Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 150 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 150 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "la cerere"

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 734 din 6 august 2025

Comenteaza legea


┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu    │-                 │
│                   │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘

    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pascu Bănică în Dosarul nr. 2.835/3/2019/a25 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.643D/2020.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât o eventuală decizie de admitere a instanţei de control constituţional nu ar produce efecte în cauză, câtă vreme titularul cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive este procurorul.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 15 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 2.835/3/2019/a25, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Pascu Bănică într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de înlocuire a măsurii preventive a arestului la domiciliu cu măsura arestului preventiv, cerere care îl vizează pe autor, formulată de petenţi şi respinsă, ca inadmisibilă, prin aceeaşi încheiere de sesizare a instanţei de control constituţional.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că normele procesual penale criticate sunt neconstituţionale, întrucât nu menţionează titularul cererii de înlocuire a măsurii preventive, din această perspectivă apreciind că modul de redactare a normei criticate, cu referire la sintagma „la cerere“, lasă loc unei interpretări arbitrare, contrară atât caracterului de excepţie al măsurii arestării preventive, cât şi standardului de claritate şi previzibilitate a legii. Susţine, totodată, că posibilitatea organelor judiciare de a interpreta dispoziţiile legale criticate în sensul că este posibilă înlocuirea măsurilor preventive mai uşoare cu măsura arestării preventive, fără ca inculpatul să fi încălcat vreo obligaţie instituită cu ocazia luării măsurii mai uşoare, fără să fi comis o nouă infracţiune şi fără să fi desfăşurat vreo acţiune care să facă incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, conduce la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi (2) referitor la inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei şi la posibilitatea percheziţionării, reţinerii sau arestării unei persoane numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
    6. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens reţine că sunt îndeplinite cerinţele de claritate şi previzibilitate în ceea ce priveşte titularul cererii de înlocuire a măsurii preventive mai uşoare cu măsura arestului preventiv, întrucât dispoziţiile criticate fac trimitere la condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia, fiind incidente astfel prevederile art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală în timpul urmăririi penale, respectiv ale art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii.
    7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală. Având în vedere criticile formulate de autor prin notele scrise, aflate la dosar, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „la cerere“, care au următorul conţinut: „(3) Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).“
    11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, textul legal criticat încalcă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (1) şi (2) privind libertatea individuală, cât şi prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 7 paragraful 1 privind legalitatea pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate privind înlocuirea măsurilor preventive mai uşoare cu măsura arestării preventive, fără ca inculpatul să fi încălcat vreo obligaţie instituită cu ocazia luării măsurii mai uşoare, fără să fi comis o nouă infracţiune şi fără să fi desfăşurat vreo acţiune, care să facă incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 223 alin. (1) din Codul de procedură penală, de natură să încalce interdicţia constituţională consacrată de art. 23 alin. (1) şi (2) referitoare la inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei şi la posibilitatea percheziţionării, reţinerii sau arestării unei persoane numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, a mai fost examinată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 218 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.
    13. În motivarea soluţiei sale Curtea a reţinut, în paragrafele 18-24 ale deciziei precitate, că dispoziţiile legale criticate dispun cu privire la posibilitatea înlocuirii unei măsuri preventive cu alta mai grea dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia din urmă şi dacă, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea a reţinut că aceste prevederi sunt suficient de clare şi previzibile, destinatarii normei putând anticipa cu uşurinţă această posibilitate, deoarece, aşa cum rezultă din norma contestată, evaluarea împrejurărilor concrete ale cauzei şi conduita inculpatului determină luarea măsurii preventive mai grele în vederea atingerii obiectivului consacrat de art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv cel al asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni, în aşa fel încât măsura preventivă luată să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.
    14. În acest sens Curtea a reţinut că, deşi inculpatul nu încalcă obligaţiile impuse iniţial prin măsura preventivă mai uşoară, se poate constata că, ulterior luării sale, împrejurările concrete, amploarea activităţii infracţionale ori atitudinea manifestată de inculpat justifică lipsa de proporţionalitate cu gravitatea acuzaţiei prin insuficienţa atingerii scopului urmărit de măsura preventivă mai uşoară. Prin urmare, în actul de înfăptuire a justiţiei, judecătorul de drepturi şi libertăţi, în momentul în care, în urma analizării acestor împrejurări, ajunge la concluzia necesităţii înlocuirii măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive, nu îşi manifestă în mod arbitrar competenţa. Dimpotrivă, o astfel de competenţă nu reprezintă altceva decât o reflectare a exigenţelor constituţionale ale art. 23 alin. (1) şi (2), potrivit cărora arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
    15. Totodată, Curtea a reţinut că nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia este afectat dreptul la un proces echitabil, deoarece posibilitatea înlocuirii măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive se face, în cursul urmăririi penale, numai de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cadrul unei proceduri contradictorii, cu citarea inculpatului şi, atunci când este prezent, cu ascultarea sa asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurii arestării preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare, contestaţie care se soluţionează într-un termen rezonabil de 5 zile de la înregistrare, în prezenţa inculpatului, exceptând cazul în care acesta lipseşte nejustificat, şi cu acordarea asistenţei juridice obligatorii pentru acesta de către un avocat ales sau numit din oficiu.
