Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 145 din 13 martie 2019  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea  unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 145 din 13 martie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 319 din 24 aprilie 2019

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu│- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘

    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 111 din 7 ianuarie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 74A/2019.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate, deopotrivă, critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.
    4. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate extrinsecă, se susţine, mai întâi, că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice a fost adoptată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5), art. 119 şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu raportare la art. 4 lit. d) din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, întrucât adoptarea legii s-a realizat fără a se solicita avizul acestei instituţii. Se arată în acest sens că, prin modificarea art. 26 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, realizată prin art. II pct. 1 din legea supusă controlului de constituţionalitate, printre atribuţiile principale ale acestei instituţii sunt incluse măsuri de prevenire şi combatere a terorismului. Conform art. 1 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, „Terorismul reprezintă ansamblul de acţiuni şi/sau ameninţări care prezintă pericol public şi afectează securitatea naţională, având următoarele caracteristici: a) sunt săvârşite premeditat de entităţi teroriste, motivate de concepţii şi atitudini extremiste, ostile faţă de alte entităţi, împotriva cărora acţionează prin modalităţi violente şi/sau distructive; b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică; c) vizează factori umani şi/sau factori materiali din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, populaţiei civile sau al oricărui alt segment aparţinând acestora; d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populaţiei, menit să atragă atenţia asupra scopurilor urmărite“. Potrivit art. 6 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, „(1) Organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate. (2) Activitatea pentru realizarea securităţii naţionale este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării“. În aceste condiţii, reglementarea ca atribuţie principală a aplicării de „măsuri de prevenire şi combatere a terorismului“ de către o autoritate a administraţiei publice centrale, Poliţia Română, structură demilitarizată aflată în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, califică această structură drept un „organ de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale“. Ca urmare, adoptarea unui act normativ ce vizează organizarea şi funcţionarea unei instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, fără avizul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, încalcă competenţa de avizare şi rolul său prevăzut de art. 119 din Constituţie.
    5. În plus, introducerea unei asemenea atribuţii principale, fără corelarea cu atribuţiile celorlalte organe de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, a cărei realizare este organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, lipseşte norma de claritate şi precizie, contrar exigenţelor stabilite de art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, potrivit art. II pct. 13 din legea supusă controlului de constituţionalitate, art. 38 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române este completat cu o serie de cazuri în care poliţistul este îndreptăţit să pătrundă „în orice mod, într-o locuinţă sau orice spaţiu delimitat ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică, fără consimţământul acesteia sau al reprezentatului legal, pentru: (...) d) a prinde autorul unor acte de terorism, dacă există indicii că acesta se află în acel spaţiu“. Tot astfel, având în vedere amploarea modificărilor realizate la nivelul Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi faptul că modificările aduse acestui act normativ sunt propuse de iniţiatori pentru îmbunătăţirea mecanismelor de care dispune Poliţia Română în asigurarea ordinii publice, domeniul actului normativ se încadrează în domeniul pentru care competenţa de avizare aparţine Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, având în vedere şi considerentele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În acest sens, Curtea a constatat că realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu, care menţine starea de securitate naţională existentă. Spre deosebire de „apărarea ţării“, care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, „securitatea naţională“ implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragraful 343).
    6. Se conchide în sensul că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că nerespectarea de către iniţiatorii actelor normative a obligaţiei legale conform căreia Consiliul Suprem de Apărare a Ţării avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională este contrară prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii şi ale art. 119 referitoare la atribuţiile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (Decizia nr. 455 din 4 iulie 2018, Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015), situaţie valabilă şi în prezenta cauză, prin raportare la considerente expuse anterior.
    7. O altă critică de neconstituţionalitate extrinsecă priveşte faptul că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice a fost adoptată de Senat cu încălcarea prevederilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, respectiv cu depăşirea termenului constituţional de adoptare tacită, cu consecinţa încălcării principiului bicameralismului.
