Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 144 din 13 martie 2019  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 144 din 13 martie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 292 din 16 aprilie 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, obiecţie formulată de Preşedintele României, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    2. Cu Adresa nr. CP1/114 din 7 ianuarie 2019, Preşedintele României a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 110 din 7 ianuarie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 73A/2019.
    3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorul obiecţiei formulează critici de neconstituţionalitate extrinsecă, susţinând că Legea privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică a fost adoptată cu nesocotirea prevederilor art. 1 alin. (4) şi alin. (5), ale art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1) şi alin. (2), precum şi ale art. 141 din Constituţie.
    4. Obiectul de reglementare al legii criticate îl reprezintă înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică (Consiliul), organism cu rol consultativ ce funcţionează pe lângă Secretariatul General al Guvernului, în coordonarea prim-ministrului. Or, potrivit art. 12 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ al căror mod de organizare şi funcţionare se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, în limita bugetului aprobat.
    5. Din interpretarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 90/2001 rezultă că, în realizarea rolului său constituţional, Guvernul dispune de o largă apreciere în ceea ce priveşte oportunitatea înfiinţării unor organisme cu caracter consultativ, fără nicio limitare cu privire la domeniile sau reprezentanţii organismelor ce pot face parte din acestea. În acest context, prevederile art. 12 din Legea nr. 90/2001, precum şi cele ale art. 102 din Constituţie impuneau ca înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică să se realizeze prin hotărâre a Guvernului, şi nu prin lege, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), precum şi ale art. 61 din Constituţie.
    6. Pe de altă parte, prin faptul că din componenţa acestui organism consultativ urmează să facă parte şi doi reprezentanţi ai confederaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional, care au în componenţa lor organizaţii sindicale ale angajaţilor din administraţia publică, desemnaţi de Consiliul Economic şi Social (C.E.S.), Preşedintele României consideră că legea încalcă şi prevederile art. 141 din Constituţie. Astfel, în conformitate cu această normă constituţională, C.E.S. este organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Or, instituirea unei noi competenţe în sarcina C.E.S., respectiv aceea de a desemna reprezentanţi în Consiliul naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică reprezintă un aspect ce ţine de funcţionarea Consiliului. Această atribuţie este una distinctă, nouă, ce se adaugă la cele prevăzute la art. 5 din Legea nr. 248/2013 şi care urmează a fi exercitată distinct de către C.E.S., întrucât nu se suprapune peste funcţia consultativă a acestuia, realizată prin membrii Consiliului.
    7. Autorul sesizării arată însă că o asemenea completare a atribuţiilor unei autorităţi constituţionale, ce nu este prevăzută în mod expres de Legea nr. 248/2013, se putea realiza numai prin lege organică. Or, legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată de Parlament cu respectarea dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Constituţie, deci ca lege ordinară. Or, prin faptul că a fost adoptată ca lege ordinară, legea criticată încalcă prevederile art. 141 din Constituţie, respectiv pe cele ale art. 76 alin. (1) din Constituţie.
    8. Aşadar, prin rolul şi atribuţiile sale, Consiliul naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică se circumscrie domeniului de reglementare atribuit prin Constituţie Guvernului, însă prin faptul că adaugă noi competenţe C.E.S., legea dedusă controlului de constituţionalitate se circumscrie domeniului legii organice.
    9. În ceea ce priveşte criticile privind neconstituţionalitatea intrinsecă, autorul sesizării susţine că legea dedusă controlului de constituţionalitate încalcă art. 1 alin. (5), precum şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Autorul sesizării arată că sintagma „resursele umane din administraţia publică“ din cuprinsul art. 2 alin. (2) lit. d) din legea criticată este imprecisă, în aplicare putând genera interpretări diferite cu privire la sfera destinatarilor normei juridice şi cu privire la competenţele/atribuţiile Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, din perspectiva posibilei suprapuneri a competenţelor sale peste cele ale autorităţilor administraţiei publice centrale/locale sau ale altor autorităţi.
    10. Cu privire la primul aspect, sintagma poate viza toate categoriile de personal din cadrul administraţiei publice la care se referă cap. V din Constituţia României (art. 116-123), potrivit căruia sunt organe ale administraţiei publice ministerele, organele de specialitate din administraţia publică centrală, autorităţile administrative autonome, forţele armate şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, consiliile judeţene, consiliile locale, primarii, precum şi prefecţii. În absenţa unei circumstanţieri, dispoziţiile legii criticate par a viza toate categoriile de personal din cadrul organelor administraţiei publice centrale şi locale, inclusiv forţele armate şi Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Din această perspectivă, dispoziţiile legii criticate nu îndeplinesc cerinţele de claritate şi previzibilitate, întrucât competenţele Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică se suprapun în această materie cu cele ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
    11. Cu privire la cel de-al doilea aspect, întrucât, în temeiul art. 120 alin. (1) din Constituţie, „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice“, competenţele Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică se suprapun peste cele ale autorităţilor administraţiei publice locale, care nu vor mai putea decide asupra intereselor locale, Guvernul extinzându-şi controlul asupra acestora.
    12. Această soluţie legislativă este neclară şi din perspectiva suprapunerii competenţelor Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică prevăzute la art. 2 alin. (2) lit. d) din legea criticată peste cele ale Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (A.N.F.P.), prevăzute la art. 22 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
    13. Totodată, autorul sesizării susţine că şi sintagma „cu impact asupra personalului“ din cuprinsul art. 2 alin. (2) lit. d) din legea criticată este neclară, întrucât modificarea oricărei variabile aparţinând mediului de lucru poate fi considerată a avea impact asupra persoanelor care lucrează în respectivul mediu de lucru.
    14. În plus, arată că argumentele invocate se aplică mutatis mutandis şi cu privire la celelalte dispoziţii din legea criticată ce conţin sintagmele menţionate.
    15. Respectarea standardelor de claritate şi predictibilitate ale legii reprezintă o cerinţă de rang constituţional. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate. Totodată, instanţa de control constituţional a constatat că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014). În mod concret, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a sancţionat paralelismul legislativ, constatând încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (paragrafele 111 şi 113). Prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, Curtea a reţinut prin Decizia nr. 583 din 21 septembrie 2017 că una dintre componentele principiului securităţii raporturilor juridice este reprezentată de calitatea legii, în sensul în care legea trebuie să fie suficient de precisă şi clară pentru a putea fi aplicată. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate fi considerată „lege“ decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta; apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragrafele 52 şi 55, sau Hotărârea din 5 aprilie 2016, pronunţată în Cauza Guţă Tudor Teodorescu împotriva României, paragraful 42).
    16. În concluzie, autorul obiecţiei solicită admiterea sesizării de neconstituţionalitate şi constatarea neconstituţionalităţii Legii privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, în ansamblul ei.
    17. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    18. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/1.299 din 14 februarie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.017 din 14 februarie 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate, prin care arată că aceasta este neîntemeiată.
    19. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, arată că prin actul normativ care prevede înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică se prevăd obligaţii pentru entităţi ce nu se circumscriu sferei administraţiei publice, care desemnează reprezentanţi în Consiliu [a se vedea dispoziţiile prevăzute la art. 8 alin. (3) lit. a) din legea contestată], obligaţia desfăşurării reuniunilor Consiliului doar dacă este asigurat un anumit cvorum [astfel cum este obligaţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din lege], obligaţia „autorităţilor şi instituţiilor publice“ - definite în sens larg - de a consulta/informa Consiliul cu privire la anumite proiecte de strategii naţionale şi proiecte de acte normative [a se vedea prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din lege]. Prin urmare, organismul creat în acest scop nu poate fi reglementat ca un simplu consiliu, comisie sau comitet interministerial, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, cu modificările şi completările ulterioare. Conţinutul reglementărilor necesare îndeplinirii rolului Consiliului impune ca acestea să se regăsească în cuprinsul unei legi, iar nu în cuprinsul unei hotărâri a Guvernului. Acest consiliu nu este un organism din categoria celor avute în vedere de Legea nr. 90/2001, ci un organ partenerial, cu rol consultativ, menit să avizeze acte normative prin raportare la expertiza şi viziunea tuturor actorilor interesaţi în politicile privind personalul din administraţia publică.
    20. În cuprinsul expunerii de motive a legii se arată că, în contextul condiţionalităţilor ex ante pentru accesarea fondurilor europene în perioada 2014-2020, Guvernul României a stabilit înfiinţarea unei „structuri de guvernanţă de tip consiliu“, ca structură independentă, cu rol în ceea ce priveşte politicile publice şi propunerile legislative din domeniul funcţiei publice şi resurselor umane din administraţia publică. În acest context, condiţia de „structură independentă“ a Consiliului este mai bine asigurată în situaţia în care actul normativ de înfiinţare a acestuia este la nivel de lege şi, prin urmare, elementele definitorii ale Consiliului (atribuţii, componenţă, proceduri de lucru) pot fi modificate doar de către Parlament - prin intervenţii legislative de natură să modifice legea dedusă controlului de constituţionalitate sau, după caz, prin adoptarea unei legi prin care este aprobată o ordonanţă de urgenţă modificatoare, iar nu printr-o simplă hotărâre. Totodată, Consiliul naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică are ca atribuţie principală emiterea de avize consultative în cadrul procesului de avizare interinstituţională preliminară a politicilor publice sau a proiectelor de acte normative cu impact asupra domeniului resurselor umane din administraţia publică, în scopul unificării şi al sistematizării legislaţiei în domeniul specific de activitate, pentru garantarea unei funcţii publice profesioniste, neafectate de decizii politice arbitrare şi care să activeze în condiţii de stabilitate, transparenţă şi predictibilitate.
    21. Cu privire la obiectul de reglementare al legii, instanţa de contencios constituţional a statuat în mod constant că „legea, ca act juridic al Parlamentului, reglementează relaţii sociale generale, fiind, prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, un act cu aplicabilitate generală. Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia“. Prin urmare, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că înfiinţarea prin lege a Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică nu poate fi reţinută ca argument de neconstituţionalitate prin invocarea nerespectării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, fiind mai degrabă o chestiune de oportunitate faţă de care Parlamentul, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare, are deplină competenţă. Cu privire la oportunitate, sunt invocate considerentele Deciziei nr. 30 din 27 ianuarie 2016, prin care Curtea a statuat că „în temeiul prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie […] Parlamentul poate adopta orice soluţie pe care o consideră oportună şi necesară“, şi ale Deciziei nr. 52 din 1 februarie 2018, potrivit cărora „un ipotetic control cu privire la aceasta (oportunitate n.a.) excedează în totalitate sferei de competenţă a Curţii Constituţionale, având în vedere că adoptarea măsurii în cauză ţine de marja de apreciere exclusivă a Parlamentului, a cărui opţiune în privinţa caracterului oportun al măsurii nu poate fi cenzurată“.
