Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 154 din 27 martie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 154 din 27 martie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 457 din 16 mai 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Raluca-Alexandra   │-                 │
│Buterez-Făşie      │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional, obiecţie formulată de un număr de 37 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului S.O.S. România, Alianţei pentru Unirea Românilor şi Partidului Oamenilor Tineri.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională - Registratura generală cu nr. 1.488 din 28 februarie 2025 şi la Registratura jurisdicţională cu nr. 2.354 din 28 februarie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 802A/2025.
    3. Pe rol se află, de asemenea, şi soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional, obiecţie formulată de un număr de 54 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Partidului S.O.S. România, Alianţei pentru Unirea Românilor şi Partidului Oamenilor Tineri.
    4. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională - Registratura generală cu nr. 4.191 din 28 februarie 2025 şi la Registratura jurisdicţională cu nr. 2.356 din 28 februarie 2025 şi constituie obiectul Dosarului nr. 804A/2025.
    5. În motivarea obiecţiilor de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional pune în discuţie acelaşi aspecte de neconstituţionalitate precum Legea privind desfăşurarea pe timp de pace a misiunilor şi operaţiilor militare pe teritoriul statului român. Cele două acte normative formează o unitate de reglementare, care prezintă în egală măsură elemente de neconstituţionalitate, deoarece încalcă principiile consacrate de Constituţie privind regimul suveranităţii, statutul juridic al armatei şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi regimul apărării patriei, care reprezintă un drept şi o obligaţie ce aparţine cetăţenilor români.
    6. Se susţine că, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), România este un stat ce are cinci caracteristici fundamentale, între care se regăseşte şi cel de stat suveran. Dispoziţiile art. 2 din Legea fundamentală prevăd că suveranitatea aparţine poporului, care o exercită prin cele două modalităţi, directă şi indirectă, interzicând ca un grup sau o persoană să exercite în nume propriu suveranitatea. Contrar acestor norme constituţionale, actul normativ care face obiectul prezentelor sesizări de neconstituţionalitate conţine dispoziţii prin care exercitarea suveranităţii este încredinţată altor subiecte de drept. În acest sens se are în vedere posibilitatea ca, pentru utilizarea spaţiului aerian naţional, să fie întrebuinţate şi structuri şi mijloace militare specializate ale NATO şi ale statelor membre NATO. Această posibilitate presupune un transfer de autoritate de la Ministerul Apărării Naţionale, prin şeful Statului Major al Apărării, către autorităţile militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice, astfel cum prevede art. 7 alin. (3) din legea supusă controlului.
    7. Se mai susţine că dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (3) teza întâi şi ale art. 54 alin. (1) şi (2) stabilesc, pe de o parte, că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare se pot exercita de persoane care au cetăţenia română, iar, pe de altă parte, că titularii unor asemenea funcţii şi demnităţi se supun obligaţiei de fidelitate faţă de ţară, iar în acest scop depun jurământul prevăzut de lege. Or, potrivit legii criticate care face obiectul prezentelor sesizări, transferul de autoritate se face către structuri şi mijloace militare specializate ale NATO şi ale statelor membre NATO. Toate aceste subiecte de drept exercită o funcţie militară, contrar prevederilor constituţionale mai sus menţionate, care impun condiţia cetăţeniei române, obligaţia de fidelitate şi depunerea jurământului.
    8. Se arată că apărarea ţării reprezintă un drept şi o obligaţie care revin cetăţenilor, în condiţiile stabilite prin lege organică. Deşi textul constituţional face referire la „cetăţeni“, se apreciază că este vorba despre „cetăţenii români“, deoarece Constituţia nu stabileşte drepturi şi obligaţii pentru cetăţenii altor state. Or, legea criticată instituie dreptul şi obligaţia de apărare de către cetăţenii altor state, contrar dispoziţiilor art. 55 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală.
    9. Se arată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile privind rolul Preşedintelui şi al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, precum şi rolul armatei, care este subordonată voinţei poporului român, întrucât armata va fi subordonată voinţei altor popoare, ai căror cetăţeni sunt comandanţii forţelor militare aliate sau ai autorităţilor militare aliate.
    10. De asemenea, se susţine că dispoziţiile criticate din legea supusă controlului permit organizarea de activităţi militare sau paramilitare de către structuri şi mijloace specializate ale NATO şi ale statelor semnatare NATO, care vor exercita misiuni şi operaţii militare pe teritoriul statului român, cu încălcarea prevederilor art. 118 alin. (4) din Legea fundamentală. Având în vedere această ordine normativă constituţională, în baza principiului loialităţii constituţionale, reglementat de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se susţine că structurile din cadrul Armatei României nu pot fi transferate comandantului forţelor armate străine care conduce o operaţie militară pe teritoriul statului român, deoarece Statul Major al Apărării nu poate fi subordonat. În caz contrar s-ar ajunge la subminarea capacităţii de apărare a statului român şi la aservirea (ocupaţia) militară străină, deoarece, conform principiului suveranităţii naţionale, reglementat de dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (1) şi ale art. 2, poporul român exercită în mod direct suveranitatea naţională, iar orice forţă armată străină trebuie să se subordoneze Armatei Române.
    11. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere.
    12. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că prevederile legale criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate în sesizare şi, în consecinţă, solicită respingerea obiecţiilor de neconstituţionalitate ca neîntemeiate.
    13. În primul rând, se invocă neregularitatea modului de sesizare a Curţii Constituţionale, respectiv lipsa adresei de înaintare a secretarului general al Camerei Parlamentului şi se arată că au fost încălcate prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţinând că, potrivit art. 1 alin. (5) din Constituţie, în România, respectarea Constituţiei şi a legilor este obligatorie.
    14. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă prevederilor art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23 şi ale art. 25 din legea supusă controlului de constituţionalitate, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 2 din Constituţie, se susţine că transferul de autoritate este utilizat în mod uzual, în cadrul NATO, în executarea misiunilor specifice în cadru aliat sau de coaliţie. Procedura transferului de autoritate este reglementată în legislaţia românească încă din anul 2011, în Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român. Art. 11 din actul normativ amintit anterior defineşte în mod similar transferul de autoritate către un comandant străin sau român, însă stabileşte această procedură ca fiind aplicabilă doar în misiuni şi operaţii multinaţionale desfăşurate în afara teritoriului României. Se reţine că această limitare geografică era justificată de realităţile mediului de securitate ale vremurilor la care a fost adoptată legea, iar pentru adaptarea la noile realităţi este necesar un cadru juridic prin care să se poată asigura principiul comenzii unice în orice situaţie în care s-ar planifica şi executa misiuni specifice pentru controlul utilizării spaţiului aerian naţional în cadrul Sistemului Integrat de Apărare Aeriană şi Antirachetă NATO sau în cadrul unor coaliţii.
    15. Se mai arată că exercitarea comenzii unice nu implică în niciun fel vreo formă de cedare a suveranităţii niciuneia dintre ţările ale căror efective participă la misiunea specifică în discuţie. Transferul de autoritate, conform art. 7 alin. (3) din legea criticată, nu implică întreaga armată a României, ci numai anumite elemente naţionale din compunerea structurii de forţe a armatei care execută misiuni specifice pentru controlul utilizării spaţiului aerian naţional. De asemenea, tot potrivit aceluiaşi text legal, acest transfer de autoritate nu se efectuează de drept, ci se poate efectua de Ministerul Apărării Naţionale, prin Statul Major al Apărării, în funcţie de interesele naţionale de securitate [potrivit art. 7 alin. (4) din legea criticată] şi numai pe o durată determinată şi, de asemenea, numai în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte.
    16. În continuare, se susţine că acest transfer de autoritate pentru controlul utilizării spaţiului aerian naţional reprezintă de fapt, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din legea criticată, un transfer de autoritate pentru supravegherea modului de utilizare a spaţiului aerian naţional şi dispunerea măsurilor prevăzute de lege pentru restabilirea stării de utilizare autorizată a spaţiului aerian naţional, prevenirea şi contracararea riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, a integrităţii spaţiului aerian naţional şi siguranţei aeronautice, la adresa vieţii şi sănătăţii persoanelor, a patrimoniului, precum şi la adresa vieţii private şi a datelor cu caracter personal. A fortiori, potrivit art. 7 alin. (4), Ministerul Apărării Naţionale poate dispune încetarea transferului de autoritate, în funcţie de interesele naţionale de securitate. Nu în ultimul rând, se invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 148 alin. (1) şi (2) care prevăd transferul unor atribuţii către instituţiile Uniunii Europene, precum şi exercitarea în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în tratatele constitutive ale Uniunii Europene.
    17. Cu privire la critica de neconstituţionalitate adusă prevederilor legii supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie privind principiul legalităţii, se reţine că şi aceasta este neîntemeiată şi în dezacord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. În acest sens se arată că principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, conducând la caracterul de lex certa al normei (a se vedea, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 189 din 2 martie 2006, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010 sau Decizia Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010). Se mai arată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi împotriva Turciei) s-a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. Or, prin parcurgerea şi interpretarea prevederilor legale criticate se poate observa o succesiune logică a soluţiilor legislative preconizate, precum şi realizarea unei armonii interioare a actului normativ; redactarea textului într-un limbaj concis, sobru, clar şi precis exclude orice echivoc, gruparea ideilor în funcţie de conexiunile şi de raportul firesc dintre ele, în cadrul concepţiei generale a reglementării, fac ca prevederile normative să corespundă tuturor exigenţelor de claritate şi previzibilitate statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Concluzionând, se arată că autorii obiecţiei nu motivează modalitatea în care este încălcat textul constituţional invocat, iar, în lipsa motivării, Curtea Constituţională nu se poate substitui acestora pentru a complini o cerinţă imperativă ce ţine de legala sa învestire pentru soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate (a se vedea în acest sens Decizia nr. 594 din 15 iulie 2020).
    18. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă de autorii sesizării cu referire la pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (3) teza întâi şi ale art. 54 alin. (1) şi (2), în punctul de vedere se susţine că, în ceea ce priveşte condiţia deţinerii cetăţeniei române pentru funcţiile militare, aceasta este circumscrisă ocupării efective a acestora, şi nu exercitării pe o perioadă determinată de acţiuni desfăşurate în baza unui plan aprobat, aplicabile în cazul deteriorării mediului de securitate internaţional sau regional, atunci când există riscuri şi ameninţări la adresa statului român, aşa cum legea dedusă controlului de constituţionalitate dispune. Noţiunea de ocupare a funcţiei militare este dezvoltată la nivel infraconstituţional, potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin definirea situaţiilor în care se pot regăsi cadrele militare: acestea se pot afla în activitate, „când ocupă o funcţie militară“, ori pot fi în rezervă, „când nu ocupă o funcţie militară“, dar întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi chemate să îndeplinească serviciul militar, sau în retragere, când nu mai pot fi chemate pentru îndeplinirea serviciului militar. Prin urmare, se arată că argumentele prezentate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate nu sunt relevante în speţă, întrucât nu au în vedere scopul adoptării actului normativ criticat. Totodată, se apreciază că legea criticată conţine suficiente garanţii în vederea executării controlului utilizării spaţiului aerian naţional cu respectarea legislaţiei României şi a tratatelor internaţionale la care România este parte.
    19. Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 54 alin. (1) şi (2), se reţine că şi această critică este neîntemeiată şi se invocă prevederile art. VII din Acordul din 1951 între statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951, ratificat de România prin Legea nr. 23/1996 pentru ratificarea Acordului dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord şi celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul forţelor lor şi a protocolului adiţional, încheiate la Bruxelles la 19 iunie 1995, potrivit cărora forţele unei părţi pot fi trimise, pe bază de acord, în misiune pe teritoriul unei alte părţi. Prin acest acord a fost stabilit şi statutul unor astfel de forţe atunci când se află pe teritoriul unei alte părţi.
    20. Cu privire la critica de neconstituţionalitate adusă de autorii sesizării cu referire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 55 alin. (1), ale art. 80 alin. (1) şi ale art. 93 din Constituţie, se reţine că actul normativ supus controlului de constituţionalitate nu îngrădeşte în niciun fel apărarea ţării şi îndeplinirea îndatoririlor militare ale cetăţenilor români. Dimpotrivă, actul normativ prevede la art. 4, 5 şi 6 că instituţiile din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională iau măsuri de prevenire şi contracarare a utilizării neautorizate a spaţiului aerian naţional de către aeronave şi vehicule aeriene, în exercitarea atribuţiilor şi potrivit responsabilităţilor şi competenţelor stabilite prin lege. Utilizarea spaţiului aerian de către vehiculele aeriene se face numai în condiţiile aprobării sau autorizării emise de autorităţile române cu competenţe în acest domeniu, iar în acest sens Ministerul Apărării Naţionale organizează şi conduce serviciile militare de supraveghere şi control al utilizării spaţiului aerian naţional.
    21. Referitor la dispoziţiile art. 93 din Constituţie, în punctul de vedere se arată că prevederile art. 37 din legea criticată dispun că Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului şi Turismului, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Protecţie şi Pază aprobă ordinele comune referitoare la cadrul de cooperare general privind măsurile dispuse în situaţii de utilizare neautorizată a spaţiului aerian naţional, precum şi standardele tehnice şi operaţionale specifice pentru echipamentele şi sistemele necesare implementării măsurilor de protecţie.
    22. Cu privire la critica de neconstituţionalitate adusă de autorii sesizării cu referire la pretinsa încălcare a art. 118 alin. (1) şi (4) din Constituţie, se arată că art. 4 şi 5 din legea dedusă controlului de constituţionalitate prevăd măsuri privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional, care este efectuat de Ministerul Apărării Naţionale şi se realizează numai în condiţiile aprobării sau autorizării emise de autorităţile române cu competenţe în acest sens, în conformitate cu dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 859/2021 pentru aprobarea procedurii de autorizare a zborurilor cu aeronave în spaţiul aerian naţional, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, se învederează că la edictarea normelor legale care dispun cu privire la controlul utilizării spaţiului aerian naţional au fost avute în vedere competenţele autorităţilor cu rol în domeniul de referinţă, prin instituirea regulilor necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă a noului cadru normativ.
    23. Guvernul apreciază că prevederile legale criticate nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale invocate în sesizare şi, în consecinţă, solicită respingerea obiecţiilor de neconstituţionalitate ca neîntemeiate.
    24. Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 din Constituţie cu privire la suveranitatea naţională, Guvernul invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 419 din 26 martie 2009, prin care Curtea a reţinut că suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative. De asemenea, în literatura de specialitate relevantă [Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), „Constituţia României. Comentariu pe articole“, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019, p. 5] s-a reţinut că „suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să îşi găsească garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de apărare a ţării. Totodată, se constituie în puternice garanţii eficiente pentru suveranitatea şi independenţa statelor în general şi, prin urmare, şi pentru România climatul internaţional de cooperare şi securitate, organismele internaţionale precum ONU, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, NATO şi altele la care participă şi ţara noastră“.
    25. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 alin. (3) teza întâi, a art. 54 alin. (1) şi (2), a art. 55 alin. (1), a art. 80 alin. (1), a art. 92, a art. 93, a art. 118 alin. (1) şi (4) şi a art. 119 din Constituţie, se susţine că, având în vedere aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, şi faptul că, prin Legea nr. 362/2004, România a aderat la Acordul dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951, precum şi la Protocolul privind statutul comandamentelor militare internaţionale, înfiinţate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Paris la 28 august 1952, posibilitatea de a exista misiuni pe teritoriul altor state semnatare ale acordului există deja în legislaţia României. În acest sens se invocă prevederile din preambulul acordului între statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor. De asemenea, cu privire la transferul de autoritate, în lucrarea de specialitate antereferită se reţine că „Constituţia României nu cuprinde un articol cu valoare de dispoziţie generală prin care să se poată afecta un transfer de atribuţii specifice suveranităţii statale în favoarea unor organizaţii internaţionale (precum art. 24 din Constituţia Germaniei sau art. 93 şi art. 94 din Constituţia Spaniei) şi nici o clauză care să facă posibilă ratificarea unor tratate internaţionale de natură politică (precum art. 80 din Constituţia Italiei). (...) Constituantul român a preferat însă procedeul nominalizării directe a organizaţiei internaţionale vizate, pentru aderarea la care a prevăzut proceduri originale, grupate în cadrul unui titlu special al legii fundamentale, în ideea de a sublinia importanţa pe care statul român o ataşează participării sale la astfel de structuri internaţionale, prin care urmăreşte asigurarea securităţii şi creşterea capacităţii sale de apărare“. Nu în ultimul rând, se invocă considerentele de la paragrafele 38 şi 39 din Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 5 octombrie 2024.
    26. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    27. Având în vedere că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţiile aceluiaşi act normativ, în temeiul art. 14 din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 139 din Codul de procedură civilă, plenul Curţii Constituţionale a dispus, din oficiu, conexarea Dosarului nr. 804A/2025 la Dosarul nr. 802A/2025, care a fost primul înregistrat.
    CURTEA,
    examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    28. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum este menţionat în actele de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional. Aceste din urmă dispoziţii au următorul conţinut:
    - Art. 7 alin. (2) şi (3):
    "(2) Pentru exercitarea controlului utilizării spaţiului aerian naţional, alături de structuri şi mijloace militare specializate naţionale, pot fi întrebuinţate structuri şi mijloace militare specializate ale NATO şi ale statelor membre NATO.
(3) Ministerul Apărării Naţionale, prin Statul Major ai Apărării, poate efectua transferul de autoritate către autorităţile militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice asupra elementelor naţionale din compunerea structurii de forţe a armatei care execută misiuni specifice pentru controlul utilizării spaţiului aerian naţional, în cadrul Sistemului Integrat de Apărare Aeriană şi Antirachetă NATO sau în cadrul unor coaliţii, pe o durată determinată, în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte.;"

    – Art. 23: „Măsurile prevăzute la art. 21 şi art. 22 alin. (1)-(3) sunt luate de structurile din instituţiile din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională, precum şi de structurile forţelor statelor aliate şi partenere, în condiţiile tratatelor la care România este parte şi a înţelegerilor tehnice încheiate în acest sens, cu respectarea legislaţiei române.“;
    – Art. 25: „Pentru aplicarea măsurilor prevăzute în prezentul capitol, se utilizează armamentul din dotare, dispozitivele şi echipamentele operate de structurile prevăzute la art. 23.“;
    – Art. 26 alin. (1) şi (2):
    "(1) Vehiculul aerian care intră în spaţiul aerian naţional poate fi distrus de mijloacele de apărare aeriană, inclusiv cele de apărare aeriană cu baza la suprafaţă, naţionale şi/sau aliate ori partenere.
(2) Forţele şi mijloacele aeriene aparţinând statelor aliate sau partenere pot participa la măsura prevăzută la alin. (1), în conformitate cu tratatele de apărare colectivă la care România este parte sau potrivit tratatelor bilaterale privind acordarea reciprocă de garanţii de securitate."

    29. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiilor de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (1) care consacră statul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, ale art. 1 alin. (5) privind principiul loialităţii constituţionale, ale art. 2 privind suveranitatea, ale art. 16 alin. (3) fraza întâi potrivit cărora funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară, ale art. 54 referitoare la fidelitatea faţă de ţară, ale art. 55 alin. (1) şi (2) privind apărarea ţării, ale art. 80 alin. (1) privind rolul Preşedintelui României, ale art. 90 privind referendumul, ale art. 92 referitoare la atribuţiile Preşedintelui României în domeniul apărării, ale art. 93 privind instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, ale art. 118 alin. (1) şi (4) referitoare la forţele armate şi ale art. 119 privind Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
    30. Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, cât şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, şi Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27).