    16. În plus, Curtea a reţinut că analiza condiţiilor care justifică înlocuirea măsurii controlului judiciar cu cea a arestării preventive ţine, în limitele legale mai sus arătate, de fondul cauzei şi nu este de natură să afecteze dreptul la un proces echitabil, deoarece caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracţiunii săvârşite, complexitatea şi specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfăşurări a procesului penal în toate fazele sale.
    17. De asemenea, Curtea a constatat că prezumţia de nevinovăţie, consacrată de paragraful 2 al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 23 alin. (11) din Constituţie, cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune mai înainte ca vinovăţia sa să fie stabilită de o instanţă (a se vedea Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragraful 36). Or, dimpotrivă, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală la care fac trimitere prevederile art. 242 alin. (3) din acelaşi cod reglementează în mod clar şi previzibil numai cu privire la legitimitatea condiţionării privării de libertate de existenţa unor probe din care să rezulte atât suspiciunea săvârşirii unei anumite infracţiuni, cât şi necesitatea înlăturării unei stări de pericol pentru ordinea publică. Aşa fiind, acest fapt nu echivalează cu afectarea principiului constituţional referitor la prezumţia de nevinovăţie, deoarece acele probe, aşa cum rezultă din textul contestat, fundamentează o suspiciune, şi nicidecum certitudinea cu privire la imputarea săvârşirii unei fapte penale, care nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie. Această concluzie este cu atât mai evidentă cu cât, pe baza dispoziţiilor contestate, suspectul/inculpatul nu este considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, ci se constată numai că există probe cu privire la suspiciunea săvârşirii unei infracţiuni de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ori pentru înlocuirea controlului judiciar cu arestarea preventivă ca mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferă suspectului/inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 23 din Constituţie, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Astfel, încheierea prin care se dispune măsura privativă de libertate este supusă căilor de atac, punerea în libertate a celui arestat fiind obligatorie dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. În plus, în faza de judecată, potrivit art. 208 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa este datoare să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive sau dacă au apărut temeiuri noi care să justifice menţinerea sa, sens în care, când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, se va dispune revocarea acesteia şi punerea în libertate a celui afectat de măsură, dacă nu este arestat în altă cauză. Toate acestea nu reprezintă altceva decât o reflectare subsumată a unei garanţii procesuale de o deosebită însemnătate, destinată prevenirii arestărilor abuzive, şi anume aceea consacrată de art. 23 alin. (7) din Constituţie, potrivit căruia încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Totodată, Curtea a reţinut că normele constituţionale prevăzute la art. 23 alin. (9) şi (10) arată că punerea în libertate a celui arestat este obligatorie, dacă motivele măsurii arestării au dispărut, persoanei arestate rezervându-i-se, pe de altă parte, chiar dreptul de a cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Aşa fiind, Curtea a constatat că acest ansamblu de garanţii procesuale, expres reglementate în Constituţie, este de natură să asigure protejarea oricărei persoane faţă de orice arestare efectuată cu încălcarea legii.
    18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    19. În ceea ce priveşte critica formulată în prezenta cauză cu privire la sintagma „la cerere“ din cuprinsul art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, formulată din perspectiva faptului că norma procesual penală nu menţionează titularul cererii de înlocuire a măsurii preventive, Curtea reţine că un caz particular privind înlocuirea unei măsuri preventive cu alta mai grea este acela în care inculpatul este supus controlului judiciar sau controlului judiciar pe cauţiune şi încalcă cu rea-credinţă obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa. În această ipoteză, potrivit art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, „la cererea procurorului“ ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Totodată, Curtea reţine că măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestului preventiv, în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa. Potrivit art. 221 alin. (11) din Codul de procedură penală, şi în această ipoteză judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, „la cererea motivată a procurorului“ sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.
    20. În aceste condiţii, Curtea reţine că dispoziţiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte sintagma „la cerere“, trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra clarităţii şi predictibilităţii lor. Or, având în vedere normele procesual penale menţionate anterior, Curtea reţine că singurul titular al unei cereri de înlocuire a unei măsuri preventive este procurorul.
    21. Prin urmare, Curtea constată că, analizate în ansamblul normelor procesual penale care reglementează înlocuirea unei măsuri preventive cu alta mai grea, dispoziţiile art. 242 alin. (3), cu referire la sintagma „la cerere“, criticate de către autor, nu prezintă elemente de imprecizie, ci, dimpotrivă, îndeplinesc condiţiile de claritate şi previzibilitate, fiind redactate cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită destinatarilor săi, care, la nevoie, pot apela la consultanţă de specialitate, să îşi conformeze conduita.
    22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Pascu Bănică în Dosarul nr. 2.835/3/2019/a25 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma „la cerere“, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2025.

                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    MARIAN ENACHE
                    Magistrat-asistent,
                    Mihaela Ionescu

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 150 din 27 martie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"

﻿ DECIZIA nr. 150 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "la cerere"

Comentarii

Atentie, Juristi!

DECIZIA nr. 150 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 242 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma "la cerere"