Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 15 din 28 mai 2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 15 din 28 mai 2020  referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 15 din 28 mai 2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 690 din 3 august 2020
    Dosar nr. 699/1/2020

┌─────────┬────────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru│Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Elena │- judecător la Secţia penală│
│Barbu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Alin │ │
│Sorin │- judecător la Secţia penală│
│Nicolescu│ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Lucia │ │
│Tatiana │- judecător la Secţia penală│
│Rog │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Săndel │ │
│Lucian │- judecător la Secţia penală│
│Macavei │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Ştefan │- judecător la Secţia penală│
│Pistol │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Eleni │ │
│Cristina │- judecător la Secţia penală│
│Marcu │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Alexandra│ │
│Iuliana │- judecător la Secţia penală│
│Rus │ │
├─────────┼────────────────────────────┤
│Francisca│ │
│Maria │- judecător la Secţia penală│
│Vasile │ │
└─────────┴────────────────────────────┘


    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiş - Secţia penală, în Dosarul nr. 21.263/325/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care reglementează regula specialităţii - «cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul de executare o consimte» -, cu raportare la situaţia ce face obiectul prezentei cauze, în care statul de trimitere refuză extrădarea pentru executarea uneia din infracţiunile aflate în concurs, pentru care persoana este condamnată, fiind necesar a se clarifica dacă pedeapsa pentru care extrădarea a fost respinsă va trebui să fie executată sau nu de către persoana condamnată după executarea pedepsei pentru care extrădarea a fost admisă.“
    Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 699/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.
    Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.
    La şedinţa de judecată a participat domnul Mădălin Marian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.
    Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna Francisca Maria Vasile, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul Teodor Manea, procuror şef al Biroului de recursuri penale în interesul legii, Secţia judiciară.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 699/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    S-a mai arătat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de către Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara.
    În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Francisca Maria Vasile, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat domnului procuror Teodor Manea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 699/1/2020.
    Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea formulată de Tribunalul Timiş este inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept.
    A menţionat că această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin deciziile nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017.
    De asemenea, a considerat că textul de lege este clar, art. 177 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevăzând când este incidentă regula specialităţii.
    În ceea ce priveşte fondul sesizării, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că textul de lege se aplică în sensul stabilit de judecătorul-raportor.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea de şedinţă din data de 30 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 21.263/325/2019, Tribunalul Timiş - Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
    "Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care reglementează regula specialităţii -

    "cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul de executare o consimte» -, cu raportare la situaţia ce face obiectul prezentei cauze, în care statul de trimitere refuză extrădarea pentru executarea uneia din infracţiunile aflate în concurs, pentru care persoana este condamnată, fiind necesar a se clarifica dacă pedeapsa pentru care extrădarea a fost respinsă va trebui să fie executată sau nu de către persoana condamnată după executarea pedepsei pentru care extrădarea a fost admisă"
"


    II. Expunerea succintă a cauzei
    Tribunalul Timiş - Secţia penală este învestit, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorul condamnat I.B.A. împotriva Sentinţei penale nr. 3.378 din 24.10.2019, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. 21.263/325/2019.
    Prin cererea formulată la termenul de judecată din data de 14.01.2020, avocatul ales al inculpatului I.B.A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
    În motivarea cererii a arătat că prin Sentinţa penală nr. 3.378, pronunţată la data de 24 octombrie 2019 de către Judecătoria Timişoara, s-au hotărât următoarele:
    În baza art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală şi lit. d) din Codul de procedură penală, a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnatul I.B.A., s-a constatat că prin Decizia Tribunalului Krems An Der Donau din Austria, pronunţată la data de 4.06.2019 în Dosarul 14HR 9/19W, a fost aprobată extrădarea condamnatului I.B.A. pentru infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal şi de art. 182 din Codul penal (din 1969) şi s-a respins extrădarea pentru executarea pedepsei principale şi a elementelor de pedepsire derivate în cazul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal, fără a se renunţa la principiul specialităţii.
    În baza art. 598 alin. (1) lit. c) teză finală din Codul de procedură penală, raportat la art. 74 coroborat cu art. 117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 7 luni închisoare, la care a fost condamnat contestatorul I.B.A. prin Sentinţa penală nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, după cum urmează:
    (i) pedeapsa de 1 an închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie;
    (ii) pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 din Codul penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie;
    (iii) sporul de 1 lună închisoare, aplicat în baza art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal;
    (iv) măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani, aplicată în baza art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) din Codul penal, dispusă prin Sentinţa penală nr. 81 din 26 iunie 2012 şi înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani.

    A înlăturat sporul de 1 lună închisoare, aplicat în baza art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal.
    În baza art. 599 alin. (4) din Codul de procedură penală, coroborat cu dispoziţiile art. 555 din Codul de procedură penală, a revocat Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 2.010/2017 din data de 12.02.2018 emis de Judecătoria Arad şi a dispus:
    - emiterea unui mandat de executare pentru pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare în regim de detenţie, compusă din pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 din Codul penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie, la care s-au adăugat 6 luni reprezentând o pătrime din măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani, aplicată în baza art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, raportat la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) din Codul penal, ce a fost dispusă prin Sentinţa penală nr. 81 din 26 iunie 2012, a fost înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani, conform Sentinţei penale nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara;
    – emiterea unui mandat de executare pentru pedeapsa de 1 an închisoare în regim de detenţie, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie, conform Sentinţei penale nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara. Mandatul va fi pus în executare efectivă cu respectarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. b) şi ale art. 117 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, după executarea mandatului emis pentru pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare.

    În baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a dedus din pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare durata pedepsei executate în Germania, respectiv de la data de 22.07.2018 (data punerii în executare a Mandatului european de arestare nr. 11/2018 din 22.03.2018, emis de Judecătoria Arad) până la data de 22.08.2018 inclusiv (data respingerii extrădării), precum şi durata pedepsei executate în Austria, respectiv de la data de 6.05.2019 (data punerii în executare a Mandatului european de arestare nr. 11/2018 din 22.03.2018, emis de Judecătoria Arad) până la data de 25.06.2019 inclusiv (data transferării în România în vederea executării pedepsei).
    În temeiul art. 71 din Codul penal, a computat din durata pedepsei de 9 luni închisoare perioada executată de la data de 25.06.2019 până la zi şi a dedus durata reţinerii şi arestării preventive din data de 15.02.2012 până la data de 5.03.2012, conform Sentinţei penale nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara.
    S-a arătat, de asemenea, că prin Sentinţa penală nr. 1.930, pronunţată la data de 11.10.2017 în Dosarul nr. 15.933/55/2016 de către Judecătoria Arad:
    În baza art. 335 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.B.A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără permis de conducere.
    În baza art. 48 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 320 alin. (1) din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.B.A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale.
    În baza art. 323 din Codul penal, a fost condamnat inculpatul I.B.A. la o pedeapsă de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.
    În baza art. 38 şi 39 din Codul penal, au fost contopite pedepsele de 1 an închisoare, 6 luni închisoare şi 3 luni închisoare în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse, respectiv 3 luni închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare. În baza art. 22 alin. (4) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) din Codul penal, dispusă prin Sentinţa penală nr. 81 din 26 iunie 2012, şi s-a înlocuit pedeapsa de 2 ani închisoare cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani.
    În baza art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, s-a aplicat pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare care s-a majorat cu 6 luni din măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani, inculpatul urmând a executa în final pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare.
    Împotriva acestei hotărâri s-a formulat cerere de apel, soluţionată prin Decizia nr. 195/A din data de 12.02.2018, pronunţată în Dosarul nr. 15.933/55/2016 al Curţii de Apel Timişoara, dispunându-se următoarele:
    S-a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi, rejudecând cauza, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului I.B.A. pentru infracţiunea de complicitate la fals material în înscrisuri oficiale. În baza art. 38 şi 39 din Codul penal, s-au contopit pedepsele de 1 an închisoare şi 3 luni închisoare în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 3 luni închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 1 an şi 1 lună închisoare.
    În baza art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, s-au contopit pedepsele de 1 an închisoare şi 3 luni închisoare aplicate de instanţa de fond în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din pedeapsa de 3 luni închisoare, inculpatul urmând a executa 1 an şi 1 lună închisoare.
    S-a arătat că, raportat la faptul că persoana condamnată I.B.A. nu se mai afla în România la data pronunţării hotărârii de către Curtea de Apel Timişoara, la data de 22 martie 2018, Judecătoria Arad a emis pe numele său Mandatul european de arestare nr. 11/2018, în baza Sentinţei penale nr. 1.930, pronunţată de Judecătoria Arad la data de 11.10.2017 şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, la aceeaşi dată fiind emis şi mandatul de executare a pedepsei închisorii de către aceeaşi instanţă, fiind urmărit pentru executarea unei pedepse de 1 an şi 7 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie.
    Contestatorul a arătat că, în baza emiterii Mandatului european de arestare nr. 11/2018, a fost identificat de către autorităţile din Germania şi arestat la data de 22.07.2018. La data de 2.08.2018, autorităţile din Germania, prin Procuratura Generală Thuringen, au emis o adresă către Judecătoria Arad prin care au solicitat diverse informaţii cu privire la condiţiile de detenţie la care I.B.A. urmează să fie supus în urma extrădării sale în România. Având în vedere faptul că I.B.A. se afla în stare de arest, Procuratura Generală Thuringen a stabilit termen pentru emiterea unui răspuns până la data de 21.08.2018, în caz de nerespectare mandatul de extrădare urmând a fi anulat de către Curtea Supremă a Landului Thuringen.
    Dat fiind faptul că autorităţile din România nu s-au conformat solicitărilor impuse de către autorităţile germane şi nu au furnizat informaţiile necesare acestora pentru soluţionarea cererii de extrădare, la data de 22.08.2018 Parchetul General din Thuringen a respins extrădarea cetăţeanului român I.B.A. În decizia emisă de către Parchetul General din Thuringen s-a menţionat faptul că persoana urmărită s-a aflat în arest cu scop de extrădare în perioada cuprinsă între 23.07.2018 şi 22.08.2018.
    Ulterior, la data de 6.05.2019, acesta a fost identificat şi arestat în Austria, în vederea executării mandatului european de arestare emis de către autorităţile române. Astfel, la data de 4.06.2019, Tribunalul Krems An Der Donau din Austria a emis decizia prin care „(...) a fost aprobată extrădarea lui I.B.A., născut la data de 30.06.1994, în baza Ordinului european de arest pentru uz de fals în înscrisuri şi uz de fals şi falsificări în înscrisuri oficiale şi/sau sub semnătură privată, conform articolului 323 din Codul penal România, precum şi din cauza vătămării corporale grave, conform articolului 182 din Codul penal România, precum şi elementelor de pedepsire derivate.
    S-a respins însă extrădarea pentru executarea pedepsei penale a lui I.B.A., născut la data de 30.06.1994, în baza Ordinului european de arest din cauza conducerii unui autoturism pe căi rutiere publice, fără a deţine permis de conducere pentru niciuna dintre categoriile prevăzute de lege, conform articolului 355 alineat (1) din Codul penal România, precum şi la elementele de pedepsire derivate.
    Nu se renunţă la principiul de specialitate“.
    Mai mult decât atât, în motivarea Deciziei din data de 4.06.2019, Tribunalul Krems An Der Donau reiterează faptul că extrădarea pentru executarea pedepsei închisorii de 1 an pentru săvârşirea infracţiunii de „conducerea unui vehicul fără permis de conducere“, prevăzută de art. 335 din Codul penal din România, se respinge, argumentul principal fiind lipsa dublei incriminări a acestei infracţiuni: „Fapta penală de conducere a unui autovehicul pe şosele publice, fără permis de conducere pentru nicio categorie de autovehicule, intră sub incidenţa articolului 4 alineatele (1) şi (3) din Legea federală privind cooperarea judiciară în materie penală între statele Uniunii Europene. Conform Ordinului european de arest a fost sancţionat cu un an de închisoare. Din cauza faptului că această faptă penală nu este pasibilă de pedeapsă în ambele state, cererea de extrădare pentru acest cap de acuzare se va respinge. Extrădarea pentru executarea unei pedepse privative de libertate de (încă) 12 luni a fost deci respinsă.“
    Contestatorul condamnat, prin avocat ales, a invocat jurisprudenţa internă şi practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în susţinerea admisibilităţii procedurii.
    În drept, contestatorul condamnat a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală şi ale art. 117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
    În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării, potrivit art. 475 din Codul de procedură penală, s-au invocat următoarele:
    De lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală raportat la dispoziţiile prevăzute în legislaţia europeană (art. 27 din Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, art. 18 din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, art. 14 din Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, actualizată) depinde soluţionarea în fond a cauzei, mai ales că prezenta contestaţie vizează, în principal, opţiunea contestatorului I.B.A. de a uza de principiul specialităţii şi de a beneficia de efectele sale sub aspectul recunoaşterii tuturor drepturilor legale derivând din principiul specialităţii, în condiţiile în care în contestaţia la executare formulată s-a încălcat şi un alt principiu consacrat în dreptul penal, respectiv principiul non reformatio in peius; soluţionarea căii de atac, aflată în competenţa Tribunalului Timiş, depinde de dezlegarea ce se va da chestiunii de drept supuse procedurii hotărârii prealabile.
    Problema de drept enunţată este nouă, deoarece prin consultarea jurisprudenţei şi studierea site-ului www.scj.ro s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.
    Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 20 decembrie 2019.