    31. Sub aspectul legalităţii sesizării, Curtea constată că, deşi sesizările de neconstituţionalitate formulate de un număr de 37 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi Alianţei pentru Unirea Românilor, respectiv de un număr de 54 de deputaţi aparţinând aceloraşi grupuri parlamentare au fost depuse direct la Curtea Constituţională, contrar art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia „Sesizarea făcută de parlamentari se trimite Curţii Constituţionale în ziua primirii ei, de către secretarul general al Camerei respective“, aceasta nu este o cauză de inadmisibilitate, ci una de neregularitate (a se vedea, ad similis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 305 din 12 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 20 martie 2008, Decizia nr. 729 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 732 din 10 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 480 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 735 din 24 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2012, şi Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012). În consecinţă, instanţa de control constituţional a fost legal învestită cu prezentele obiecţii de neconstituţionalitate.
    32. Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate îndeplinesc condiţia de admisibilitate, prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât au fost formulate de un număr de 37 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare ale S.O.S. România, Partidului Oamenilor Tineri şi Alianţei pentru Unirea Românilor, respectiv de un număr de 54 de deputaţi aparţinând aceloraşi grupuri parlamentare.
    33. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
    34. Din coroborarea informaţiilor cuprinse în fişele legislative publicate pe paginile celor două Camere ale Parlamentului, rezultă că Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional (denumită în continuare „Legea“) a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, în data de 19 februarie 2025, după care a fost trimisă Senatului, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, la data de 26 februarie 2025. La aceeaşi dată, Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, la data de 28 februarie 2025 au fost formulate prezentele obiecţii de neconstituţionalitate, iar la data de 3 martie 2025 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare.
    35. Luând act de faptul că obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate în interiorul termenului de 5 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea urmează să constate că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt admisibile sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză).
    36. Sub aspectul obiectului sesizărilor, Curtea reţine că acestea vizează dispoziţii dintr-o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că pot forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
    37. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate.
    38. Curtea constată că autorii obiecţiei apreciază că dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Lege permit exercitarea suveranităţii de către alte subiecte de drept, neprevăzute de Constituţie, ca urmare (i) a transferului de autoritate către autorităţile militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice asupra elementelor naţionale din compunerea de forţe a armatei, care execută misiuni specifice pentru controlul utilizării spaţiului aerian naţional, (ii) a faptului că structurile forţelor aliate şi partenere pot lua măsurile prevăzute de art. 21 şi de art. 22 alin. (1)-(3) din Lege, cu privire la sistemele de aeronave şi aeronavele fără pilot la bord, (iii) a faptului că structurile forţelor aliate şi partenere pot participa la acţiunile prevăzute de art. 26 alin. (1) din Lege împotriva vehiculelor aeriene care utilizează neautorizat spaţiul aerian naţional sau (iv) a faptului că armata nu va mai fi subordonată voinţei poporului român, ci voinţei altor popoare ori (v) a interdicţiei de a organiza activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale.
    39. Plecând de la aceste premise, Curtea observă că art. 118 din Constituţie prevede că „(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. (...) (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii. (...) (5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte.“ Revizuirea Constituţiei în anul 2003, prin modificarea alin. (1), (3) şi (5) ale art. 118, a legitimat noi funcţii ale armatei, care, în condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. Prevederile alin. (3) al art. 118 din Legea fundamentală generalizează această funcţie la toate componentele forţelor armate, iar alin. (5) al aceluiaşi articol introduce restricţii privitoare la trupele străine în raport cu teritoriul român. Dispoziţiile acestui din urmă alineat interzic trupelor străine să intre, să staţioneze, să desfăşoare operaţiuni sau să treacă pe teritoriul României fără respectarea condiţiilor stabilite de lege.
    40. În acest context, Curtea observă că aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, prin Legea nr. 22/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 15 septembrie 2004, a avut ca urmare adaptarea funcţiilor forţelor armate la noua paradigmă a apărării colective şi menţinerii păcii şi securităţii în coordonatele stabilite de textul acestui tratat şi de dispoziţiile Legii fundamentale.
    41. De asemenea, Curtea reţine că, în virtutea aderării României la Tratatul Atlanticului de Nord, Legea nr. 257/2001 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 25 mai 2001, care reprezenta cadrul legal pentru modul de acţiune împotriva aeronavelor ce utilizau neautorizat spaţiul aerian al României, a fost modificată prin Legea nr. 461/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1057 din 15 noiembrie 2004, în sensul integrării spaţiului aerian naţional în cel al Alianţei şi conectării la Sistemul de Apărare Aeriană Integrată Extinsă. Prin soluţiile legislative astfel promovate s-a dorit crearea cadrului juridic pentru cooperarea forţelor aeriene române cu cele ale NATO, în vederea menţinerii siguranţei spaţiului aerian.
    42. În acelaşi context, Curtea reţine că, prin Legea nr. 22/2004 pentru aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 3 martie 2004, şi Legea nr. 362/2004 pentru aderarea României la Acordul dintre statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951, şi la Protocolul privind statutul comandamentelor militare internaţionale, înfiinţate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord, semnat la Paris la 28 august 1952, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 15 septembrie 2004, statul român şi-a asumat, alături de aliaţii săi, obligaţii în vederea apărării colective.
    43. Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Lege, reluând dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 257/2001, stabilesc că, în scopul apărării colective, spaţiul aerian naţional este integrat în spaţiul aerian al NATO, în conformitate cu tratatele la care România este parte. Art. 7 alin. (2) din Lege reglementează posibilitatea de a întrebuinţa structuri şi mijloace militare specializate ale NATO şi ale statelor membre NATO pentru apărarea colectivă a spaţiului aerian, în acord cu exigenţele care decurg din dispoziţiile art. 149 din Constituţie.
    44. În continuare, cu privire la susţinerea potrivit căreia exercitarea suveranităţii de către alte subiecte de drept decât cele prevăzute de Constituţie, din perspectiva participării şi luării de măsuri de către autorităţile militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice/structurile forţelor statelor aliate şi partenere pentru controlul aerian naţional, Curtea învederează că aceasta trebuie analizată în contextul obligaţiilor asumate de România în calitatea sa de stat membru al NATO. Curtea reţine că aderarea la NATO presupune atât transferul unor atribute, cât şi exercitarea în comun a unor competenţe cu statele componente, aspect care nu afectează suveranitatea ţării, ci, dimpotrivă, asigură realizarea ei la un nivel superior, în folosul tuturor statelor membre NATO.
    45. În acest sens, art. 7 alin. (3) din Lege prevede că „Ministerul Apărării Naţionale, prin Statul Major al Apărării, poate efectua transferul de autoritate către autorităţile militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice asupra elementelor naţionale din compunerea structurii de forţe a armatei care execută misiuni specifice pentru controlul utilizării spaţiului aerian naţional, în cadrul Sistemului Integrat de Apărare Aeriană şi Antirachetă NATO sau în cadrul unor coaliţii, pe o durată determinată, în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte“. Curtea reţine că noţiunea de „transfer de autoritate“ în domeniul apărării colective a spaţiului aerian se regăseşte şi în Legea nr. 257/2001, care prevede la art. 5 alin. (2) că, „În condiţiile apărării colective a spaţiului aerian al NATO, conducerea elementelor naţionale ale serviciului poliţie aeriană poate fi delegată de Ministerul Apărării Naţionale structurilor specializate ale Alianţei, prin transfer de autoritate“.
    46. De asemenea, această noţiune este reglementată şi în art. 8 alin. (5) din Legea nr. 291/2007, care stabileşte că „Structurile Ministerului Apărării Naţionale pot lua în subordine şi pot ordona misiuni forţelor armate străine staţionate pe teritoriul României, în condiţiile art. 4 şi 5, în limitele stabilite prin transferul de autoritate şi înţelegerile încheiate de către Ministerul Apărării Naţionale cu reprezentanţii autorizaţi ai părţii trimiţătoare“. Nu în ultimul rând, Curtea observă că „transferul de autoritate“ este prevăzut şi în art. 11 din Legea nr. 121/2011 privind participarea forţelor armate la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011.
    47. Aşa fiind, cadrul normativ incident relevă faptul că transferul de autoritate are loc atât în sensul transmiterii autorităţii către structurile militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice, cât şi în sensul preluării de către structurile Ministerului Apărării Naţionale a autorităţii asupra forţelor armate străine staţionate pe teritoriul României, acţiuni care asigură obiectivul apărării colective.
    48. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 23 din legea criticată, măsurile prevăzute la art. 21 şi art. 22 alin. (1)-(3) din aceasta (care privesc aeronavele şi sistemele de aeronave, fără pilot la bord) sunt luate de structurile din instituţiile care fac parte din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională şi de structurile forţelor statelor aliate şi partenere. Prin urmare, Curtea constată că reglementarea unei competenţe partajate sub acest aspect, în condiţii stricte („în condiţiile tratatelor la care România este parte şi a înţelegerilor tehnice încheiate în acest sens, cu respectarea legislaţiei române“), nu aduce atingere exerciţiului suveranităţii, în măsura în care constituie o modalitate de apărare a spaţiului aerian naţional, care este integrat în spaţiul aerian al NATO. În acest sens, potrivit art. 25 din Lege, pentru aplicarea măsurilor prevăzute în capitolul IV din Lege se utilizează armamentul din dotare, dispozitivele şi echipamentele operate de structurile prevăzute la art. 23 din Lege.
    49. De altfel, Curtea observă că posibilitatea de acţiune a forţelor şi mijloacelor aeriene aparţinând altor state membre NATO împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian naţional era prevăzută şi de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 257/2001.
    50. În acelaşi fel, soluţia normativă cuprinsă în art. 26 alin. (1) şi (2) din Lege vizează modul de acţiune împotriva vehiculelor aeriene care utilizează neautorizat spaţiul aerian naţional, stabilind posibilitatea forţelor şi mijloacelor aeriene aparţinând statelor aliate sau partenere de a acţiona împotriva acestor vehicule. Şi în această ipoteză, legea a stabilit condiţii stricte şi clare de acţiune a forţelor şi mijloacelor aparţinând statelor aliate sau partenere, care se realizează „în conformitate cu tratatele de apărare colectivă la care România este parte sau potrivit tratatelor bilaterale privind acordarea reciprocă de garanţii de securitate“.
    51. De asemenea, Curtea reţine că legea a instituit un control strict asupra modalităţilor de aprobare a executării măsurilor împotriva aeronavelor, sistemelor de aeronave fără pilot la bord şi vehiculelor aeriene care utilizează neautorizat spaţiul aerian naţional. Astfel, potrivit art. 28 şi art. 29 din Lege, competenţa de aprobare a executării măsurilor aparţine Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, comandanţilor/şefilor structurilor stabilite prin ordin sau decizie, după caz, conducătorilor instituţiilor din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională, precum şi persoanelor autorizate prin documentele de planificare NATO. Potrivit art. 28 alin. (1) şi (3) din Lege, dreptul de a ordona sau de a aproba măsurile prevăzute în art. 26 din Lege, precum şi procedura de informare asupra dispunerii acestor măsuri îl au persoanele cu drept de decizie stabilite prin hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
    52. Aşadar, Curtea constată că „transferul de autoritate“ are în vedere predarea/preluarea controlului şi comenzii doar asupra elementelor naţionale din compunerea structurii de forţe a armatei care execută misiuni specifice pentru controlul utilizării spaţiului aerian naţional, în cadrul Sistemului Integrat de Apărare Aeriană şi Antirachetă NATO sau în cadrul unor coaliţii, şi nu asupra întregii armate, şi doar în condiţiile strict prevăzute de normă („pe o durată determinată, în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte“), care nu are semnificaţia „încredinţării exerciţiului suveranităţii altor subiecte de drept“, astfel cum susţin autorii sesizării.
    53. În acest context, Curtea reaminteşte că spaţiul aerian naţional este integrat în spaţiul aerian al NATO şi că apărarea se realizează în comun cu statele aliate sau partenere, aşa încât constată că dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Lege nu aduc atingere prevederilor art. 2 din Constituţie.
    54. Cât priveşte invocarea de către autorii obiecţiilor a dispoziţiilor constituţionale referitoare la Preşedintele României, deşi aceştia nu formulează în concret o critică prin raportare la vreuna dintre dispoziţiile supuse controlului, Curtea observă că prevederile art. 80 din Constituţie prevăd că Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Totodată, Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. De asemenea, Curtea reţine că art. 80 alin. (1) din Constituţie nu trebuie interpretat restrictiv, ci în spiritul Constituţiei, respectiv coroborat cu art. 92, care la alin. (1) prevede că „(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării“, cu art. 93 şi cu art. 149 în virtutea căruia este stabilit cadrul normativ cu privire la participarea României la sistemul de apărare colectivă. Calitatea Preşedintelui de comandant al forţelor armate decurge din rolul constituţional de garant al independenţei şi integrităţii teritoriale a statului român, iar în îndeplinirea acestui rol Constituţia a conferit Preşedintelui României o serie de atribuţii în domeniul apărării naţionale, ceea ce are ca finalitate garantarea suveranităţii naţionale, a independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.
    55. Totodată, Curtea reţine că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile criticate din Lege încalcă şi interdicţiile expres consacrate de art. 118 alin. (4) din Constituţie este neîntemeiată, câtă vreme legea criticată nu reglementează vreo soluţie legislativă cu privire la organizarea de activităţi militare sau paramilitare, distincte de forţele armate regulate, care nu se integrează în sistemul naţional de apărare al României ori al structurilor şi mijloacelor militare specializate ale NATO şi ale statelor membre NATO/autorităţilor militare desemnate. În acest sens, Curtea arată că dispoziţiile criticate fac referire la „structuri şi mijloace militare specializate NATO şi ale statelor membre NATO“, „structuri şi mijloace militare specializate naţionale“, „autorităţi militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice“, respectiv „structurile din instituţiile din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi securitate naţională“.
    56. De asemenea, Curtea constată că susţinerea referitoare la încălcarea principiului loialităţii constituţionale, formulată din perspectiva faptului că dispoziţiile criticate, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, reglementează că elemente naţionale din compunerea structurii de forţe a armatei pot fi transferate către structuri şi mijloace specializate ale NATO şi ale statelor semnatare NATO, cu toate că Statul Major al Apărării nu poate fi subordonat, este neîntemeiată.
    57. Curtea reţine că principiul loialităţii constituţionale - fără consacrare constituţională expresă, dar a cărui importanţă în cadrul mecanismelor inerente statului de drept a fost relevată printr-o jurisprudenţă constantă a instanţei constituţionale, este invocat din perspectiva iniţierii de către Guvern a proiectului Legii privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional, în cadrul căruia a fost promovată soluţia normativă referitoare la transferul de autoritate, care îi nemulţumeşte pe autorii sesizării.
    58. Potrivit jurisprudenţei Curţii referitoare la încălcarea de către Guvern a principiului loialităţii constituţionale în procedura de legiferare, aceasta are loc atunci când Guvernul apelează incorect sau discreţionar la procedura delegării legislative (Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, sau Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 12 iunie 2020) ori, eventual, la cea a angajării răspunderii sale în faţa Parlamentului (Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010). Critica de neconstituţionalitate cu privire la încălcarea de către Guvern a principiului loialităţii constituţionale în ipoteza iniţierii unui proiect de lege nu poate fi susţinută, Guvernul fiind liber, în virtutea dreptului său la iniţiativă legislativă, să propună Parlamentului orice soluţie legislativă pe care o consideră oportună, iar Parlamentul, ca exponent al puterii legislative, să aprobe sau să respingă iniţiativa legislativă cu care a fost învestit. Prin urmare, nu există un principiu al loialităţii constituţionale a iniţiatorului unei legi faţă de prevederile legii anterioare în sens de intangibilitate a conţinutului normativ al acesteia, esenţa actului de legiferare fiind aceea de a aduce o modificare/completare legii deja aflate în vigoare. De asemenea, dispoziţiile derogatorii sau speciale au, la rândul lor, menirea de a limita sfera de acţiune a normei-cadru/generale. Ca atare, Curtea reiterează că principiul loialităţii constituţionale nu este încălcat atunci când prin soluţiile legislative propuse sunt respectate competenţele constituţionale ale autorităţilor publice. Prin urmare, sub acest aspect, dispoziţiile criticate nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 187 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 7 mai 2021, paragraful 51).
    59. Totodată, Curtea constată că susţinerile formulate, prin raportate la art. 16 alin. (3) fraza întâi, art. 54 şi art. 55 alin. (1) şi (2) din Constituţie, în sensul că, în condiţiile transferului de autoritate către structurile şi mijloacele militare specializate ale NATO şi ale statelor membre NATO, aceste subiecte de drept exercită o funcţie militară, contrar prevederilor constituţionale invocate, care impun condiţia cetăţeniei române, obligaţia de fidelitate faţă de statul român, de depunere a jurământului, precum şi obligaţia de apărare a ţării, sunt neîntemeiate.
    60. Curtea reaminteşte că „transferul de autoritate“, reglementat de dispoziţiile criticate, are în vedere o acţiune de predare/preluare a controlului şi comenzii de către autorităţile militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice asupra elementelor naţionale din compunerea structurii de forţe a armatei care execută misiuni specifice pentru controlul utilizării spaţiului aerian naţional, în cadrul Sistemului Integrat de Apărare Aeriană şi Antirachetă NATO sau în cadrul unor coaliţii, în condiţiile strict prevăzute de normă, iar nu încadrarea într-o funcţie militară în sistemul Ministerului Apărării Naţionale. Curtea reţine că accesul în profesia de cadru militar, precum şi evoluţia ulterioară pe treptele ierarhiei militare au la bază principiile şi normele cuprinse în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995. În aplicarea dispoziţiilor legii precitate, pentru cadrele militare ale Ministerului Apărării Naţionale se elaborează Ghidul carierei militare, aprobat prin hotărâre a Guvernului, iar pentru structurile militare ale Ministerului Afacerilor Interne se elaborează ghiduri ale carierei specifice fiecărei arme, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Curtea reţine, totodată, că dispoziţiile constituţionale invocate de autorii sesizărilor sunt transpuse în legislaţia infraconstituţională, art. 8 din Legea nr. 80/1995 stabilind printre îndatoririle principale ale cadrelor militare, încadrate în structurile militare ale Ministerului Apărării Naţionale ori ale Ministerului Afacerilor Interne, să fie loiale şi devotate statului român şi forţelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieţii, să respecte şi să apere valorile democraţiei constituţionale; să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi ale şefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate; să preţuiască onoarea şi gloria de luptă ale forţelor armate ale României, ale armei şi unităţii din care fac parte, precum şi demnitatea gradului şi a uniformei militare pe care le poartă.
    61. Cu toate acestea, Curtea constată că îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare, stabilite în Statutul cadrelor militare ori în alte legi, în acord cu Constituţia, incumbă doar cadrelor militare în activitate, încadrate în structurile militare ale Ministerului Apărării Naţionale, iar nu structurilor şi mijloacelor militare specializate ale NATO ori autorităţilor militare desemnate ale Alianţei Nord-Atlantice. Acestea participă, în cadru aliat sau de coaliţie, la controlul spaţiului aerian, în condiţiile legii române şi ale tratatelor la care România este parte.
    62. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiate, obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de un număr de 37 de senatori, precum şi de un număr de 54 de deputaţi şi constată că dispoziţiile art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Raluca-Alexandra Buterez-Făşie

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 154 din 27 martie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 154 din 27 martie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 154 din 27 martie 2025 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi (3), ale art. 23, ale art. 25 şi ale art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea privind controlul utilizării spaţiului aerian naţional