    8. Astfel, în data de 26 februarie 2018, proiectul de lege iniţiat de Guvern a fost prezentat în Biroul permanent al Senatului, în calitate de primă Cameră competentă. Fiind însoţit de avizul Consiliului Legislativ emis în data de 21 februarie 2018, în data de 26 februarie 2018, ziua prezentării la Biroul permanent al Senatului, proiectul de lege a fost trimis pentru un raport comun la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări şi Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. De asemenea, proiectul a fost trimis pentru aviz la Comisia pentru administraţie publică şi organizarea teritoriului şi Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi. În şedinţa din data de 14 mai 2018, plenul Senatului a aprobat prelungirea termenului de adoptare tacită de la 45 la 60 de zile. Constituţia instituie însă o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră, se consideră adoptată prin simpla trecere a timpului. Prezumţia se bazează pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate. Termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzut la art. 75 alin. (2) din Legea fundamentală, este un termen care priveşte raporturile constituţionale dintre autorităţile publice, respectiv raporturile dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte. Se face referire în acest sens şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 646 din 16 octombrie 2018, paragraful 83, precum şi la statuările instanţei constituţionale potrivit cărora „termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, (...) în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere.“ (Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999; Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010).
    9. Prin raportare la art. 118 din Regulamentul Senatului care prevede că „Pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare“, termenul constituţional de 45 de zile pentru adoptare tacită, prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie, a început să curgă din data de 26 februarie 2018, când propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Senatului şi au fost sesizate comisiile permanente în vederea elaborării avizelor şi, respectiv, a raportului. Prin urmare, aplicând cele expuse anterior, termenul de 45 de zile pentru adoptare tacită s-a împlinit la data de 11 aprilie 2018, moment la care Senatul trebuia să constate că proiectul a fost adoptat tacit şi să-l transmită Camerei Deputaţilor, care urma să decidă definitiv. Ca atare, la data de 14 mai 2018, plenul Senatului nu mai putea să modifice termenul de adoptare tacită prin prelungirea lui la 60 de zile, întrucât acesta se împlinise deja. De altfel, la această dată se împlinise chiar şi termenul maxim constituţional de 60 de zile în care Senatul ar fi putut să se pronunţe asupra legii criticate în calitate de primă Cameră sesizată. Prin continuarea procedurii parlamentare după împlinirea termenului de adoptare tacită, legea criticată a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie, situaţie constatată ca fiind neconstituţională şi în jurisprudenţa recentă a Curţii (Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, paragraful 90). Ca urmare, continuarea procedurii parlamentare s-a realizat şi cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor referitoare la desfăşurarea raporturilor constituţionale între autorităţile publice.
    10. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine, mai întâi, că art. II pct. 8 din lege încalcă art. 1 alin. (5), prin raportare la art. 23 şi art. 53 din Constituţie. Potrivit modificării cuprinse în acest articol şi art. 32^2 alin. (1) nou-introdus, poliţistul are dreptul să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanei în situaţia în care „aceasta încalcă dispoziţiile legale, ori există motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală“. Sintagma „motive verosimile“ nu este una definită în cuprinsul modificărilor aduse actului normativ, contrar exigenţelor de tehnică legislativă, fiind una neclară, de natură să lipsească norma de precizie şi claritate, în dezacord cu art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    11. În egală măsură, potrivit art. 32^4 alin. (1) lit. b), dispoziţie nou-introdusă, poliţistul are dreptul să conducă o persoană la sediul poliţiei atunci când „din cauza comportamentului, locului, momentului, circumstanţelor ori bunurilor aflate asupra sa, creează motive verosimile pentru a bănui că pregăteşte sau a comis o faptă ilegală“, iar, potrivit art. 32^4 alin. (1) lit. d), un alt motiv care permite poliţistului să conducă o persoană la sediul poliţiei este cazul în care „luarea unor măsuri legale, pe loc, ar putea crea un pericol pentru acesta sau pentru ordinea publică“. Având în vedere faptul că o astfel de măsură reprezintă o restrângere a exerciţiului libertăţii individuale, modul general de formulare a acestor cazuri este unul lipsit de claritate şi precizie, de natură să încalce exigenţele stabilite de art. 53 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
    12. Potrivit art. 32^12 nou-introdus „poliţistul are dreptul de a utiliza bastoane, tonfe, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi/sau paralizante, câini de serviciu, scuturi de protecţie, căşti cu vizor, dispozitive cu electroşocuri, arme neletale cu bile de cauciuc sau alte arme neletale, precum şi alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viaţa sau nu produc o vătămare corporală gravă, în scopul împiedicării sau neutralizării acţiunilor violente ale persoanei, atunci când: a) utilizarea forţei fizice nu a fost sau nu este aptă să producă acest rezultat, sau b) aceasta intenţionează să săvârşească sau săvârşeşte acţiuni violente cu obiecte, dispozitive, substanţe sau animale ce pot pune în pericol viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a persoanelor“. Având în vedere efectele pe care astfel de mijloace le pot avea asupra integrităţii fizice a persoanelor vizate, folosirea de către poliţist a dispozitivelor cu electroşocuri reprezintă o măsură disproporţionată în raport cu scopul său, prin raportare la art. 53 din Constituţie.
    13. În considerarea acestor argumente, se solicită Curţii Constituţionale să admită sesizarea de neconstituţionalitate şi să constate că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice este neconstituţională.
    14. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    15. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere cu Adresa cu nr. 2/1.300 din 14 februarie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.018 din 14 februarie 2019, prin care apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    16. Potrivit punctului de vedere exprimat, nu poate fi primită critica în raport cu prevederile art. 1 alin. (5), art. 119 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, în sensul că legea ar fi fost adoptată fără solicitarea avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Se arată în acest sens că, potrivit prevederilor art. 1-3 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Poliţia Română [...] este instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, [...]. Activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii. În îndeplinirea misiunilor care îi revin, Poliţia Română cooperează cu instituţiile statului şi colaborează cu asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale, precum şi cu persoanele fizice şi juridice, în limitele legii. De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) şi ale art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 104/2001 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei de Frontieră Române, aprobată cu modificări prin Legea nr. 81/2002, cu modificările şi completările ulterioare, activitatea Poliţiei de Frontieră Române constituie serviciu public şi se desfăşoară în interesul persoanei, al comunităţii şi în sprijinul instituţiilor statului, exclusiv pe baza şi în executarea legii. În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Poliţia de Frontieră Română cooperează cu celelalte instituţii ale statului care au atribuţii privind asigurarea ordinii de drept şi colaborează în acest sens cu cetăţenii, în condiţiile legii. Se conchide că, prin modificarea adusă art. 26 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 218/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Poliţia Română nu a dobândit calitatea de organ de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.
    17. Se mai subliniază că Poliţia Română îndeplineşte astfel de responsabilităţi şi în prezent, în contextul atribuţiilor sale generale privind prinderea celor care comit infracţiuni, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor, inclusiv activităţile de negociere care sunt realizate prin poliţişti-negociatori, fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. e), f) şi g) din Legea nr. 218/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Se arată că art. 6 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că Ministerul Afacerilor Interne, la nivel naţional, cooperează în domeniul activităţii de prevenire şi combatere a terorismului. De asemenea, potrivit art. 11 lit. a) din aceeaşi lege, atribuţiile specifice în combaterea terorismului constau în activităţi de identificare şi alte activităţi desfăşurate, potrivit atribuţiilor autorităţilor şi instituţiilor publice componente ale Sistemului naţional de prevenire şi combatere a terorismului, din care face parte şi Ministerul Afacerilor Interne, în vederea tragerii la răspundere, potrivit legii, a persoanelor care iniţiază, pregătesc, comit ori favorizează actele de terorism. Acestea sunt realizate, fără dubiu, de Poliţia Română, prin poliţiştii de poliţie judiciară.
    18. De asemenea, prin legea criticată se realizează o corelare cu normele adoptate în domeniul cooperării şi asistenţei poliţieneşti internaţionale, precum şi al cooperării judiciare internaţionale în materie penală. În contextul provocărilor cu care se confruntă în prezent Uniunea Europeană (terorismul, extremismul violent, criminalitatea transfrontalieră organizată, criminalitatea informatică etc.), cooperarea cu poliţiile statelor membre reprezintă un pilon important în lupta împotriva fenomenului infracţional. Totodată, poliţistul foloseşte metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice în cercetarea locului faptei şi conservarea probelor, examinarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă, efectuând constatări şi expertize criminalistice, prin specialişti şi experţi proprii acreditaţi, precum şi rapoarte criminalistice de constatare, rapoarte de interpretare a urmelor sau de evaluare a comportamentului infracţional ori a personalităţii criminale şi nu în ultimul rând neutralizarea dispozitivelor, nu doar explozive, amplasate în scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrităţii corporale, sănătăţii persoanelor sau provocării de daune proprietăţii publice ori private.
    19. Se mai arată că nu pot fi reţinute nici criticile formulate în ceea ce priveşte completarea art. 38 din lege [prin introducerea alin. (2) lit. d)]. Pe lângă considerentele deja expuse, atribuţia poliţistului stabilită de aceste prevederi survine şi din aplicarea dispoziţiilor art. 38 din lege (în vigoare) care prevede că poliţistul este obligat să ia măsurile necesare pentru înlăturarea pericolelor care ameninţă ordinea publică sau siguranţa persoanelor, în toate situaţiile în care ia cunoştinţă direct ori când este sesizat despre acestea.
    20. Se apreciază că este neîntemeiată şi critica potrivit căreia norma nu este corelată cu atribuţiile celorlalte organe de stat care au competenţe în domeniul securităţii naţionale. Prin modificările aduse se corelează atribuţiile poliţistului cu atribuţiile principale ale Poliţiei Române, tocmai pentru considerente de claritate şi de precizie a textului. În critica de neconstituţionalitate este doar enunţată necorelarea cu atribuţiile altor organe de stat, fără a fi evidenţiat în ce mod se manifestă această lipsă de corelare. Tocmai pentru a nu exista interpretări privind suprapunerea competenţelor, proiectul de lege a fost avizat şi de autoritatea naţională în domeniu (Serviciul Român de Informaţii).
    21. Se conchide în sensul că, în aceste condiţii, în care nu este creată o nouă atribuţie în domeniul securităţii naţionale, nu se impune nici obţinerea unui aviz al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
    22. Potrivit punctului de vedere exprimat, nu sunt încălcate nici prevederile art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum şi cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. Proiectul de lege a fost adoptat de Senat în deplin acord atât cu prevederile constituţionale la care se face referire, cât şi cu prevederile regulamentare (art. 93, 94, 118 şi art. 119). În cadrul procedurii legislative derulate la prima Cameră sesizată (Senat), aceasta a adoptat proiectul de lege în forma iniţiatorului (Guvernului, deci fără amendamente - modificări şi/sau completări), cu respectarea prevederilor art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţie (aşa cum este menţionat şi în atestarea legalităţii proiectului de lege), care prevede că prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.
    23. De asemenea, nu se poate reţine consecinţa încălcării principiului bicameralismului. Pe cale jurisprudenţială (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011), Curtea a stabilit două criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului. Faţă de această jurisprudenţă, şi pornind de la premisa că legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, din analiza comparativă a conţinutului normativ adoptat în prima Cameră sesizată (Senatul), respectiv în Camera decizională (Camera Deputaţilor), modificările aduse nu se circumscriu criteriilor esenţiale stabilite de Curtea Constituţională pentru determinarea cazurilor în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului: existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Pentru toate aceste argumente critica adusă de autorul sesizării este neîntemeiată.
    24. Referitor la motivele intrinseci de neconstituţionalitate, se apreciază că sunt neîntemeiate. Astfel, în ceea ce priveşte neclaritatea şi nedefinirea în cuprinsul legii criticate a sintagmei „motive verosimile“, se precizează că sintagma este preluată ad litteram din cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. c) - Dreptul la libertate şi la siguranţă - al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Este important ca Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române să fie aliniată jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care beneficiază deja de o practică judiciară consistentă în ceea ce priveşte interpretarea acestei sintagme.
    25. Se mai arată că nu poate fi reţinută nici critica vizând formularea generală, lipsită de claritate şi precizie a textelor menţionate în sesizare. Activitatea poliţistului are un caracter operativ şi este guvernată în foarte multe situaţii de elemente regăsite în dinamica intervenţiei, cu ocazia realizării unor misiuni de ordine publică. Cu alte cuvinte, poliţistul poate lua măsurile prevăzute de lege în baza unor motive verosimile, generate de coroborarea unor elemente precum: comportamentul persoanei, locul în care aceasta se află, momentul surprinderii, bunurile pe care le are asupra sa etc. Prin urmare, textele criticate sunt în acord cu interpretările CEDO, care a arătat că art. 5 alin. (1) lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu cere ca organele de urmărire penală să acumuleze suficiente dovezi pentru a putea înainta o acuzare în momentul reţinerii. Astfel, faptele care dau naştere acestor bănuieli bazate pe motive verosimile nu trebuie să fie de acelaşi grad cu cele necesare pentru a justifica condamnarea sau pentru punerea sub acuzare, aspecte ce intervin într-o fază ulterioară a procesului penal (Murry contra Regatul Unit, § 55, 29 octombrie 1994, seria A nr. 300-A, şi Korkmaz şi alţii contra Turciei, § 26, 21 martie 2006).
    26. Referitor la critica potrivit căreia folosirea de către poliţist a dispozitivelor cu electroşocuri reprezintă o măsură disproporţionată, în raport cu scopul său, prin raportare la art. 53 din Constituţie, se precizează mai întâi că textul considerat ca „nou“ în critica de neconstituţionalitate reprezintă doar o reformulare a art. 33 (propus spre abrogare) din Legea nr. 218/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care face referire la bastoane cu şocuri electrostatice. Reformularea are în vedere, pe lângă actualizarea terminologică în raport cu evoluţia tehnică, introducerea unor garanţii suplimentare pentru cetăţeni. În expunerea de motive a proiectului de lege au fost prezentate suficient de detaliat modalităţile de utilizare a forţei de către organele de poliţie, pe „baza piramidei pericolului“. Din studiul acestora, se poate observa că utilizarea dispozitivelor cu electroşocuri respectă principiile necesităţii, gradualităţii şi proporţionalităţii şi reprezintă o intervenţie preferabilă celei care ar presupune utilizarea unor arme de foc.
    27. Având în vedere considerentele expuse, se apreciază că legea supusă controlului de constituţionalitate nu contravine în niciun fel Legii fundamentale, astfel că sesizarea de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată şi, în consecinţă, se propune respingerea acesteia.
    28. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere.
    29. La termenul de judecată stabilit pentru data de 27 februarie 2019, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 13 martie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    30. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    31. Astfel, autorul sesizării este Preşedintele României, titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, delimitată de textele mai sus menţionate, acesta vizând Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice, adoptată de Parlament, dar nepromulgată. În ceea ce priveşte termenul de sesizare, se constată că, potrivit fişei legislative, legea criticată a fost adoptată în data de 12 decembrie 2018 de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, la data de 17 decembrie a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar la data de 19 decembrie 2018 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 7 ianuarie 2019, aşadar în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie.
    32. Cât priveşte obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea a fost sesizată cu obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice. Din examinarea criticilor formulate, se constată că acestea vizează, în mod punctual, o serie de dispoziţii cuprinse în lege, respectiv art. II pct. 8 [cu referire la art. 32^2 alin. (1) lit. a), art. 32^4 alin. (1) lit. b) şi d), şi art. 32^12], precum şi legea în ansamblul său.
    33. Dispoziţiile constituţionale invocate sunt cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 23 privind libertatea individuală, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 61 alin. (2) potrivit căruia „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat“ coroborat cu art. 75 alin. (2) privind procedura aprobării tacite, art. 119 privind Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    34. Analizând criticile de neconstituţionalitate în ordinea cuprinsă în sesizarea formulată, Curtea va examina, mai întâi, susţinerea privind încălcarea art. 1 alin. (5), art. 119 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, determinată de lipsa solicitării avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, susţinere circumscrisă neconstituţionalităţii extrinseci a legii.
    35. Argumentarea autorului sesizării se bazează, în esenţă, pe faptul că prin art. II pct. 1 [cu referire la art. 26 alin. (1), pct. 2 şi 4 din Legea nr. 218/2002] şi prin art. II pct. 13 [cu referire la art. 38 alin. (1)-(7) din Legea nr. 218/2002] se modifică Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, în sensul introducerii atribuţiilor de prevenire şi combatere a terorismului, fiind realizate şi modificări de amploare în vederea îmbunătăţirii mecanismului de care dispune Poliţia Română în asigurarea ordinii publice, subsumate semnificaţiei conceptului de securitate naţională, aşa cum a fost definit în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În opinia autorului sesizării, devin astfel incidente prevederile art. 4 lit. d) pct. 2 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, referitoare la competenţa de avizare a acestuia, astfel că lipsa solicitării avizului determină neconstituţionalitatea legii în ansamblul său.
    36. Analizând aceste susţineri, Curtea reţine mai întâi că, de principiu, lipsa solicitării sau a existenţei unor avize în procedura de elaborare a actelor normative constituie aspecte ce ţin de respectarea obligaţiilor legale ale autorităţilor implicate în această procedură şi, implicit, vizează neconstituţionalitatea actelor normative (a se vedea Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 108).
    37. Cât priveşte dispoziţiile art. 119 din Constituţie care reglementează rolul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, invocate de autorul sesizării, acestea nu fac referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul autorităţii menţionate. Atribuţia de avizare, precum şi sfera actelor normative supuse avizării sale sunt însă stabilite de Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002, cu modificările ulterioare, lege care reprezintă o reflectare a dispoziţiilor art. 119 din Legea fundamentală. Curtea a reţinut în acest sens că „indiferent că este vorba de o competenţă acordată prin lege sau direct prin textul Constituţiei, autorităţile sunt obligate să o aplice şi să o respecte în virtutea art. 1 alin. (5) din Constituţie“. O atare concluzie se impune datorită faptului că principiul legalităţii este unul de rang constituţional (a se vedea Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009). Sub acest aspect, art. 4 lit. d) din Legea nr. 415/2002, invocat de autorul sesizării în aplicarea art. 1 alin. (5) şi art. 119 din Constituţie, prevede că instituţia menţionată „d) avizează proiectele de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind: 1. securitatea naţională; 2. organizarea generală a forţelor armate şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale“.
    38. Pentru stabilirea înţelesului sintagmei „instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale“, cuprinsă în textul de lege citat, se impune coroborarea acestuia cu prevederile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, de asemenea invocată de autorul sesizării, lege care enumeră expres şi limitativ în art. 6 alin. (1) „Organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale“ după cum urmează: „Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate.“ Curtea observă că, în privinţa Ministerului Afacerilor Interne şi a celorlalte două ministere enumerate, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 realizează o circumstanţiere, prin utilizarea sintagmei „structuri interne specializate“, fără însă a defini, respectiv fără a preciza care sunt aceste structuri. Ca urmare, în lipsa unei definiri în textul legii speciale a sintagmei „structuri interne specializate“, analiza trebuie raportată la rolul şi atribuţiile respectivelor structuri interne.
    39. Poliţia Română nu este calificată de lege în mod expres ca fiind structură internă specializată prin care Ministerul Afacerilor Interne să exercite atribuţii în domeniul securităţii naţionale. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte însă în art. 1 că Poliţia Română „face parte din Ministerul Afacerilor Interne şi este instituţia specializată a statului, care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii.“ Rezultă aşadar că reglementarea rolului şi atribuţiilor specifice ale Poliţiei Române sunt subsumate conceptului de securitate naţională, astfel cum este acesta definit chiar de art. 1 din Legea nr. 51/1991, respectiv „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie“. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că „realizarea securităţii naţionale nu reprezintă o proiecţie viitoare, ci este un proces continuu care menţine starea de securitate naţională existentă“ (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, paragraful 53); „spre deosebire de «apărarea ţării», care presupune posibilitatea unei intervenţii active, dinamice în cazul unor atacuri sau al unor acţiuni ostile din exterior, «securitatea naţională» implică activităţi destinate menţinerii unei stări preexistente de linişte şi de siguranţă internă“ (Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 343). De altfel, potrivit expunerii de motive ce însoţeşte fişa legislativă a proiectului Legii nr. 218/2002, acesta a fost avizat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ceea ce ar conduce la aceeaşi concluzie, şi anume că rolul şi atribuţiile Poliţiei Române au fost ab initio concepute în strânsă legătură cu securitatea naţională.
