Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 149 din 14 martie 2019  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 149 din 14 martie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 482 din 13 iunie 2019

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Costică Cojocaru şi Mariana Cipriana Lazăr în Dosarul nr. 22.351/3/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 587D/2017.
    2. La apelul nominal lipsesc autorii excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, nr. 255 din 5 mai 2016 şi nr. 743 din 13 decembrie 2016.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
    4. Prin Încheierea din 10 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 22.351/3/2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Excepţia a fost ridicată de Costică Cojocaru şi Mariana Cipriana Lazăr cu ocazia verificării admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv. Consideră că exceptarea de la atacarea cu recurs în casaţie a hotărârilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor constituie o „interpretare neraţională a unei exigenţe procedurale care poate fi de natură să împiedice examinarea efectivă a unei cereri în justiţie“. De asemenea arată că, prin eliminarea posibilităţii criticării pe calea recursului în casaţie a unei hotărâri judecătoreşti prin care nu s-a făcut o analiză efectivă a motivelor de apel, se închide părţii interesate calea valorificării efective a dreptului încălcat. Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, ori de câte ori legea penală sau civilă a fost încălcată, trebuie să se asigure părţii interesate posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii nelegale. Or, prin abrogarea punctelor 9 şi 14 ale art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, se creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea unei hotărâri nelegale pronunţate de o instanţă de control judiciar prin care s-a dispus, în mod arbitrar, trimiterea cauzei spre rejudecare. Arată că accesul liber la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, presupune posibilitatea concretă de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim, inclusiv pe calea unui recurs efectiv ce vizează orice posibilă încălcare a unui drept procedural. Or, lipsirea părţii interesate de posibilitatea „de a invoca o interpretare eronată a unei decizii judecătoreşti afectează dreptul la apărare, prin inexistenţa unui proces echitabil care să asigure, între altele, accesul în faţa unei jurisdicţii superioare, pentru a dispune cu privire la redresarea situaţiei litigioase, adică la existenţa unei încălcări a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale“. Susţine că, în speţă, instanţa de apel, fără a avea un text procedural care să prevadă expres cazul de desfiinţare a unei hotărâri judecătoreşti pentru o presupusă cercetare judecătorească incompletă şi fără a face vreo referire concretă la eventualele greşeli ale instanţei de fond, a dispus casarea hotărârii acesteia, însuşindu-şi motivele de apel ale parchetului. Arată că acesta din urmă a criticat hotărârea instanţei de fond, în esenţă, pentru că cercetarea judecătorească ar fi fost incompletă şi că nu au fost administrate toate probele, în condiţiile în care chiar Parchetul a solicitat limitarea audierii martorilor propuşi iniţial, pe motiv ca aceştia ar fi necooperanţi. Consideră că raţiunea instituirii dispoziţiilor art. 13 din Convenţie referitoare la dreptul la un recurs efectiv a fost tocmai aceea de a permite invocarea în substanţă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, respectiv înlăturarea eventualelor încălcări ale acestora şi a consecinţelor lor pentru titular. Or, înlăturarea din legea procesual penală română a posibilităţii de a contesta pe calea recursului în casaţie o hotărâre - chiar dacă aceasta este una de trimitere spre rejudecare -, pentru lipsa motivării ori refuzul de a analiza în concret motivele de apel invocate, face ca procedura în sine să fie lipsită de o garanţie eficientă împotriva arbitrarului. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că prevederile art. 6 din Convenţie implică în sarcina tribunalului obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, a argumentelor şi a cererilor părţilor referitoare la probe, sub rezerva aprecierii pertinenţei acestora (Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, paragraful 59, Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30). Deşi textele menţionate sunt invocate pe tărâmul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, consideră că punctele 9 şi 14 ale art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală - care au fost abrogate prin dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 - asigurau o evidentă posibilitate de a se verifica temeiurile de fapt şi de drept care au dus la soluţia pronunţată de către instanţa de apel. Apreciază că readucerea în sfera recursului în casaţie a acestor motive nu ar echivala cu transformarea recursului într-o cale de atac ordinară, prin care se examinează cauza sub toate aspectele. Dimpotrivă, „s-ar menţine caracterul său de jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate, definite lato sensu ca violări ale legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra legalităţii hotărârii pronunţate în apel“.
    6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că, raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în materia criticilor ce au vizat încălcarea - prin modul în care sunt reglementate căile de atac - a egalităţii în faţa legii, a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la un recurs efectiv, excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. În acest sens arată că limitarea sferei hotărârilor împotriva cărora se poate exercita recursul în casaţie nu vine în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale şi cu cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. În scopul de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei cu privire la asigurarea celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, legiuitorul român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie. În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind o cale extraordinară de atac - sub denumirea de „recurs în casaţie“ -, ce poate fi exercitată doar în cazuri excepţionale, anume prevăzute de lege, şi numai pentru motive de nelegalitate, aşa cum reiese şi din expunerea de motive la proiectul noului Cod de procedură penală. Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac - de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - este analizată conformitatea unor hotărâri definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. În Codul de procedură penală sunt prevăzute expres hotărârile ce pot fi atacate pe calea recursului în casaţie, precum şi cele care nu sunt supuse acestei căi extraordinare de atac. Faţă de specificul acesteia, legea impune condiţii stricte cu privire la termenul de declarare, la cuprinsul cererii de recurs în casaţie şi la titularii căii de atac, în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege. Motivele de recurs în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt, putând constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. De asemenea este limitată şi sfera titularilor căii de atac şi a motivelor de recurs în casaţie doar la anumite aspecte de nelegalitate, urmărindu-se crearea unui cadru corespunzător pentru ca instanţa supremă să îşi îndeplinească rolul în interpretarea şi aplicarea unitară a legii. Recursul în casaţie vizează, aşadar, exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Necesitatea ca hotărârile penale definitive, dar contrare legii, să fie îndreptate trebuie însă conciliată cu autoritatea de lucru judecat, respectiv cu siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. Astfel, siguranţa raporturilor juridice reglementate prin hotărâri judecătoreşti definitive impune, cu privire la exercitarea unei căi de atac, atât o limitare în timp, în ceea ce priveşte termenul de declarare, cât şi din perspectiva interesului procesual - sub aspectul persoanelor care pot formula respectiva cale de atac - şi a cazurilor ce pot fi invocate. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii în faţa legii, a accesului liber la justiţie, a actelor internaţionale la care România este parte, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la un recurs efectiv ar presupune fie că părţilor nu li se recunoaşte un grad de jurisdicţie în condiţiile impuse de tratatele internaţionale, fie că, pentru persoane aflate în aceeaşi situaţie, se prevăd condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, fie că dispoziţiile invocate limitează dreptul la apărare. Liberul acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, semnifică faptul că orice persoană poate sesiza o instanţă judecătorească în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti revenind legiuitorului. Pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină, adică instanţa trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi pe cele de drept ale cauzei. Arată că, prin Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Marii Britanii, paragraful 93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie, nu este un drept absolut, acesta putând fi supus unor restricţii legitime. În ceea ce priveşte dreptul la un recurs efectiv, instanţa reţine că acest drept specific garantat de Convenţie recunoaşte oricărei persoane - ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate - dreptul de a se adresa unei instanţe naţionale care să se pronunţe cu privire la această încălcare, însă dreptul la un recurs efectiv nu se confundă cu dreptul de a exercita o cale de atac. Dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală sunt în acord cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie, care reglementează dreptul la un proces echitabil, întrucât, pe de o parte, caracterul recursului de cale extraordinară de atac face ca acesta să se poată exercita numai în anumite cazuri, strict şi limitativ prevăzute de legiuitor, iar, pe de altă parte, textul de lege criticat nu împiedică părţile interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti, să fie apărate, să promoveze căile de atac ordinare prevăzute de lege şi să se prevaleze de garanţiile procesuale care condiţionează dreptul la un proces echitabil. Aşadar, prin dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a intenţionat să îngrădească accesul liber la justiţie şi nici dreptul la un recurs efectiv, fiind vorba de o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva unor hotărâri definitive, după parcurgerea etapei judecăţii în primă instanţă şi în apel.
    7. În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 - cu referire la cazurile de recurs în casaţie reglementate de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, instanţa constată că, în contextul noii politici penale în care se urmăreşte asigurarea celerităţii procesului penal, au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate şi au fost eliminate cele formale şi fără impact major asupra legalităţii. Aşadar, textul de lege criticat nu intră în contradicţie cu prevederile constituţionale şi nici cu cele ale Convenţiei, atât timp cât recursul constituie o cale de atac ce poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive şi doar în cazuri strict determinate, de încălcare gravă a legii, ducând la o judecată ce nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. În plus, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul prevederilor constituţionale ale art. 129, text care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca de altfel şi al dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai prin lege“.
    8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele deciziilor nr. 424 din 9 iunie 2015 şi nr. 255 din 5 mai 2016 - prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 -, considerente care sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală.
    10. Avocatul Poporului consideră că textele de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, arată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt de natură să încalce principiul liberului acces la justiţie, respectiv dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, şi nici să limiteze sau să restrângă dreptul la apărare garantat constituţional şi convenţional. De asemenea, arată că şi-a exprimat punctul de vedere în sensul constituţionalităţii prevederilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, acesta fiind reţinut în Decizia nr. 255 din 5 mai 2016. Precizează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat.
    11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins:
    - Art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală: „(1) Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.“;
    – Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: „Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, se modifică şi se completează după cum urmează: [...] 267. La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă.“