    Obiectul cauzei
    Prin Sentinţa penală nr. 3.378 din data de 24 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 21.263/325/2019, Judecătoria Timişoara, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală şi lit. d) din Codul de procedură penală, a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul I.B.A. şi în consecinţă:
    A constatat că prin Decizia Tribunalului Krems An Der Donau din Austria, pronunţată la data de 4.06.2019 în Dosarul nr. 14HR 9/19W, a fost aprobată extrădarea condamnatului I.B.A. pentru infracţiunile prevăzute de art. 323 din Codul penal şi de art. 182 din Codul penal (din 1969) şi s-a respins extrădarea pentru executarea pedepsei principale şi a elementelor de pedepsire derivate în cazul infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal, fără a se renunţa la principiul specialităţii.
    În baza art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală din Codul de procedură penală raportat la art. 74 coroborat cu art. 117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 7 luni închisoare la care a fost condamnat contestatorul I.B.A. prin Sentinţa penală nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, după cum urmează:
    - pedeapsa de 1 an închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie;
    – pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 din Codul penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie;
    – sporul de 1 lună închisoare, aplicat în baza art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal;
    – măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani, aplicată în baza art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, raportat la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicate pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) din Codul penal, dispusă prin Sentinţa penală nr. 81 din 26 iunie 2012 şi înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani.

    S-a înlăturat sporul de 1 lună închisoare, aplicat în baza art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal.
    În baza art. 599 alin. (4) din Codul de procedură penală coroborat cu dispoziţiile art. 555 din Codul de procedură penală, s-a revocat Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 2.010/2017 din data de 12.02.2018 emis de Judecătoria Arad şi s-a dispus:
    - emiterea unui mandat de executare pentru pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare în regim de detenţie, compusă din pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 din Codul penal cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie, la care s-au adăugat 6 luni reprezentând o pătrime din măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani, aplicată în baza art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) din Codul penal (dispusă prin Sentinţa penală nr. 81 din 26 iunie 2012 şi înlocuită cu măsura educativă a internării întrun centru educativ pe o durată de 2 ani, conform Sentinţei penale nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara);
    – emiterea unui mandat de executare pentru pedeapsa de 1 an închisoare în regim de detenţie, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie, conform Sentinţei penale nr. 1.930/11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara, care va fi pus în executare efectivă cu respectarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. b) şi ale art. 117 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, după executarea mandatului emis pentru pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare.