    40. Cât priveşte modificările aduse prin legea criticată, la care se referă autorul sesizării, Curtea constată mai întâi că, în actuala redactare, Legea nr. 218/2002 cuprinde şapte capitole, după cum urmează: capitolul I - Dispoziţii generale, capitolul II - Organizare şi funcţionare, capitolul III - Atribuţiile Poliţiei Române, capitolul IV - Personalul Poliţiei Române, capitolul V - Drepturi şi obligaţii, capitolul VI - Asigurarea logistică, materială şi financiară, capitolul VII - Dispoziţii finale. Legea criticată modifică şi completează dispoziţii cuprinse în capitolul III - Atribuţiile Poliţiei Române şi în capitolul V - Drepturi şi obligaţii. În acest sens, în expunerea de motive se precizează că „prin proiectul de Lege prezentat, Ministerul Afacerilor Interne propune o serie de măsuri care să conducă la creşterea capacităţii de intervenţie în domeniul ordinii şi siguranţei publice, prin aceasta înţelegându-se instituirea instrumentelor legale necesare exercitării atribuţiilor de serviciu sau îndeplinirii misiunilor, dar şi a celor necesare asigurării unei protecţii juridice şi, mai ales, fizice a personalului angrenat. Măsurile propuse (...) sunt însoţite şi de o serie de garanţii oferite cetăţeanului, care, prin texte de lege predictibile va cunoaşte care îi sunt drepturile, căror obligaţii trebuie să se conformeze, care sunt limitele de acţiune ale poliţistului, motivele utilizării unor mijloace din dotare, ş.a.m.d.“.
    41. În motivarea sesizării se invocă drept element de natură să determine caracterizarea Poliţiei Române ca organ de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, introducerea ca atribuţie principală a aplicării de „măsuri de prevenire şi combatere a terorismului“. Curtea constată însă că şi legea în vigoare se referă la prevenirea şi combaterea terorismului, în capitolul V - Drepturi şi obligaţii. Astfel, potrivit art. 31 alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 218/2002, „(1) În realizarea atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, poliţistul este investit cu exerciţiul autorităţii publice şi are următoarele drepturi şi obligaţii principale: (...) e) în cazul săvârşirii unei infracţiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acţiuni teroriste, să intre în incinta locuinţelor, a unităţilor economice, a instituţiilor publice ori particulare, a organizaţiilor social-politice, indiferent de deţinător sau de proprietar, precum şi la bordul oricăror mijloace de transport româneşti, cu respectarea dispoziţiilor legale; f) să efectueze, cu respectarea dispoziţiilor legale, controale ale persoanelor şi bagajelor, precum si ale vehiculelor aflate în circulaţie, atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unor infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste“. Ca urmare, nu este vorba despre o competenţă cu caracter de noutate, de natură să determine, în sine, o altă calificare a Poliţiei Române. Enunţarea distinctă a acestei atribuţii relevă importanţa pe care legiuitorul i-o acordă, în considerarea gravităţii şi efectelor actelor de terorism, care justifică măsuri adecvate acestei gravităţi. Pe de altă parte, dintr-o perspectivă pur tehnică, enunţarea distinctă a prevenirii şi combaterii terorismului în capitolul din lege vizând atribuţiile Poliţiei Române realizează o corelare armonioasă cu prevederile referitoare la exercitarea acestei atribuţii, cuprinse în capitolul vizând drepturile şi obligaţiile poliţistului.
    42. Tocmai de aceea însă, având în vedere, pe de o parte, rolul şi atribuţiile Poliţiei Române, concepute ab initio în strânsă legătură cu securitatea naţională, iar, pe de altă parte, amploarea modificărilor operate prin legea criticată, inclusiv în sensul consolidării acestor atribuţii, se impunea solicitarea avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
    43. Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că lipsa avizului autorităţilor publice implicate nu conduce în mod automat la neconstituţionalitatea legii asupra căreia acesta nu a fost dat, întrucât ceea ce prevalează este obligaţia Guvernului de a-l solicita. Împrejurarea că autoritatea care trebuie să emită un astfel de aviz, deşi i s-a solicitat, nu şi-a îndeplinit această atribuţie „constituie o înţelegere greşită a rolului său legal şi constituţional, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul“ (a se vedea Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, Decizia nr. 574 din 4 mai 2011 şi Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011). În cauza de faţă Curtea constată că se invocă lipsa solicitării avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (a se vedea şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015 sau Decizia nr. 455 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 18 iulie 2018). Or, faţă de considerentele mai sus menţionate, obligaţia de solicitare a avizului cu privire la legea criticată este impusă de rolul constituţional al Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, consfinţit de art. 119 din Constituţie, concretizat la nivelul legii organice prin instituirea atribuţiei de avizare menţionate.
    44. Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că este întemeiată critica formulată de autorul sesizării în raport cu art. 1 alin. (5), art. 119 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său.
    45. Circumscrisă criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă este şi susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale care reglementează termenele de adoptare tacită a legilor. Astfel, potrivit art. 75 alin. (2) din Constituţie, „Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate“. Cu privire la modul de calcul al acestor termene, art. 119 din Regulamentul Senatului, în redactarea în vigoare la data de referinţă, prevedea că „pentru termenele procedurale ale procesului legislativ se iau în calcul numai zilele în care Senatul lucrează în plen sau în comisii permanente“, iar art. 118 din acelaşi regulament prevede că „Pentru propunerile legislative termenele de legiferare curg de la data înregistrării acestora la Biroul permanent, însoţite de avizele necesare“.
    46. Potrivit fişei legislative publicate pe pagina de internet a Senatului, procedura de adoptare a legii la Senat (prima Cameră sesizată) s-a derulat în intervalul 26 februarie 2018 (data prezentării în Biroul permanent) - 25 iunie 2018 [data adoptării în condiţiile art. 75 alin. (2) teza a III-a din Constituţie]. În acest interval, în data de 14 mai 2018, plenul Senatului a aprobat prelungirea termenului de adoptare tacită de la 45 la 60 de zile. Verificând calendarul afişat pe pagina de internet a Senatului, se constată că, indiferent de modul în care s-ar calcula termenul constituţional, respectiv pe zile calendaristice, în sensul arătat de autorul sesizării, sau potrivit Regulamentului Senatului în redactarea în vigoare la data de referinţă, în sensul arătat în punctul de vedere transmis în cauză de preşedintele Camerei Deputaţilor, termenul de adoptare tacită a legii a fost depăşit, procedura de adoptare a legii la prima Cameră sesizată având o durată de aproape patru luni calendaristice. Astfel fiind, Curtea constată că sunt întemeiate şi criticile potrivit cărora Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice a fost adoptată de Senat cu nerespectarea prevederilor art. 75 alin. (2) din Constituţie, legea adoptată fiind neconstituţională, întrucât în procedura legislativă în prima Cameră sesizată a fost depăşit termenul de adoptare tacită stabilit de normele constituţionale de referinţă (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 646 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.087 din 21 decembrie 2018).
    47. Curtea subliniază că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege, respectarea termenelor constituţionale şi legale nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, respectiv o lege care să răspundă necesităţii de reglementare în domeniile de referinţă, clară şi predictibilă. În acelaşi sens, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, când a reţinut că „în ansamblul normelor constituţionale, dispoziţiile care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, la rândul său acest principiu stând la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, şi Comisia de la Veneţia, în raportul intitulat Rule of law checklist, adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară (Veneţia, 11-12 martie 2016), reţine că procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept (pct. II A5).(...) Referitor la rolul acestor proceduri, Comisia reţine că statul de drept este legat de democraţie prin faptul că promovează responsabilitatea şi accesul la drepturile care limitează puterile majorităţii“. (paragrafele 32-33)
    48. Având în vedere viciile de neconstituţionalitate extrinsecă reţinute, cu consecinţa neconstituţionalităţii legii în ansamblul său, Curtea nu va mai proceda la analiza celorlalte critici formulate de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea în acelaşi sens Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009).
    49. Raportat la cele constatate prin prezenta decizie, în temeiul art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine în continuare obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat sub acest aspect că „situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [...] are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“ (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, Decizia nr. 681 din 6 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 11 martie 2019). În cazul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie respectate statuările cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de neconstituţionalitate constatate.
    50. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul ordinii şi siguranţei publice este neconstituţională în ansamblul său.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta


    -----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice