Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, obiecţie formulată de un număr de 54 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.443 din 20 decembrie 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.600 A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia invocă atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă. (1) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă 4. Cu privire la neconstituţionalitatea extrinsecă a legii supuse controlului de constituţionalitate, autorii obiecţiei susţin că statul de drept se întemeiază pe domnia legii, iar respectarea de către cele două Camere ale Parlamentului a dispoziţiilor regulamentare este fundamentală pentru buna desfăşurare a activităţii de legiferare în România. Se arată că, pentru formarea voinţei politice a fiecărui membru al Parlamentului, Regulamentul Camerei Deputaţilor şi Regulamentul Senatului prevăd - la art. 70 alin. (2), respectiv la art. 89 alin. (2) -, termene precise de 5 zile şi, respectiv, de 3 zile de la data la care comisiile de specialitate avizează, prin raport, legea ce urmează a fi dezbătută, până la dezbaterea acesteia în plenul fiecărei Camere. Se susţine că aceste dispoziţii regulamentare sunt imperative, dar că au fost încălcate prin procedura de adoptate a legii supuse controlului de constituţionalitate. 5. În acest sens, se arată că, la data de 18 decembrie 2023, legea analizată a primit raport favorabil de la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, iar, după doar câteva ore, în aceeaşi zi (18 decembrie 2023), a fost emis raportul acestei comisii, iar proiectul de lege a fost adoptat de Senat. 6. Totodată, în şedinţa Senatului, după ce proiectul fusese supus la vot şi nu întrunise numărul de voturi necesar pentru adoptare, acesta a fost supus la vot din nou (cu încălcarea dispoziţiilor regulamentare, care nu prevăd această procedură), după ce au mai fost chemaţi în sală senatori care lipsiseră. 7. Se menţionează că, deşi au existat şi amendamente depuse, procedura parlamentară de adoptare a legii criticate a fost una exagerat de rapidă, nefiind permisă nicio dezbatere adecvată, atentă sau serioasă, în ciuda multiplelor solicitări făcute de către o parte dintre parlamentari (aspect ce poate fi verificat în înregistrările şedinţelor comisiilor raportoare şi ale plenului Camerei Deputaţilor, respectiv al Senatului, disponibile pe site). Se subliniază că această dezbatere trebuia să aibă loc în condiţii optime, nu doar în cadrul comisiilor, ci şi în plenul Camerei Deputaţilor şi al Senatului; or, în cazul de faţă, deputaţii şi senatorii nu au avut nici măcar 2-3 ore înaintea desfăşurării şedinţelor de plen pentru studierea rapoartelor referitoare la legea supusă procedurii de adoptare. 8. Astfel, se arată că, în fapt, în data de 18 decembrie 2023, membrii Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci de la Camera Deputaţilor au fost convocaţi la ora 23,00 pentru o şedinţă a acestei comisii, în care a fost dezbătută legea criticată, şi că acest cadru temporal restrâns a împiedicat un proces adecvat de analiză şi dezbatere, respectiv exercitarea de către deputaţi a dreptului de a-şi îndeplini sarcinile constituţionale, aspect care este esenţial din perspectiva îndeplinirii responsabile a mandatului legislativ. Mai mult, se susţine că reprezentantul Ministerului Finanţelor a precizat că a trimis un document conţinând observaţii relevante cu privire la proiectul analizat, care însă nu a fost distribuit niciodată deputaţilor, limitând astfel accesul la informaţii importante şi relevante pentru acordarea unui vot în cauză. În continuare, convocarea oficială şi amendamentele depuse au fost trimise prin e-mail cu doar câteva minute înainte de şedinţă, respectiv la orele 10,13 şi 10,22 în dimineaţa zilei de 19 decembrie 2023, iar la ora 10,30 în aceeaşi zi raportul a fost votat prin intermediul aplicaţiei Zoom. 9. Aşadar, şedinţa a fost convocată cu mai puţin de 24 de ore înainte de desfăşurarea ei, cu încălcarea dispoziţiilor art. 53 alin. (1) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, conform cărora convocarea şedinţelor comisiei se face cu cel puţin 24 de ore înainte de către preşedintele acesteia sau, în lipsa lui, de un vicepreşedinte care îl înlocuieşte. 10. De asemenea, se arată că în plenul Camerei Deputaţilor s-a votat desfăşurarea şedinţei Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi în acelaşi timp cu desfăşurarea şedinţei plenului acestei Camere, în format hibrid [aspect ce încalcă dispoziţiile art. 54 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor], dar că nu a fost posibilă (din punct de vedere tehnic) participarea la şedinţă a deputaţilor prezenţi fizic, întrucât sala nu a fost conectată la aplicaţia Zoom. 11. Totodată, se susţine că în procedura de adoptare a legii criticate de către Camera Deputaţilor au fost încălcate prevederile regulamentare privind cvorumul, respectiv dispoziţiile art. 53 alin. (3) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, şi că acest mod de a proceda nu numai că a încălcat dreptul deputaţilor de a participa efectiv şi informat la procesul legislativ, dar a subminat şi principiile democratice referitoare la transparenţă şi la deliberare. 12. Se menţionează, totodată, că, pentru adoptarea unui amendament, după închiderea dezbaterilor în plenul Camerei Deputaţilor, în timpul procedurii de supunere la vot, amendamentul a fost enunţat oral de la pupitru şi că, deşi se susţinuse că ar fi fost vorba de un amendament respins de Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, textul enunţat oral era diferit de cel din raport, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3) şi (4) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. 13. Se arată că dezbaterea legii criticate, atât în şedinţa plenului Camerei Deputaţilor, cât şi în şedinţa plenului Senatului, a avut loc în aceleaşi zile în care au fost adoptate rapoartele de către comisiile raportoare, aspect ce constituie o încălcare a dispoziţiilor Constituţiei, deoarece nici deputaţii şi nici senatorii care nu au fost membri ai comisiilor nu au avut posibilitatea obiectivă de a-şi forma opinia asupra propunerii legislative adoptate cu amendamente, aflându-se în situaţia de a-şi exercita dreptul de vot fără a putea cunoaşte conţinutul proiectului de lege. Astfel, având în vedere că a existat o imposibilitate obiectivă de analiză a raportului în timpul dintre publicarea lui şi votul final, deputaţii şi senatorii şi-au exercitat dreptul de vot cu privire la legea criticată bazându-se exclusiv pe recomandarea grupului parlamentar. 14. Se face trimitere la art. 74 alin. (5) şi art. 75 alin. (1) din Constituţie, din care rezultă că propunerile legislative nu trebuie să fie adoptate sau respinse în mod formal, ci trebuie dezbătute în mod real, atât la prima Cameră sesizată, cât şi în Camera decizională, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul legii criticate. 15. Se susţine că încălcarea dispoziţiilor art. 70 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi ale art. 89 alin. (2) din Regulamentul Senatului atrage implicit şi încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 69 alin. (1) din Constituţie, referitoare la exercitarea mandatului reprezentativ de către parlamentari. Se mai arată că procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate încalcă şi dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Constituţie. 16. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, paragraful 73, la Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, paragraful 32, şi la Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, paragraful 85. 17. Se conchide că legea criticată contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 69 alin. (1), ale art. 73, ale art. 74 alin. (5), ale art. 75 alin. (1) şi (3) şi ale art. 76 alin. (3) din Constituţie, fiind neconstituţională în ansamblul său. 18. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă vizează modificările legislative prevăzute de legea criticată referitoare la organizarea şi competenţa parchetelor, domeniu de reglementare prevăzut la art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, fiind invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 128 din 6 martie 2019 şi nr. 139 din 13 martie 2019. 19. Mai mult, luând în considerare faptul că Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, asupra căreia sunt operate modificări prin legea criticată, a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, rezultă, fără echivoc, faptul că legea pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 trebuia să fie supusă aceleiaşi proceduri de adoptare; însă, contrar dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, legea criticată a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. (2) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă 20. În ceea ce priveşte pretinsa neconstituţionalitate intrinsecă a legii criticate, se arată că, prin conţinutul său normativ, aceasta încalcă standardele de calitate a legii, reglementate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi în cuprinsul Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, constituie un veritabil criteriu de constituţionalitate prin raportare la normele constituţionale anterior referite. Se face trimitere la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 139 din 13 martie 2019, nr. 681 din 21 octombrie 2021, nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi nr. 473 din 21 noiembrie 2013. Sunt invocate, totodată, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, Decizia nr. 90 din 7 februarie 2012, Decizia nr. 240 din 3 iunie 2020, Decizia nr. 504 din 30 iunie 2020, Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, Decizia nr. 836 din 13 decembrie 2018, Decizia nr. 187 din 17 martie 2021, Decizia nr. 478 din 8 iulie 2021 şi Decizia nr. 688 din 21 octombrie 2021, precum şi Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Viaşu împotriva României. 21. În argumentarea motivelor de neconstituţionalitate mai sus arătate, se susţine că art. I pct. 6 din legea criticată reglementează, la art. 9^2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, o infracţiune prin care incriminează fapta de prezentare a unor declaraţii corecte, având ca scop neplata TVA, reglementare care este ambiguă, întrucât prezentarea declaraţiilor corecte nu poate avea un caracter fraudulos. Se susţine că cerinţa clarităţii legii penale ar trebui să fie cu atât mai mult respectată prin norma criticată cu cât pedeapsa prevăzută pentru comiterea acestei fapte este închisoarea de la 7 la 15 ani. 22. Se arată, totodată, că, prin alin. (2) al art. 9^2, coroborat cu alin. (1) lit. b) al aceluiaşi articol din Legea nr. 241/2005, este incriminată tentativa la o infracţiune al cărei element material constă într-o omisiune - nedivulgarea de informaţii. Or, se arată că faptele comise prin omisiune nu sunt susceptibile de tentativă, iar o astfel de reglementare va da naştere unor abuzuri. 23. În ceea ce priveşte art. 9^3 din Legea nr. 241/2005, se arată că acesta incriminează operaţiunea de creditare efectuată, în mod direct sau indirect, de către orice persoană fizică, având drept scop efectuarea unor plăţi cu sume de bani care provin din omisiunea evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate şi/sau a veniturilor realizate, a unuia sau mai multor contribuabili. Se susţine că maniera de reglementare a acestei infracţiuni este una ambiguă, norma criticată prevăzând pedeapsa cu închisoarea pentru fapte neclar definite, cum ar fi operaţiunea de creditare indirectă - un termen vag care nu este definit legal. Se susţine că acţiunea astfel incriminată constituie o faptă de spălare a banilor, textul criticat suprapunându-se cu infracţiunea prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, care, deşi este sancţionată cu aceeaşi pedeapsă penală, are, conform legii criticate, un regim juridic diferit, atât sub aspectul prescripţiei răspunderii penale, cât şi sub aspectul competenţei organelor de urmărire penală şi a instanţelor de a soluţiona cauzele penale (astfel, potrivit legii criticate, tribunalul e competent să soluţioneze doar cauzele ce au ca obiect comiterea faptelor prevăzute la art. 9 din Legea nr. 241/2005). 24. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 7 din legea criticată, care modifică art. 10 din Legea nr. 241/2005, se arată că acestea, prin reglementarea unor cauze de nepedepsire, respectiv de reducere a pedepselor, produc un efect contrar celui prevăzut în expunerea de motive a legii criticate, încurajând săvârşirea faptelor penale. Se susţine că, astfel, soluţiile legislative adoptate prin legea criticată sunt nejustificate, iar expunerea de motive a acesteia este, atât formal, cât şi substanţial, neconformă prin raportare la exigenţele normelor de tehnică legislativă prevăzute în cuprinsul Legii nr. 24/2000, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că, prin textele criticate, făptuitorii vor fi încurajaţi, în realitate, să comită şi mai multe fapte de evaziune fiscală, întrucât plata de către aceştia a unor sume de bani are ca efect incidenţa cauzelor de nepedepsire reglementate prin legea ce constituie obiectul sesizării. Se susţine că acest regim juridic contravine principiului egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituţie. 25. Un alt argument de neconstituţionalitate formulat de autorii sesizării are în vedere caracterul ambiguu al dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, mai sus menţionat, articol despre care se afirmă că reglementează, prin cea de-a doua ipoteză a sa, o circumstanţă atenuantă, fără a stabili raportul dintre aceasta şi prevederile art. 75 alin. (1) lit. d) şi ale art. 76 alin. (1) din Codul penal. 26. Se susţine, totodată, că şi sintagma „acelaşi prejudiciu“, din cuprinsul prevederilor art. 10 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 241/2005, este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, neputându-se înţelege din interpretarea normei juridice criticate dacă prejudiciul la care aceasta se referă este prejudiciul total, cauzat prin fapta de evaziune fiscală, sau este prejudiciul de până în 1.000.000 euro, avut în vedere pentru aplicarea cauzei de nepedepsire. Se arată, de asemenea, că textul criticat creează discriminare, întrucât stabileşte procente diferite (de 25%, 50% şi, respectiv, 100%) din prejudiciul produs ce pot fi plătite pentru a beneficia de cauza de nepedepsire reglementată. 27. Referitor la dispoziţiile art. I pct. 8 din legea criticată, care introduc, în cuprinsul Legii nr. 241/2005, art. 10^1, se arată că acestea stabilesc un reper temporal de începere a curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, reper care condiţionează începerea curgerii termenului de prescripţie de sesizarea organului fiscal sau a organului de urmărire penală. Se susţine că, pentru aceste motive, termenul astfel reglementat devine unul arbitrar, lipsit de predictibilitate, care este prelungit în mod artificial. Se susţine, totodată, că o astfel de reglementare este foarte diferită de cea din cuprinsul Codului penal şi ar fi trebuit realizată prin instituirea unei derogări de la dispoziţiile acestuia, aspect care a fost semnalat şi în avizul Consiliului Legislativ. 28. Se mai susţine că dispoziţiile art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 1 din legea criticată suprapun competenţele Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism cu cele ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aspect care dă naştere unor ambiguităţi procedurale şi, prin urmare, unor operaţiuni de declinare a competenţei unui parchet special în favoarea celuilalt, fapt care va genera tergiversări în soluţionarea cauzelor penale având ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la deciziile nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi nr. 392 din 6 iunie 2017. 29. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 30. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate de autorii sesizării, se arată că acestea sunt neîntemeiate, fiind invocate soluţia şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 187 din 4 aprilie 2023, paragrafele 43 şi 44, precum şi cele ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261 din 5 mai 2022, paragraful 63. Se arată, totodată, că, potrivit principiului autonomiei regulamentare, Parlamentul îşi stabileşte organizarea şi desfăşurarea propriei activităţi, cu respectarea normelor constituţionale aplicabile, fiind invocate Decizia Curţii Constituţionale nr. 44 din 8 iulie 1993 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 13 februarie 2019, paragraful 67. Se mai susţine că argumentul de neconstituţionalitate extrinsecă formulat de autorii sesizării, conform căruia în plenul Camerei Deputaţilor nu pot fi depuse amendamente de fond, nu este întemeiat, având în vedere că amendamentele susţinute în plen au fost formulate iniţial în cadrul comisiilor de specialitate, unde au fost respinse, iar cele formulate direct în plenul Camerei Deputaţilor au vizat aspecte referitoare la respectarea normelor de tehnică legislativă. Este invocată, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 521 din 5 octombrie 2023, paragraful 44. 31. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate în prezenta cauză, se susţine că textele criticate sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord atât cu dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cât şi cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5). 32. Cu privire la dispoziţiile art. 9^2 din Legea nr. 241/2005, se arată că acestea reprezintă transpunerea în legislaţia naţională a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. d) din Directiva (UE) 2017/1.371 a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal. 33. Referitor la dispoziţiile art. 9^3 din Legea nr. 241/2005, se arată că sintagma „în mod direct/indirect“ din cuprinsul acestora este folosită, în mod frecvent, atât în Codul penal, cât şi în legile speciale, aceasta fiind conformă cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5); sunt indicate, drept exemplu, art. 204, 205 şi 206 din Codul penal. Se susţine, totodată, că deosebirea calitativă dintre cele două modalităţi ale intenţiei este evidentă şi prezintă o mare utilitate practică; aceasta întrucât o infracţiune săvârşită cu intenţie directă prezintă un pericol social mai ridicat decât una similară, comisă cu intenţie indirectă. 34. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la art. 10 din Legea nr. 241/2005, se arată că aceasta este neîntemeiată, fiind invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, Decizia nr. 512 din 30 iunie 2020, paragraful 18, Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021, paragraful 19, Decizia nr. 619 din 22 septembrie 2020, paragrafele 16 şi 20, precum şi Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010. 35. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la art. 10^1 din Legea nr. 241/2005, se susţine că acest articol prevede o regulă cu caracter special referitoare la cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale şi se arată că, potrivit principiilor dreptului, legea generală se aplică în orice materie şi în toate cazurile, mai puţin în acelea în care legiuitorul a stabilit un regim special şi derogatoriu, instituind în anumite materii reglementări speciale, prioritare faţă de norma de drept comun. Se menţionează că regula priorităţii în aplicare a normei speciale decurge din însăşi finalitatea adoptării ei, demonstrând intenţia legiuitorului de a deroga de la norma generală, prin prevederi de strictă interpretare şi aplicare. Se face trimitere la dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 24/2000. Se arată că prevederile legii criticate, calificate ca norme speciale, derogă de la normele penale generale, acestea fiind doar completate cu cele ale Codului penal, ale Codului de procedură penală, ale Codului fiscal şi cele ale Codului de procedură fiscală. 36. Referitor la critica de neconstituţionalitate ce vizează dispoziţiile art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 1 din legea criticată, se arată că, în mod contrar susţinerilor autorilor sesizării, acestea nu suprapun competenţei Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în privinţa investigării infracţiunilor de evaziune fiscală reglementate prin legea ce constituie obiectul controlului de constituţionalitate, întrucât, conform art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea unor acte normative, este de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism săvârşirea infracţiunilor, indiferent de calitatea persoanei, în cazul în care au intrat în scopul unui grup infracţional organizat în sensul prevăzut la art. 367 alin. (6) din Codul penal. Prin urmare, se susţine că, atunci când această ultimă condiţie nu este îndeplinită, investigarea infracţiunilor reglementate prin legea criticată va fi de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. 37. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 38. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie, conform actului de sesizare, Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (Pl-x nr. 805/2023). Din analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine însă că aceasta vizează, în realitate, dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 9^2 alin. (1) lit. c), la art. 9^2 alin. (2) coroborat cu alin. (1) lit. b) al aceluiaşi articol şi la art. 9^3 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale], ale art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005), ale art. I pct. 8 (cu referire la art. 10^1 din Legea nr. 241/2005), ale art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 1 din Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său. 39. Dispoziţiile legale criticate au următorul cuprins: - Art. I: "Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: (...) 6. După articolul 9^1 se introduc două noi articole, art. 9^2 şi 9^3, cu următorul cuprins: ART. 9^2 (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi orice acţiune comisă în cadrul unor scheme frauduloase având ca efect diminuarea cu cel puţin 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, a resurselor bugetului de stat, prin: a) utilizarea sau prezentarea de declaraţii sau documente false, documente electronice false, incorecte sau incomplete privind TVA; b) nedivulgarea în mod intenţionat de informaţii privind TVA, atunci când aceste informaţii trebuie divulgate potrivit legii; c) prezentarea de declaraţii corecte, declaraţii electronice corecte privind TVA pentru a masca în mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursări de TVA. (2) Tentativa la infracţiunea prevăzută la alin. (1) se pedepseşte. ART. 9^3 Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amendă operaţiunea de creditare efectuată în mod direct sau indirect de către orice persoană fizică, având drept scop efectuarea unor plăţi cu sume de bani care provin din omisiunea evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate şi/sau a veniturilor realizate a unuia sau mai multor contribuabili. 7. Articolul 10 se modifică şi va avea următorul cuprins: ART. 10 (1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute la art. 6^1, art. 8 sau 9, dacă până la expirarea unui termen de maximum 30 de zile de la finalizarea controlului efectuat de organele competente, în urma căruia se individualizează un prejudiciu datorat bugetului general consolidat de până la 1.000.000 euro, prejudiciul majorat cu 15% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile este acoperit integral, prin plată efectivă, fapta nu se pedepseşte. În acest caz, organele competente nu sesizează organele de urmărire penală. (2) În cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute la art. 6^1, art. 8 sau 9, dacă până la primul termen de judecată, prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceste condiţii este de până la 1.000.000 euro inclusiv, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. În cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute la art. 6^1, art. 8 sau 9, dacă ulterior primului termen de judecată şi până la judecarea definitivă a cauzei, prejudiciul cauzat este acoperit integral, prin plată efectivă, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc cu o tremie. Prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate. Suspectul sau inculpatul au dreptul de a participa la efectuarea expertizei. Dispoziţiile art. 172 - 180 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Despre dispunerea expertizei va fi încunoştinţat suspectul sau inculpatul, persoana fizică sau persoana juridică prin reprezentant, după caz, dându-i acestuia timpul necesar pentru exercitarea deplină a drepturilor sale procesuale. (3) În cazul săvârşirii unei infracţiuni prevăzute la art. 6^1, art. 8 sau 9, prin care s-a cauzat un prejudiciu care nu depăşeşte 1.000.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, dacă în cursul urmăririi penale, prejudiciul cauzat majorat cu 25% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile este acoperit integral, prin plata efectivă, fapta nu se pedepseşte, aplicându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Dacă în cursul procedurii camerei preliminare sau al judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri în primă instanţă, acelaşi prejudiciu majorat cu 50% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, prin plata efectivă, fapta nu se pedepseşte, aplicându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. Dacă în cursul judecăţii în apel, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, acelaşi prejudiciu majorat cu 100% din valoarea acestuia, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, prin plata efectivă, fapta nu se pedepseşte, aplicându-se dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală. (4) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (2). (5) Dacă persoana care a săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute la art. 6^1, art. 8 sau 9 aduce la cunoştinţa organelor de urmărire penală sau organelor fiscale infracţiunea comisă, în timp ce aceasta se află în derulare sau în termen de cel mult un an de la data epuizării activităţii infracţionale şi mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la aceasta şi, ulterior, înlesneşte aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor participanţi la comiterea infracţiunii, limitele speciale se reduc la jumătate. (6) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) sau (2). 8. După articolul 10 se introduce un nou articol, art. 10^1, cu următorul cuprins: ART. 10^1 În cazul infracţiunilor prevăzute de prezenta lege, termenul de prescripţie al răspunderii penale începe să curgă de la data sesizării organului fiscal sau de la data sesizării organului de urmărire penală, dar nu mai târziu de 10 ani de la data comiterii infracţiunii." – Art. II pct. 1: "Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018, cu modificările şi completările ulterioare, se completează după cum urmează: 1. La articolul 11 alineatul (1) punctul 1, după litera c) se introduce o nouă literă, lit. d), cu următorul cuprins: «d) infracţiunile prevăzute de art. 8, 9 şi 9^2 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, dacă în cauză, indiferent de numărul infracţiunilor concurente, s-a produs o pagubă materială mai mare de 10 milioane de lei." – Art. III pct. 1: "Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 13, după alineatul (3) se introduc două noi alineate, alin. (3^1) şi (3^2), cu următorul cuprins: (3^1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de calitatea persoanei, infracţiunile prevăzute la art. 8, 9 şi 9^2 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, dacă în cauză, indiferent de numărul infracţiunilor concurente, s-a produs o pagubă materială mai mare de 10 milioane de lei. (3^2) Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie pot efectua urmărirea penală cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, inclusiv autonom, dacă banii, bunurile şi valorile care au făcut obiectul spălării banilor provin din săvârşirea infracţiunilor date în competenţa aceleiaşi direcţii." 40. Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) - (5) cu privire la statul de drept în componenta referitoare la securitatea juridică a persoanei şi la calitatea legii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 69 - Mandatul reprezentativ, ale art. 73 - Categorii de legi, ale art. 74 alin. (5) cu privire la iniţiativa legislativă, ale art. 75 alin. (1) şi (3) referitoare la sesizarea Camerelor, ale art. 76 alin. (3) cu privire la adoptarea legilor şi a hotărârilor şi ale art. 147 - Deciziile Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 41. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 42. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 54 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă. Curtea observă că sesizarea este semnată de deputaţii anterior menţionaţi, numărul acestora fiind suficient pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de Constituţie pentru sesizarea Curţii Constituţionale. 43. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de două zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 44. În cauză, propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră de reflecţie, la data de 18 decembrie 2023, fiind adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 19 decembrie 2023. Legea a fost depusă la secretarii generali ai celor două Camere în vederea exercitării dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii la data de 19 decembrie 2023, a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare la data de 21 decembrie 2023, iar la data de 20 decembrie 2023 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. Prin urmare, având în vedere cele mai sus menţionate, Curtea constată că obiecţia este admisibilă (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză). 45. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă 46. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă invocate în prezenta cauză, Curtea constată că astfel de critici referitoare la parcurgerea procedurii legislative în cadrul fiecărei Camere sesizate au mai fost analizate de Curtea Constituţională printr-o jurisprudenţa constantă, spre exemplu, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, şi Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, fiind respinse de instanţa de contencios constituţional, ca neîntemeiate. 47. Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, paragrafele 215 şi 216, Curtea a reţinut că, potrivit art. 70 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 26 ianuarie 2024, raportul va fi imprimat şi difuzat deputaţilor cu cel puţin 3 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, în cazul proiectelor de legi şi al propunerilor legislative pentru care Camera Deputaţilor este prima Cameră sesizată, şi cu cel puţin 5 zile, în cazul celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră decizională. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că Regulamentul Camerei Deputaţilor nu este normă de referinţă în exercitarea controlului de constituţionalitate şi că, în conformitate cu jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 45), nerespectarea termenului de depunere a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Cu alte cuvinte, Curtea a constatat că obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a legii. Or, Curtea a statuat că, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.043 din 29 decembrie 2017, paragrafele 20-21), aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012). 48. Aceleaşi aspecte au fost reţinute de Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, precitată, paragrafele 267 şi 268, prin care - analizând ipoteza în care legea a fost avizată de comisia specială şi, în aceeaşi zi, a emiterii raportului, a fost dezbătută şi aprobată în şedinţa Camerei Deputaţilor - a constatat că critica de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează nerespectarea termenului regulamentar referitor la difuzarea raportului întocmit de comisia parlamentară cu cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor vizează o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. 49. Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. În acest sens, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, pe data de 18 decembrie 2023, dată la care a fost înregistrată la Camera Deputaţilor pentru dezbatere, fiind trimisă pentru raport Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci şi Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi. Termenul de depunere a amendamentelor a fost stabilit pe data de 18 decembrie 2023, iar termenul pentru emiterea raportului a fost stabilit pe data de 19 decembrie 2023. Totodată, proiectul a fost trimis spre avizare Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare, Comisiei pentru industrii şi servicii şi Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale şi a fost înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor din data de 19 decembrie 2023. La această din urmă dată, fiind depus raportul celor două comisii anterior menţionate, proiectul a fost dezbătut şi adoptat în plenul Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. Pe data de 19 decembrie 2023, legea astfel adoptată a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, fiind trimisă Preşedintelui României pentru promulgare pe data de 21 decembrie 2023. Pe data de 20 decembrie 2023, a fost sesizată Curtea Constituţională cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. 50. În ceea ce priveşte termenele foarte scurte stabilite în cadrul procedurii legislative de adoptare a legii criticate, Curtea reţine, pe de o parte, că aceasta a fost adoptată atât de către Senat, cât şi de către Camera Deputaţilor, în procedură de urgenţă, iar, pe de altă parte, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale mai sus invocate, nerespectarea termenului de 5 zile dintre data difuzării raportului întocmit de comisia parlamentară/comisiile parlamentare şi data stabilită pentru dezbaterea propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, prevăzut la art. 69 alin. (2) din Regulamentul acestei Camere, constituie o problemă de aplicare a regulamentului antereferit, şi nu o problemă de constituţionalitate. 51. Cu alte cuvinte, Curtea constată că obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia pentru buget, finanţe şi bănci şi Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a legii analizate. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 730 din 22 noiembrie 2017, paragrafele 20-21), aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, precitată). 52. Cu atât mai mult nu au relevanţă constituţională, reprezentând aspecte referitoare la aplicarea prevederilor regulamentare, detaliile invocate de autorii sesizării privind desfăşurarea şedinţei Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, în format hibrid, imposibilitatea conectării prin aplicaţia Zoom a membrilor acesteia şi la şedinţa plenului Camerei Deputaţilor, nedistribuirea către toţi membrii Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci a unui document conţinând observaţii relevante referitoare la proiectul legii emis de Ministerul Finanţelor şi intervalele (calculate în ore şi minute) dintre şedinţele care au avut loc în cadrul procedurii legislative. Din aceeaşi sferă, a interpretării şi aplicării regulamentelor Camerelor Parlamentului, face parte şi modalitatea desfăşurării votului în plenul Camerei Deputaţilor. Aşadar, toate aspectele anterior menţionate vizează probleme de natură legală infraconstituţională, respectiv regulamentară, motiv pentru care acestea nu pot constitui obiectul controlului de constituţionalitate. 53. Pentru aceste motive, legea criticată nu încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) raportate la cele ale art. 69 alin. (1) din Constituţie. 54. În ceea ce priveşte critica privind adoptarea de către Senat, ca primă Cameră sesizată, şi de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, a dispoziţiilor art. II şi III din legea criticată - referitoare la competenţa parchetelor speciale de a realiza urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale -, în condiţiile în care acestea, conform art. 75 alin. (1) din Constituţie, ar fi trebuit supuse spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, Curtea constată că prevederile art. II şi III anterior menţionate au fost adoptate de Camera Deputaţilor în forma adoptată de Senat. Or, în aceste condiţii, nu a fost necesară procedura „întoarcerii legii“ prevăzută la art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie, dispoziţiile constituţionale anterior menţionate fiind pe deplin respectate. Curtea menţionează, în acest sens, că, potrivit art. 75 alin. (4) din Legea fundamentală, în cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alin. (1) al aceluiaşi art. 75, intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord; în caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgenţă. 55. Pentru aceste motive, Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 69 alin. (1), ale art. 75 alin. (1) şi (3) şi ale art. 76 alin. (3) şi, prin urmare, nici prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. (2.2) Critici de neconstituţionalitate intrinsecă 56. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate potrivit căreia art. I pct. 6 din lege este lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate întrucât prezentarea unor declaraţii corecte nu poate avea un caracter ilicit, Curtea reţine că, în scopul acoperirii prin sfera reglementării a tuturor formelor de comitere a infracţiunilor de evaziune fiscală ce formează obiectul art. 9^2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, legiuitorul a incriminat, prin textul criticat, o formă de fraudă la lege (sau frauda legii). Aceasta din urmă constă, lato sensu, într-o acţiune ilegitimă, dar corectă din perspectiva dreptului obiectiv, făcută de o persoană cu scopul de a eluda aplicarea normelor juridice, respectiv pentru a dobândi un drept pe care nu îl are, pentru a promova în mod ilegal un anumit interes sau, nu în ultimul rând, pentru a beneficia de reglementări juridice mai favorabile. Stricto sensu, frauda la lege există în acele cazuri în care subiectul de drept se sustrage aplicării unei norme obligatorii prin utilizarea unui mijloc eficace, care face rezultatul inatacabil din punctul de vedere al dreptului pozitiv. Astfel, frauda legii poate consta şi în fapta unei persoane de a profita de facilităţile oferite de o legislaţie suplă, prin crearea artificială a unei situaţii juridice licite, din dorinţa cel puţin principală, dacă nu exclusivă, de a eluda o normă juridică sau de a nesocoti ordinea de drept în ansamblul ei. 57. Din această sferă, a fraudei la lege, fac parte şi faptele incriminate, prin art. I pct. 6 din legea criticată, la art. 9^2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dispoziţiile legale anterior menţionate fiind formulate într-o manieră generală şi sintetică ce permite încadrarea în sfera de aplicare a normei analizate a tuturor faptelor constând în prezentarea unor declaraţii corecte, în formă fizică sau electronică, pentru a masca în mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursări de TVA. 58. Aşadar, norma de incriminare criticată constituie o aplicaţie a noţiunii de fraudă la lege în domeniul evaziunii fiscale realizate prin operaţiuni legale de plăţile şi rambursările TVA, nefiind contrară exigenţelor referitoare la calitatea legii şi, prin urmare, dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5). 59. Cu privire la critica de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. I pct. 6 din lege, Curtea constată că prevederile alin. (2) al art. 9^2 din Legea nr. 241/2005 pedepsesc tentativa la infracţiunile reglementate la alin. (1) al aceluiaşi articol. Aceste infracţiuni constau în utilizarea sau prezentarea de declaraţii ori documente false, documente electronice false, incorecte sau incomplete privind TVA [art. 9^2 alin. (1) lit. a)]; nedivulgarea în mod intenţionat de informaţii privind TVA, atunci când aceste informaţii trebuie divulgate potrivit legii [art. 9^2 alin. (1) lit. b)]; prezentarea de declaraţii corecte, declaraţii electronice corecte privind TVA pentru a masca în mod fraudulos neplata sau constituirea unor drepturi necuvenite la rambursări de TVA [art. 9^2 alin. (1) lit. c)]. 60. Dintre variantele alternative anterior enumerate ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute la art. 9^2 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cea reglementată la lit. b) constă într-o faptă omisivă. 61. Referitor la tentativa la infracţiunile comise prin omisiune, prin Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, paragrafele 36 şi 41 - prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, raportate la art. 13^2 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale - s-a reţinut, în esenţă, că este unanim admis faptul că există infracţiuni care, fie din cauza elementului subiectiv, fie din cauza celui material, nu pot fi săvârşite în forma tentativei, una dintre acestea fiind şi infracţiunea ce presupune o inacţiune. 62. Cu toate acestea, interpretând semantic dispoziţiile legale criticate, Curtea observă că acestea reglementează o singură infracţiune, cu variante alternative de săvârşire, şi nu mai multe infracţiuni distincte, motiv pentru care, în mod logic, trimiterea prevăzută la art. 9^2 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 se referă la dispoziţiile alin. (1) lit. a) şi c) ale articolului anterior menţionat. 63. Pentru aceste motive, prevederile art. I pct. 6 din lege sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 64. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. I pct. 6 din lege, Curtea reţine că, într-adevăr sintagma „creditare indirectă“ nu este definită legal, aspect ce indică intenţia legiuitorului de a-i conferi acesteia sensul ei comun, acela de operaţiune de acordare a unui credit, însă nu printr-un transfer direct de la creditor la debitor al sumei ce formează obiectul creditului, ci prin interpunerea între aceştia a cel puţin unei alte persoane prin intermediul căreia obiectul creditului ajunge de la creditor la debitor. Acesta din urmă este şi sensul avut în vedere de legiuitor în reglementarea normei de incriminare analizate, prin aceasta fiind sancţionată penal orice formă de creditare efectuată de către orice persoană fizică, atât în mod direct, cât şi prin persoane interpuse, având ca finalitate efectuarea unor plăţi folosind sume de bani provenite din neevidenţierea în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate şi/sau a veniturilor realizate de către unul sau mai mulţi contribuabili. În acelaşi sens, mai sunt folosite în drept noţiuni precum „garantare directă/indirectă“, „vot direct/indirect“ etc. Aşadar, din perspectiva sensului sintagmei „creditare indirectă“, dispoziţiile art. 9^3 din Legea nr. 241/2005 sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5). 65. În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa suprapunere dintre infracţiunea incriminată prin textul criticat şi cea de spălare a banilor, reglementată la art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, Curtea constată că, în realitate, dispoziţiile art. 9^3 din Legea nr. 241/2005 reglementează o formă specială a infracţiunii incriminate prin prevederile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019, particularizată prin aceea că fapta de transfer prevăzută de acestea din urmă se realizează prin operaţiuni de creditare directă sau indirectă, iar bunurile la care se referă dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 constau în sume de bani care provin din omisiunea evidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate şi/sau a veniturilor realizate de către unul sau mai mulţi contribuabili. 66. Aşadar, dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 129/2019 reprezintă legea generală în raport cu prevederile art. 9^3 din Legea nr. 241/2005, care constituie legea specială, aceasta din urmă fiind incidentă doar în cazurile expres reglementate în ipoteza sa şi putând deroga de la legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant. 67. Aşa fiind, prevederile art. I pct. 6 din lege sunt clare, precise şi previzibile, fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5). 68. Referitor la dispoziţiile art. I pct. 7 din lege, Curtea constată că reglementarea acestora constituie un pas important în trecerea, pe care statele trebuie să o facă, de la teoriile tradiţionaliste de natură retributivă ale dreptului penal, conform cărora aplicarea unor pedepse privative de libertate în cazul comiterii infracţiunilor reprezintă o condiţie sine qua non a restabilirii ordinii de drept, spre teoriile moderne specifice acestei ramuri de drept, potrivit cărora, în cazul infracţiunilor ce au ca scop realizarea unor câştiguri ilicite, principalul obiectiv al politicii penale etatice trebuie să vizeze descoperirea şi confiscarea respectivelor bunuri (în sens larg), în vederea introducerii lor sau a contravalorii lor în bugetul public. Aşadar, dispoziţiile legale criticate constituie o formă de transpunere a dezideratului anterior menţionat în politica penală a statului în domeniul evaziunii fiscale. 69. Mai mult, textele criticate prevăd, în cazul comiterii infracţiunilor de evaziune fiscală reglementate la art. 6^1, 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, ca alternativă la angajarea răspunderii penale conform dispoziţiilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală, plata unor sume de bani considerabil mai mari decât prejudiciul produs prin săvârşirea acestor infracţiuni. Astfel, nesesizarea de către organele competente a organelor de urmărire penală, cu consecinţa nepedepsirii făptuitorului, este condiţionată, conform textului criticat, de plata integrală a sumei de bani reprezentând prejudiciul majorat cu 15% din valoarea acestuia la care se adaugă dobânzile şi penalităţile [art. 10 alin. (1) teza a treia din Legea nr. 241/2005]; dispunerea, în cursul urmăririi penale, a unei soluţii de clasare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, este condiţionată de plata integrală al prejudiciului produs prin infracţiunea de evaziune fiscală majorat cu 25% din valoarea acestuia la care se adaugă dobânzile şi penalităţile [art. 10 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 241/2005]; dispunerea în cursul judecăţii în primă instanţă a unei soluţii de încetare a procesului penal conform aceluiaşi temei, prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, este condiţionată de plata integrală, în cursul camerei preliminare sau al judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în primă instanţă, a prejudiciului produs majorat cu 50% din valoarea acestuia la care se adaugă dobânzile şi penalităţile [art. 10 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 241/2005]; pronunţarea aceleiaşi soluţii în faza apelului este condiţionată de plata integrală, anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, a prejudiciului produs majorat cu 100% din valoarea acestuia la care se adaugă dobânzile şi penalităţile [art. 10 alin. (3) teza a treia din Legea nr. 241/2005]. 70. Totodată, pentru a fi aplicabile aceste măsuri alternative pedepselor, dispoziţiile legale criticate prevăd un prag maxim al prejudiciului produs de 1.000.000 euro în echivalentul monedei naţionale. 71. De asemenea, textele criticate permit, în cazul depăşirii limitei maxime anterior menţionate, doar reducerea la jumătate a limitelor speciale ale pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile de evaziune fiscală comise, în cazul acoperirii integrale a prejudiciului, prin plata efectivă, până la primul termen de judecată, sau reducerea cu o treime a acestor limite, în cazul acoperirii integrale a prejudiciului, prin plata efectivă, ulterior primului termen de judecată până la soluţionarea definitivă a cauzei [art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005]. În cea dintâi ipoteză, dacă prejudiciul este de cel mult 1.000.000 euro în echivalentul monedei naţionale, poate fi aplicată pedeapsa amenzii [art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 241/2005]. Însă, potrivit alin. (6) al art. 10 din Legea nr. 241/2005, măsurile alternative anterior menţionate sunt aplicabile doar făptuitorilor care nu au mai săvârşit o infracţiune de evaziune fiscală în ultimii 5 ani anteriori comiterii faptei pentru care să fi beneficiat de aplicarea aceloraşi măsuri. 72. Aşadar, cu toate că dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 reglementează măsuri alternative la pedeapsa închisorii, în cazul comiterii infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art. 6^1, 8 şi 9 din aceeaşi lege, consistenţa valorică a sumelor ce trebuie plătite de către făptuitori conferă măsurilor alternative astfel reglementate un pronunţat caracter disuasiv, nefiind de natură să încurajeze comportamentul infracţional al acestora, astfel cum susţin autorii sesizării. Cu toate acestea, textele criticate creează pentru făptuitori premisa posibilităţii de a evita aplicarea unor pedepse penale privative de libertate, prin plata acestor sume de bani considerabil de mari, aspect ce favorizează majorarea bugetului consolidat al statului. 73. Pentru aceste motive, Curtea reţine că este neîntemeiată critica formulată de autorii prezentei sesizări, conform căreia dispoziţiile legale criticate încurajează comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. 74. Referitor la pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005) a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că aceasta nu poate fi susţinută, întrucât fiecare dintre măsurile alternative prevăzute la art. 10 din Legea nr. 241/2005 se aplică tuturor făptuitorilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute în ipotezele normelor juridice analizate. Or, reglementarea unui regim juridic diferit al acestor măsuri în funcţie, pe de o parte, de valoarea prejudiciului produs prin comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art. 6^1, 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, iar, pe de altă parte, în funcţie de etapa procesuală în care făptuitorul alege să acopere acest prejudiciu este justificată de caracterul obiectiv şi rezonabil al celor două criterii anterior menţionate. O astfel de soluţie legislativă nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi, fiind în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia tratamentul juridic aplicabil unor persoane aflate în situaţii diferite nu poate fi decât unul diferit, iar impunerea egalităţii juridice în astfel de situaţii constituie ea însăşi o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 21 iunie 2005). 75. Aşadar, dispoziţiile art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005) sunt în acord cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 76. În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate dintre dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 şi cele ale art. 75 alin. (1) lit. d) şi ale art. 76 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că această critică este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile legale anterior menţionate reglementează o circumstanţă atenuantă legală - constând în acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei [art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal] - şi, respectiv, unul dintre efectele circumstanţelor agravante - constând în reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile comise. Aceste prevederi legale trebuie aplicate în mod obligatoriu de către instanţe în procesul de individualizare a pedepselor penale dispuse ca urmare a soluţionării cauzelor penale conform dispoziţiilor Codului penal şi ale Codului de procedură penală. Însă prevederile art. 10 din Legea nr. 241/2005 reglementează măsuri penale alternative pedepselor penale prevăzute pentru infracţiunile de evaziune fiscală reglementate la art. 6^1, 8 şi 9 din cuprinsul său, măsuri a căror aplicare exclude incidenţa procedurii penale de drept comun şi, prin urmare, aplicabilitatea prevederilor art. 75 alin. (1) lit. d) şi ale art. 76 alin. (1) din Codul penal (judecătorul nefiind chemat, conform textelor criticate, să procedeze la individualizarea şi aplicarea unor pedepse penale). Aşadar, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu sunt aplicabile simultan cu cele ale art. 75 alin. (1) lit. d) şi ale art. 76 alin. (1) din Codul penal, acestea excluzându-se reciproc în soluţionarea cauzelor penale, condiţii în care corelarea conţinutului normelor penale anterior analizate nu prezintă relevanţă din perspectiva respectării exigenţelor referitoare la calitatea legii şi a principiului legalităţii incriminării. 77. Prin urmare, dispoziţiile art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005) nu contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 78. Referitor la sintagma „acelaşi prejudiciu“ din cuprinsul art. I pct. 7 [cu referire la art. 10 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 241/2005], Curtea reţine că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, metodă de interpretare care implică stabilirea sensului celei de-a doua teze a alin. (3) anterior menţionat prin raportarea acesteia la prima teză a aceluiaşi alineat, rezultă cu claritate că expresia criticată are în vedere prejudiciul prevăzut în cuprinsul tezei întâi, mai exact un prejudiciu produs prin comiterea unei infracţiuni de evaziune fiscală dintre cele reglementate la art. 6^1, 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, a cărui valoare nu depăşeşte pragul de 1.000.000 de euro, în echivalentul monedei naţionale. 79. Aşadar, sensul sintagmei „acelaşi prejudiciu“ din cuprinsul art. 10 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 241/2005 este clar, precis şi previzibil, sintagma anterior menţionată nefiind contrară prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 80. În ceea ce priveşte criticile referitoare la dispoziţiile art. I pct. 8 (cu referire la art. 10^1 din Legea nr. 241/2005) din lege, Curtea reţine că titlul VII al părţii generale a Codului penal reglementează, printre cauzele care înlătură răspunderea penală, prescripţia răspunderii penale. Aceasta constă în stingerea raportului juridic penal de conflict ce ia naştere ca urmare a încălcării unei valori sociale prin comiterea de către o persoană a unei fapte prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. Se poate afirma, aşadar, că o regulă de bază ce guvernează răspunderea penală constă în caracterul prescriptibil al acesteia. În acest sens, şi Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că unul dintre principiile care guvernează răspunderea penală este cel al prescriptibilităţii acestei forme de răspundere, potrivit căruia dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. De asemenea, Curtea a constatat că prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel pot fi realizate prevenţia generală şi cea specială şi pot fi create, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, Curtea a reţinut că, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse (a se vedea Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, paragraful 14). 81. Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluţionate sine die raporturi juridice de conflict născute prin comiterea de infracţiuni, legiuitorul a reglementat, la art. 153 - 156 din Codul penal, prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. 82. Cu toate acestea, având în vedere importanţa reglementării termenelor de prescripţie de o manieră adecvată fiecărei categorii de infracţiuni, potrivit obiectivelor urmărite prin politica penală a statului, nimic nu împiedică legiuitorul ca, în contextul prevederii în cuprinsul legilor speciale a unor infracţiuni specifice domeniilor vizate de acestea, să reglementeze termene de prescripţie cu caracter special, care vor fi aplicate prin derogare de la prevederile Codului penal mai sus menţionate, potrivit regulii de interpretare a normelor juridice specialia generalibus derogant. 83. O astfel de reglementare este şi cea de la art. 10^1 din Legea nr. 241/2005, care, având în vedere necesitatea descoperirii şi sancţionării infracţiunilor de evaziune fiscală, reglementează, în cazul acestora, cu caracter de excepţie, ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie a răspunderii penale o dată ulterioară comiterii faptei, respectiv data sesizării organului fiscal sau a sesizării organelor de urmărire penală, dar nu mai târziu de 10 ani de la data comiterii infracţiunii. Această dispoziţie penală creează un regim juridic mai aspru în raport cu cel prevăzut prin regulile cu caracter general referitoare la cursul termenelor de prescripţie a răspunderii penale prevăzute la art. 153-156 din Codul penal, regim juridic de natură să garanteze realizarea scopului avut în vedere de legiuitor cu prilejul adoptării legii criticate, acela al recuperării prejudiciilor materiale provocate prin comiterea infracţiunilor de evaziune fiscală. 84. Aşa fiind, dispoziţiile art. I pct. 8 (cu referire la art. 101 din Legea nr. 241/2005) din lege sunt clare, precise şi previzibile fiind în acord cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 23 alin. (12). 85. În ceea ce priveşte critica referitoare la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 1 din legea criticată - potrivit căreia acestea introduc infracţiunile prevăzute la art. 8, 9 şi 9^2 din Legea nr. 241/2005 atât în sfera de competenţă a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, cât şi în sfera de competenţă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în condiţiile în care în cauză s-a produs o pagubă materială mai mare de 10 milioane de lei, indiferent de numărul infracţiunilor concurente -, Curtea reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative circumstanţiază, de plano, competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism la sfera infracţiunilor de terorism şi a celor comise în mod organizat. Pentru acest motiv, conform dispoziţiilor legale criticate, vor intra în sfera de aplicare a ordonanţei anterior menţionate doar acele infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, comise într-o formă organizată, conform prevederilor art. 367 din Codul penal, în timp ce infracţiunile de evaziune fiscală reglementate în cuprinsul aceleiaşi legi, dar care nu întrunesc condiţia anterior menţionată, vor face parte din sfera competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie. 86. Aşadar, prevederile art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 1 din legea analizată au sfere diferite de aplicare, neputând fi reţinută critica formulată de autorii sesizării referitoare la suprapunerea, prin dispoziţiile legale criticate, a competenţelor celor două structuri specializate din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală reglementate prin Legea nr. 241/2005. 87. Prin urmare, dispoziţiile art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 1 din legea ce constituie obiectul prezentei sesizări nu încalcă exigenţele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 88. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 54 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi deputaţi neafiliaţi şi constată că dispoziţiile art. I pct. 6 [cu referire la art. 9^2 alin. (1) lit. c), la art. 9^2 alin. (2), coroborat cu alin. (1) lit. b) al aceluiaşi articol, şi la art. 9^3 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale], ale art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005), ale art. I pct. 8 (cu referire la art. 10^1 din Legea nr. 241/2005), ale art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 1 din Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi a Legii privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 martie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 146 din 19 martie 2024 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 6 [cu referire la art. 9^2 alin. (1) lit. c), la art. 9^2 alin. (2), coroborat cu alin. (1) lit. b) al aceluiaşi articol, şi la art. 9^3 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale], ale art. I pct. 7 (cu referire la art. 10 din Legea nr. 241/2005), ale art. I pct. 8 (cu referire la art. 10^1 din Legea nr. 241/2005), ale art. II pct. 1 şi ale art. III pct. 1 din Legea privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi a Legii privind unele măsuri pentru consolidarea capacităţii de combatere a evaziunii fiscale, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