    14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 424 din 9 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 21 august 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, reţinând că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei. În continuare, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; precum şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
    16. Astfel, raportând prevederile de lege criticate la scopul recursului în casaţie, Curtea a statuat că „restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate - aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile - şi de natura acesteia - de cale extraordinară de atac“. Curtea a reţinut că, aşa cum reiese şi din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie - prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.
    17. În acelaşi sens sunt şi deciziile nr. 255 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, şi nr. 743 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 13 aprilie 2017.
    18. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.
    19. Referitor la prevederile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea observă că pot face obiectul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie numai hotărârile penale definitive. Dispoziţiile de lege criticate exceptează de la recursul în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - ca instanţe de apel - prin care sa dispus rejudecarea cauzelor, ceea ce înseamnă că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri definitive prin care sa soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că, şi în această din urmă situaţie, sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs.
    20. Aşadar, Curtea constată că pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege - a unor hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fără a se aduce vreo atingere principiului accesului liber la justiţie, prevăzut de dispoziţiile art. 21 din Legea fundamentală.
    21. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie - potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“ - şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 24, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 24).
    22. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală nu încalcă nici prevederile art. 6 şi nici pe cele ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Costică Cojocaru şi Mariana Cipriana Lazăr în Dosarul nr. 22.351/3/2007 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Oana Cristina Puică


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice