinsa încălcare a principiului legalităţii, previzibilităţii şi calităţii legii este neîntemeiată şi în dezacord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. Contrar opiniei autorilor sesizării, jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010), precum şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei) au statuat că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (invocă, în acest sens, şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006, nr. 903 din 6 iulie 2010 sau nr. 26 din 18 ianuarie 2012). În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Prin parcurgerea textului actului normativ, constată că acesta este redactat cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita (invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012).
    25. Totodată, consideră că susţinerile autorilor sesizărilor cu referire la pretinsa încălcarea a dispoziţiilor art. 16 alin. (3) teza întâi şi ale art. 54 alin. (1) şi (2) din Constituţie sunt neîntemeiate. Apreciază că autorii sesizărilor nu surprind natura juridică a prevederilor criticate, configurarea constituţională a condiţiei cu privire la deţinerea cetăţeniei române pentru funcţiile militare fiind circumscrisă ocupării efective a acestora, şi nu exercitării pe o perioadă determinată de acţiuni desfăşurate în baza unui plan aprobat, aplicabile în cazul deteriorării mediului de securitate internaţional sau regional, atunci când există riscuri şi ameninţări la adresa statului român, aşa cum dispune legea dedusă controlului de constituţionalitate. Noţiunea de ocupare a funcţiei militare este dezvoltată, la nivel infraconstituţional, în art. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin definirea situaţiilor în care se pot regăsi cadrele militare: acestea se pot afla în activitate, „când ocupă o funcţie militară“, ori pot fi în rezervă, „când nu ocupă o funcţie militară“, dar întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar, sau în retragere, când nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea serviciului militar. Prin urmare, opinează că argumentele prezentate de autorii obiecţiilor de neconstituţionalitate prezintă ipoteze circumstanţiale din perspectivă interpretativă, care nu pot fi reţinute ca fiind relevante în speţă, întrucât excedează intenţiei de reglementare avute în vedere de Parlament, cele două concepte subsumate aparent condiţiei privind deţinerea cetăţeniei române neputându-se suprapune nu doar semantic şi nici din perspectiva felului în care funcţia militară este edictată în dreptul pozitiv naţional. Totodată, apreciază că legea criticată conţine suficiente garanţii ca participarea forţelor armate străine la misiunile şi operaţiile militare pe teritoriul statului român să se execute cu respectarea legislaţiei României, a tratatelor internaţionale, a acordurilor bilaterale şi multilaterale şi a înţelegerilor tehnice încheiate.
    26. De asemenea, consideră neîntemeiată şi presupusa încălcare a prevederilor art. 54 alin. (1) şi (2) din Constituţie, având în vedere că, potrivit Acordului din 1951 între statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951, ratificat de România prin Legea nr. 23/1996, forţele unei părţi pot fi trimise, pe bază de acord, în misiune pe teritoriul unei alte părţi. Prin acest Acord a fost stabilit şi statutul unor astfel de forţe atunci când se află pe teritoriul unei alte părţi. Astfel, potrivit art. VII din Acord, autorităţile militare ale statului trimiţător vor avea dreptul să exercite în cadrul statului primitor jurisdicţia penală şi disciplinară care le este conferită de legea statului trimiţător în privinţa persoanelor supuse legilor militare ale acestui stat; autorităţile statului primitor vor exercita jurisdicţia asupra membrilor unei forţe sau ai unei componente civile şi asupra membrilor de familie, în ceea ce priveşte infracţiunile comise pe teritoriul statului primitor şi incriminate de legea acestui stat. De asemenea, autorităţile militare ale statului trimiţător vor avea dreptul să exercite jurisdicţia exclusivă asupra persoanelor supuse legilor militare ale acestui stat, în ceea ce priveşte inclusiv infracţiunile referitoare la securitatea sa, incriminate de legea statului trimiţător, dar nu şi de legea statului primitor; autorităţile statului primitor vor avea dreptul să îşi exercite jurisdicţia exclusivă asupra membrilor unei forţe sau ai unei componente civile şi asupra membrilor lor de familie în ceea ce priveşte infracţiunile, inclusiv cele referitoare la securitatea acestui stat, pedepsite de legea sa, dar nu şi de legea statului trimiţător. Reţine că acelaşi Acord prevede că o infracţiune împotriva securităţii statului include trădarea de patrie, sabotajul, spionajul sau încălcarea oricărei legi referitoare la secretele oficiale ale acestui stat sau la secretele privind apărarea naţională a acestui stat.
    27. Apreciază ca fiind neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate formulată cu referire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 55 alin. (1) şi (2), ale art. 80 şi ale art. 93 din Constituţie. Reţine că actul normativ supus controlului de constituţionalitate nu îngrădeşte în niciun fel apărarea ţării şi îndeplinirea îndatoririlor militare ale cetăţenilor români. Dimpotrivă, art. 2 din actul normativ criticat prevede că desfăşurarea misiunilor şi operaţiilor militare se realizează în cazul iminenţei sau existenţei unor acţiuni, fapte ori stări de fapt, capacităţi, strategii, intenţii sau planuri ce pot afecta valorile, interesele şi obiectivele naţionale de securitate şi/ori sunt de natură să pună în pericol direct sau indirect securitatea naţională, prin afectarea caracterului naţional, a suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale, a funcţionării normale a instituţiilor statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, a vieţii şi integrităţii fizice a cetăţenilor.
    28. În ceea ce priveşte art. 80 din Constituţie, reţine că acesta defineşte poziţia Preşedintelui României în sistemul puterilor statului şi rolul său în cadrul sistemului constituţional al ţării. Apreciază că acest articol trebuie coroborat şi cu art. 148 alin. (4) din Constituţie, potrivit căruia Preşedintele României, alături de Parlament, Guvern şi autoritatea judecătorească, garantează ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Referitor la presupusa încălcare prin legea criticată a prevederilor art. 93 din Constituţie, reiterează că acest articol dă expresie rolului Preşedintelui României de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării, precum şi rolului acestuia de a veghea la buna funcţionare a autorităţilor în favoarea cetăţenilor. Textul vizează situaţii de excepţie ce pot să apară în plan intern, altele decât cele de natura agresiunilor armate din exterior şi care pot duce la declanşarea stării de asediu sau a stării de urgenţă. Consideră că tocmai în astfel de cazuri actul normativ criticat nu se aplică. Astfel, potrivit art. 1 din legea criticată, aceasta reglementează desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare când nu este instituită starea de urgenţă ori starea de asediu sau nu este declarată starea de mobilizare ori starea de război.
    29. Totodată, consideră că susţinerea autorilor sesizării cu referire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 118 alin. (1) şi (4) din Constituţie este neîntemeiată. Apreciază că argumentele care, în opinia autorilor, ar susţine aşa-zisa neconformitate a legii criticate cu dispoziţiile art. 118 alin. (1) şi (4) din Constituţie nu sunt concludente, parcurgerea în ansamblu a cadrului normativ criticat şi înţelegerea completă a noţiunilor utilizate înlăturând riscul referitor la faptul că „armata nu va mai fi subordonată voinţei poporului român, ci voinţei altor popoare“. Prin legea dedusă controlului de constituţionalitate sunt dispuse măsuri privind executarea şi conducerea misiunilor şi operaţiilor militare pe timp de pace pe teritoriul statului român, care se realizează în conformitate cu documentele de planificare şi conducere aprobate de autorităţile competente, prevăzute de Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994, cu modificările ulterioare. Apreciază că dispoziţiile legii criticate nu pot fi interpretate în sensul atingerii, limitării sau suspendării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale pe durata desfăşurării pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român. De asemenea, susţine că la edictarea normelor legale care dispun cu privire la desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, indiferent de evoluţia lor (iniţiere, conducere şi executare), este avută în vedere configurarea competenţelor autorităţilor cu rol în domeniul de referinţă, prin instituirea regulilor necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă a noului cadru normativ. Prin urmare, apreciază că afirmaţiile autorilor referitoare la organizarea de activităţi militare „în afara unei autorităţi statale“ şi la „subminarea capacităţii de apărare a statului român şi aservirea militară străină“ sunt în dezacord profund cu alegerea soluţiilor judicioase şi durabile pe care a fost fundamentată legea criticată.
    30. Consideră că motivele de neconstituţionalitate cu referire la prevederile art. 8 din legea criticată sunt neîntemeiate, autorii sesizării neraportându-se la un text constituţional care, eventual, ar putea fi încălcat. Apreciază că perspectiva autorilor potrivit căreia „fondurile necesare participării forţelor Armatei României la misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român să fie asigurate din bugetul alocat pentru apărare al Alianţei Nord Atlantice“ nu poate fi reţinută, întrucât acestea sunt considerate costuri naţionale directe, fiind în totalitate în responsabilitatea autorităţilor române. Doar pentru executarea operaţiilor sau exerciţiilor specifice ale NATO se pot aloca şi aproba fonduri pentru a fi puse la dispoziţie din bugetele NATO.
    31. În final, analizând documentele care au stat la baza sesizării Curţii Constituţionale, în raport cu prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective, constată lipsa documentului prin care secretarul general al Senatului, respectiv secretarul general al Camerei Deputaţilor au trimis sesizarea către Curtea Constituţională. Apreciază că prin lipsa acestui document se încalcă prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, precizează că, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
    32. Guvernul apreciază că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate.
    33. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 din Constituţie - referitoare la suveranitatea naţională, Guvernul reţine că, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional a statuat că suveranitatea naţională, principiu fundamental al statului român, aparţine, potrivit art. 2 din Constituţie, poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Textul constituţional invocat exprimă, aşadar, voinţa constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democraţiei reprezentative, suveranitatea naţională aparţine într-adevăr poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative. Modalitatea de constituire a acestora din urmă reprezintă expresia suveranităţii naţionale, manifestată prin exprimarea voinţei cetăţenilor în cadrul alegerilor libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum (în acest sens sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 419 din 26 martie 2009, nr. 61 din 14 ianuarie 2010 şi nr. 518 din 5 iulie 2016). Aşa fiind, în ceea ce priveşte invocarea principiului suveranităţii, în contextul jurisprudenţial invocat mai sus, Guvernul apreciază că susţinerile formulate sunt neîntemeiate.
    34. Referitor la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, Guvernul observă că se invocă, pe de o parte, aspecte din conţinutul expunerii de motive a legii criticate, care, în opinia autorilor, sunt eronate, iar, pe de altă parte, faptul că există o suprapunere de reglementare cu actuala legislaţie în vigoare, respectiv cu Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României şi cu Legea nr. 122/2011 privind regimul armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor deţinute de Ministerul Apărării Naţionale şi de forţele armate străine pe teritoriul României. Arată că, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, expunerea de motive a legii criticate nu poate forma obiectul controlului de constituţionalitate. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a statuat constant că, de principiu, nu are competenţa să controleze modul de redactare a expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate; expunerea de motive şi, cu atât mai puţin, modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Curtea Constituţională a reţinut, de asemenea, că expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, Curtea a constatat că expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie. Astfel, expunerea de motive este doar un instrument dintre multe altele ale unei metode interpretative. Faptul că aceasta nu este suficient de precisă sau că nu lămureşte toate aspectele de conţinut ale normei nu duce la concluzia că însăşi norma respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, ea având doar o funcţie de suport în interpretarea normei adoptate (în acest sens sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 238 din 3 iunie 2020, paragraful 36, nr. 564 din 8 iulie 2020, paragraful 44, nr. 908 din 16 decembrie 2020, paragraful 100, nr. 120 din 16 martie 2023, paragrafele 55 şi 56, şi nr. 364 din 28 iunie 2023, paragraful 53). Având în vedere jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional indicată mai sus, Guvernul apreciază că, din acest punct de vedere, susţinerea de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    35. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 16 alin. (3) teza întâi, ale art. 54 alin. (1) şi (2) şi ale art. 55 alin. (1) şi (2) din Constituţie, constată că acestea sunt nemotivate, contrar prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, indicarea temeiurilor constituţionale nefiind suficientă, în opinia Guvernului, pentru determinarea în mod rezonabil a criticilor vizate de autorii obiecţiilor de neconstituţionalitate. În acest sens arătă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că nu este rolul instanţei de control constituţional să identifice eventualele inconsistenţe normative din cuprinsul acestui text legal şi, ulterior, să argumenteze relaţia de contrarietate cu textul constituţional invocat (Decizia nr. 523 din 18 octombrie 2023) şi că simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate (Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011). În concluzie, Guvernul apreciază că, având în vedere caracterul general al textelor constituţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, nu se pot identifica în mod rezonabil criticile de neconstituţionalitate, astfel încât criticile formulate pot fi considerate neîntemeiate.
    36. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 80, 90, 93, ale art. 118 alin. (1) şi (4) şi ale art. 119 din Legea fundamentală, arătă că, prin raportare la rolul său constituţional, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă miliară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii, potrivit art. 119 din Constituţie. În acest sens, Guvernul apreciază că atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, instituite prin legea criticată, trebuie să se circumscrie scopului său constituţional, de autoritate administrativă autonomă, cu rol de organizare şi coordonare a apărării naţionale a României.
    37. Preşedintele Senatului nu a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere.
    38. Curtea, având în vedere că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus, din oficiu, conexarea Dosarului nr. 803A/2025 la Dosarul nr. 801A/2025, care a fost primul înregistrat.
    CURTEA,
    examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    39. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actele de sesizare, îl constituie Legea privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, precum şi, în special, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 8 din lege. Analizând susţinerile autorilor sesizărilor, cuprinse în motivarea obiecţiilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceştia critică, punctual, şi dispoziţiile art. 4 din lege. Prin urmare, Curtea constată că obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, precum şi, în special, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 4, ale art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 8 din lege. Textele de lege criticate în mod punctual au următorul cuprins:
    "ART. 3
    (1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
    (…)
    d) transferul de autoritate - o acţiune prin care diferite grade de autoritate ale comenzii şi controlului asupra unor forţe desemnate sunt conferite, pe o durată determinată, de către comandantul forţelor aliate sau autorităţile militare ale statelor participante la o coaliţie pe teritoriul statului român către şeful Statului Major al Apărării sau, după caz, de către acesta unui comandant aliat sau de coaliţie, în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte;
    e) mesajul privind transferul de autoritate - documentul standardizat, agreat la nivel aliat, care stă la baza transferului de autoritate asupra unei structuri militare participante la misiuni şi operaţii, în al cărui conţinut sunt precizate denumirea structurii participante, compunerea, efectivele, tehnica şi echipamentele specifice, zona de operaţii desemnată şi perioada participării efective, gradul de autoritate transferat, limitările şi restricţiile naţionale de ordin juridic, geografic, acţional şi operaţional privind utilizarea forţei.
    ART. 4
    Iniţierea misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român se aprobă de către Preşedintele României la propunerea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, în condiţiile în care indicatorii şi avertizările stabilite prin planuri arată o deteriorare a mediului de securitate internaţional sau regional şi iminenţa unor riscuri de securitate la adresa statului român. Preşedintele României informează Parlamentul în termen de 5 zile cu privire la decizia luată, iar dacă Parlamentul este în vacanţă, la începerea sesiunii ordinare sau extraordinare, după caz.
    (…)
    ART. 6
    (1) Pe durata participării la misiuni şi operaţii militare, pe teritoriul statului român, pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate, personalul forţelor armate române şi străine poate face uz de armamentul, muniţiile şi dispozitivele militare din dotare, în conformitate cu legislaţia României şi cu regulile de angajare autorizate.
    (2) Regulile de angajare se fundamentează pe următoarele temeiuri:
    a) legale - care urmăresc asigurarea deplinei conformităţi cu prevederile legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniu;
    b) politice - care au în vedere asigurarea cadrului în care misiunile şi operaţiile militare corespund obiectivelor politico-militare şi stării finale dorite;
    c) militare - care vizează asigurarea premiselor necesare desfăşurării misiunilor şi operaţiilor militare, precum şi asigurarea protecţiei forţelor proprii/aliate/de coaliţie.
    (…)
    ART. 7
    (1) Pe timpul desfăşurării misiunilor şi operaţiilor militare, pe teritoriul statului român, cu participarea forţelor armate străine, comandantului român desemnat să conducă misiunea sau operaţia militară îi pot fi transferate, sub diferite grade de autoritate, forţele armate străine participante, în limitele stabilite prin mesajul privind transferul de autoritate.
    (2) Structurile desemnate din cadrul Armatei României, în funcţie de necesităţile operaţionale, pot fi transferate pentru perioade determinate de timp, sub diferite grade de autoritate în relaţia cu comandantul forţelor armate străine care conduce o operaţie militară pe teritoriul statului român, în limitele stabilite prin mesajul privind transferul de autoritate, semnat de către şeful Statului Major al Apărării şi prin înţelegerile tehnice încheiate în acest sens.
    (…)
    ART. 8
    Fondurile necesare participării forţelor Armatei României la misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Apărării Naţionale."

    40. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (1), (3) şi (5) privind caracterul suveran al statului, respectiv principiul respectării Constituţiei şi supremaţiei sale, cu referire la loialitatea constituţională, principiul legalităţii şi calitatea legii, ale art. 2 privind suveranitatea, ale art. 16 alin. (3) fraza întâi, potrivit cărora funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară, ale art. 54 referitor la fidelitatea faţă de ţară, ale art. 55 alin. (1) şi (2) privind apărarea ţării, ale art. 80 alin. (1) privind rolul Preşedintelui României, ale art. 90 privind referendumul, ale art. 92 privind atribuţiile Preşedintelui României în domeniul apărării, ale art. 93 privind instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, ale art. 118 alin. (1) şi (4) privind forţele armate şi ale art. 119 referitor la Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
    41. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora. Instanţa constituţională are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, cât şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea în acest sens Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, şi Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).
    42. Sub aspectul legalităţii sesizării, Curtea constată că, deşi sesizările de neconstituţionalitate formulate de un număr de 43 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi Alianţei pentru Unirea Românilor, respectiv de un număr de 52 de deputaţi aparţinând aceloraşi grupuri parlamentare au fost depuse direct la Curtea Constituţională, contrar art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective“, aceasta nu este o cauză de inadmisibilitate, ci una de neregularitate (a se vedea, ad similis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 305 din 12 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 20 martie 2008, Decizia nr. 729 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 735 din 24 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2012, şi Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012). În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal învestită cu prezentele obiecţii de neconstituţionalitate.
    43. Curtea constată că sesizările de neconstituţionalitate, care formează obiectul dosarelor nr. 801A/2025 şi nr. 803A/2025, îndeplinesc condiţia de admisibilitate, prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât au fost formulate de un număr de 43 de senatori aparţinând Grupurilor parlamentare ale S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi Alianţei pentru Unirea Românilor, respectiv de un număr de 52 de deputaţi aparţinând aceloraşi grupuri parlamentare.
    44. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. Din coroborarea informaţiilor cuprinse în fişele legislative publicate pe paginile celor două Camere ale Parlamentului rezultă că legea criticată a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, în data de 19 februarie 2025, după care a fost trimisă Senatului, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 februarie 2025. La aceeaşi dată, legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, la data de 28 februarie 2025 au fost formulate prezentele obiecţii de neconstituţionalitate, iar la data de 3 martie 2025 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Luând act de faptul că obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate în interiorul termenului de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt admisibile sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză).
    45. Sub aspectul obiectului sesizărilor, Curtea constată că acestea vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că pot forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
    46. Prin urmare, Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
    47. Proiectul de lege privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, iniţiat de Guvern (Hotărârea E257 din 12 decembrie 2024), a fost înaintat Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, pentru dezbaterea pe fond, fiind înregistrat la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor cu nr. 766 din 17 decembrie 2024 (L5/2025). Consiliul Legislativ a avizat favorabil proiectul de lege, conform Avizului nr. 1.220 din 3 decembrie 2024. De asemenea, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a avizat favorabil proiectul de act normativ, prin Hotărârea nr. 233 din 11 decembrie 2024. Proiectul de lege a primit aviz favorabil de la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, la data de 11 februarie 2025, şi de la Comisia pentru buget, finanţe şi bănci (nr. 4c-2/66 din 18 februarie 2025). Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, sesizată în fond, a comunicat, la data de 19 februarie 2025, raportul favorabil, fără amendamente, având nr. 4c-15/14 din 4 februarie 2025.
    48. La data de 19 februarie 2025, Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, a adoptat Legea privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român. În data de 20 februarie 2025, proiectul de lege, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, a fost înregistrat pentru dezbatere la Senat, în calitate de Cameră decizională, şi a fost trimis pentru examinare pe fond la Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, cu termen pentru depunerea amendamentelor 26 februarie 2025 şi termen pentru depunerea raportului 4 martie 2025. În data de 25 februarie 2025, comisia sesizată în fond a înaintat raportul de admitere asupra proiectului de lege cu un amendament respins, redat în anexa la raport nr. XXV/128 din 25 februarie 2025. La aceeaşi dată, respectiv 26 februarie 2025, au avut loc dezbaterea în plenul Senatului şi adoptarea Legii privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român. Legea a fost trimisă pentru promulgare Preşedintelui României în data de 3 martie 2025.
    49. În motivarea sesizărilor, autorii acestora formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, referitoare la expunerea de motive a Legii privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, din perspectiva existenţei unor paralelisme de reglementare, şi, totodată, referitoare la oportunitatea adoptării legii, cât şi, punctual, critici de neconstituţionalitate intrinsecă a legii.
    50. Potrivit primei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, potrivit căreia, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, în expunerea de motive a legii criticate se arată, în mod eronat, că „în momentul de faţă, posibilitatea executării de misiuni pe timp de pace pe teritoriul naţional de către forţele armate române nu este reglementată în mod expres de legislaţia română“. În acest sens, autorii sesizărilor invocă, din perspectiva existenţei unor paralelisme de reglementare, acte normative în vigoare, respectiv Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României, Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011, şi Legea nr. 122/2011 privind regimul armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor deţinute de Ministerul Apărării Naţionale şi de forţele armate străine pe teritoriul României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 17 iunie 2011, care, de altfel, sunt menţionate în expunerea de motive a legii pentru a sublinia necesitatea reglementării, printr-un act normativ distinct, a posibilităţii desfăşurării pe timp de pace, pe teritoriul naţional, a unor misiuni şi operaţii militare.
    51. Faptul că expunerea de motive face referire la cadrul normativ în vigoare privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României, participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, respectiv regimul armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor deţinute de Ministerul Apărării Naţionale şi de forţele armate străine pe teritoriul României, pentru a sublinia existenţa unui vid legislativ în ceea ce priveşte desfăşurarea „pe timp de pace“ a unor misiuni şi operaţii militare pe teritoriul naţional ori utilizarea capabilităţilor forţelor armate străine dislocate în România pentru contracararea prin mijloace noncinetice sau cinetice a unor riscuri şi ameninţări concrete, nu conduce la concluzia că însăşi legea respectivă este neconstituţională pentru acest motiv, referirea la dispoziţiile în vigoare având doar o funcţie de suport în interpretarea legii adoptate. În acelaşi timp, Curtea reţine că, printre altele, potrivit expunerii de motive, „prezentul proiect de lege îşi propune crearea cadrului juridic care să permită desfăşurarea pe timp de pace a unor misiuni şi operaţii naţionale sau internaţionale pe teritoriul statului român, în conformitate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 122/2011, cu modificările şi completările ulterioare“, din perspectiva stabilirii unor „reguli de angajare“, în conformitate cu legislaţia României şi, după caz, cu înţelegerile încheiate cu alte armate, în baza tratatelor la care România este parte. Cu alte cuvinte, expunerea de motive evidenţiază existenţa unui vid legislativ şi nevoia creării unui cadru normativ special pentru derularea de către forţele armate române, pe timp de pace, individual, în cadru aliat sau de coaliţie, a unor misiuni şi operaţii naţionale sau internaţionale pe teritoriul statului român, în conformitate cu norme ale cadrului normativ general în vigoare, în acest sens fiind indicate dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 122/2011.
    52. Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a stabilit că nu poate exercita un control de constituţionalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive şi, cu atât mai puţin, modul său de redactare nu au consacrare constituţională. Aşadar, un viciu de neconstituţionalitate extrinsec al legii nu poate rezulta din chiar modul în care iniţiatorul ei şi-a motivat proiectul/propunerea legislativă, în condiţiile în care rezultatul activităţii de legiferare este legea adoptată de Parlament. Controlul de constituţionalitate vizează legea, şi nu opţiuni, dorinţe sau intenţii cuprinse în expunerea de motive a legii (a se vedea Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 666 din 28 iulie 2020, paragraful 36, Decizia nr. 564 din 8 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 17 iulie 2020, paragraful 44, Decizia nr. 678 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 15 octombrie 2020, Decizia nr. 908 din 16 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 27 ianuarie 2020, paragraful 100, Decizia nr. 120 din 16 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 19 aprilie 2023, paragrafele 55 şi 56, şi Decizia nr. 364 din 28 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 19 iulie 2023, paragraful 53). Expunerea de motive, prin prisma art. 1 alin. (5) din Constituţie, este un document de motivare necesar în cadrul procedurii de adoptare a legilor, însă, odată adoptată legea, rolul său se reduce la facilitarea înţelegerii acesteia. Prin urmare, expunerea de motive a legii nu este decât un instrument al uneia dintre metodele de interpretare consacrate - metoda de interpretare teleologică. Aceasta presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face parte acea dispoziţie.
    53. Prin urmare, Curtea constată că eventuala neclaritate/imprecizie/imprevizibilitate a textului de lege nu poate fi o consecinţă directă a caracterului eronat al expunerii de motive, constatare valabilă şi viceversa. Nu este rolul Curţii Constituţionale să analizeze consistenţa acestei relaţii funcţionale prin prisma modului de redactare a expunerii de motive. Exigenţele de calitate a legii şi cele privind modul de redactare a expunerii de motive sunt două chestiuni diferite între care nu se poate stabili o relaţie cauzală. În schimb, între acestea există o relaţie funcţională, în sensul că expunerea de motive poate ajuta la o mai bună înţelegere a dispoziţiilor normative, mai ales a celor tehnice, care, prin natura lor, au un limbaj mai greu accesibil.
    54. În consecinţă, o asemenea critică este, de principiu, inadmisibilă, Curtea Constituţională neavând competenţa să cenzureze modul de redactare a expunerii de motive concepute de deputaţi, de senatori sau de Guvern, după caz. Prin urmare, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    55. Cu privire la cea de-a doua critică de neconstituţionalitate extrinsecă, potrivit căreia nu serveşte interesului public şi nu este oportună adoptarea unui nou act normativ cu privire la cadrul legal pentru derularea, de către forţele armate române, pe timp de pace, individual, în cadru aliat sau de coaliţie, a unor misiuni şi operaţiuni pe teritoriul statului român, Curtea constată că aceasta pune în discuţie caracterul eficient şi adecvat al reglementării, aspect care nu poate fi supus însă analizei instanţei de contencios constituţional. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, ceea ce înseamnă analiza dispoziţiilor criticate în raport cu prevederile Constituţiei. Aceasta este o analiză de drept, Curtea neavând posibilitatea de a sancţiona oportunitatea sau eficienţa politicii economice adoptate de stat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.010 din 27 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 24 ianuarie 2013).
    56. Numai Parlamentul poate hotărî, în limitele prevăzute de Constituţie, asupra conţinutului reglementărilor legale şi a oportunităţii adoptării acestora, iar statul de drept, a cărui existenţă este reglementată prin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, impune recunoaşterea de către fiecare putere a actelor şi a măsurilor luate de celelalte puteri în limitele prevăzute de Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999, considerente de principiu reluate şi în Decizia nr. 315 din 18 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 20 august 2013, Decizia nr. 16 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 8 martie 2015, şi Decizia nr. 56 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 20 aprilie 2016, paragraful 14).
    57. Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale precitată, precum şi faptul că reglementarea desfăşurării pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare, în cadru aliat sau de coaliţie, atunci când nu este instituită starea de urgenţă ori starea de asediu sau nu este declarată starea de mobilizare ori starea de război, constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, prin prisma art. 149 din Constituţie, în acest context, legiuitorul fiind unul dintre subiecţii ce garantează ducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Tratatul Atlanticului de Nord.
    58. Având în vedere respingerea criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea urmează să analizeze criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate de autorii obiecţiilor de neconstituţionalitate.
    59. În examinarea criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea observă că art. 118 din Constituţie prevede că „(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. (...) (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii. (...) (5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte.“ Revizuirea Constituţiei în anul 2003, prin modificarea alin. (1), (3) şi (5) ale art. 118, a legitimat noi funcţii ale armatei, care, în condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. Prevederile alin. (3) al art. 118 din Legea fundamentală generalizează această funcţie la toate componentele forţelor armate, iar alin. (5) al aceluiaşi articol introduce restricţii privitoare la trupele străine în raport cu teritoriul român. Dispoziţiile acestui din urmă alineat interzic trupelor străine să intre, să staţioneze, să desfăşoare operaţiuni sau să treacă pe teritoriul României fără respectarea condiţiilor stabilite de lege. În acest context, Curtea observă că aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, prin Legea nr. 22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 3 martie 2004, a avut ca urmare adaptarea funcţiilor forţelor armate la noua paradigmă a apărării colective şi menţinerii păcii şi securităţii în coordonatele stabilite de textul acestui tratat. Aşa încât Curtea reţine că Legea nr. 291/2007 constituie cadrul normativ general în vigoare în ceea ce priveşte condiţiile în care forţele armate străine pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau tranzita teritoriul României, în timp ce legea criticată stabileşte un regim special, instituind reglementări speciale privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român ale forţelor armate străine aliate sau de coaliţie.
    60. De asemenea, Curtea reţine că, în virtutea aderării României la Tratatul Atlanticului de Nord, Legea nr. 203/2015 privind planificarea apărării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 27 iulie 2015, prevede că planificarea apărării este procesul care stă la baza transformării şi modernizării în domeniul apărării şi include totalitatea programelor, acţiunilor şi măsurilor iniţiate de România pentru identificarea, dezvoltarea şi pregătirea capabilităţilor militare şi nonmilitare necesare îndeplinirii misiunilor şi obiectivelor în domeniul apărării pentru îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din Constituţie şi din lege, îndeplinirea obligaţiilor ce revin României în asigurarea securităţii şi apărării colective în cadrul NATO, asigurarea participării României la Politica de Securitate şi Apărare Comună a Uniunii Europene şi respectarea angajamentelor în contextul cooperării internaţionale în domeniul apărării cu alte state şi al îndeplinirii obligaţiilor asumate prin participarea la activitatea altor organizaţii internaţionale sau în alte situaţii reglementate de dreptul internaţional, în condiţiile legii [art. 1 alin. (2)], în timp ce documentele pentru planificarea apărării de la nivel naţional şi departamental iau în considerare obligaţiile, cerinţele şi recomandările rezultate din procesul de planificare a apărării în NATO, conceptul strategic al NATO, directiva politică a NATO, strategia de securitate a Uniunii Europene, alte documente ale NATO şi ale UE de planificare în domeniul apărării şi scenariile strategice şi documentele de planificare a operaţiilor.
    61. O critică de neconstituţionalitate intrinsecă este formulată în sensul că, în dezacord cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 2, 80, 90, 93, ale art. 118 alin. (1) şi (4) şi ale art. 119 din Constituţie, legea criticată conţine prevederi prin care exercitarea suveranităţii este încredinţată altor subiecte de drept. Din această perspectivă, autorii obiecţiilor fac referire la „transferul de autoritate“ care se realizează de către şeful Statului Major al Apărării către comandantul forţelor aliate sau al forţelor străine.
    62. Cu privire la această critică, instanţa constituţională reţine că art. 3 alin. (1) lit. d) şi e) din legea analizată defineşte transferul de autoritate ca o acţiune prin care diferite grade de autoritate ale comenzii şi controlului asupra unor forţe desemnate sunt conferite, pe o durată determinată, de către comandantul forţelor aliate sau autorităţile militare ale statelor participante la o coaliţie pe teritoriul statului român către şeful Statului Major al Apărării sau, după caz, de către acesta unui comandant aliat sau de coaliţie, în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte, iar mesajul privind transferul de autoritate reprezintă documentul standardizat, agreat la nivel aliat, care stă la baza transferului de autoritate asupra unei structuri militare participante la misiuni şi operaţii, în al cărui conţinut sunt precizate denumirea structurii participante, compunerea, efectivele, tehnica şi echipamentele specifice, zona de operaţii desemnată şi perioada participării efective, gradul de autoritate transferat, limitările şi restricţiile naţionale de ordin juridic, geografic, acţional şi operaţional privind utilizarea forţei.
    63. Curtea reţine că noţiunea „transfer de autoritate“ nu constituie o noutate în reglementarea naţională, câtă vreme Legea nr. 291/2007 - cadrul normativ general în vigoare privind condiţiile în care forţele armate străine pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau tranzita teritoriul României - prevede, la art. 8 alin. (5), faptul că „structurile Ministerului Apărării Naţionale pot lua în subordine şi pot ordona misiuni forţelor armate străine staţionate pe teritoriul României, în condiţiile art. 4 şi 5, în limitele stabilite prin transferul de autoritate şi înţelegerile încheiate de către Ministerul Apărării Naţionale cu reprezentanţii autorizaţi ai părţii trimiţătoare“. Înţelegerile tehnice sunt definite în art. 2 lit. h) din acelaşi act normativ ca fiind documentele bi- sau multilaterale care, fără a crea sau modifica raporturi juridice de drept internaţional public, stabilesc condiţiile concrete în care forţele armate străine intră, staţionează, prepoziţionează produse militare, echipamente şi materiale, desfăşoară operaţiuni sau tranzitează teritoriul României, procedura încheierii lor fiind aprobată prin hotărâre a Guvernului, potrivit art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ. De altfel, „transferul de autoritate“ este reglementat şi în art. 11 din Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român.
    64. Art. 7 alin. (1) şi (2) din legea criticată prevede că transferul de autoritate poate fi efectuat, în condiţii de reciprocitate, atât către comandanţii forţelor armate române, în situaţia în care aceştia sunt desemnaţi să conducă misiunea sau operaţia militară în limitele stabilite prin documentul standardizat, agreat la nivel aliat (mesajul privind transferul de autoritate), cât şi către un comandant al forţelor militare străine care conduce o operaţie militară pe teritoriul statului român, în cadru aliat sau de coaliţie, în această din urmă ipoteză limitele fiind stabilite atât prin mesajul privind transferul de autoritate, semnat de către şeful Statului Major al Apărării, cât şi prin înţelegerile tehnice încheiate în acest sens. Totodată, alin. (3) al art. 7 din legea criticată prevede că şeful Statului Major al Apărării poate dispune încetarea transferului de autoritate asupra forţelor armate române, participante la misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român, în funcţie de dinamica situaţiei operaţionale.
    65. În aceste condiţii, Curtea constată că „transferul de autoritate“, reglementat de legea criticată, are în vedere o acţiune de predare/preluare a controlului şi comenzii, la nivel operaţional şi/sau tactic, a forţelor militare participante la desfăşurarea, pe timp de pace, a unor misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român, pe linie de subordonare şi executare a ordinelor comandantului forţei căruia i se subordonează, în condiţiile strict prevăzute de normă (în diferite grade de autoritate; asupra unor „forţe/structuri desemnate/structuri militare“; pe o durată determinată; în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte; în limitele stabilite prin documente standardizate, agreate la nivel aliat, şi prin documente bilaterale/multilaterale), care nu are semnificaţia „încredinţării exerciţiului suveranităţii altor subiecte de drept“, astfel cum susţin autorii sesizărilor.
    66. Curtea constată că soluţia normativă privind „transferul de autoritate“ este o măsură exclusiv de comandament cu caracter militar, care implică alte măsuri cu caracter tehnic militar, iar scopul reglementării, prin lege, a acestei soluţii este acela de a proteja suveranitatea naţională a statului român, ca stat membru al NATO, în faţa oricăror ameninţări externe în domeniul militar. De altfel, Curtea observă că, în secţiunea referitoare la „Motivul emiterii actului normativ“ din cadrul expunerii de motive a legii criticate, subsecţiunea „Schimbări preconizate“, se specifică faptul că „prin adoptarea actului normativ vor fi stabilite măsuri specifice şi adaptate riscurilor şi ameninţărilor generate de degradarea contextului de securitate pentru asigurarea unei reacţii ce va permite menţinerea suveranităţii, independenţei, unităţii şi integrităţii teritoriale a României, a funcţionării normale a instituţiilor statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi protejarea vieţii şi integrităţii fizice a cetăţenilor“.
    67. Curtea observă că, în formularea motivelor de neconstituţionalitate, printre dispoziţiile criticate, autorii obiecţiilor indică şi prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din lege din perspectiva încălcării art. 2 din Constituţie. Potrivit acestor prevederi, pe durata participării la misiuni şi operaţii militare, pe teritoriul statului român, pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate, personalul forţelor armate române şi străine poate face uz de armamentul, muniţiile şi dispozitivele militare din dotare, în conformitate cu legislaţia României şi cu regulile de angajare autorizate [alin. (1)]. Alin. (2) al art. 6 din legea criticată precizează că regulile de angajare se fundamentează pe temeiuri legale - care urmăresc asigurarea deplinei conformităţi cu prevederile legislaţiei naţionale şi internaţionale în domeniu; politice - care au în vedere asigurarea cadrului în care misiunile şi operaţiile militare corespund obiectivelor politico-militare şi stării finale dorite; militare - care vizează asigurarea premiselor necesare desfăşurării misiunilor şi operaţiilor militare, precum şi asigurarea protecţiei forţelor proprii/aliate/de coaliţie. Elaborarea regulilor de angajare se realizează în concordanţă cu principiile şi normele dreptului internaţional public, ale dreptului internaţional umanitar şi în conformitate cu prevederile legislaţiei naţionale; nicio regulă de angajare nu poate fi autorizată dacă nu există baza legală necesară aplicării acesteia [alin. (3)].
    68. Curtea reţine că prevederile menţionate în paragraful anterior urmează să se completeze cu dispoziţii ale cadrului normativ general în materia regimului armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor deţinute de Ministerul Apărării Naţionale şi de forţele armate străine pe teritoriul României, respectiv cu dispoziţiile Legii nr. 122/2011, care reglementează deţinerea, portul, folosirea armelor, a dispozitivelor militare şi a muniţiilor din înzestrarea Ministerului Apărării Naţionale, operaţiunile care se efectuează cu acestea, utilizarea forţei, precum şi regimul juridic al transportului, deţinerii, portului şi folosirii armelor, dispozitivelor militare şi muniţiilor de către membrii forţelor armate străine pe teritoriul României. Legea-cadru defineşte, la art. 3 lit. k), noţiunea „reguli de angajare“ ca fiind reglementările pentru structurile militare în ansamblu, precum şi pentru fiecare militar, care definesc circumstanţele, condiţiile, nivelul şi modalitatea în care pot fi utilizate armamentul şi dispozitivele militare pentru îndeplinirea misiunilor, pe timpul participării la operaţii.
    69. În acelaşi timp, Curtea observă că, potrivit expunerii de motive a legii criticate, „prezentul proiect de lege îşi propune crearea cadrului juridic care să permită desfăşurarea pe timp de pace a unor misiuni şi operaţii naţionale sau internaţionale pe teritoriul statului român, în conformitate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 122/2011, cu modificările şi completările ulterioare“, norma invocată stabilind că „Pe timpul desfăşurării unor operaţii naţionale sau internaţionale pe teritoriul statului român, atunci când nu este instituită una dintre stările prevăzute la art. 30 [n.a. starea de urgenţă, de asediu, de mobilizare sau de război], autoritatea militară naţională stabileşte reguli de angajare în conformitate cu legislaţia României şi, după caz, cu înţelegerile încheiate cu alte armate, în baza tratatelor la care este parte.“ De asemenea, potrivit art. 33 din Legea nr. 122/2011, membrii forţelor armate străine pot transporta, deţine, purta şi folosi pe teritoriul României, în condiţiile legii, armele, dispozitivele militare şi muniţiile cu care sunt dotaţi de către unităţile lor, iar folosirea armamentului, a dispozitivelor militare şi a muniţiilor de către membrii forţelor armatelor străine pe teritoriul naţional se face în condiţiile tratatelor şi ale înţelegerilor sau aranjamentelor tehnice, cu respectarea legislaţiei române, în afara cazurilor în care statul trimiţător are reguli mai restrictive referitoare la uzul de armă. „Înţelegerile tehnice“ sunt definite în art. 2 lit. h) din Legea nr. 291/2007, care stabileşte, de asemenea, la art. 23, că „Membrii forţei [n.a. forţelor armate străine] pot deţine şi purta armamentul şi muniţia necesare îndeplinirii misiunilor, dacă sunt autorizaţi prin ordinul primit, potrivit prevederilor stabilite prin reglementările specifice ale statului trimiţător, cu respectarea legislaţiei române şi a înţelegerilor tehnice încheiate“. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din legea criticată - reglementând în mod strict cadrul juridic în care personalul forţelor armate române şi străine poate face uz de armamentul, muniţiile şi dispozitivele militare din dotare, pe durata participării, pe timp de pace, la misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român, în cadru aliat sau de coaliţie, pentru îndeplinirea misiunilor încredinţate, în conformitate cu legislaţia României, în condiţiile tratatelor, ale înţelegerilor sau aranjamentelor tehnice ori ale regulilor de angajare autorizate - nu aduc atingere dispoziţiilor art. 2 din Constituţie.
    70. În continuare, Curtea constată că, în considerarea rolului constituţional şi a atribuţiilor pe care le exercită Preşedintele României, art. 4 din legea criticată prevede că „iniţierea misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român se aprobă de către Preşedintele României la propunerea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării“, având în vedere şi faptul că o consecinţă importantă a adaptării funcţiilor armatei, cu ocazia revizuirii Constituţiei în anul 2003, a avut în vedere reevaluarea atribuţiilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, care, potrivit art. 119 din Legea fundamentală, „organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii“.
    71. În acord cu dispoziţiile constituţionale invocate anterior, potrivit art. 4 din legea criticată, „Preşedintele României informează Parlamentul în termen de 5 zile cu privire la decizia luată, iar dacă Parlamentul este în vacanţă, la începerea sesiunii ordinare sau extraordinare, după caz“. Curtea observă că în mod similar reglementează şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 291/2007, care stabileşte că intrarea şi staţionarea forţelor armate străine în România sau tranzitarea teritoriului naţional de către acestea, în scopul pregătirii şi/sau desfăşurării de operaţii militare, potrivit angajamentelor asumate de România prin tratate internaţionale, se aprobă de către Preşedintele României la propunerea prim-ministrului, după consultarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, iar Preşedintele României informează Parlamentul despre decizie, în termen de 5 zile de la luarea acesteia, iar dacă Parlamentul este în vacanţă, de la începerea sesiunii ordinare sau extraordinare, după caz. Doar în situaţia în care activităţile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 291/2007 nu se execută în baza prevederilor unor tratate internaţionale la care România este parte, Preşedintele României solicită încuviinţarea Parlamentului [art. 4 alin. (2) din Legea nr. 291/2007].
    72. Cu referire la art. 4 din legea criticată, autorii sesizărilor invocă faptul că, atât timp cât strategia de securitate naţională reprezintă un document-program care se adoptă în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi se aprobă de către Parlament, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, asupra proiectului de lege privind revizuirea Constituţiei României, în acord cu normele constituţionale, ar fi corect ca Preşedintele României să convoace Parlamentul în termen de 5 zile pentru a lua o decizie.
    73. Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 203/2015 privind planificarea apărării, „Principalele documente care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional sunt: a) Strategia naţională de apărare a ţării; b) Programul de guvernare.“, iar „Documentele de planificare a apărării, la nivel departamental, sunt: a) Carta albă a apărării; b) Strategia militară; c) Directiva de planificare a apărării; d) programele majore; e) planurile anuale.“ Curtea reţine că documentul de bază, care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional, este Strategia naţională de apărare a ţării, pe care Preşedintele României, în termen de cel mult 6 luni de la data depunerii jurământului, îl prezintă în Parlament, care îl dezbate şi îl aprobă, prin hotărâre, în şedinţă comună a celor două Camere [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 203/2015]. De asemenea, Carta albă a apărării, care este elaborată de către Ministerul Apărării Naţionale pentru îndeplinirea prevederilor Strategiei naţionale de apărare a ţării şi implementarea obiectivelor în domeniul apărării stabilite prin Programul de guvernare şi în conformitate cu prevederile Conceptului strategic al NATO, se supune spre aprobare Parlamentului, în termen de cel mult 6 luni de la acordarea încrederii Guvernului, după ce este însuşită de Guvern şi avizată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării [art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 203/2015].
    74. Curtea constată că art. 4 din legea criticată nu reglementează cu privire la cele două documente care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional/ departamental şi care, în mod obligatoriu, sunt supuse aprobării Parlamentului; articolul menţionat face referire la „planuri“ [noţiune care se regăseşte şi în art. 3 alin. (3) lit. e), art. 10, 11 şi 12 din Legea nr. 203/2015]. Mai mult, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 203/2015 privind planificarea apărării, „Planificarea apărării se realizează pe baza deciziilor Preşedintelui României şi Guvernului României, cu avizul CSAT, potrivit legii, şi cu aprobarea Parlamentului, după caz, precum şi a măsurilor şi acţiunilor întreprinse la nivelul celorlalte instituţii publice care, potrivit legii, au răspunderi în domeniul apărării.“
    75. În aceste condiţii, Curtea constată că documentele care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional/ departamental (Strategia naţională de apărare a ţării şi Carta albă a apărării), aprobate de Parlament, sunt documente strategice care privesc apărarea, aprobarea staţionării trupelor străine ale partenerilor, adică etape militare operaţionale care cad în rolul constituţional al Preşedintelui României şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Prin urmare, aprobarea acestor documente are ca obiect strategia, iar informarea are ca obiect deciziile operaţionale de implementare a strategiilor. Mai mult, Curtea constată că prevederile art. 4 din legea criticată sunt în acord cu dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Constituţie coroborate cu cele ale art. 92 din Legea fundamentală, care la alin. (1) prevede că Preşedintele României este comandantul forţelor armate, şi, totodată, instituie un mecanism de colaborare instituţională între Preşedintele României şi Parlament. Pentru aceste considerente, Curtea urmează să respingă criticile cu privire la art. 4 din legea supusă controlului, acestea nefiind întemeiate.
    76. Totodată, Curtea constată că susţinerea potrivit căreia legea criticată încalcă dispoziţiile constituţionale privind rolul Preşedintelui şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi interdicţiile expres consacrate de art. 118 alin. (4) din Constituţie, este neîntemeiată, atât timp cât această lege nu reglementează cu privire la organizarea de activităţi militare sau paramilitare, distincte de forţele armate regulate, care nu se integrează în sistemul naţional de apărare al României ori al forţelor armate aliate sau de coaliţie. Curtea constată că legea criticată, în majoritatea articolelor sale [art. 3 alin. (1) lit. d) şi alin. (2), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi (2)] face referire la „forţele armate române“, respectiv „forţele armate străine“, organizate într-un cadru aliat sau de coaliţie. De altfel, expunerea de motive a legii menţionează că „va fi creat cadrul normativ necesar pentru derularea, de către forţele armate române, pe timp de pace, individual, în cadru aliat sau de coaliţie, a unor misiuni şi operaţii pe teritoriul statului român“.
    77. De asemenea, Curtea constată că susţinerea referitoare la încălcarea principiului loialităţii constituţionale, formulată din perspectiva faptului că legea criticată prevede, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, că structurile din cadrul Armatei României pot fi transferate comandantului forţelor armate străine care conduce o operaţie militară pe teritoriul statului român, cu toate că Statul Major al Apărării nu poate fi subordonat, este neîntemeiată.
    78. Curtea reţine că principiul loialităţii constituţionale - fără consacrare constituţională expresă, dar a cărui importanţă în cadrul mecanismelor inerente statului de drept a fost relevată printr-o jurisprudenţă constantă a instanţei constituţionale - este invocat din perspectiva iniţierii de către Guvern a proiectului Legii privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, în cadrul căruia a fost promovată soluţia normativă referitoare la transferul de autoritate care îi nemulţumeşte pe autorii sesizării.
    79. Potrivit jurisprudenţei Curţii referitoare la încălcarea de către Guvern a principiului loialităţii constituţionale în procedura de legiferare, aceasta are loc atunci când Guvernul apelează incorect sau discreţionar la procedura delegării legislative (Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 12 iunie 2020) ori, eventual, la cea a angajării răspunderii sale în faţa Parlamentului (Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010). Critica de neconstituţionalitate cu privire la încălcarea de către Guvern a principiului loialităţii constituţionale în ipoteza iniţierii unui proiect de lege nu poate fi susţinută, Guvernul fiind liber, în virtutea dreptului său la iniţiativă legislativă, să propună Parlamentului orice soluţie legislativă pe care o consideră oportună, iar Parlamentul, ca exponent al puterii legislative, să aprobe sau să respingă iniţiativa legislativă cu care a fost învestit. Prin urmare, nu există un principiu al loialităţii constituţionale a iniţiatorului unei legi faţă de prevederile legii anterioare în sens de intangibilitate a conţinutului normativ al acesteia, esenţa actului de legiferare fiind aceea de a aduce o modificare/completare legii deja aflate în vigoare. De asemenea, dispoziţiile derogatorii sau speciale au menirea de a limita sfera de acţiune a normei-cadru/generale. Ca atare, Curtea reiterează că principiul loialităţii constituţionale nu este încălcat atunci când prin soluţiile legislative propuse sunt respectate competenţele constituţionale ale autorităţilor publice. Prin urmare, sub acest aspect, legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 187 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 7 mai 2021, paragraful 51).
    80. Pe de altă parte, Curtea reţine că, atât timp cât autorii obiecţiilor de neconstituţionalitate nu circumstanţiază critica referitoare la încălcarea principiului loialităţii constituţionale, acesta ar putea fi invocat în cauză şi din perspectiva colaborării loiale şi a respectului reciproc între autorităţile/instituţiile statului. În ceea ce priveşte respectarea prevederilor legale şi constituţionale care stabilesc competenţa autorităţilor, prin Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 7 noiembrie 2017, paragrafele 100-115, ale cărei considerente au fost preluate şi în Decizia nr. 229 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 9 iulie 2020, paragraful 54, Curtea a arătat că statul de drept presupune punerea în aplicare a prevederilor explicite şi formale ale legii şi ale Constituţiei. Cu alte cuvinte, sub aspectul colaborării loiale între instituţiile/autorităţile statului, o primă semnificaţie a conceptului o constituie respectarea normelor de drept pozitiv, aflate în vigoare într-o anumită perioadă temporală, care reglementează în mod expres sau implicit competenţe, prerogative, atribuţii, obligaţii sau îndatoriri ale instituţiilor/autorităţilor statului. Totodată, colaborarea loială presupune, dincolo de respectul faţă de lege, respectul reciproc al autorităţilor/instituţiilor statului, ca expresie a unor valori constituţionale asimilate, asumate şi promovate, în scopul asigurării echilibrului între puterile statului. Loialitatea constituţională poate fi caracterizată, deci, ca fiind o valoare-principiu intrinsecă Legii fundamentale, în vreme ce colaborarea loială între autorităţile/instituţiile statului are un rol definitoriu în implementarea Constituţiei (Decizia nr. 611 din 3 octombrie 2017, precitată, paragrafele 106 şi 107). În mod indiscutabil, cooperarea loială nu presupune decât soluţii în acord cu ordinea normativă constituţională.
    81. Or, raportând aceste repere stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale la susţinerile formulate de autori, Curtea nu poate reţine că transferul de autoritate reglementat de legea criticată, invocat din perspectiva subordonării Statului Major al Apărării comandantului forţelor armate străine care conduce o operaţie militară pe teritoriul statului român, ar determina încălcarea principiului loialităţii constituţionale sub aspectul respectării prevederilor legale şi constituţionale care stabilesc competenţa autorităţilor, colaborarea loială şi respectul reciproc între autorităţile/instituţiile statului. Curtea reaminteşte că transferul de autoritate are în vedere o acţiune de predare/preluare a controlului şi comenzii, la nivel operaţional şi/sau tactic, pe linie de subordonare şi executare a ordinelor comandantului forţei căruia i se subordonează „structura/forţa desemnată“ (cu sensul de „unitate“, „formaţiune“ cuprinsă în forţele terestre, aeriene, navale etc.) din cadrul Armatei României, participante la desfăşurarea, pe timp de pace, a unor misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român, în condiţiile strict prevăzute de normă, iar nu subordonarea Statului Major al Apărării, astfel cum susţin autorii obiecţiilor de neconstituţionalitate. Curtea reţine că Statul Major al Apărării - structură centrală a Ministerului Apărării Naţionale - rămâne subordonat nemijlocit ministrului apărării naţionale, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 2 noiembrie 2017. Transferul de autoritate este o decizie cu caracter militar a comandamentului Statului Major al Apărării, luată în funcţie de necesităţile tactice şi, prin urmare, reflectă o posibilitate/o opţiune determinată de necesitatea de a realiza eficient operaţiunile de apărare a ţării, iar nu o obligaţie. De altfel, Curtea reţine că, potrivit art. 7 alin. (3) din legea criticată, „(...) şeful Statului Major al Apărării poate dispune încetarea transferului de autoritate asupra forţelor Armatei României participante la misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român“. Cu alte cuvinte, pe timpul transferului de autoritate, şeful Statului Major al Apărării conduce în continuare Statul Major al Apărării şi exercită comanda deplină a structurii de forţe a Armatei României, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 346/2006.
    82. În ceea ce priveşte critica formulată cu privire la dispoziţiile art. 8 din legea criticată, potrivit căreia fondurile necesare participării forţelor Armatei României la misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român ar trebui să provină din bugetul alocat pentru apărare al Alianţei Nord-Atlantice, iar nu de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Apărării Naţionale, Curtea constată că modul în care statul asigură resursele necesare realizării politicii de securitate şi apărare comună constituie un aspect de oportunitate a reglementării legale, ce ţine de marja de apreciere a legiuitorului (a se vedea în acest sens, mutatis mutandis, Decizia nr. 165 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, paragraful 26, şi Decizia nr. 127 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, paragraful 116). În jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că domeniul bugetar vizează previzionarea şi aprobarea anuală a veniturilor şi a cheltuielilor, în funcţie de cadrul normativ existent şi de priorităţile politicilor/strategiilor publice (Decizia nr. 61 din 12 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 5 iunie 2020, paragraful 73), iar bugetul reprezintă un plan financiar al statului, aprobat prin lege, prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile publice stabilite în fiecare an, necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor statului, şi este elaborat de Guvern pe baza legilor aflate în fondul activ al legislaţiei, legi care stabilesc atât veniturile, cât şi cheltuielile statului (Decizia nr. 127 din 6 martie 2019, precitată, paragraful 95, sau Decizia nr. 593 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 22 iulie 2020, paragraful 53).
    83. Curtea reţine că, potrivit art. 8 din legea criticată, fondurile necesare participării forţelor Armatei României la misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Apărării Naţionale, iar în expunerea de motive a legii, la secţiunea a 4-a - „Impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe termen lung (pe 5 ani), inclusiv informaţii cu privire la cheltuieli şi venituri“, pct. 4.6, se specifică faptul că „aplicarea prevederilor prezentului act normativ, pe timp de pace, se va realiza în limita fondurilor aprobate cu această destinaţie Ministerului Apărării Naţionale prin legile anuale ale bugetului de stat“. Curtea reţine că în mod similar reglementează şi art. 54 alin. (1) din Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României, potrivit căruia Ministerul Apărării Naţionale prevede în bugetul propriu fondurile necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor acestei legi, iar, potrivit art. 19 din Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 7 iulie 1994, cheltuielile necesare organizării, înzestrării, mobilizării, întreţinerii şi instruirii efectivelor active şi în rezervă, precum şi finanţării lucrărilor de investiţii ale forţelor armate se suportă din bugetul de stat şi din alte fonduri legal constituite.
    84. Prin urmare, Curtea constată că toate fondurile reglementate prin legea criticată provin de la bugetul de stat şi sunt destinate acoperirii cheltuielilor participării forţelor Armatei Române în astfel de operaţiuni comune cu alte trupe şi nu sunt prevăzute pentru acoperirea cheltuielilor trupelor străine, astfel că urmează să respingă, ca neîntemeiate, criticile autorilor formulate cu privire la art. 8 din legea supusă controlului.
    85. Totodată, Curtea constată că susţinerile formulate prin raportate la art. 16 alin. (3) fraza întâi, art. 54 şi art. 55 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în sensul că, în condiţiile transferului de autoritate către comandanţii forţelor armate aliate sau alte autorităţi militare ale statelor participante la o coaliţie, aceste subiecte de drept exercită o funcţie militară, contrar prevederilor constituţionale invocate, care impun condiţia cetăţeniei, obligaţia de fidelitate, de depunere a jurământului, precum şi obligaţia de apărare a ţării, sunt neîntemeiate.
    86. Curtea reaminteşte că „transferul de autoritate“, reglementat de legea criticată, are în vedere o acţiune de predare/preluare a controlului şi comenzii, la nivel operaţional şi/sau tactic, a unor „forţe/structuri desemnate/structuri militare“, care participă la desfăşurarea, pe timp de pace, a unor misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român, pe linie de subordonare şi executare a ordinelor comandantului forţei căruia i se subordonează, în diferite grade de autoritate şi pe o durată determinată, în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte, în limitele stabilite prin mesajul privind transferul de autoritate şi prin înţelegerile tehnice încheiate în acest sens. Cu alte cuvinte, Curtea constată că transferul de autoritate nu are semnificaţia încadrării într-o funcţie militară în sistemul Ministerului Apărării Naţionale a membrilor forţelor/ structurilor militare străine, care participă la desfăşurarea, pe timp de pace, a unor misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român.
    87. Curtea reţine că accesul în profesia de cadru militar, precum şi evoluţia ulterioară pe treptele ierarhiei militare au la bază principiile şi normele cuprinse în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995. În aplicarea dispoziţiilor legii precitate, pentru cadrele militare ale Ministerului Apărării Naţionale se elaborează Ghidul carierei militare, aprobat prin hotărâre a Guvernului, iar pentru structurile militare ale Ministerului Afacerilor Interne se elaborează ghiduri ale carierei specifice fiecărei arme, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Curtea reţine, totodată, că dispoziţiile constituţionale invocate de autorii sesizărilor sunt transpuse în legislaţia infraconstituţională, art. 8 din Legea nr. 80/1995 stabilind printre îndatoririle principale ale cadrelor militare, încadrate în structurile militare ale Ministerului Apărării Naţionale ori ale Ministerului Afacerilor Interne, să fie loiale şi devotate statului român şi forţelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieţii, să respecte şi să apere valorile democraţiei constituţionale; să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi ale şefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate; să preţuiască onoarea şi gloria de luptă ale forţelor armate ale României, ale armei şi unităţii din care fac parte, precum şi demnitatea gradului şi a uniformei militare pe care le poartă. Cu toate acestea, Curtea constată că îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare, stabilite în Statutul cadrelor militare ori în alte legi, în acord cu Constituţia, incumbă doar cadrelor militare în activitate, încadrate în structurile militare ale Ministerului Apărării Naţionale, iar nu „forţelor/structurilor desemnate/structurilor militare“ străine. Acestea participă, în cadru aliat sau de coaliţie, la desfăşurarea, pe timp de pace, a unor misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român, în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte.
    88. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiate, obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de un număr de 43 de senatori, respectiv de un număr de 52 de deputaţi şi constată că Legea privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român, precum şi, în special, dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. d) şi e), ale art. 4, ale art. 6 alin. (1) şi (2), ale art. 7 alin. (1) şi (2) şi ale art. 8 din lege sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2025.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 157 din 27 martie 2025

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016