    În baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, a dedus din pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare durata pedepsei executate în Germania, respectiv de la data de 22.07.2018 (data punerii în executare a Mandatului european de arestare nr. 11/2018 din 22.03.2018 emis de Judecătoria Arad) până la data de 22.08.2018 inclusiv (data respingerii extrădării), precum şi durata pedepsei executate în Austria, respectiv de la data de 6.05.2019 (data punerii în executare a Mandatului european de arestare nr. 11/2018 din 22.03.2018 emis de Judecătoria Arad) până la data de 25.06.2019 inclusiv (data transferării în România în vederea executării pedepsei).
    În temeiul art. 71 din Codul penal, a computat din durata pedepsei de 9 luni închisoare perioada executată de la data de 25.06.2019 până la zi şi a dedus durata reţinerii şi arestării preventive din data de 15.02.2012 până la data de 5.03.2012, conform dispoziţiei Sentinţei penale nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara.
    Împotriva acestei soluţii a declarat contestaţie contestatorul condamnat I.B.A., prin apărător ales care, în temeiul art. 425 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, a solicitat admiterea contestaţiei, trimiterea cauzei spre rejudecare în condiţiile în care se va constata încălcat dreptul la un proces echitabil, precum şi dreptul la apărare, cât şi dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, garantat de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
    În motivele contestaţiei s-a susţinut că nu a fost pusă în discuţia părţilor aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 5 din Codul penal, care ar fi dus la o soluţie diferită. În temeiul art. 425 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, a solicitat admiterea contestaţiei şi, pe cale de consecinţă, în cazul primului mandat de executare, emis pentru perioada de 9 luni, să se constate incidente dispoziţiile art. 34 alin. (1) lit. b) din Codul penal (1968) raportat la art. 5 din Codul penal, care prevăd aplicarea legii penale mai favorabile, astfel că, în contextul sesizării instanţei în temeiul art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, vechiul Cod penal este legea mai favorabilă şi, pe cale de consecinţă, devin aplicabile dispoziţiile din vechiul Cod penal, respectiv ale art. 34 alin. (1) lit. b), care prevăd aplicarea în mod facultativ a unui spor de pedeapsă. În plus, s-a susţinut lipsa motivării hotărârii. Această omisiune a instanţei rezultă din înscrisurile care compun dosarul cauzei, părţile neformulând concluzii cu privire la dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură penală, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil. A amintit jurisprudenţa curţii supreme în sensul că „instanţa de recurs nu poate să soluţioneze direct o cerere de contopire, deoarece aceasta implică o examinare directă a fondului în vederea statuării asupra sporului de pedeapsă ce urmează a fi aplicat“.
    Ca urmare, în temeiul art. 425 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, s-ar impune, în urma admiterii contestaţiei, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
    Contestatorul a invocat şi principiul non reformatio in peius, în completarea argumentelor legate de incidenţa dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, a dreptului la apărare, precum şi a dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului.
    S-a menţionat că principiul non reformatio in peius este una dintre limitele impuse de legiuitor efectului devolutiv al apelului şi înfrânge chiar şi principiul legalităţii şi pe cel al aflării adevărului, constituind o derogare de la acestea. A apreciat că, în considerarea acestor reguli, prima instanţă a dispus, în mod nelegal, descontopirea pedepsei de 1 an şi 7 luni închisoare la care a fost condamnat contestatorul I.B.A. prin Sentinţa penală nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, şi, revocând Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 2.010/2017 din data de 12.02.2018, emis de Judecătoria Arad, a emis două mandate, după cum urmează:
    - mandat de executare pentru pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare în regim de detenţie, compusă din pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, prevăzută de art. 323 din Codul penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie, la care se adaugă 6 luni reprezentând o pătrime din măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani, aplicată în baza art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 129 alin. (2) lit. b) din Codul penal, ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (1) din Codul penal, dispusă prin Sentinţa penală nr. 81 din 26 iunie 2012 şi înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată de 2 ani, conform Sentinţei penale nr. 1.930 din 11.10.2017, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara;
    – mandat de executare pentru pedeapsa de 1 an închisoare în regim de detenţie, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autoturism fără permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din Codul penal pe o perioadă de 3 ani, ca pedeapsă complementară, şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie, conform Sentinţei penale nr. 1.930 din 11.10.2017 pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 15.933/55/2016, definitivă prin Decizia penală nr. 195/A din 12.02.2018 a Curţii de Apel Timişoara, care va fi pus în executare efectivă cu respectarea dispoziţiilor art. 74 alin. (1) lit. b) şi ale art. 117 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, după executarea mandatului emis pentru pedeapsa rezultantă de 9 luni închisoare.

    Instanţa a dispus emiterea a două mandate distincte, noi, care determină în mod automat executarea, în total, a unei pedepse mai mari decât cea definitiv aplicată, de 1 an şi 7 luni.
    Criticile formulate împotriva sentinţei penale privesc şi aspecte legate de greşita aplicare a legii penale, în sensul în care instanţa de fond nu a dat curs, a omis să pună în discuţia părţilor, chiar şi din oficiu, şi să aplice dispoziţiile legale care prevăd aplicarea legii mai favorabile, care este legea penală anterioară.
    Apărătorul ales al contestatorului condamnat a invocat şi ataşat practică judiciară şi jurisprudenţă.
    Punctele de vedere ale procurorului şi inculpatului asupra chestiunii de drept sesizate
    Reprezentanta Ministerului Public a arătat că susţine concluziile scrise depuse la termenul anterior de judecată, când s-a discutat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi
    Justiţie formulată de avocatul ales al inculpatului. Opinia Ministerului Public a fost acea aceea că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Contestatorul I.B.A. a arătat că este de acord cu poziţia apărătorului ales, solicitând sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

    III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Instanţa de trimitere a precizat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, ce se cer a fi întrunite cumulativ, şi anume:
    1. existenţa unei cauze în curs de judecată în ultimă instanţă, condiţie îndeplinită în situaţia în care, în faza contestaţiei formulate în baza art. 425^1 din Codul de procedură penală, decizia ce urmează a fi pronunţată este definitivă;
    2. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, condiţie apreciată ca fiind îndeplinită, respectiv interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care reglementează regula specialităţii „cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte“, cu raportare la situaţia ce face obiectul prezentei cauze, în care statul de trimitere refuză extrădarea pentru executarea uneia din infracţiunile aflate în concurs, pentru care persoana este condamnată, fiind necesar a se clarifica dacă pedeapsa pentru care extrădarea a fost respinsă va trebui să fie executată sau nu de către persoana condamnată după executarea pedepsei pentru care extrădarea a fost admisă;
    3. chestiunea de drept este lămuritoare pentru soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    S-a avut în vedere, totodată, că această problemă de drept nu a făcut obiectul unei jurisprudenţe constante, nici al unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având potenţial real de a genera o practică neunitară.

    IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi de către instanţele judecătoreşti arondate
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    În urma consultării instanţelor de judecată s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia dacă statul de trimitere nu şi-a exprimat acordul pentru încuviinţarea extrădării pentru una dintre faptele penale din cadrul concursului de infracţiuni, persoana extrădată nu va putea fi urmărită, judecată ori privată de libertate pentru această infracţiune.
    În acest sens au opinat curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Bucureşti - Secţia a II-a penală, Galaţi, Piteşti şi Târgu Mureş, tribunalele Bucureşti, Călăraşi, Ialomiţa, Giurgiu, Teleorman, Dolj, Gorj, Constanţa şi Arad şi judecătoriile Roman, Oneşti, Buftea, Giurgiu, Zimnicea şi Baia Mare.
    În opinia contrară s-a apreciat că pedeapsa pentru care extrădarea a fost respinsă trebuie executată de către persoana condamnată după executarea pedepsei pentru care extrădarea a fost admisă.
    În acest sens, au comunicat puncte de vedere Curtea de Apel Timişoara, tribunalele Ilfov şi Timiş şi Judecătoria Turnu Măgurele.
    Răspunsurile curţilor de apel Braşov, Cluj, Constanţa, Iaşi, Oradea şi Suceava, ale tribunalelor Braşov, Covasna, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Tulcea, Olt şi Mehedinţi şi ale judecătoriilor Braşov, Făgăraş, Rupea, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Zărneşti, Turda, Gherla, Bistriţa, Năsăud, Beclean, Medgidia, Hârşova, Babadag, Măcin, Reşiţa, Oraviţa, Caransebeş, Moldova Nouă, Târgu Jiu, Târgu Cărbuneşti, Motru, Novaci, Craiova, Băileşti, Calafat, Filiaşi şi Segarcea cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

    V. Opinia specialiştilor consultaţi
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.
    Departamentul de drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, prin lector univ. dr. Laura Maria Stănilă, a opinat în sensul că, în raport cu jurisprudenţa instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, nu este îndeplinită condiţia referitoare la faptul că sesizarea trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce trebuie să fie o veritabilă problemă de drept.
    În acest sens s-a apreciat că sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora. Or, dispoziţiile legale cu privire la care sa dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt clare şi lipsite de echivoc. În legătură cu această condiţie, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut faptul că „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate“ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016).
    S-a arătat că, în speţa de faţă, dispoziţiile legale sunt lipsite de echivoc: potrivit art. 74 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, „Persoana predată ca efect al extrădării nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale, pentru orice fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea“. De asemenea, potrivit art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, „persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte“.
    Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) şi b) din Lega nr. 302/2004, care prevăd că persoana poate fi urmărită, judecată sau deţinută, prin excepţie, „dacă statul care a predat-o consimte“ [lit. a)], sau dacă „având posibilitatea să o facă, persoana extrădată nu a părăsit, în termen de 45 de zile de la liberarea sa definitivă, teritoriul României ori dacă a revenit în România după ce a părăsit teritoriul statului român“ [lit. b)]. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 117 alin. (4) lit. c) din Legea 302/2014, potrivit cărora „când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit“.
    S-a menţionat că în speţa care a generat problema dedusă judecăţii rezultă că, ulterior aprobării extrădării condamnatului din Austria la data de 4.06.2019, faţă de condamnat au fost emise de către Judecătoria Timişoara două mandate de executare, ca urmare a descontopirii pedepsei rezultante şi eliminării din pedeapsa rezultantă a pedepsei nerecunoscute de autorităţile străine: un mandat de executare activ pentru pedeapsa rezultantă de 9 luni de închisoare în regim de detenţie şi un mandat de executare pentru pedeapsa de 1 an închisoare în regim de detenţie, pedeapsă aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (1) din Codul penal (mandat de executare în aşteptare, emis pentru pedeapsa nerecunoscută de autorităţile străine).
    S-a susţinut că, raportat la dispoziţiile legale, modul de executare a celor două mandate de executare va fi următorul:
    Primul mandat de executare aferent pedepsei de 9 luni de închisoare (activ) se execută ca urmare a extrădării condamnatului, iar ulterior executării sau considerării ca executată a acestei pedepse se va activa cel de-al doilea mandat de executare.
    Al doilea mandat de executare a pedepsei (pedeapsă pentru care s-a refuzat extrădarea) va fi pus în executare în a 45-a zi de la momentul punerii definitive în libertate a persoanei condamnate, dacă persoana în cauză a avut posibilitatea să părăsească teritoriul României şi nu a făcut acest lucru sau dacă s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit, chiar dacă pedeapsa din cuprinsul acestuia nu a constituit temei al extrădării.
    În caz contrar, faptul că la un moment dat persoana condamnată s-a aflat pe un teritoriu străin care nu recunoaşte şi pedeapsa din cuprinsul ultimului mandat ar face ca aceasta să nu mai execute niciodată un mandat valabil pe teritoriul României, aspect de neacceptat.
    Prin urmare, atâta vreme cât persoana condamnată se află pe teritoriul României, aceasta va trebui să execute ambele mandate, cel de-al doilea devenind activ după executarea primului mandat, cu respectarea art. 117 din Legea nr. 302/2004.
    Eventualul spor suplimentar de pedeapsă pe care persoana l-ar avea de executat urmând această soluţie va putea fi înlăturat pe calea formulării unei contestaţii la executare, după începerea executării pedepsei ce face obiectul celui de-al doilea mandat, ocazie cu care se va putea solicita o nouă contopire a pedepselor şi deducerea la zi a perioadei executate anterior. Prin urmare, nu se pune problema unei agravări a situaţiei juridice a persoanei condamnate.
    Faţă de aceste considerente, s-a apreciat că intervenţia instanţei supreme nu se justifică în cauză, aceasta putând fi legitimă doar în situaţia în care s-ar tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut sau succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanţele naţionale, după cum s-a reţinut în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017.

    VI. Opinia Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Prin Adresa nr. 542/C/854/III-5/2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul său de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat.
    Prin opinia transmisă la dosarul cauzei s-a arătat că din analiza încheierii de sesizare a Înaltei Curţi rezultă că solicitarea aparţine Tribunalului Timiş, învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă (contestaţie), iar cu privire la problema de drept invocată nu au fost pronunţate anterior de către instanţa supremă hotărâri prealabile sau în recurs în interesul legii, aceasta nefăcând nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.
    S-a opiniat că în cauză nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept de care să depindă soluţionarea cauzei şi care să necesite lămuriri sau interpretări.
    S-a arătat că această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin deciziile nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018, şi nr. 17 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 30 octombrie 2019.
    În cuprinsul acestor hotărâri s-a arătat că scopul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală este de a da dezlegări asupra unor veritabile şi dificile probleme de drept.
    Astfel, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii.
    Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, astfel încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.
    Pe cale de consecinţă, s-a considerat admisibilă întrebarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile doar în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora, nu şi în situaţia în care se solicită completarea legii.
    Referitor la întrebarea formulată prin încheierea de sesizare, s-a susţinut că nu reprezintă o reală problemă generată de dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale ori de opinii divergente exprimate şi argumentate juridic.
    În concret, se solicită a se lămuri aplicabilitatea art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, în ipoteza în care cererea de punere în executare a unui mandat european de arestare emis de autorităţile judiciare române, în scopul executării unei pedepse rezultante privative de libertate, stabilită pentru mai multe infracţiuni, a fost admisă doar în parte de statul solicitat (Austria).
    Astfel, pentru una dintre pedepsele aplicate definitiv de către autorităţile judiciare române şi inserate în cuprinsul mandatului european de arestare, cererea de predare a condamnatului a fost respinsă, motivat de faptul că în legislaţia statului solicitat infracţiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa ce urmează a fi executată în România nu este prevăzută de legea penală (infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere).
    Pe de altă parte, s-a arătat că este necesar a se clarifica dacă în această situaţie pedeapsa pentru care cererea de predare a fost respinsă trebuie executată sau nu de către persoana condamnată, după executarea pedepsei/pedepselor pentru care statul austriac a dispus predarea.
    Prevederea legală în discuţie [art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004] consacră regula specialităţii care guvernează predarea în baza unui mandat european de arestare, regulă preluată din materia extrădării, şi care interzice urmărirea, judecarea sau privarea de libertate a unei persoane predate autorităţilor române pentru o altă faptă anterioară predării, cu excepţia cazului în care statul membru de executare consimte în acest sens.
    Dispoziţia legală la care face referire instanţa de sesizare are în vedere alte fapte decât cele care au reprezentat obiectul mandatului european de arestare, fapte care nu au fost semnalate autorităţii judiciare de executare la momentul formulării cererii de predare, nefiind menţionate în cuprinsul mandatului european de arestare.
    Ipoteza descrisă de instanţa de sesizare nu are ca premisă o atare situaţie întrucât fapta la care se face referire (infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere) a fost avută în vedere la emiterea mandatului european de arestare de către autorităţile judiciare române, solicitarea de predare fiind respinsă de statul austriac.
    S-a arătat că, în acest caz, incidenţa dispoziţiei legale invocate în cuprinsul sesizării, art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nu poate fi pusă în discuţie, simpla lecturare a acesteia fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, şi anume că se au în vedere alte fapte decât cele care au constituit temeiul emiterii mandatului european de arestare.
    În contextul arătat s-a considerat că întrebarea formulată de Tribunalul Timiş nu se circumstanţiază unei veritabile probleme de drept, întrucât prevederea legală a cărei interpretare se solicită este clară, iar aplicabilitatea acesteia în cauză nu necesită lămuriri, prin urmare nu se justifică o dezlegare din partea instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile.
    S-a mai arătat că din modul în care a fost formulată întrebarea se observă că instanţa de sesizare urmăreşte a afla dacă pedeapsa pentru care s-a respins cererea autorităţilor române de predare mai poate fi pusă în executare în România şi eventual în ce condiţii, ceea ce ar echivala cu soluţionarea cauzei. Or, nu este permis a se apela la această procedură judiciară pentru a primi de la instanţa supremă rezolvarea concretă a cauzei.
    De asemenea, s-a susţinut că un alt argument în favoarea inadmisibilităţii sesizării îl reprezintă lipsa punctului de vedere al instanţei care a formulat-o, respectiv a abordărilor neunitare care ar susţine un demers de unificare a practicii judiciare.

    VII. Examenul jurisprudenţei în materie
    1. Jurisprudenţa naţională relevantă
    În materialul transmis de curţile de apel a fost identificată Sentinţa penală nr. 119 din 27.06.2018, pronunţată de Tribunalul Gorj - Secţia penală, prin care s-a constatat că există o imposibilitate obiectivă de executare a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare, întrucât condamnatul nu a fost extrădat de autorităţile străine pentru executarea acelei pedepse.

    2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.
    2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, documentarea prealabilă întocmirii prezentului raport nu a permis identificarea unor hotărâri judecătoreşti relevante în raport cu problema de drept analizată.

    3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.


    VIII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

    IX. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul inadmisibilităţii sesizării, întrucât nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei.
    În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 302/2004 nu sunt aplicabile în speţă şi, în consecinţă, interpretarea acestora pe calea hotărârii prealabile nu are aptitudinea de a influenţa soluţionarea pe fond a cauzei, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie devenind inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiţiei de admisibilitate anterior enunţate.
    S-a arătat că, în conformitate cu jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de existenţa unei legături de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, condiţie care presupune, în esenţă, ca soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismului reglementat în dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală să producă efecte concrete asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.
    În acest sens, în considerentele Deciziei nr. 15/2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a subliniat că soluţionarea pe fond a unei cauze depinde de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării numai atunci când decizia instanţei supreme produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii instanţei de trimitere.
    În considerentele Deciziei nr. 21/2019, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reiterând propria jurisprudenţă, a reţinut că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. În raport cu jurisprudenţa invocată a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, interpretarea unei dispoziţii legale care nu este aplicabilă într-o cauză nu produce niciun efect concret asupra conţinutului hotărârii instanţei de trimitere şi nu are consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Or, interpretarea dispoziţiilor art. 117 din Legea nr. 302/2004 - care sunt inaplicabile în speţă - nu poate influenţa soluţionarea pe fond a cauzei, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate constând în existenţa unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei, în accepţiunea conferită de jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    De asemenea, s-a mai menţionat că dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, reglementează regula specialităţii în materia mandatului european de arestare. În acest context s-a susţinut faptul că, deşi instanţa de trimitere se referă la „extrădare“, problematica ridicată în cauză şi dispoziţiile legale a căror interpretare este solicitată pe calea sesizării prealabile se referă la mandatul european de arestare.
    S-a arătat că, în cazul mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, regula specialităţii nu priveşte infracţiunile care formează obiectul mandatului european de arestare, ci infracţiuni anterioare diferite, neincluse în cererea de predare a persoanei solicitate.
    În art. 27 al Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI) este reglementată regula specialităţii.
    În conformitate cu art. 27 alin. (1) şi (2) din Decizia-cadru 2002/584/JAI:
    (1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relaţiile sale cu alte state membre care au dat aceeaşi notificare, se prezumă că s-a dat consimţământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepţia situaţiei în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.

    (2) Cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (1) şi (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracţiune săvârşită înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.

    În explicarea sensului noţiunii de infracţiune, „alta decât cea care a motivat predarea“, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din 1 decembrie 2008, pronunţată în Cauza C388/08 PPU (Leymann şi Pustovarov), face referire la art. 10 din Convenţia elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, din 27 septembrie 1996 (convenţie înlocuită de Decizia-cadru 2002/584/JAI). În acest sens, în paragraful 67 al hotărârii menţionate, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că excepţiile prevăzute la art. 27 alin. (1) şi alin. (3) lit. a)-g) din decizia-cadru reiau excepţiile care erau prevăzute în convenţiile anterioare privind extrădarea, în special pe cele din Convenţia din 1996. Excepţiile menţionate la art. 27 alin. (3) lit. b)-d) din decizia-cadru corespund excepţiilor prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a)-c) din această convenţie.
    Art. 10 din Convenţia elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, este denumit „fapte diferite de cele care au motivat cererea de extrădare“.
    Aşadar, s-a menţionat că prin noţiunea de infracţiune, „alta decât cea care a motivat predarea“, se înţelege o infracţiune, „alta decât cea care a motivat cererea de predare“. Interpretarea art. 27 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a denumirii şi a conţinutului art. 10 din Convenţia elaborată în baza articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, conduce la concluzia că, în materia mandatului european de arestare, regula specialităţii priveşte infracţiuni anterioare predării, diferite de infracţiunile care au motivat cererea de predare. (Infracţiunile care motivează cererea de predare sunt infracţiunile pentru care se solicită predarea şi care formează obiectul mandatului european de arestare.)
    În consecinţă, în ipoteza mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, regula specialităţii nu operează cu privire la infracţiunile care formează obiectul mandatului european de arestare şi care au fost incluse în cererea de predare a persoanei solicitate, ci operează cu privire la infracţiuni anterioare diferite, pentru care nu s-a solicitat predarea şi care nu au motivat cererea de predare.
    Problematica regulii specialităţii nu include în sfera sa ipoteza în care autoritatea judiciară emitentă a solicitat predarea în baza unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, iar autoritatea judiciară de executare a refuzat predarea persoanei solicitate în scopul executării unei anumite pedepse privative de libertate aplicate pentru o infracţiune care nu îndeplineşte condiţia dublei incriminări. O astfel de infracţiune a motivat cererea de predare şi, în consecinţă, nu intră sub incidenţa regulii specialităţii.
    Totodată, s-a arătat că examinarea încheierii de sesizare conduce la concluzia că, în cauză, autoritatea judiciară de executare a refuzat predarea persoanei solicitate în scopul executării unei pedepse privative de libertate aplicate pentru o infracţiune concurentă, inclusă în mandatul european de arestare emis de autoritatea judiciară română - infracţiune care a motivat cererea de predare, în sensul art. 27 din Decizia-cadru 2002/584/JAI -, autoritatea judiciară de executare constatând că nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări.
    În conformitate cu art. 4 pct. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 2 alin. (4^3), autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare atunci când fapta care stă la baza mandatului european de arestare nu constituie o infracţiune, în conformitate cu dreptului statului membru de executare.
    Infracţiunea concurentă, pentru care autoritatea judiciară de executare a constatat neîndeplinirea condiţiei dublei incriminări şi a refuzat cererea de predare formulată de autoritatea judiciară română, reprezintă o faptă care stă la baza mandatului european de arestare în sensul art. 4 pct. 1 din Decizia-cadru 2002/584/JAI şi o infracţiune care a motivat cererea de predare, în accepţiunea art. 27 din aceeaşi decizie-cadru.
    În consecinţă, s-a opinat că regula specialităţii reglementată în art. 117 din Legea nr. 302/2004 nu este aplicabilă în cazul acestei infracţiuni.
    Efectele refuzului de predare dispus de autoritatea judiciară de executare pentru o pedeapsă privativă de libertate aplicată pentru o infracţiune concurentă care formează obiectul mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară română nu pot fi examinate în cadrul problematicii regulii specialităţii, întrucât această regulă nu este incidentă în cazul infracţiunilor care au motivat cererea de predare, respinsă pentru neîndeplinirea condiţiei dublei incriminări.

    X. Dispoziţii legale incidente
    Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată
    ART. 117
    Regula specialităţii

    "(1) Consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane de către autorităţile române pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare.
(2) Cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul membru de executare o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute la art. 87 alin. (1).
(3) În relaţia cu alte state membre decât cele prevăzute la alin. (1), consimţământul autorităţii judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor la care se referă art. 98.
(4) Dispoziţiile alineatelor anterioare nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele circumstanţe:
    a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării;
    b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia;
    c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
    d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;
    e) când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă."


    Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (2002/584/JAI)
    Articolul 27 - Eventuala urmărire penală pentru alte infracţiuni
    "(1) Fiecare stat membru poate notifica Secretariatului General al Consiliului că, în relaţiile sale cu alte state membre care au dat aceeaşi notificare, se prezumă că s-a dat consimţământul pentru ca o persoană să fie urmărită penal, condamnată sau deţinută în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, pentru o infracţiune comisă înaintea predării acesteia, alta decât cea care a motivat predarea, cu excepţia situaţiei în care, într-un anumit caz, autoritatea judiciară de executare dispune în alt mod în decizia sa de predare.
(2) Cu excepţia cazurilor prevăzute la alineatele (1) şi (3), o persoană care a fost predată nu poate fi urmărită penal, condamnată sau privată de libertate pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, alta decât cea care a motivat predarea sa.
(3) Alineatul (2) nu se aplică în următoarele cazuri:
    (a) atunci când persoana nu a părăsit teritoriul statului membru căruia i-a fost predată în patruzeci şi cinci de zile de la data eliberării sale definitive, deşi a avut posibilitatea să o facă, sau atunci când s-a reîntors aici după ce l-a părăsit;
    (b) infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă sau măsură de siguranţă privative de libertate;
    (c) procedura penală nu duce la aplicarea unei măsuri care să restrângă libertatea individuală a persoanei;
    (d) atunci când persoana este pasibilă de o pedeapsă sau de o măsură care nu implică privarea de libertate, în special o pedeapsă pecuniară sau o măsură echivalentă, chiar dacă această pedeapsă sau măsură este susceptibilă de restrângerea libertăţii sale individuale;
    (e) atunci când persoana a acceptat să fie predată, renunţând, după caz, în acelaşi timp şi la principiul specialităţii, în conformitate cu articolul 13;
    (f) atunci când persoana a renunţat în mod expres, după predarea sa, să beneficieze de principiul specialităţii pentru fapte specifice anterioare predării sale. Renunţarea se face în faţa autorităţilor judiciare competente ale statului membru emitent şi se consemnează în conformitate cu dreptul intern al acestui stat. Aceasta este redactată astfel încât să reiasă că persoana în cauză a exprimat-o în mod liber şi în deplină cunoştinţă a consecinţelor acesteia. Persoana are dreptul, în acest scop, să fie asistată de un avocat;
    (g) atunci când autoritatea judiciară de executare care a predat persoana îşi dă consimţământul, în conformitate cu alineatul (4). (...)"


    XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării
    Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impune admiterea sesizării şi stabilirea că regula specialităţii este aplicabilă unor chestiuni ce nu au fost supuse evaluării autorităţii judiciare solicitate. Pedeapsa pentru care extrădarea sau punerea în executare a mandatului european de arestare a fost respinsă va putea fi executată ulterior şi succesiv, conform art. 117 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.

    XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Timiş - Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:
    Cu privire la admisibilitatea sesizării
    Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecăţii un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
    În raport cu textul legal evocat se constată că admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este subsumată îndeplinirii cumulative a trei condiţii, respectiv:
    - existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii;
    – soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării;
    – existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat.

    Examinând îndeplinirea acestor condiţii în cauză, se constată că instanţa care a formulat sesizarea este Tribunalul Timiş, iar acesta este învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv cu contestaţia declarată de condamnatul I.B.A. împotriva Sentinţei penale nr. 3.378 din 24.10.2019, pronunţată de Judecătoria Timişoara.
    Din cuprinsul încheierii instanţei de trimitere a rezultat că obiectul sesizării îl vizează următoarea chestiune de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care reglementează regula specialităţii - «cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul de executare o consimte» -, cu raportare la situaţia ce face obiectul prezentei cauze, în care statul de trimitere refuză extrădarea pentru executarea uneia din infracţiunile aflate în concurs, pentru care persoana este condamnată, fiind necesar a se clarifica dacă pedeapsa pentru care extrădarea a fost respinsă va trebui să fie executată sau nu de către persoana condamnată după executarea pedepsei pentru care extrădarea a fost admisă“.
    Cu referire la condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă şi să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, se constată că această condiţie de admisibilitate este îndeplinită.
    În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apreciază că aceasta nu este îndeplinită.
    În mod constant în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că scopul procedurii pendinte este de a da dezlegări unor veritabile şi dificile probleme de drept.
    Din această perspectivă se reţine că în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), că „(...) interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate“.
    În egală măsură, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, prin Decizia nr. 6 din 2 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016), că „(...) sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Pe cale de consecinţă, este admisibilă întrebarea, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, doar în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora“.
    De asemenea, reiterând propria jurisprudenţă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut, prin Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017), că „(...) în situaţia în care o simplă lectură a textelor legale a căror interpretare se solicită este suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, o intervenţie din partea instanţei supreme nu este necesară (Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016)“.
    Raportând aceste principii jurisprudenţiale la circumstanţele prezentei cauze, se constată că dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, nu generează niciun fel de dificultăţi de interpretare, textele fiind clare, lipsite de orice echivoc.
    Dispoziţiile art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, consacră regula specialităţii care guvernează predarea în baza unui mandat european de arestare, regulă preluată din materia extrădării, şi care interzice urmărirea, judecarea sau privarea de libertate a unei persoane predate autorităţilor române pentru o altă faptă anterioară predării, cu excepţia cazului în care statul membru de executare consimte în acest sens.
    Regula specialităţii este aplicabilă aspectelor ce nu au fost supuse evaluării autorităţii judiciare solicitate. Regula specialităţii se analizează în raport cu fapta anterioară predării sau pedeapsa anterioară predării, exterioare solicitărilor transmise prin mandatul european de arestare. Ce a fost evaluat şi respins de autoritatea solicitată nu intră sub incidenţa principiului specialităţii.
    Aspectele invocate de instanţa de sesizare nu se circumscriu regulii specialităţii, întrucât fapta la care se face referire (infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere) a fost avută în vedere la emiterea mandatului european de arestare de către autorităţile judiciare române, solicitarea de predare fiind respinsă de statul austriac.
    Astfel, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiei legale invocate de instanţa de trimitere, art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, norma legală pusă în discuţie fiind suficient de clară pentru a decela voinţa legiuitorului, respectiv faptul că se au în vedere alte fapte decât cele care au constituit temeiul emiterii mandatului european de arestare.
    În consecinţă, se constată că întrebarea a cărei dezlegare se solicită nu constituie o reală problemă de drept, generată de dificultăţi de interpretare a normei de incriminare sau de opinii divergente exprimate în acest sens şi argumentate din punct de vedere juridic, prevederea legală a cărei interpretare se solicită fiind clară şi lipsită de orice echivoc, iar aplicabilitatea acesteia în cauză nu necesită lămuriri.
    Pentru considerentele anterior expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiş - Secţia penală, în Dosarul nr. 21.263/325/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 117 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, care reglementează regula specialităţii - «cu excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4), persoana predată autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate pentru o altă faptă anterioară predării decât dacă statul de executare o consimte» -, cu raportare la situaţia ce face obiectul prezentei cauze, în care statul de trimitere refuză extrădarea pentru executarea uneia din infracţiunile aflate în concurs, pentru care persoana este condamnată, fiind necesar a se clarifica dacă pedeapsa pentru care extrădarea a fost respinsă va trebui să fie executată sau nu de către persoana condamnată după executarea pedepsei pentru care extrădarea a fost admisă“.
    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2020.


                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător DANIEL GRĂDINARU
                    Magistrat-asistent,
                    Mădălin Marian Puşcă


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016