    22. În ceea ce priveşte critica autorului raportată la prevederile art. 141 din Constituţie, prin instituirea unei noi competenţe în sarcina C.E.S., respectiv aceea de a desemna reprezentanţi în Consiliul naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică din cadrul confederaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional care au în componenţa lor organizaţii sindicale ale angajaţilor din administraţia publică, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că art. 5 din Legea nr. 248/2013 reglementează, în fapt, principalele atribuţii ale C.E.S., acesta putând desfăşura şi alte activităţi în cadrul raporturilor lui de colaborare cu diverse autorităţi şi instituţii publice, activităţi în legătură cu unul sau altul dintre domeniile sale de specialitate. Combate teza potrivit căreia, întrucât prin reglementarea în discuţie se adaugă o atribuţie distinctă celor prevăzute la art. 5 din Legea nr. 248/2013, completarea normativă s-ar fi putut realiza doar printr-o lege organică, invocând Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, prin care Curtea a statuat că „este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice“. Astfel, atât din interpretarea dispoziţiilor prevăzute la art. 141 din Constituţie, utilizând principiile logicii formale, cât şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale mai sus citate, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, în ceea ce priveşte „completarea“ implicită pe care legea criticată o aduce dispoziţiilor Legii nr. 248/2013, aceasta nu vizează aspecte ce ţin de înfiinţarea, organizarea şi/sau funcţionarea C.E.S., care, potrivit dispoziţiilor art. 141, sunt de domeniul legii organice.
    23. În susţinerea acestei teze este invocat şi avizul Consiliului Legislativ cu privire la legea criticată, prin care se arată că aceasta se încadrează în categoria legilor ordinare.
    24. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, referitoare la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală sub aspectul utilizării sintagmei „resursele umane din administraţia publică“, considerată de autorul sesizării ca fiind imprecisă, preşedintele Camerei Deputaţilor arată că este lipsit de echivoc faptul că actul normativ criticat nu este unul inovator, ci este unul corelat cu legislaţia generală cu privire la resursele umane din administraţia publică. Înfiinţarea Consiliului are drept scop stabilirea unui cadru instituţional adecvat pentru coordonarea politicilor publice şi acţiunilor cu impact asupra tuturor resurselor umane din administraţia publică, tocmai pentru a putea oferi o imagine corelată/unitară cu privire la acestea.
    25. În raport cu criticile aduse în sesizarea de neconstituţionalitate, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că principiul constituţional al legalităţii impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. Prin urmare, susţinerea autorului sesizării nu poate fi acceptată, întrucât limbajul juridic folosit de legiuitor este clar, predictibil şi neechivoc, din conţinutul acestuia lipsind pasajele obscure sau soluţiile normative contradictorii. Dispoziţiile sunt redactate într-un stil specific normativ, prezentând norma instituită fără explicaţii sau justificări, prin folosirea cuvintelor cu sensul lor curent din limba română, iar detalierea diferitelor situaţii procedurale este departe de a fi ambiguă, fiind redată previzibil şi univoc, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    26. Privitor la critica formulată de autorul sesizării care vizează lipsa de claritate, de precizie şi predictibilitate a legii în discuţie, sub aspectul domeniului de aplicabilitate şi al sferei atribuţiilor Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că aceasta nu poate fi reţinută ca argument în sprijinul neconstituţionalităţii legii. Presupusa suprapunere de competenţe ale Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică peste cele ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este rezultatul unei confuzii în care se află autorul sesizării, întrucât, având în vedere statutul de autoritate autonomă al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, componenţa sa (preşedinte, prim-ministru, miniştri, şeful statului major, şefi ai serviciilor de informaţie) şi atribuţiile sale exprese, toate aceste elemente consolidează rolul şi poziţia aparte ale acestei structuri, care reprezintă o autoritate administrativă autonomă, aflată sub controlul Parlamentului României, şi care are atribuţii în organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională.
    27. Cu referire la susţinerea autorului sesizării privind suprapunerea atribuţiilor Consiliului pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică cu atribuţiile A.N.F.P., apreciază că o atare interpretare nu poate fi susţinută. Competenţa A.N.F.P., astfel cum este reglementată prin Legea nr. 188/1999, priveşte doar o parte din resursele umane din administraţia publică, respectiv funcţionarii publici, iar atribuţiile sale vizează atât elaborarea de politici şi strategii cu privire la funcţia publică şi funcţionarii publici, cât şi elaborarea de reglementări comune funcţionarilor publici, implementarea legislaţiei privind funcţia publică, organizarea de concursuri de recrutare etc. Prin raportare la atribuţiile A.N.F.P., Consiliul pentru dezvoltarea resurselor umane are un rol strategic, acela de a promova un cadru instituţional adecvat pentru coordonarea politicilor publice şi a acţiunilor cu impact asupra resurselor umane din administraţia publică, asigurând dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, precum şi de a evalua atingerea obiectivelor asumate de Guvern în domeniul resurselor umane. În acest context, în mod implicit, rolul Consiliului este unul diferit, acela de a avea o viziune de ansamblu cu privire la personalul din administraţia publică, fiind capabil, totodată, să reunească viziuni şi interese diferite ale actorilor reprezentativi pentru administraţia publică. Mai mult, Consiliul reprezintă un instrument de identificare, încă din faza de consultare, a unor eventuale probleme/acte normative cu impact relevant şi cu privire la care există interese divergente.
    28. În ceea ce priveşte critica autorului sesizării privind încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie, dată fiind lipsa de claritate, de precizie şi previzibilitate sub aspectul domeniului şi al sferei de atribuţii a actului normativ contestat, ca o consecinţă a utilizării sintagmei „cu impact asupra personalului“, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că nici această susţinere nu este întemeiată. Sintagma contestată vizează, în mod neechivoc, stabilirea unui criteriu de aplicabilitate, care este nivelul naţional. Acest criteriu a fost identificat tocmai pentru a nu implica Consiliul, a cărui înfiinţare constituie obiectul de reglementare al legii deduse controlului instanţei de contencios constituţional, în proceduri de avizare mai puţin relevante, cu impact sectorial sau care să reprezinte un nivel prea mare de detaliu. Din această perspectivă nu fac obiectul unor avizări din partea Consiliului, de exemplu, actele normative în materie de personal emise de către consiliile locale sau judeţene.
    29. În concluzie, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că prevederile legale criticate sunt clare, predictibile şi neechivoce, fiind edictate cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
    30. Guvernul a transmis, cu Adresa nr. 5/53/2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.175 din 19 februarie 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 73A/2019, prin care se arată că aceasta este neîntemeiată.
    31. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Guvernul susţine că art. 12 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor se referă in terminis, în ipoteza prevăzută la alin. (2), la organisme interministeriale (consilii, comisii şi comitete). Or, din perspectiva componenţei Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, se poate constata că acesta nu se subsumează tiparului organismelor interministeriale, fiind format şi din reprezentanţi ai structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, ai mediului academic (desemnaţi de Consiliul Naţional al Rectorilor), ai organizaţiilor neguvernamentale, precum şi ai confederaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional, potrivit art. 5 alin. (3) lit. b)-e) din legea criticată.
    32. De altfel, în temeiul art. 12 alin. (3) din Legea nr. 90/2001, prin Hotărârea Guvernului nr. 750/2005 s-a constituit Consiliul interministerial pentru administraţie şi funcţie publică, descentralizare, comunităţi locale, existând o departajare clară de competenţe instituţionale în domeniul dezvoltării resurselor umane din administraţia publică între acest consiliu interministerial şi consiliul naţional nou-înfiinţat.
    33. Faţă de elementele mai sus învederate, Guvernul apreciază că înfiinţarea Consiliului nu se putea realiza printr-un act de reglementare secundară, infralegală, excedând competenţei Guvernului, conturată de art. 102 din Constituţie şi art. 12 din Legea nr. 90/2001. Aşadar, prin adoptarea acestei legi, Parlamentul nu şi-a depăşit prerogativele constituţionale consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituţie şi nu s-a transformat în autoritate publică executivă, aşa cum se susţine în cuprinsul sesizării.
    34. Cu privire la susţinerea autorului sesizării, potrivit căreia „instituirea unei noi competenţe în sarcina Consiliului Economic şi Social, respectiv aceea de a desemna reprezentanţi în Consiliul naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică reprezintă un aspect ce ţine de funcţionarea Consiliului Economic şi Social“, ce se putea realiza „numai prin lege organică“, Guvernul arată că desemnarea în consiliul nou-înfiinţat a unor reprezentanţi ai confederaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional nu se subsumează organizării şi funcţionării C.E.S. Această nouă atribuţie a C.E.S. nu vizează elementele definitorii care conturează regimul juridic al acestei instituţii fundamentale, respectiv competenţele exercitate în domeniile de specialitate prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2013, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, legea care face obiectul prezentei sesizări este o lege cu caracter ordinar, îndeplinind cerinţa criteriului material, întrucât conţine norme care nu se încadrează în ipotezele prevăzute expres de art. 73 alin. (3) din Constituţie, normă de strictă interpretare şi aplicare. Mutatis mutandis, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 537 din 18 iulie 2018.
    35. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă ce vizează sintagmele „resursele umane din administraţia publică“ şi „cu impact asupra personalului“, utilizate în ipoteza normativă a art. 2 alin. (2) lit. d) din lege, considerate a fi imprecise, „în aplicare putând genera interpretări diferite cu privire la sfera de aplicare a legii (destinatarii normei juridice)“, Guvernul arată că rolul şi atribuţiile Consiliului sunt trasate cu claritate prin dispoziţiile art. 2 din lege, fiind delimitată în mod neechivoc aria de competenţă a acestui organism cu rol consultativ. Aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională, „poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013)“.
    36. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că formularea legilor naţionale nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor.
    37. Faţă de argumentele mai sus învederate, Guvernul apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată şi solicită respingerea ei.
    38. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    39. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. d) din lege, în special.
    40. Autorul sesizării susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi alin. (5), art. 61 alin. (1), art. 102 alin. (1) şi alin. (2), art. 141 şi ale art. 147 alin. (4).
    41. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
    42. Referitor la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de Preşedintele României, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate.
    43. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect, se constată că Legea privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera Deputaţilor, Cameră decizională, în data de 12 decembrie 2018, a fost depusă, în data de 17 decembrie 2018, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi apoi trimisă spre promulgare, în data de 19 decembrie 2018. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 7 ianuarie 2019. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul de 20 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
    44. În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, este necesară analiza criticilor formulate de autorul sesizării. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiei formulate, Curtea observă că obiectul criticii în prezenta cauză îl constituie procedura de adoptare a legii, precum şi conţinutul normativ al acesteia.
    45. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
    46. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 116 alin. (2) din Constituţie referitoare la structura administraţiei publice centrale de specialitate, în subordinea Guvernului ori a ministerelor se pot organiza organe de specialitate. De asemenea, art. 117 alin. (2) din Constituţie prevede posibilitatea Guvernului ori a ministerelor de a înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, cu respectarea a două condiţii cumulative: legea să le recunoască expres competenţa de a înfiinţa astfel de organe şi înfiinţarea să fie dispusă numai după obţinerea avizului Curţii de Conturi.
    47. Cu privire la înfiinţarea organelor administraţiei publice centrale de specialitate, dispoziţiile art. 117 din Constituţie prevăd mai multe ipoteze. Astfel, alin. (1) al normei constituţionale prevede că „ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii“, astfel că temeiul legal al existenţei unei asemenea structuri nu poate fi decât legea, ca act de reglementare primară. O altă ipoteză este cea reglementată de art. 117 alin. (2), potrivit căruia „Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă“. Aşadar, organele de specialitate aflate în subordinea Guvernului ori a ministerelor pot fi înfiinţate prin acte de reglementare secundară (hotărâre a Guvernului, ordin al ministrului), actul fiind însă condiţionat de existenţa unui act de reglementare primară care să consacre expres competenţa Guvernului ori a ministerelor de a înfiinţa astfel de organe de specialitate. Cu alte cuvinte, norma constituţională permite legiuitorului primar să delege legiuitorului secundar competenţa de a înfiinţa organe de specialitate. Exercitând această competenţă, legiuitorul secundar poate înfiinţa prin acte administrative, cu forţă juridică infralegală, structuri ale administraţiei publice centrale de specialitate, în subordinea Guvernului ori a ministerelor. Însă, Curtea reţine că, reglementând posibilitatea legiuitorului primar de a delega Guvernului ori ministerelor competenţa de a înfiinţa organe de specialitate, norma constituţională nu conferă Guvernului, respectiv ministerelor o competenţă exclusivă în această materie. O asemenea competenţă (exclusivă) s-ar fi exercitat numai dacă norma constituţională nu o condiţiona de „recunoaşterea“ prin lege, deci de intervenţia expresă şi prealabilă a legiuitorului primar. Or, având în vedere că o anumită competenţă nu poate fi delegată altei persoane decât de titularul său, apare cu evidenţă că, recunoscând prin lege posibilitatea Guvernului, respectiv a ministerelor, de a înfiinţa astfel de entităţi, legiuitorul primar deţine şi păstrează o competenţă proprie sub acest aspect. În fine, cea de-a treia ipoteză, cuprinsă în la art. 117 alin. (3), prevede posibilitatea înfiinţării de autorităţi administrative autonome prin lege organică, norma constituţională punând astfel accent pe caracterul organic al actului de reglementare primară.
    48. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale menţionate rezultă că organele de specialitate aflate în subordinea Guvernului ori a ministerelor pot fi înfiinţate atât printr-un act normativ de reglementare primară (lege, ordonanţă simplă sau de urgenţă a Guvernului), în baza art. 116 alin. (2) coroborat cu art. 117 alin. (2) din Constituţie, cât şi prin acte de reglementare secundară (hotărâre a Guvernului, ordin al ministrului), în baza art. 117 alin. (2) din Constituţie, în acest din urmă caz însă actul fiind condiţionat de existenţa unui act de reglementare primară, care să consacre expres competenţa Guvernului ori a ministerelor de a înfiinţa astfel de organe de specialitate.
    49. Curtea reţine că art. 11 lit. o) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor prevede expres că „În realizarea funcţiilor sale Guvernul îndeplineşte următoarele atribuţii principale: […] o) înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa“. De asemenea, art. 12 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege prevede că „Pentru rezolvarea unor probleme din competenţa sa Guvernul poate constitui organisme cu caracter consultativ“, „în scopul elaborării, integrării, corelării şi monitorizării de politici Guvernul poate constitui consilii, comisii şi comitete interministeriale“, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că „modul de organizare şi funcţionare a structurilor […] şi a serviciilor acestora se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, în limita bugetului aprobat“. Aşadar, Curtea constată că, potrivit legii, Guvernul poate înfiinţa, prin hotărâre, organe de specialitate în subordinea sa, cu avizul Curţii de Conturi.
    50. Examinând legea criticată, Curtea reţine că aceasta vizează înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, organism cu rol consultativ, în coordonarea prim-ministrului, care are ca scop promovarea cadrului instituţional adecvat pentru coordonarea politicilor publice şi a acţiunilor cu impact asupra resurselor umane din administraţia publică, precum şi evaluarea atingerii obiectivelor asumate de Guvernul României în domeniul resurselor umane. Consiliul este un organism fără personalitate juridică, cu activitate nepermanentă [potrivit art. 6 alin. (1) din lege, Consiliul se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este necesar], care urmează a funcţiona pe lângă Secretariatul General al Guvernului.
    51. Fiind un organ din structura administraţiei publice centrale de specialitate, aflat în subordinea Guvernului, Consiliul naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică ar putea fi înfiinţat atât prin lege, în temeiul art. 116 alin. (2) din Constituţie, cât şi prin hotărâre a Guvernului, în temeiul art. 117 alin. (2) din Constituţie, coroborat cu art. 11 lit. o) din Legea nr. 90/2001.
    52. Pe de altă parte însă, analizând conţinutul normativ al legii criticate, Curtea constată că atât pentru înfiinţarea Consiliului, cât şi pentru îndeplinirea competenţelor care îi sunt atribuite acestuia, actul normativ instituie o serie de obligaţii în sarcina mai multor subiecte de drept, care nu sunt circumscrise toate sferei autorităţilor administraţiei publice. Astfel, potrivit art. 8 alin. (3) lit. a), pentru înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, reţinem că au obligaţia de a desemna reprezentanţi în Consiliu atât entităţi care se înscriu în sfera administraţiei publice (Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Educaţiei Naţionale, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale), cât şi entităţi care nu se circumscriu acestei sfere (Consiliul Naţional al Rectorilor, organizaţiile neguvernamentale care activează în domeniul resurselor umane, confederaţiile sindicale reprezentative la nivel naţional, care au în componenţa lor organizaţii sindicale ale angajaţilor din administraţia publică). De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) şi (2), legea instituie obligaţia „autorităţilor şi instituţiilor publice“, aşadar, fără a limita obligaţia în sarcina autorităţilor administraţiei publice, de a consulta/informa Consiliul cu privire la proiectele de strategii naţionale privind resursele umane din administraţia publică, precum şi cu privire la proiectele de acte normative cu impact asupra personalului din administraţia publică la nivel naţional, iar, potrivit art. 4 alin. (4) din lege, Secretariatul General al Guvernului are obligaţia de a retransmite, spre informare, Consiliului proiectele de acte normative, în forma rezultată în urma procesului de avizare, anterior prezentării acestora în şedinţă a Guvernului. Pe de altă parte, Consiliul are competenţa de a aviza strategiile naţionale privind resursele umane din administraţia publică, precum şi proiectele de acte normative cu impact asupra personalului din administraţia publică, la nivel naţional.
    53. Având în vedere subiectele de drept pentru care legea instituie obligaţii, pe de o parte, şi atribuţiile Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, pe de altă parte, Curtea constată că organismul creat în acest scop nu poate fi reglementat ca un consiliu, comisie sau comitet interministerial, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, în baza unui act de reglementare secundară. Aşa fiind, însuşi conţinutul reglementării, necesar îndeplinirii rolului Consiliului, a impus adoptarea unui act normativ de reglementare primară, menit să asigure cadrul legal necesar avizării strategiilor naţionale privind resursele umane din administraţia publică, precum şi a proiectelor de acte normative, cu luarea în considerare a expertizei şi intereselor tuturor actorilor interesaţi în politicile publice privind personalul din administraţia publică.
    54. Prin urmare, Curtea apreciază că nu sunt întemeiate criticile potrivit cărora actul normativ a fost adoptat cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) şi (5) şi ale art. 61 din Constituţie, opţiunea legiuitorului primar, Parlamentul, de a adopta un act normativ cu privire la coordonarea politicilor publice şi a acţiunilor cu impact asupra resurselor umane din administraţia publică fiind circumscrisă dispoziţiilor art. 116 alin. (2) din Constituţie.
    55. Cu privire la critica referitoare la componenţa acestui organism consultativ din care urmează să facă parte şi doi reprezentanţi ai confederaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional, care au în componenţa lor organizaţii sindicale ale angajaţilor din administraţia publică, desemnaţi de C.E.S., a căror desemnare reprezintă o atribuţie nouă a acestui organism, care ar fi trebuit să se adauge celor prevăzute la art. 5 din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social doar printr-o normă cu caracter organic, Curtea face trimitere la jurisprudenţa sa constantă în această materie. Astfel, domeniul legilor organice este foarte clar delimitat prin textul Constituţiei, art. 73 alin. (3) fiind de strictă interpretare (Decizia nr. 53 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 9 noiembrie 1994), astfel încât legiuitorul va adopta legi organice numai în acele domenii. Curtea, spre exemplu, prin Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, Decizia nr. 548 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008, sau Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, a stabilit că „este posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare, dar fără ca aceste norme să capete natură de lege organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile rezervate de Constituţie legii organice. De aceea, printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte care nu sunt în directă legătură cu domeniul de reglementare al legii organice. În consecinţă, criteriul material este cel definitoriu pentru a analiza apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria legilor ordinare sau organice“.
    56. Raportând aceste considerente principiale la cazul concret dedus judecăţii, Curtea observă că dispoziţiile care reglementează obligaţia C.E.S. de a desemna doi reprezentanţi ai confederaţiilor sindicale reprezentative la nivel naţional nu modifică Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social şi nici nu vizează aspecte ce ţin de înfiinţarea, organizarea şi/sau funcţionarea C.E.S., care, potrivit dispoziţiilor art. 141 din Constituţie, sunt de domeniul legii organice. Ele îmbracă forma unor norme cu caracter ordinar, astfel că, prin raportare la criteriul material, Parlamentul a adoptat actul normativ ca lege ordinară, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (2) din Constituţie.
    57. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea reţine că o primă critică vizează sintagma „resursele umane din administraţia publică“ din cuprinsul art. 2 alin. (2) lit. d) din lege, considerată a fi imprecisă, susceptibilă a genera interpretări diferite cu privire la sfera destinatarilor normei juridice şi la competenţele/atribuţiile Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, din perspectiva suprapunerii competenţelor Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică peste cele ale Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.), precum şi peste cele ale autorităţilor administraţiei publice centrale/locale sau ale altor autorităţi, respectiv ale Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (A.N.F.P.).
    58. Consiliul naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică are ca atribuţie principală emiterea de avize consultative, însoţite, după caz, de recomandări, în cadrul procesului de consultare preliminară interinstituţională asupra strategiilor naţionale privind resursele umane din administraţia publică, precum şi asupra proiectelor de acte normative cu impact asupra personalului din administraţia publică la nivel naţional. Consiliul are rolul de a promova un cadru instituţional adecvat pentru coordonarea politicilor publice şi a acţiunilor cu impact asupra resurselor umane din administraţia publică, în scopul unificării şi al sistematizării legislaţiei în domeniu, respectiv pentru asigurarea condiţiilor de stabilitate, transparenţă şi predictibilitate. Potrivit legii, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Consiliul colaborează cu instituţii şi autorităţi publice sau cu alte structuri cu atribuţii în domeniul resurselor umane, având dreptul de a le solicita datele şi informaţiile necesare pentru elaborarea analizelor şi rapoartelor din aria de competenţă.
    59. Pe de altă parte, Curtea reţine că, în temeiul prevederilor art. 119 din Legea fundamentală, „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii“.
    60. Astfel, având în vedere statutul de autoritate administrativă autonomă a C.S.A.T., învestită, potrivit Constituţiei, cu organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa naţională, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, C.S.A.T. emite hotărâri, potrivit legii, care sunt obligatorii pentru autorităţile administraţiei publice şi instituţiile publice la care se referă. De asemenea, în virtutea rolului său, art. 4 lit. d) din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevede printre atribuţiile C.S.A.T. avizarea proiectelor de acte normative iniţiate sau emise de Guvern privind securitatea naţională, organizarea generală a forţelor armate şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, organizarea şi funcţionarea C.S.A.T., pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, propunerile de buget ale instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, alocaţiile bugetare destinate ministerelor şi serviciilor cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, condiţiile de intrare, trecere sau staţionare pe teritoriul României a trupelor străine, numirea în funcţiile prevăzute în statele de organizare cu grad de general-locotenent, viceamiral, similare şi superioare acestora.
    61. Din analiza comparativă a domeniilor în care cele două autorităţi administrative au competenţe de avizare a actelor normative nu rezultă o suprapunere a acestora care ar fi de natură să determine impredictibilitatea normei criticate. Mai mult, chiar dacă ar exista o astfel de suprapunere, aceasta nu ar impieta asupra calităţii legii criticate. Aşa cum rezultă fără echivoc din analiza competenţelor celor două organe administrative, în materia elaborării actelor normative, acestea nu au un rol decizional, ci doar un rol de avizare. Prin urmare, nimic nu îl împiedică pe legiuitor ca, în anumite domenii de reglementare, să prevadă, în procedura de adoptare a actelor normative, competenţa de avizare a unuia sau a mai multor organe de specialitate, acestea urmând să ofere expertiza necesară, corespunzător domeniului lor de activitate.
    62. În ceea ce priveşte competenţa Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, astfel cum este reglementată prin Legea nr. 188/1999, aceasta vizează doar resursele umane din administraţia publică referitoare la categoria profesională a funcţionarilor publici, A.N.F.P. având atribuţii referitoare la elaborarea de politici şi strategii cu privire la funcţia publică şi funcţionarii publici, precum şi la elaborarea de reglementări comune funcţionarilor publici, implementarea legislaţiei privind funcţia publică, organizarea de concursuri de recrutare etc.
    63. Prin raportare la atribuţiile A.N.F.P., Consiliul pentru dezvoltarea resurselor umane are un rol mai amplu, acela de a coordona politicile publice şi acţiunile cu impact asupra resurselor umane din administraţia publică, asigurând dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, precum şi de a evalua atingerea obiectivelor asumate de Guvern în domeniul resurselor umane. Astfel, Consiliul are rolul de a identifica priorităţile de reformă în domeniul resurselor umane, de a formula propuneri sau recomandări pentru armonizarea priorităţilor legislative în domeniul resurselor umane din administraţia publică şi de a aviza strategiile naţionale privind resursele umane din administraţia publică, precum şi proiectele de acte normative cu impact asupra personalului din administraţia publică, la nivel naţional.
    64. Consiliul promovează, aşadar, într-un cadru instituţional adecvat, coordonarea politicilor publice şi a acţiunilor cu impact asupra resurselor umane din administraţia publică. Mai mult, Consiliul are atribuţii şi cu privire la evaluarea modului de îndeplinire a obiectivelor şi ţintelor asumate de Guvernul României în domeniul resurselor umane din administraţia publică, prin documente strategice, elaborând, la cererea prim-ministrului sau din proprie iniţiativă, rapoarte privind evoluţiile înregistrate în domeniul resurselor umane din administraţia publică.
    65. În acest context, în mod implicit, rolul Consiliului este unul complex, acela de a avea o viziune de ansamblu cu privire la personalul din administraţia publică, care, pe de o parte, nu se limitează la categoria funcţionarilor publici şi, pe de altă parte, vizează o sferă mai largă de obiective decât cele reglementate în sarcina A.N.F.P. Pentru aceste motive, Curtea constată că organismul nou-înfiinţat nu se substituie A.N.F.P., astfel că nu poate reţine că legea prin care se înfiinţează şi se stabilesc competenţele Consiliului ar crea un paralelism legislativ cu Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, de natură a contraveni dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul principiului legalităţii, respectiv al normelor de tehnică legislativă.
    66. În ceea ce priveşte pretinsa suprapunere de competenţe ale Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică peste cele ale autorităţilor administraţiei publice locale, din analiza conţinutului normativ al legii Curtea reţine că organul nou-înfiinţat urmează a avea atribuţii exclusiv cu privire la dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică, la nivel central, naţional. El se constituie ca un organism central, cu rol consultativ, fără personalitate juridică, cu activitate nepermanentă, care funcţionează pe lângă Secretariatul General al Guvernului, în coordonarea prim-ministrului. Actele adoptate de acesta sunt avize consultative, însoţite, după caz, de recomandări, care se emit în cadrul procesului de consultare preliminară interinstituţională asupra „strategiilor naţionale privind resursele umane din administraţia publică“, precum şi asupra „proiectelor de acte normative cu impact asupra personalului din administraţia publică la nivel naţional“. Împrejurarea că acest consiliu urmează a avea ca membri şi „câte un reprezentant al structurilor asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale“, deci ai tuturor acestor structuri organizate la nivel local, nu face decât să dea expresie prevederilor art. 120 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice“, asigurând, astfel, reprezentarea, la nivel central, naţional, a intereselor tuturor autorităţilor administraţiei publice locale. Rolul Consiliului va fi acela de a aduna toate datele, informaţiile, recomandările de la nivel local, de a le analiza într-un cadru instituţional şi de a elabora, pe baza lor, politici publice aplicabile la nivel naţional.
    67. În fine, în ceea ce priveşte critica adusă sintagmei „cu impact asupra personalului“ din cuprinsul art. 2 alin. (2) lit. d) din lege, considerată neclară, întrucât, în opinia autorului sesizării, „modificarea oricărei variabile aparţinând mediului de lucru poate fi considerată a avea impact asupra persoanelor care lucrează în respectivul mediu de lucru“, Curtea consideră că aceasta nu este întemeiată.
    68. Principiul constituţional al legalităţii impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. În conformitate cu principiile enunţate în teoria generală a dreptului, norma juridică se interpretează în mod sistematic, prin coroborare cu alte dispoziţii normative, care ţin de aceeaşi instituţie juridică sau de aceeaşi ramură de drept. Raţiunea procedeelor sistematice de interpretare se întemeiază pe natura sistemică a ansamblului normelor de drept, în care normele se află într-o legătură funcţională, caracteristică elementelor unei structuri. Aşa fiind, fiecare normă se completează prin celelalte şi îşi dezvăluie întreg sensul în cadrul sistemului de norme care este dreptul. În acest context, norma criticată nu poate fi privită în mod individual, izolat, ci se va interpreta în mod sistematic, prin coroborare cu celelalte prevederi normative din actul în care se regăseşte.
    69. Or, în condiţiile în care legea prevede expres atribuţiile Consiliului, accentuând rolul său în politicile publice care vizează strategiile naţionale privind resursele umane din administraţia publică, respectiv rolul de avizare a proiectelor de acte normative cu impact asupra personalului din administraţia publică, la nivel naţional, nu poate fi reţinută susţinerea autorului sesizării potrivit căreia orice modificare a mediului de lucru poate avea impact asupra personalului din administraţia publică. Este evident că opţiunea legiuitorului a fost în sensul creării cadrului instituţional în care o serie de actori semnificativi, implicaţi în domeniul resurselor umane (ministere, autorităţi sau instituţii publice, structuri asociative ale autorităţilor administraţiei publice locale, organizaţii neguvernamentale care activează în domeniul resurselor umane, confederaţii sindicale reprezentative la nivel naţional), să îşi poată prezenta obiectivele, să îşi susţină interesele şi să coopereze în scopul dezvoltării constante şi coerente a acestui domeniu. Prin urmare, numai acele acte, acţiuni sau măsuri care au impact asupra personalului din administraţia publică, la nivel naţional, şi cu privire la care Guvernul, în exercitarea conducerii generale a administraţiei publice, îşi asumă anumite obiective şi ţinte, a căror îndeplinire este, ulterior, verificată, constituie obiectul atribuţiilor organismului consultativ nou-înfiinţat.
    70. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că prevederile legale criticate respectă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), sub aspectul condiţiilor de claritate şi predictibilitate, fiind edictate cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
    71. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că Legea privind înfiinţarea Consiliului naţional pentru dezvoltarea resurselor umane din administraţia publică este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice