Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 139 din 13 martie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 139 din 13 martie 2019  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 139 din 13 martie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 336 din 3 mai 2019

┌──────────────┬───────────────────────┐
│Valer Dorneanu│- preşedinte │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu│- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marieta Safta │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└──────────────┴───────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, formulată de un număr de 83 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi al Uniunii Salvaţi România.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.781 din 27 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.359A/2018.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost invocate deopotrivă motive de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.
    4. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate extrinsecă se susţine, mai întâi, neconstituţionalitatea legii în raport cu art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, referitoare la statul de drept şi democratic şi calitatea legii, precum şi în raport cu art. 141 din Constituţie, toate coroborate cu prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
    5. Astfel, invocând jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional privind incidenţa art. 1 alin. (5) din Constituţie prin prisma încălcării Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, sau Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, sau Decizia nr. 283 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 20 iunie 2014), autorii sesizării susţin că actul normativ criticat nu corespunde ideii de dreptate, ca valoare constituţională, a cărei premisă o constituie legile drepte. Aceasta presupune ca reglementarea să nu fie rezultatul unei majorităţi care îşi impune voinţa de legiferare în mod discreţionar şi arbitrar, fără nicio motivare a noilor obligaţii legale instituite pentru sectorul privat, respectiv sectorul bancar, cu atât mai mult cu cât sancţiunile impuse pentru nerespectarea acestor obligaţii sunt foarte grave, astfel cum este sancţiunea pierderii totale a dreptului de a percepe dobânzile pentru împrumuturile băneşti acordate, în cazul nerespectării plafoanelor instituite de lege. Se susţine în acest sens că nu există o motivare reală a soluţiilor legislative adoptate, care nu reiese nici din expunerea de motive, nici din rapoartele comisiilor de specialitate referitoare la amendamentele adoptate, astfel încât simpla majoritate politică nu poate fundamenta o lege care afectează grav sistemul financiar-bancar din România şi economia de piaţă. Se conchide că „această lege se plasează de plano în afara statului de drept şi a valorilor pe care acesta este clădit, în special pe valoarea dreptăţii.“
    6. În motivarea neconstituţionalităţii extrinseci se invocă şi neconstituţionalitatea procedurală în raport cu art. 141 din Constituţie privind Consiliul Economic şi Social, coroborate cu art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul securităţii juridice, determinată de lipsa avizului Consiliului Economic şi Social.
    7. Se susţine în acest sens că, deşi are un rol consultativ, Consiliul Economic şi Social este un organ ale cărui atribuţii sunt instituite printr-o normă constituţională, ce trebuie respectată în procesul de legiferare. Prin urmare, deşi avizul este consultativ, acest aviz trebuie să existe în procesul de legiferare, în domeniile prevăzute de legea organică a Consiliului Economic şi Social. Lipsa avizului constituie un viciu de neconstituţionalitate al actului normativ criticat, dat fiind faptul că rolul Consiliului Economic şi Social este acela de a garanta, în cadrul unui proces democratic de legiferare, că legile nu instituie soluţii arbitrare, mai ales atunci când au un impact economic major.
    8. Încadrată pe componenta criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă se află şi susţinerea referitoare la neconstituţionalitatea legii în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 13-15 din Legea nr. 24/2000, inclusiv prin contradicţia internă creată în corpul Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011.
    9. Se arată că actul normativ criticat creează o contradicţie în cuprinsul ordonanţei modificate, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. În acest sens se susţine că plafonarea dobânzii anuale efective (denumită, în continuare, DAE) şi a dobânzii penalizatoare, în cadrul contractelor de credit acordate de instituţiile de credit sau de instituţiile financiare nebancare, nu constituia şi nu trebuie să constituie obiect de reglementare al Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, care avea ca obiect iniţial plafonarea dobânzii curente (remuneratorii) în cazul contractelor de credit încheiate de profesionişti cu consumatorii. Astfel, actul normativ criticat intră în contradicţie cu art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, care prevede că dobânzile percepute sau plătite, precum şi modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementări specifice. Mai mult, se arată că atât DAE, cât şi dobânzile penalizatoare în cazul contractelor de credit încheiate cu consumatorii sunt reglementate în alte acte normative speciale, respectiv în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care sunt reglementări speciale în domeniul protecţiei consumatorilor.
    10. În mod punctual este criticată şi neclaritatea art. 5^1 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege, în ceea ce priveşte procentul de plafonare a dobânzilor la creditele ipotecare sau imobiliare, arătându-se că această neclaritate afectează chiar înţelegerea actului normativ, cu încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel, autorii susţin că formularea textului de lege criticat este incompletă, lipsind elementul la care se adaugă cele 3 puncte procentuale menţionate în text. În forma legii adoptată de Senat, baza de referinţă la care se adăugau cele 3 puncte procentuale era dobânda legală, însă în cadrul modificărilor succesive suferite de textul de lege, prin amendamentele adoptate, în versiunea finală nu se mai poate determina cum se stabileşte plafonul maxim al DAE. Se susţine că doar din analiza procesului legislativ, precum şi din corelarea cu întregul cuprins al ordonanţei modificate se poate determina că baza de referinţă la care se aplică procentajul de 3% este dobânda legală.
    11. Referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se conchide în sensul că „legea, în integralitatea sa, este neconstituţională, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), ale art. 141 din Constituţie şi ale Legii nr. 24/2000, neexistând nicio motivare şi fundamentare economică, socială şi juridică a soluţiilor care au fost adoptate pe calea amendamentelor în Senat şi care au devenit lege. Lipsa de motivare şi fundamentare economică, socială şi juridică a soluţiilor a determinat o reglementare contradictorie, incoerentă şi ininteligibilă, care alterează grav chiar înţelegerea şi aplicarea legii şi încalcă drepturi fundamentale din Constituţie.“
    12. Cât priveşte motivele de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine, mai întâi, că dispoziţiile art. 5^1 alin. (2) referitor la cuantumul DAE sunt neconstituţionale, deoarece încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 44 alin. (1), art. 45, art. 53 şi ale art. 135 alin. (1) din Constituţie.
    13. În opinia autorilor sesizării, dacă această lege ar fi din punct de vedere constituţional validată, s-ar crea un precedent extrem de periculos, care va permite şi va încuraja instituirea de plafoane şi tarife în oricare alte sectoare economice care aparţin pieţei libere, doar pe baza unor pretexte de „presiuni sociale“, fără nicio justificare economică, legală sau socială. Plafonarea DAE nu poate fi justificată per se de conceptul de protecţie a consumatorului, pentru că, în caz contrar, se ajunge la anihilarea chiar a economiei de piaţă. Se mai arată că, anterior anului 1989, au existat asemenea mecanisme de control al pieţei, respectiv Decretul Consiliului de Miniştri nr. 311/1954 privind stabilirea dobânzii legale, însă prin Legea nr. 7/1998 privind declararea ca abrogate a unor acte normative s-a constatat că acestea sunt contrare noii ordini juridice constituţionale, instituită prin Constituţia din 1991. Rezultă astfel neconstituţionalitatea actului normativ care fixează preţuri pe piaţă, iar „o lege care, în anul 2018, reînvie asemenea mecanisme de control al pieţei constituie un grav derapaj constituţional, care trebuie sancţionat de Curtea Constituţională.“
    14. Se mai susţine că nevoia de protecţie a consumatorilor nu se poate realiza prin anihilarea conceptelor economiei de piaţă în cadrul sectorului financiar-bancar, iar la nivelul Uniunii Europene nu există nicio reglementare care să impună o asemenea direcţie. Mai mult, Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii „prevede expres că preţul contractului nu poate fi supus controlului instanţelor de judecată, în măsura în care este exprimat în mod clar şi inteligibil“. În acelaşi sens se mai susţine că preţul este rezultatul legilor pieţei, al cererii şi al ofertei şi nu poate fi cenzurat, o asemenea cenzură intrând în sfera de control etatic al pieţei.
    15. Autorii obiecţiei mai susţin că plafonarea DAE la creditele „ipotecare sau imobiliare“ în raport cu dobânda legală (în cazul în care aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului) este neconstituţională, dat fiind faptul că, în realitate, potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, dobânda legală este dobânda de politică monetară a Băncii Naţionale a României, care reprezintă un indicator exogen economiei de piaţă liberă, compatibil cu raporturile juridice civile între neprofesionişti, dar incompatibil cu piaţa liberă, neexistând o legătură de cauzalitate între dobânda de politică monetară a Băncii Naţionale a României şi dobânda practicată de instituţiile financiare în activitatea de creditare. Criteriul matematic aplicabil dobânzii legale nu are nicio justificare economică sau juridică, fiind expresia unei pure voinţe politice, a unei estimări care, în lipsa oricărui studiu de impact, a oricărei fundamentări economice transparente, rămâne în sfera subiectivităţii. De altfel, aceasta a şi variat de la o formă la alta a proiectului legislativ, fără nicio explicaţie sau justificare. În opinia autorilor sesizării, nu există o justificare economică sau juridică în instituirea criteriilor de plafonare a DAE şi, mai mult, nu există niciun mecanism legal care să permită revizuirea plafonului maxim al DAE, în condiţiile în care, spre exemplu, dobânzile variabile depind de un indicator de piaţă (indicele de referinţă ROBOR) şi, în consecinţă, cunosc fluctuaţii independente de creditor.
    16. Se mai susţine că plafonarea dobânzilor reduce drastic libera concurenţă şi inhibă procesul de creditare, ceea ce, pe termen lung, are un impact economic negativ, în sensul că limitarea costurilor pentru unii operatori economici ar putea însemna fie că îşi reduc gama de produse disponibile, fie că îşi modifică substanţial activitatea, astfel încât să îşi permită economic să continue activitatea în condiţii de profitabilitate. În temeiul art. 4 din Legea concurenţei nr. 21/1996, statul are un mecanism legal şi constituţional de a dispune măsuri asupra preţurilor, cu avizul Consiliului Concurenţei, dar o asemenea măsură trebuie să fie bine fundamentată şi limitată în timp. Or, în lipsa oricărui studiu de impact şi a oricărei fundamentări economice, legea examinată nu întruneşte niciuna dintre condiţiile constituţionale şi legale care să permită o asemenea intervenţie a statului pentru a stabili preţul maxim al creditului (DAE) şi a anihila libera concurenţă în cadrul economiei de piaţă.
    17. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din Constituţie, referitoare la economia de piaţă, inclusiv din perspectiva protecţiei consumatorilor (Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012), autorii obiecţiei arată că, în condiţiile în care în Constituţie există un text referitor la economia de piaţă şi care obligă legiuitorul ca orice măsură generală de protecţie a consumatorilor să fie adoptată cu respectarea regulilor de funcţionare a economiei de piaţă, un asemenea act normativ nu poate întruni rigorile constituţionale. De asemenea se susţine că împrejurarea că în alte state membre ale Uniunii Europene ratele dobânzii sunt mai mici decât în România nu constituie un argument în plafonarea dobânzilor, din moment ce pieţele şi nivelul economic nu sunt comparabile. Nu există un cadru legislativ general aplicabil la nivelul Uniunii Europene, referitor la limitarea costurilor creditelor, iar fiecare stat membru are propria legislaţie, raportată la particularităţile sistemului de drept respectiv.
    18. De asemenea, tot în legătură cu prevederile art. 5^1 alin. (2) din legea criticată, se susţine că sunt lipsite de claritate şi predictibilitate, contravenind în acest mod dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, coroborate cu art. 13, 23 şi 37 din Legea nr. 24/2000, dat fiind faptul că fac trimitere la definiţia DAE din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, deşi o astfel de definiţie se mai regăseşte şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. În schimb, o definiţie a DAE nu se regăseşte în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar/pentru investiţii imobiliare. Analizând definiţiile diferitelor tipuri de credite în legislaţia specială şi în noua lege, se reţine o gravă necorelare, care afectează însăşi înţelegerea şi aplicarea textului de lege criticat.
    19. Se mai arată că, pentru a generaliza plafonarea DAE, legea porneşte de la o distincţie între creditele ipotecare şi imobiliare, pe de o parte, şi creditele de consum, pe de altă parte, şi, în scopul plafonării DAE, introduce două definiţii noi, care nu se regăsesc în legislaţie, deşi trimite la definiţiile din legislaţie. Din cuprinsul legii noi rezultă că sunt considerate credite ipotecare sau imobiliare creditele definite de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, deşi acest act normativ nu reglementează decât creditele ipotecare, iar, pe de altă parte, textul de lege criticat reglementează o nouă definiţie a creditelor ipotecare şi imobiliare, care nu corespunde nici definiţiei creditului ipotecar, nici definiţiei creditului pentru investiţii imobiliare, astfel cum aceasta din urmă este reglementată de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Întrucât tot ce nu este considerat credit ipotecar sau imobiliar, aşa cum este definit la art. 5^1 alin. (2) lit. a), devine credit de consum, în lumina definiţiei de la art. 5^1 alin. (2) lit. b), rezultă că se ajunge la situaţia anormală, contrară reglementărilor existente şi la care face trimitere chiar legea nouă, în care vor fi calificate drept credite de consum nu numai creditele care nu au avut drept scop realizarea unei investiţii imobiliare, ci şi toate creditele ipotecare sau de investiţii imobiliare care sunt acordate pe o durată mai mică de 10 ani. În concluzie, definiţiile creditului ipotecar sau imobiliar sunt în contradicţie flagrantă cu definiţiile corespunzătoare cuprinse în Legea nr. 190/1999 şi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, apreciindu-se că, în realitate, „rezultatul obţinut este o mare confuzie conceptuală“.
    20. În legătură cu încălcarea dreptului de proprietate privată prin prevederile art. 5^1 alin. (2) din actul normativ criticat se arată că DAE nu este echivalentă cu dobânda remuneratorie, care este doar o componentă a DAE, alături de alte costuri ale creditului (comisioane). DAE este un indicator calculat pe baza unei formule matematice complexe şi în temeiul unor ipoteze teoretice care presupun că elementele luate în calcul rămân neschimbate pe durata creditului şi exprimă preţul total al creditului. DAE nu cuprinde numai dobânda remuneratorie, ci toate costurile aferente creditului, respectiv comisioane expres permise prin reglementările speciale în materia protecţiei consumatorului. Dobânda curentă este o componentă a DAE. În consecinţă, în opinia autorilor obiecţiei, prin plafonarea DAE, care este chiar preţul total al creditului, respectiv fructul civil al sumei de bani împrumutate, implicit este limitat dreptul de proprietate al instituţiei de credit care acordă împrumutul. Mai mult, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 53, o asemenea măsură nu este nici necesară şi nici proporţională, pentru că protecţia consumatorului nu se confundă cu protecţia socială şi nu se poate realiza prin încălcarea dreptului de proprietate. Dacă statul doreşte să stimuleze un anumit sector de creditare, o poate face prin diverse programe, cum este cel intitulat „Prima casă“, caracterizat printr-un nivel redus al dobânzilor, subvenţionate de stat, iar nu prin generalizarea plafonării dobânzilor pe piaţa creditelor acordate consumatorilor. În opinia autorilor sesizării, a generaliza plafonarea nivelului dobânzilor pe piaţa creditelor acordate consumatorilor, la nivelul unor dobânzi subvenţionate, înseamnă practic ca statul să transfere profesionistului integral obligaţia de a asigura protecţia socială, în condiţiile economiei de piaţă, ceea ce este inadmisibil.
    21. În cadrul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă se mai susţine că dispoziţiile art. 5^1 alin. (3) din lege, referitoare la plafonarea dobânzii penalizatoare, coroborat cu art. 5^1 alin. (1), sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 11 şi 14 din Legea nr. 24/2000.
    22. În opinia autorilor sesizării, textul din noua lege instituie un paralelism legislativ, în raport cu prevederile art. 53-55 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, care cuprind dispoziţii exprese privind dobânda penalizatoare în materia creditelor imobiliare sau dispoziţii similare cuprinse în art. 38 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010. În acest sens se susţine că dobânda penalizatoare nu intră în calculul DAE, nefiind un cost al creditului, astfel încât nu se înţelege cum se aplică plafonarea DAE în cazul dobânzii penalizatoare, textul de lege criticat fiind astfel neclar, neinteligibil şi necorelat cu celelalte prevederi legale în materie.
    23. Se susţine, de asemenea, că dispoziţiile art. 5^1 alin. (4) din lege, referitoare la sancţiunile aplicabile, sunt neconstituţionale în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 13 din Legea nr. 24/2000, precum şi cu art. 44 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie.
    24. Astfel, textul de lege menţionat instituie sancţiunea nulităţii de drept a dobânzii prevăzute în contract, precum şi sancţiunea decăderii creditorului din dreptul de a mai percepe dobânda legală, prin trimiterea pe care o face la dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. Se susţine că acesta este neclar, echivoc şi necorelat cu dispoziţiile legale pe care le completează. În versiunea iniţială a propunerii legislative, care se referea la dobânda remuneratorie, iar nu la DAE, textul din noua lege se corela cu art. 5 alin. (2), pentru că se înţelegea că legiuitorul a extins soluţia sancţionatorie cuprinsă în art. 5 alin. (1), aplicabilă în raporturile care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, şi în materia raporturilor juridice dintre instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare (profesionişti şi consumatori). În forma finală a legii însă textul devine neinteligibil, lipsa de claritate fiind evidentă, dată de dubla trimitere, la art. 5 alin. (2) din lege, care retrimite la art. 5 alin. (1) care plafonează dobânda remuneratorie. Interpretarea literală a retrimiterii ar conduce la situaţia absurdă în sensul că noua lege nu numai ar plafona direct DAE, ci ar plafona, implicit, şi dobânda remuneratorie, ca element de structură al DAE, prin trimiterea indirectă pe care o face art. 5 alin. (2) la art. 5 alin. (1). Or, alin. (1) al art. 5 nu poate deveni aplicabil în această materie, fără o prevedere legală expresă derogatorie, în condiţiile în care este menţinut în vigoare şi art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, care exclude din sfera ei de aplicare împrumuturile acordate de instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare. Prin urmare, chiar art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, se autoexclude de la aplicare. Cu referire la aceeaşi trimitere se mai susţine că, în măsura în care este înţeleasă ca o trimitere doar parţială la sancţiunea pe care acest text o instituie, fără a fi luată în considerare şi retrimiterea mai departe pe care art. 5 alin. (2) o face la alin. (1) al art. 5, atunci ar rezulta că devine aplicabilă sancţiunea nulităţii de drept a clauzei contractuale care instituie DAE al cărei nivel depăşeşte plafonul instituit de noua lege. Dar chiar şi în această variantă de lecturare a textului, acesta este viciat şi neinteligibil, pentru că nu este clar care sunt clauzele contractuale nule de drept: clauza referitoare la DAE sau şi toate clauzele referitoare la diferitele costuri care intră în structura DAE. Presupunând că sancţiunea nulităţii de drept s-ar aplica însă clauzei care se referă la DAE, consecinţa la care se ajunge este una absurdă, şi anume că va rezulta un contract de credit încheiat cu un consumator, în care nu există DAE. Or, o asemenea situaţie este incompatibilă cu reglementarea naţională şi europeană. Legiuitorul a ignorat faptul că DAE nu este o dobândă remuneratorie, ci un indicator în contract, care exprimă sintetic preţul creditului, calculat pe baza unei formule matematice complexe, bazată pe ipoteze de lucru şi prezumţii, fiind tocmai o garanţie pentru consumator a transparenţei preţului, calculat la momentul încheierii contractului. Astfel, dacă DAE exprimă preţul contractului, eliminarea completă a acestuia conduce la lipsirea totală a contractului de obiectul său principal, adică preţul. Prin urmare, sancţiunea nulităţii de drept nu poate fi aplicabilă DAE, pentru că în caz contrar ar conduce la existenţa unui contract abuziv sau a unui contract lipsit de cauză juridică pentru profesionist. Pe de altă parte, în ipoteza în care însăşi clauza referitoare la dobândă ar deveni nulă de drept, atunci practic contractul ar fi lipsit de obiectul principal, astfel încât nulitatea acestei clauze esenţiale în contract, care asigură chiar validitatea contractului, ar atrage nulitatea de drept a contractului în integralitatea sa, cu consecinţa rambursării imediate de către consumator a întregii sume împrumutate. Nulitatea de drept a clauzei şi decăderea creditorului din dreptul de a mai percepe orice dobândă remuneratorie echivalează cu lipsirea contractului de credit de orice cauză juridică pentru profesionist. Mai mult, o asemenea soluţie este chiar contrară scopului protecţiei consumatorului, care va fi pus în situaţia de a rambursa imediat integral suma împrumutată, contractul fiind desfiinţat de drept.
    25. Totodată, prevederile art. 5^1 alin. (4) din actul normativ criticat contravin prevederilor art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate coroborat cu art. 1 - Protecţia proprietăţii cuprins în Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cu art. 53 din Constituţie, dat fiind faptul că orice limitare a dreptului de a percepe dobânzi la sumele de bani împrumutate constituie o imixtiune în dreptul de proprietate privată, iar o asemenea sancţiune nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, nefiind doar o restrângere a dreptului, în sensul art. 53 din Constituţie, ci chiar o pierdere a acestuia.
    26. O altă categorie de critici de neconstituţionalitate intrinsecă se referă la faptul că norma juridică cuprinsă la art. 5^2 din lege, referitoare la aplicarea noilor dispoziţii şi contractelor aflate în derulare la data intrării lor în vigoare, este neconstituţională în raport cu art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie, coroborat cu prevederile art. 13-15 din Legea nr. 24/2000.
    27. Astfel, se susţine că nu este clar care este înţelesul sintagmei „în vederea echilibrării riscurilor contractuale“, cuprinsă în textul de lege criticat, în contextul în care aceeaşi sintagmă a fost utilizată în cuprinsul art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, iar Curtea Constituţională s-a pronunţat în legătură cu aceasta, statuând că sintagma este constituţională în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Prin urmare, arată autorii obiecţiei, potrivit instanţei de contencios constituţional, sintagma „în vederea echilibrării riscurilor contractuale“ explicitează existenţa unei clauze de impreviziune, astfel încât cele două sintagme nu pot coexista în cadrul aceluiaşi text normativ. Mai mult, impreviziunea este incompatibilă cu materia reglementată prin actul normativ criticat, dat fiind faptul că acesta prevede sancţiunea nulităţii dobânzii care depăşeşte plafonul instituit de lege. Se susţine că nulitatea este incompatibilă cu impreviziunea, care prin ipoteză presupune un contract valid, pentru care operează adaptarea sau încetarea acestuia, cazul de impreviziune intervenind ulterior încheierii contractului. Or, nulitatea presupune încălcarea unei dispoziţii legale la momentul încheierii contractului, astfel încât, prin ipoteză, exclude impreviziunea. Pe de altă parte, presupunând că impreviziunea este fundamentul aplicării plafonării dobânzilor pentru contractele în derulare, atunci este evident neconstituţională sancţiunea nulităţii. Mai mult, se mai arată că tot impreviziunea ar trebui să fie fundamentul juridic al plafonării dobânzilor în contractele care vor fi încheiate după intrarea în vigoare a legii criticate, astfel încât, în această situaţie, se ajunge la o contradicţie flagrantă de regim juridic între aceste din urmă contracte, pe de o parte, şi contractele aflate în derulare, pe de altă parte, ceea ce face ca reglementarea să fie lipsită de claritate, logică şi coerenţă. De asemenea se susţine că plafonarea DAE, în cazul contractelor în derulare, în temeiul impreviziunii, este incompatibilă cu însuşi conceptul de DAE, care este un indicator ce se calculează şi se determină în contract la încheierea acestuia, făcând parte din etapa precontractuală, şi, prin urmare, nu este compatibilă o modificare a acestuia pe parcursul derulării contractului.
    28. Totodată, se susţine că prevederile art. 5^2 din actul normativ criticat contravin principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, dat fiind faptul că instituie plafoane ale DAE inexistente anterior în activitatea de creditare, plafoane care sunt aplicabile imediat tuturor contractelor de credit în derulare. Aplicarea impreviziunii în acest caz este lipsită de semnificaţie juridică, dat fiind caracterul judiciar al constatării impreviziunii, respectiv aplicarea acesteia la fiecare caz concret, în funcţie de criteriul echităţii, astfel încât soluţia adaptării sau încetării contractului nu se poate raporta la plafoanele abstracte instituite de legea criticată pentru nivelul dobânzii.
    29. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.
    30. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis punctul său de vedere cu Adresa nr. 2/891 din 4 februarie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 781 din 4 februarie 2019, prin care apreciază că sesizarea este neîntemeiată şi propune respingerea acesteia.
    31. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate extrinsecă se apreciază că nu pot fi reţinute, întrucât expunerea de motive privitoare la Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 este foarte clară în ceea ce priveşte reglementarea care se urmăreşte prin adoptarea sa. Astfel, se arată că libertatea de cuantificare a dobânzii legale, aşa cum era reglementată de forma în vigoare a ordonanţei, se aplică nu numai în contractele dintre profesionişti, ci şi în contractele dintre simplii particulari (consumatori) şi profesionişti. Libertatea de cuantificare a dobânzii, deşi considerată a fi rezonabilă în raporturile dintre profesionişti, bazându-se pe egalitatea dintre ei, în ceea ce priveşte raporturile dintre particulari şi profesionişti, aceasta devine „nerezonabilă şi inechitabilă“, conducând în timp la un grav dezechilibru al raporturilor juridice dintre aceştia, raporturi ce ar fi fost „prezumate a fi conforme cu interesele originare ale ambelor părţi“. De aceea, tocmai prin această libertate contractuală, astfel cum se arată şi în motivarea legii, ca urmare a abuzului de putere economică a profesionistului, se ajunge la o vădită „practică înşelătoare şi contracte toxice, de ruină“ utilizate de profesionistul-creditor în relaţia cu debitorul, simplu particular. Dobânda de referinţă este stabilită periodic de Banca Naţională a României, fiind aşadar una „volatilă şi schimbătoare“, în funcţie de diverse evenimente, avute în vedere de profesionist, şi introduce în relaţiile contractuale „o marjă de hazard“. Această practică era însă „incompatibilă cu principiul stabilităţii şi predictibilităţii legii“, astfel s-a urmărit, în virtutea legislaţiei speciale a protecţiei consumatorului, ca şi în legislaţia privitoare la dobânzile legale să existe un plafon care să prezinte „avantajul stabilităţii şi predictibilităţii“, în raporturile juridice guvernate de un abuz de putere economică al profesionistului în raport cu consumatorul. Completarea adusă legii criticate, prin plafonarea DAE este una îmbunătăţită, având drept scop sistematizarea şi unificarea legislaţiei în domeniul financiar-bancar, domeniu în care protecţia specială acordată consumatorilor în contractele cu profesioniştii nu avea aplicabilitate. În fapt, stabilirea dobânzilor legale era guvernată de o falsă libertate de cuantificare, rămasă în polul de putere al profesionistului.
    32. În ceea ce priveşte argumentul privind lipsa motivării amendamentelor admise se apreciază că nu este în concordanţă cu realitatea, întrucât în raportul comun al Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci şi al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi din Camera Deputaţilor sunt cuprinse motivările amendamentelor, printre care: „plafonul propus (50% pentru creditele de consum) este inspirat din practica europeană, vine din Bulgaria (o ţară cu un profil şi un sistem economic similar României), există şi în alte ţări europene (Finlanda) şi este inferior celor existente în alte ţări (Lituania, Estonia, Marea Britanie etc.). În plus, un prag de 50% pentru creditele de consum respectă intenţia iniţiatorilor de a elimina abuzurile din piaţă, permiţând totuşi existenţa în continuare a activităţii de creditare de către instituţii financiare nonbancare“. Se apreciază ca fiind greşită susţinerea autorilor sesizării în sensul că se poate ajunge la „pierderea totală a dreptului de a mai încasa orice dobândă, dacă nu vor fi respectate plafoanele instituite“. În cazul în care DAE depăşeşte plafoanele instituite prin prezenta lege, sancţiunea aplicabilă este reducerea DAE astfel încât să nu depăşească aceste plafoane, doar dacă sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, şi, în niciun caz, nu conduce la pierderea dreptului de a încasa orice dobândă.
    33. Prin urmare, Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 30-32 din Legea nr. 24/2000, deoarece raţiunea avută în vedere la iniţierea propunerii legislative este una clară, dorindu-se protejarea consumatorului şi în legislaţia specifică dobânzilor legale, iar motivarea amendamentelor admise se regăseşte în raportul comisiilor de specialitate din cadrul Camerei Deputaţilor.
    34. Referitor la critica vizând lipsa avizului Consiliului Economic şi Social se arată că nu poate fi primită, întrucât Parlamentul nu este ţinut de avizul pozitiv sau negativ al acestei autorităţi, însă este ţinut de solicitarea acestuia în procesul de legiferare. În acest sens se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011. Neîndeplinirea de către Consiliul Economic şi Social a atribuţiei sale de a emite avizul consultativ prevăzut în legea sa de organizare, ca urmare a adresei emise de Senatul României, prin care se solicită acest aviz, constituie o înţelegere greşită a rolului său consultativ obligatoriu, fără a fi însă afectată constituţionalitatea legii asupra căreia nu a fost dat avizul Consiliului Economic şi Social.
    35. Cât priveşte criticile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi a art. 13-15 din Legea nr. 24/2000, deoarece „aceste norme reprezintă un corp străin în cadrul Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011“ , se precizează că prin legea supusă controlului de constituţionalitate s-a urmărit protecţia unei categorii de particulari, şi anume consumatorii. Având în vedere acest aspect, legiuitorul a considerat oportun să reglementeze maximul dobânzii anuale efective pe care aceştia pot fi obligaţi să o suporte pentru anumite categorii de credite, în Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, care reprezintă cadrul normativ general în materie de dobânzi. Prin aceasta, legiuitorul a urmărit sistematizarea şi unificarea legislaţiei în materia dobânzilor. Cât priveşte pretinsa lipsă de claritate a aceloraşi norme se arată că nu poate fi reţinută, întrucât, având în vedere cadrul normativ în care se realizează plafonarea DAE - Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, reiese cu claritate faptul că cele 3 puncte procentuale se aplică dobânzii legale. Se conchide în sensul că Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 13-15 din Legea nr. 24/2000, deoarece prin plafonarea DAE legiuitorul a urmărit unificarea şi sistematizarea legislaţiei în materia dobânzilor şi, totodată, reiese cu claritate faptul că cele 3 puncte procentuale se aplică dobânzii legale.
    36. Potrivit punctului de vedere transmis de preşedintele Camerei Deputaţilor, nu pot fi reţinute nici criticile de neconstituţionalitate intrinsecă. Astfel, primul argument adus de autori în susţinerea sesizării, şi anume că dobânda de politică monetară a BNR este un indicator exogen economiei de piaţă liberă şi nu poate fi folosit ca referinţă adecvată în scopul stabilirii plafonului, nu poate fi primit. Comisia Europeană a elaborat un studiu - Final Report on interest rate restrictions in the EU - care arată că majoritatea statelor membre UE au adoptat un sistem de plafonare a dobânzilor. Conform acestui studiu, la nivelul Uniunii Europene există deja 4 state care folosesc ca referinţă în scopul stabilirii plafonului DAE rata dobânzii legale. Se observă astfel că indicatorul de referinţă constând în rata dobânzii legale nu va fi utilizat pentru prima oară în România pentru a putea susţine argumentul că nu este un indicator adecvat şi că este incompatibil cu piaţa liberă. Folosirea acestuia în ţări precum Spania, Olanda, Belgia şi Irlanda, anterior intrării în vigoare a legii supuse controlului de constituţionalitate, nu face decât să confirme eficienţa sa.
    37. Nu poate fi reţinut nici argumentul potrivit căruia aplicarea unui plafon de 3 puncte procentuale asupra dobânzii legale pentru a stabili limita maximă a dobânzii anuale efective este expresia unei voinţe politice, subiective, fără a avea la bază un studiu de impact sau o justificare economică. Stabilirea celor 3 puncte procentuale a avut la bază Metodologia de stabilire a unor limite maxime ale DAE în cazul contractelor de credit încheiate între instituţiile de credit şi consumatori, elaborată de Banca Naţională a României. În Metodologie sunt prevăzute plafonul maxim pentru rata DAE (valabil în trimestrul al II-lea 2018) de 8,69% şi rata medie DAE (decembrie 2017) de 4,83.
    38. Se mai arată că art. 4 din Legea concurenţei nr. 21/1996, invocat de autorii sesizării, nu are legătură cu situaţia din speţa prezentă. Plafonarea DAE nu reprezintă o măsură excepţională, cu caracter temporar, ci urmăreşte stabilitatea economică pe termen lung şi, totodată, protecţia consumatorilor. Impunerea de către stat a unor condiţii pentru desfăşurarea anumitor activităţi economice pentru protejarea intereselor naţionale nu este de natură să aducă îngrădiri economiei de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă, sens în care se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 91 din 13 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007. Pentru identitate de raţiune se consideră că argumentele Curţii din decizia citată anterior se aplică şi în cazul de faţă deoarece prin instituirea în sarcina profesioniştilor a obligaţiei de a nu depăşi un prag în ceea ce priveşte cuantumul dobânzii se urmăreşte protejarea interesului general al societăţii. Interesul protejat este reprezentat de echitatea care trebuie să existe în materie contractuală, de echilibrul dintre obligaţiile asumate de profesionişti şi cele asumate de consumatori, categorie prezumată de lege a fi dezavantajată faţă de profesionişti. Totodată, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra impunerii de către stat a unor măsuri restrictive în sensul că „funcţionarea economiei de piaţă şi aplicarea principiilor care îi sunt proprii nu exclud, ci, dimpotrivă, presupun stabilirea şi respectarea anumitor reguli de natură să protejeze pe toţi participanţii la circuitul economic, precum şi viaţa cetăţenilor. Obligaţii pentru stat, în acest sens, sunt prevăzute, de exemplu, în dispoziţiile constituţionale ale art. 135 alin. (2) lit. b) şi f), potrivit cărora statul trebuie să asigure «protejarea intereselor naţionale în activitatea economică», precum şi «crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii»“ (a se vedea Decizia nr. 211 din 4 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 8 iunie 2004).
    39. Se mai arată că autorii sesizării susţin că prin legea supusă controlului de constituţionalitate se urmăreşte „îngheţarea“ preţului contractului. Termenul non-juridic folosit în mod plastic de către aceştia a fost intens utilizat în presă în legătură cu contractele de credit în franci elveţieni. Consumatorii, părţi ai unor astfel de contracte, au dat în judecată profesioniştii, solicitând instanţelor ca prin hotărârea pe care o vor pronunţa să stabilească cursul de schimb de la momentul încheierii contractului pentru plata tuturor sumelor din contract, practic să „îngheţe“ cursul de schimb. După cum lesne reiese din redactarea Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, nu suntem în prezenţa unei „îngheţări“ a preţului creditului deoarece instituţiile de credit au în continuare posibilitatea de a-şi stabili nivelul dobânzilor, cu condiţia ca acesta să nu depăşească plafonul maxim instituit, iar prin aceasta libertatea economică şi libera concurenţă nu sunt afectate în niciun fel. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale vizând interpretarea art. 45 din Constituţie, respectiv Decizia nr. 362 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010.
    40. Se conchide în sensul că art. 5^1 alin. (2) referitor la cuantumul dobânzii efective anuale nu încalcă dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi ale art. 45 din Constituţia României, republicată, deoarece: indicatorul de referinţă constând în rata dobânzii legale există deja la nivel european, eficacitatea lui fiind dovedită; stabilirea celor 3 puncte procentuale a avut la bază Metodologia de stabilire a unor limite maxime ale DAE în cazul contractelor de credit încheiate între instituţiile de credit şi consumatori, elaborată de Banca Naţională a României; la nivelul Uniunii Europene, plafonarea dobânzilor a fost adoptată de alte 14 state, prin aceasta urmărindu-se stabilitatea economică pe termen lung şi protecţia consumatorilor, fără a afecta libertatea economică şi concurenţa.
    41. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 5^1 alin. (2) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţia României, republicată, şi art. 37 din Legea nr. 24/2000, deoarece „se ajunge la situaţia anormală, contrară reglementărilor existente şi la care face trimitere legea nouă, în care vor fi calificate drept credite de consum nu numai creditele care au avut drept scop realizarea unei investiţii imobiliare, ci şi toate creditele ipotecare sau de investiţii imobiliare care sunt acordate pe o durată mai mică de 10 ani“, se apreciază că autorii sesizării nu au luat în considerare o serie de aspecte, expuse în continuare. Astfel, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare reprezintă cadrul general de reglementare a creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare, iar definiţia cuprinsă în aceasta se aplică tuturor acestor contracte. Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar reprezintă cadrul general de reglementare a dobânzilor aplicate tuturor categoriilor de credite. Definiţia din cadrul art. 5^1 alin. (2) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 dată creditului imobiliar sau ipotecar, şi anume că acesta este „orice credit contractat de consumatori pe o perioadă mai mare de 10 ani, garantat cu ipotecă asupra imobilului, cumpărat, construit, reabilitat, extins sau consolidat, ori cu un alt imobil, proprietatea debitorului sau a unui terţ garant“, reprezintă o normă specială prin care este restrânsă sfera contractelor de credit ipotecare sau imobiliare.
    42. Din cele prezentate rezultă că, prin modificarea legii-cadru de reglementare a dobânzilor, legiuitorul a instituit plafonarea DAE doar pentru creditele contractate de consumatori pe o perioadă mai mare de 10 ani, garantate cu ipotecă asupra imobilului cumpărat, construit, reabilitat, extins sau consolidat ori cu un alt imobil, proprietatea debitorului sau a unui terţ garant. Astfel, definiţia cuprinsă în art. 5^1 alin. (2) reprezintă o normă de clarificare, prin care se arată expres ce condiţii trebuie să îndeplinească creditele ipotecare sau imobiliare pentru a fi aplicată plafonarea DAE.
    43. Se conchide în sensul că dispoziţiile art. 5^1 alin. (2) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţia României, republicată, şi ale art. 37 din Legea nr. 24/2000, deoarece din interpretarea normei rezultă cu claritate faptul că legiuitorul a instituit plafonarea DAE doar pentru contractele ipotecare sau imobiliare astfel cum sunt definite expres de legea supusă controlului de constituţionalitate.
    44. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 5^1 alin. (2) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 încalcă dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi ale art. 53 din Constituţie se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale privitoare la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, respectiv Decizia nr. 270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 28 iulie 2014, Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993, Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004. În continuare, se arată că plafonarea DAE nu reprezintă nici pe departe suprimarea dreptului de proprietate al instituţiilor de credit asupra preţului total al creditului. Acestea au în continuare un drept de proprietate asupra dobânzilor şi a tuturor celorlalte costuri ale creditelor, însă totalitatea acestora nu poate depăşi plafonul instituit prin lege. Se observă că dreptul de proprietate nu este îngrădit în niciun fel, însă trebuie exercitat în limitele stabilite de lege, această măsură fiind întru totul în acord cu Legea fundamentală.
    45. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia măsura nu este nici necesară, nici proporţională şi de aceea încalcă art. 53 din Constituţie, se invocă din nou jurisprudenţa instanţei constituţionale în sensul că exerciţiul unui drept nu poate fi absolutizat, respectiv Decizia nr. 587 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.159 din 21 decembrie 2005. Astfel, dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu poate fi exercitat în dauna consumatorilor, categorie prezumată a fi vulnerabilă în raport cu profesioniştii. Măsura de plafonare a DAE este atât necesară, cât şi proporţională cu scopul urmărit de lege, acela de a proteja consumatorii. Această măsură şi-a arătat deja eficienţa la nivelul altor state membre ale Uniunii Europene care au implementat-o anterior adoptării legii supuse controlului de constituţionalitate.
    46. Se conchide în sensul că dispoziţiile art. 5^1 alin. (2) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 nu încalcă dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi art. 53 din Constituţia României, republicată, deoarece nu este suprimat dreptul de proprietate al instituţiilor de credit asupra DAE, iar plafonarea DAE reprezintă o măsură necesară şi proporţională cu scopul urmărit de lege, acela de a proteja categoria consumatorilor care este vulnerabilă în raport cu profesioniştii.
    47. Potrivit punctului de vedere transmis de preşedintele Camerei Deputaţilor, nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 5^1 alin. (3) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, precum şi de art. 11 şi 14 din Legea nr. 24/2000 cu motivarea că „instituie un paralelism […], textul este neinteligibil, nefiind corelat cu prevederile legale în materie“. Astfel, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 reprezintă cadrul normativ general privind toate contractele de credit încheiate de consumatori, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 reprezintă cadrul normativ doar pentru contractele de credit pentru bunuri imobile încheiate de consumatori, iar Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar reprezintă cadrul general de reglementare a dobânzilor aplicate tuturor categoriilor de credite. Legea supusă controlului de constituţionalitate reglementează plafonarea DAE doar pentru 3 categorii de contracte de credit contractate de consumatori: creditul ipotecar sau imobiliar pe o perioadă mai mare de 10 ani, garantat cu ipotecă asupra imobilului cumpărat, construit, reabilitat, extins sau consolidat, ori cu un alt imobil, proprietatea debitorului sau a unui terţ garant; creditul de consum care nu îndeplineşte criteriile pentru a fi considerat credit ipotecar sau imobiliar în sensul în care este definit mai sus; creditele, împrumuturile sau orice alte forme de finanţare a consumatorilor, a căror valoare în lei la data contractării sau a perfectării contractelor nu depăşeşte echivalentul sumei de 3000 de euro. Se observă că dispoziţiile art. 5^1 alin. (3) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 instituie un regim derogatoriu (plafonare DAE) de la regimul general al contractelor de credit încheiate de consumatori (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010) şi de la contractele de credit pentru bunuri imobile încheiate de consumatori (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016), deoarece acesta se aplică doar celor trei categorii de contracte prevăzute expres de legea supusă controlului de constituţionalitate. Prin urmare, reglementând un regim derogatoriu, care se aplică doar în cazurile limitativ şi expres prevăzute de art. 51 alin. (3) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, nu se poate reţine că acesta instituie un paralelism cu dispoziţiile din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 şi din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, care se vor aplica în continuare celorlalte tipuri de contracte de credit încheiate cu consumatorii.
    48. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la lipsa de claritate a normei juridice ca urmare a dublei trimiteri, se arată că nu poate fi reţinută, câtă vreme chiar autorii sesizării interpretează corect norma instituită. Astfel, din coroborarea art. 5^1 alin. (4) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 cu art. 5 alin. (2) şi art. 5 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, orice clauză prin care dobânda remuneratorie depăşeşte dobânda legală cu mai mult de 50% pe an este nulă de drept şi, în acest caz, creditorul din oricare dintre cele 3 tipuri de contracte expres şi limitativ prevăzute de art. 51 alin. (2) este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. Această decădere din dreptul de a pretinde dobânda legală nu se confundă cu decăderea din dreptul de a pretinde dobânda anuală efectivă, care conţine pe lângă dobânda legală şi costurile utilizării unui mijloc de plată atât pentru tranzacţii, cât şi pentru trageri din acel cont, precum şi alte costuri legate de operaţiunile de plată. Legiuitorul a extins soluţia sancţionatorie cuprinsă în art. 5 alin. (1), aplicabilă în raporturile care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea 287/2009 privind Codul civil, şi în materia raporturilor juridice dintre profesionişti şi consumatori.
    49. Se conchide în sensul că dispoziţiile art. 5^1 alin. (4) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 13 din Legea nr. 24/2000, deoarece din interpretarea acestora coroborată cu normele la care se face trimitere, reiese cu claritate modul de aplicare al normei.
    50. Se mai arată că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 5^1 alin. (4) din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 încalcă dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie se bazează pe un argument eronat, rezultat al unei interpretări greşite a acestui text de lege care, în concepţia autorilor sesizării, prevede decăderea din dreptul de a pretinde DAE şi nu dobânda legală remuneratorie. Or, astfel cum s-a arătat la punctul precedent, art. 5^1 alin. (4) reglementează decăderea din dreptul de a pretinde dobânda legală remuneratorie, creditorul având dreptul de a pretinde în continuare toate celelalte costuri ale creditului.
    51. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 5^2 din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie şi art. 13-15 din Legea nr. 24/2000 prin lipsa de claritate, cu referire la sintagma „în vederea echilibrării riscurilor contractuale“, se invocă doctrina în care s-a arătat că impreviziunea reprezintă o excepţie de la principiul pacta sunt servanda a „anumitor acte juridice din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic, deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii actului, au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele“. Totodată, art. 1271 din Codul civil prevede condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca impreviziunea să poată opera. Rezultă că scopul aplicării impreviziunii este echilibrarea riscurilor contractuale dacă sunt respectate condiţiile impreviziunii. Astfel, sintagma „pentru echilibrarea riscurilor contractuale“ aduce un plus de claritate normei juridice atacate prin precizarea scopului aplicării impreviziunii.
    52. Potrivit punctului de vedere transmis de preşedintele Camerei Deputaţilor, nu poate fi reţinut nici argumentul în sensul că „norma tranzitorie este iraţională pentru că face aplicabilă o lege care instituie sancţiunea nulităţii DAE, respectiv a preţului contractului (dobânzi, comisioane), dacă sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, care, prin ipoteză exclude nulitatea“. Legea supusă controlului de constituţionalitate nu reglementează nulitatea DAE, ci nulitatea clauzei prin care dobânda remuneratorie depăşeşte dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Nulitatea clauzei cu privire la dobânda remuneratorie nu atrage implicit şi nulitatea clauzei cu privire la DAE, contractul continuând să producă efecte juridice chiar dacă creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală.
    53. Tot astfel, nu poate fi reţinută susţinerea potrivit căreia „cum noua lege plafonează DAE, este evident că, prin ipoteză, are în vedere momentul încheierii contractului, iar nu un moment ulterior, al adaptării contractului, în temeiul impreviziunii, fiind evidentă contradicţia dintre norma tranzitorie şi plafonarea DAE din cuprinsul noii legi, respectiv sancţiunea nulităţii absolute/decăderii creditorului din dreptul de a mai percepe dobânzi“. Se arată în acest sens că, potrivit art. 1.271 alin. (2) din Codul civil, cauza care stă la baza aplicării teoriei impreviziunii este reprezentată de o schimbare excepţională a împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii contractului, care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei. În contractele de credit, acest lucru este foarte posibil, un exemplu elocvent în acest sens fiind creditele acordate în franci elveţieni. În plus, din dispoziţiile legii supuse controlului de constituţionalitate, reies foarte clar condiţiile şi efectele aplicării teoriei impreviziunii.
    54. Se conchide în sensul că dispoziţiile art. 5^2 din Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 13-15 din Legea nr. 24/2000, deoarece sintagma „pentru echilibrarea riscurilor contractuale“ aduce un plus de claritate normei juridice atacate prin precizarea scopului aplicării impreviziunii; nulitatea clauzei cu privire la dobânda remuneratorie nu atrage implicit şi nulitatea clauzei cu privire la DAE, contractul continuând să producă efecte juridice chiar dacă creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală; în temeiul impreviziunii, contractul poate fi adaptat, iar DAE va fi redusă astfel încât să nu depăşească plafonul instituit prin legea supusă controlului de constituţionalitate, cu consecinţa adaptării tuturor clauzelor contractuale în legătură cu aceasta.
    55. Referitor la pretinsa încălcare a principiului neretroactivităţii legii, este amintită jurisprudenţa Curţii Constituţionale arătându-se că, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică (art. 1.271). Indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970 (a se vedea în acest sens Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016).
    56. Pentru toate aceste considerente, se apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi se propune respingerea acesteia.
    57. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au transmis Curţii Constituţionale punctele lor de vedere.
    58. În baza art. 47 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, s-a solicitat punctul de vedere al Băncii Naţionale a României cu privire la legea ce formează obiectul sesizării. Cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.202 din 19 februarie 2019, a fost transmis punctul de vedere solicitat, sub semnătura prim-viceguvernatorului Băncii Naţionale a României, domnul Florin Georgescu.
    59. În cuprinsul punctului de vedere se precizează, mai întâi, că prin scrisoarea nr. 8.161U din 11 septembrie 2017, Ministerul pentru Relaţia cu Parlamentul a solicitat opinia motivată a Băncii Naţionale a României cu privire la susţinerea sau respingerea propunerii legislative. Faţă de forma iniţiatorilor însă, Banca Naţională a României a transmis, cu Scrisoarea nr. 872/FG din 26 septembrie 2017, răspunsul conform căruia această propunere legislativă nu priveşte domeniile în care Banca Naţională a României are atribuţii, în considerarea faptului că nu aduce atingere prevederilor art. 9 care exceptează creditorii profesionişti. Cu toate acestea, forma adoptată de Senat cuprinde art. 5^1 alin. (2) ale cărui prevederi sunt aplicabile, prin formularea textelor, „creditelor ipotecare“, „creditelor imobiliare“ şi „creditelor de consum“ şi introduce astfel norme contradictorii excepţiei prevăzute la art. 9, rămasă nemodificată. Ca urmare, faţă de forma adoptată de Senat, Banca Naţională a României a transmis punctul său de vedere Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, Ministerului Finanţelor Publice şi Camerei Deputaţilor, respectiv Comisiei pentru politică economică, reformă şi privatizare, Comisiei pentru buget, finanţe şi bănci, precum şi Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi. Analiza realizată a concluzionat faptul că „stabilirea unui regim de limitare a dobânzii anuale efective (DAE) la creditele destinate consumatorilor, în mod arbitrar, nediferenţiată pe categorii de produse şi fără o fundamentare a plafoanelor respective în funcţie de produsele de creditare este de natură a produce dezechilibre în piaţa creditului şi a afecta stabilitatea financiară“. Se mai arată că Banca Naţională a României şi-a exprimat disponibilitatea de a colabora cu structurile parlamentare şi autorităţile relevante pentru o reglementare judicioasă a problematicii în discuţie, sens în care s-a transmis şi o propunere de metodologie pentru determinarea plafoanelor ce ar putea fi aplicate ratei DAE, elaborată la nivelul Băncii Naţionale a României, pornind de la modele aplicate de alte state europene şi adaptată specificului sectorului financiar-bancar românesc.
    60. Acest punct de vedere subzistă faţă de legea adoptată de Parlament, sens în care în punctul de vedere se menţionează că se reiterează „precizările indicate anterior“. Suplimentar, se evidenţiază o serie de aspecte referitoare la legea criticată şi anume faptul că aceasta cuprinde dispoziţii contradictorii şi lacunare, încalcă principii fundamentale de drept şi poate afecta grav stabilitatea financiară. Astfel, cât priveşte caracterul contradictoriu şi lacunar, se precizează că art. 5^1 alin. (2) trimite la definiţia DAE dintr-un act normativ care reglementează doar creditele oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, în timp ce limitele DAE prevăzute la lit. a)-c) vizează inclusiv creditele de consum. În acelaşi text de lege lipseşte referinţa la care se adaugă cel mult 3 puncte procentuale, iar, în lipsa unei clarificări, norma nu se poate aplica. Se face trimitere la definiţia creditelor imobiliare din Legea nr. 190/1999, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, deşi această lege nu defineşte creditele imobiliare. Textul de lege cuprinde două definiţii ale „creditelor ipotecare sau imobiliare“, respectiv trimiterea la definiţia din Legea nr. 190/1999, precum şi o definiţie de sine-stătătoare, diferită de cea la care face trimitere. În ceea ce priveşte art. 5^1 alin. (2) lit. c) se apreciază că prevederile se suprapun şi pot ajunge să fie contradictorii cu cele de la lit. a) şi b), care nu circumstanţiază limita DAE în funcţie de valoarea creditului. Se mai arată că, în opinia Băncii Naţionale a României, creditorii profesionişti aflaţi sub supravegherea acesteia sunt exceptaţi de la aplicarea dispoziţiilor actului normativ supus modificării prin art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, astfel încât nu este clar cum poate fi aplicat acestor creditori art. 5^1 din legea adoptată. Se invocă şi necorelarea dintre titlul Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 şi conţinutul legii modificatoare, inclusiv necorelarea cu alte reglementări în materie. Principiile de drept invocate ca fiind încălcate sunt principiul neretroactivităţii legii şi principiul forţei obligatorii a contractului, prin faptul că legea se aplică şi contractelor în derulare, fiind expuse pe larg argumente în acest sens, cu trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la instituţia impreviziunii. Cât priveşte afectarea stabilităţii financiare, se apreciază că adoptarea unor astfel de iniţiative legislative „are ca efect creşterea incertitudinii legislative, care poate afecta mediul de afaceri prin reconsiderarea deciziei agenţilor economici de a rămâne pe piaţa românească.“ Se arată că „legea propune plafoane stabilite în mod arbitrar, fără o fundamentare bazată pe un studiu de impact şi contrar acelor practici europene care au instituit plafoane ale dobânzii, dar au ţinut cont de trăsăturile specifice pieţei, şi care pot conduce la materializarea unor efecte nedorite.“ Se detaliază în continuare impactul maxim preconizat în privinţa acestei legi, respectiv: în cazul instituţiilor de credit, o pierdere anuală de aproximativ 625 milioane lei, din care aferentă persoanelor juridice române - 590 milioane de lei; în cazul instituţiilor financiare nebancare (IFN) veniturile din dobânzi sunt aşteptate să se diminueze cu 245 milioane lei anual, cea mai mare parte a impactului provenind din plafonarea dobânzii aferente creditelor de consum cu valori sub 3.000 euro, iar ca urmare a pierderilor înregistrate capitalul este aşteptat să scadă de la 915 milioane lei la 670 milioane lei, 4 IFN-uri vor avea capitaluri negative, pe când alte 3 instituţii financiare nebancare vor scădea sub pragul minim reglementat de 200.000 euro.
    61. În final, se subliniază că „este dificil de cuantificat impactul pe termen mediu şi lung al implementării prevederilor proiectului de lege, întrucât măsura de plafonare reprezintă o interferenţă în cadrul unor contracte de credit încheiate în mod liber între părţi, accelerând incertitudinea legislativă.“ Anexate punctului de vedere formulat, au fost transmise Curţii Constituţionale propunerea de Metodologie de stabilire a unor limite maxime ale DAE în cazul contractelor de credit încheiate între instituţiile de credit şi consumatori şi studiul referitor la Practica plafonării ratei dobânzii în UE.
    62. La dosar a fost ataşat şi Memoriul Amicus curiae adresat Curţii Constituţionale de Asociaţia Română a Băncilor, înregistrat cu nr. 1.286 din 22 februarie 2019, în care se prezintă argumente economice şi juridice vizând „impactul profund negativ al Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 asupra stabilităţii sistemului bancar din România, precum şi viciile de neconstituţionalitate ale acestei legi.“
    63. La termenul de judecată stabilit pentru data de 27 februarie 2019, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 13 martie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    64. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    65. Astfel, autorii sesizării sunt 83 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi al Uniunii Salvaţi România, titulari ai dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie, fiind un număr de cel puţin 50 de deputaţi.
    66. Obiectul sesizării se încadrează în competenţa Curţii, stabilită de textele mai sus menţionate, acesta vizând Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, adoptată de Parlament, dar nepromulgată.
    67. În ceea ce priveşte termenul de sesizare se constată că din coroborarea informaţiilor cuprinse în fişele legislative publicate pe paginile celor două Camere ale Parlamentului rezultă că legea criticată a fost adoptată în data de 19 decembrie 2018 de Camera Deputaţilor, în data de 20 decembrie a fost depusă la Secretarul general al Senatului şi, respectiv, al Camerei Deputaţilor, pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 29 decembrie 2018 a fost trimisă la promulgare. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 27 decembrie 2018, aşadar în cadrul termenului stabilit de art. 77 alin. (1) din Constituţie.
    68. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, criticată deopotrivă sub aspectul neconstituţionalităţii extrinseci şi a celei intrinseci.
    69. Dispoziţiile constituţionale invocate sunt cuprinse în art. 1 alin. (3) care consacră statul de drept şi democratic, cu referire la valoarea dreptăţii, art. 1 alin. (5) potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 15 alin. (2) care consacră principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 44 alin. (2) teza întâi, referitor la garantarea şi ocrotirea în mod egal de lege a proprietăţii private, art. 45 - Libertatea economică, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 135 alin. (1), potrivit căruia „Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă“, şi art. 141 - Consiliul Economic şi Social.
    70. Cât priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate, Curtea constată că acestea se referă, în esenţă, la lipsa motivării soluţiilor legislative propuse şi adoptate, nesolicitarea avizului Consiliului Economic şi Social, precum şi la reglementarea contradictorie, lipsită de coerenţă şi claritate, cu consecinţa încălcării, în mod corespunzător, a textelor constituţionale anterior menţionate. Analiza criticilor menţionate presupune observarea, mai întâi, a parcursului legii criticate cu evidenţierea modificărilor survenite în procedura legislativă la care autorii sesizării fac referire, urmând ca apoi Curtea să examineze, în mod distinct, susţinerile acestora.
    (1) Parcursul legislativ al Legii pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar
    71. Curtea constată că propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, semnată de un număr de 89 de deputaţi şi senatori, respectiv un deputat neafiliat, deputaţi PSD, deputaţi PNL, deputaţi UDMR, deputaţi ALDE, senatori PSD, senatori PNL, senatori UDMR, senatori ALDE, a fost înregistrată la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 30 iunie 2017.
    72. În forma iniţiatorilor, propunerea legislativă avea un articol unic, prin care se modifică şi se completează Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 cu două noi articole, art. 5^1 şi art. 5^2, cu următorul cuprins:
    "ART. 5^1
    (1) În raporturile juridice dintre consumatori şi profesionişti, inclusiv comercianţi, dobânzile penalizatoare se pot capitaliza şi produce dobânzi doar în baza unei convenţii speciale şi numai pentru depăşirea scadenţei cu mai mult de un an.
    (2) Dobânda convenţională, atât cea remuneratorie, cât şi cea penalizatoare, plătibilă conform contractului de către consumator, nu poate depăşi cu mai mult de 50% pe an dobânda legală.
    (3) Dispoziţiile alineatelor de mai sus se aplică şi în cazul în care, conform contractului, consumatorul datorează penalităţi de întârziere, majorări sau alte costuri care desemnează daunele-interesele moratorii.
    (4) Dispoziţiile art. 5 alin. 2-3 rămân aplicabile.
    ART. 5^2
    Pentru echilibrarea riscurilor contractuale, prezenta lege se aplică şi contractelor aflate în derulare la data intrării sale în vigoare. Prezenta lege intră în vigoare în termen de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României."

    73. În data de 26 februarie 2018, Senatul a adoptat propunerea legislativă în aceeaşi structură, respectiv un articol unic, prin care se introduc în Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 două noi articole, art. 5^1 şi art. 5^2, având însă un cuprins substanţial diferit de cel propus de iniţiatori, după cum urmează:
    "ART. 5^1
    (1) În raporturile juridice dintre consumatori şi profesionişti, inclusiv comercianţi, dobânzile penalizatoare pot produce dobânzi doar în baza unei convenţii speciale şi numai pentru depăşirea scadenţei cu mai mult de un an.
    (2) Dobânda efectivă anuală, astfel cum aceasta este definită prin art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, nu poate depăşi:
    a) de mai mult de 2,5 ori dobânda legală, în cazul creditelor ipotecare sau imobiliare, astfel cum sunt acestea definite de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare; pentru evitarea oricărei confuzii, este credit ipotecar sau imobiliar orice credit contractat de consumatori pe o perioadă mai mare de 10 ani, garantat cu o ipotecă asupra imobilului cumpărat, construit, reabilitat, extins sau consolidat, ori cu un alt imobil, proprietatea debitorului sau a unui terţ garant;
    b) 18% pe an, în cazul creditelor de consum; pentru evitarea oricărei confuzii, este credit de consum orice credit contractat de consumatori care nu îndeplineşte criteriile pentru a fi considerat credit ipotecar sau imobiliar, în sensul lit. a).
    (3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică şi în cazul în care, conform contractului, consumatorul datorează penalităţi de întârziere, majorări sau alte costuri care desemnează daunele-interese moratorii.
    (4) Dispoziţiile art. 5 alin. (2) rămân aplicabile.
    - Art. 5^2. - Pentru echilibrarea riscurilor contractuale, prezenta lege se aplică şi contractelor aflate în derulare la data intrării sale în vigoare."

    74. În data de 5 martie 2018, propunerea legislativă adoptată de Senat a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, iar la data de 19 decembrie 2018, după parcurgerea procedurii legislative în Camera Deputaţilor, a fost adoptată Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, cu o serie de modificări ale art. 5^1 şi art. 5^2 faţă de forma adoptată de Senat, având următorul cuprins:
    "ART. 5^1
    (1) În raporturile juridice dintre consumatori şi profesionişti, inclusiv comercianţi, dobânzile penalizatoare pot produce dobânzi doar în baza unei convenţii speciale şi numai pentru depăşirea scadenţei cu mai mult de un an.
    (2) Dobânda anuală efectivă, astfel cum aceasta este definită prin art. 3 pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, nu poate depăşi:
    a) cu mai mult de 3 puncte procentuale, în cazul creditelor ipotecare sau imobiliare, astfel cum sunt acestea definite de Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare; creditul ipotecar sau imobiliar se defineşte ca fiind orice credit contractat de consumatori pe o perioadă mai mare de 10 ani, garantat cu ipotecă asupra imobilului cumpărat, construit, reabilitat, extins sau consolidat, ori cu un alt imobil, proprietatea debitorului sau a unui terţ garant;
    b) 18% pe an, în cazul creditelor de consum; pentru evitarea oricărei confuzii, este credit de consum orice credit contractat de consumatori care nu îndeplineşte criteriile pentru a fi considerat credit ipotecar sau imobiliar, în sensul lit. a);
    c) 50% în cazul creditelor, împrumuturilor sau al oricăror alte forme de finanţare a consumatorilor, a căror valoare în lei la data contractării sau a perfectării contractelor, nu depăşeşte echivalentul sumei de 3000 de euro.
    (3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică şi în cazul în care, conform contractului, consumatorul datorează penalităţi de întârziere, majorări sau alte costuri care desemnează daunele-interese moratorii.
    (4) Dispoziţiile art. 5 alin. (2) rămân aplicabile.
    - Art. 5^2. - Pentru echilibrarea riscurilor contractuale, prezenta lege se aplică şi contractelor aflate în derulare la data intrării sale în vigoare, pentru care este îndeplinită condiţia privind impreviziunea."

    75. Curtea constată că legea astfel adoptată modifică şi completează dispoziţiile cuprinse în capitolul I al Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 - Dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, capitol care cuprinde un număr de 11 articole. În forma în vigoare, Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 are un număr de 19 articole. Aceasta modifică şi completează mai multe acte normative, cuprinzând, în mod corespunzător, încă cinci capitole, după cum urmează: capitolul II - Modificarea şi completarea Legii nr. 253/2004 privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi în sistemele de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare şi modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 9/2004 privind unele contracte de garanţie financiară, capitolul III - Modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, capitolul IV - Modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996 privind înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, capitolul V - Modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 10/2004 privind falimentul instituţiilor de credit, capitolul VI - Dispoziţii tranzitorii şi intrarea în vigoare.

    (2) Susţinerile privind încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, care consacră statul de drept şi democratic şi principiul legalităţii, cu referire la lipsa motivării legii criticate.
    76. În esenţă, argumentarea acestor susţineri vizează lipsa unei motivări „reale“ a actului normativ, sens în care se invocă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie cu raportare la prevederile Legii nr. 24/2000 cuprinse în art. 30 - Instrumentele de prezentare şi motivare, art. 31 - Cuprinsul motivării şi art. 32 - Redactarea motivării.
    77. Procedând la examinarea fişei legislative a actului normativ, în mod corespunzător la Senat şi la Camera Deputaţilor, precum şi a documentelor ataşate, disponibile în format electronic pe paginile de internet ale celor două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că propunerea legislativă este însoţită de expunerea de motive. Este astfel îndeplinită, din punct de vedere formal, cerinţa impusă de art. 30 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în sensul existenţei unui instrument de motivare. Aplicând însă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu raportare la cele ale art. 30-32 din Legea nr. 24/2000, invocate de autorii sesizării, circumscrise cerinţelor de calitate şi predictibilitate a legii impuse de textul constituţional de referinţă, Curtea constată că acestea stabilesc o serie de reguli în privinţa conţinutului instrumentului de motivare, menite să asigure o fundamentare temeinică a proiectului de lege. Or, văzând conţinutul expunerii de motive, se observă că este deficitară sub acest aspect.
    78. Astfel, expunerea de motive cuprinde două paragrafe, din a căror redactare nu rezultă cu claritate cerinţele care au reclamat intervenţia normativă. Chiar dacă se invocă o serie de insuficienţe ale reglementării în vigoare, nu se face nicio menţiune cu privire la soluţiile legislative propuse, principiile de bază şi finalitatea acestora, lipsind elementele de motivare prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 24/2000. Tot astfel, nu se prezintă impactul socioeconomic şi nici impactul asupra sistemului juridic. Nu rezultă eventuale consultări care ar sta la baza propunerii legislative. Expunerea de motive apare astfel ca un început de instrument de motivare, în sensul că prezintă o serie de deficienţe ale legislaţiei în vigoare, fără a cuprinde, în continuare, menţiuni referitoare la propunerea de modificare a legii. De asemenea, în cadrul dezbaterilor parlamentare, Raportul comun al Comisiei economice, industrii şi servicii, al Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital şi al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din 20 februarie 2018 din Senat cuprinde o serie de amendamente admise şi, respectiv, respinse, fără a se prezenta motivarea în acest sens. Deşi pe parcursul procedurii legislative propunerea iniţială a fost modificată substanţial, aşa cum s-a arătat, nu a fost şi motivată, în mod corespunzător, cu privire la soluţiile legislative propuse şi adoptate.
    79. În lipsa motivării, în sensul arătat, a legii adoptate, nu se poate cunoaşte raţiunea legiuitorului, esenţială pentru înţelegerea, interpretarea şi aplicarea acesteia. Or, explicarea clară a soluţiilor legislative propuse şi a efectelor preconizate este cu atât mai necesară, din perspectiva principiului legalităţii invocat, în condiţiile în care obiectul iniţiativei legislative în această cauză apare ca fiind pronunţat tehnic, de strictă specialitate, cu efecte pe un segment sensibil al economiei de piaţă, şi anume cel financiar-bancar, iar legea însăşi este lipsită de claritate. Sub acest aspect, art. 6 din Legea nr. 24/2000 stabileşte, în alin. (1), că „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă. Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului“, iar în alin. (2) că „Pentru fundamentarea noii reglementări se va porni de la dezideratele sociale prezente şi de perspectivă, precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare“.
    80. Caracterul sumar al instrumentului de prezentare şi motivare, precum şi lipsa de fundamentare temeinică a actelor normative au fost sancţionate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, în raport cu aceleaşi exigenţe de claritate, predictibilitate a legii şi securitate a raporturilor juridice impuse de art. 1 alin. (5) din Constituţie, cu invocarea deopotrivă a normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Astfel, de exemplu, prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea Constituţională a reţinut că „în expunerea de motive nu se regăseşte motivarea asupra niciuneia dintre soluţiile preconizate, ceea ce este contrar prevederilor constituţionale şi legale mai sus indicate“ [ale art. 29-31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (referitoare la motivarea proiectelor de acte normative, sub aspectul instrumentelor de prezentare şi motivare, precum şi al cuprinsului şi redactării motivării) şi ale art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală (...)]. Tot astfel, prin Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 11 iulie 2012, Curtea a constatat că „dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, instituie obligaţia fundamentării actelor normative. (...) Lipsa unei fundamentări temeinice a actului normativ în discuţie determină, pentru motivele arătate, încălcarea prevederilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit cărora, «În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie», precum şi ale art. 147 alin. (4) potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii.“ (pct. 2.21 şi 2.22) Faţă de obiectul iniţiativei legislative, pronunţat tehnic, de strictă specialitate, Curtea constată că şi în prezenta cauză motivarea formală, fără o temeinică fundamentare a legii criticate, afectează calitatea şi predictibilitatea sa, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    81. Pentru considerentele expuse, Curtea constată că sunt întemeiate şi criticile formulate în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi, între valorile sale, principiul dreptăţii. Fundamentarea temeinică a iniţiativelor legislative reprezintă o exigenţă impusă de dispoziţiile constituţionale menţionate, întrucât previne arbitrarul în activitatea de legiferare, asigurând că legile propuse şi adoptate răspund unor nevoi sociale reale şi dreptăţii sociale. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii sunt cerinţe ale principiului securităţii raporturilor juridice, constituind garanţii împotriva arbitrarului, iar rolul controlului de constituţionalitate este de a asigura aceste garanţii, opuse oricărei intervenţii legislative arbitrare. Astfel fiind, Curtea reţine că lipsa motivării soluţiilor legislative este de natură să aducă atingere şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul dreptăţii, în sensul argumentelor anterior prezentate.

    (3) Susţinerile privind încălcarea art. 141 coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, determinată de lipsa avizului Consiliului Economic şi Social
    82. Examinând fişa actului normativ, Curtea constată că pe pagina de internet a Senatului figurează trimiterea pentru aviz la Consiliul Legislativ şi pentru punct de vedere la Guvern, fiind ataşate, în mod corespunzător, adresele formulate către preşedintele Consiliului Legislativ (înregistrată cu nr. XXXV/4193 din 6 septembrie 2018), ministrul pentru relaţia cu Parlamentul (înregistrată cu nr. XXXV/4194 din 6 septembrie 2018) şi secretarul general al Guvernului (înregistrată cu nr. XXXV/4195 din 6 septembrie 2018). În denumirea adresei linkului unde sunt ataşate aceste trei adrese se face vorbire şi de adresa pentru aviz la Consiliul Economic şi Social, însă această adresă nu există ataşată. Tot astfel, nu a fost identificată, în cadrul acţiunilor menţionate în derularea procesului legislativ la Senat şi la Camera Deputaţilor, solicitarea avizului Consiliului Economic şi Social. Ca urmare, cu Adresa nr. 1.167 din 19 februarie 2019, s-a solicitat secretarului general al Senatului să comunice Curţii Constituţionale dacă a fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social cu privire la legea criticată, iar în caz afirmativ, să transmită o copie a acestei adrese. Secretarul general al Senatului a confirmat, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 1.234 din 21 februarie 2019, faptul că nu s-a solicitat avizul Consiliului Economic şi Social pentru această lege.
    83. Curtea reţine în acest sens că, potrivit art. 141 din Constituţie, „Consiliul Economic şi Social este organul consultativ al Parlamentului şi al Guvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare“. Potrivit art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea Consiliului Economic şi Social, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 2 octombrie 2015, cu modificările şi completările ulterioare,
    "(1) Consiliul Economic şi Social este consultat obligatoriu asupra proiectelor de acte normative iniţiate de Guvern sau a propunerilor legislative ale deputaţilor ori senatorilor. Rezultatul acestei consultări se concretizează în avize la proiectele de acte normative.
(2) Domeniile de specialitate ale Consiliului Economic şi Social sunt:
    a) politicile economice;
    b) politicile financiare şi fiscale;
    (...)
    e) protecţia consumatorului şi concurenţă loială; (…)“, iar, potrivit art. 5 lit. a) din acelaşi act normativ, „Consiliul Economic şi Social exercită următoarele atribuţii: a) avizează proiectele de acte normative din domeniile de specialitate prevăzute la art. 2 alin. (2), iniţiate de Guvern, precum şi propunerile legislative ale deputaţilor şi senatorilor, invitând iniţiatorii la dezbaterea actelor normative."

    84. În aplicarea normelor constituţionale de referinţă, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative impune, prin art. 31 alin. (3), anterior citat, ca forma finală a instrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative să facă referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al altor autorităţi avizatoare, precum Consiliul Economic şi Social. Desigur că, aşa cum se arată şi în punctul de vedere transmis de Camera Deputaţilor, nu este obligatorie şi obţinerea unui aviz, iar procedura legislativă nu poate fi obstrucţionată de pasivitatea autorităţilor avizatoare. Însă, în cauză, un astfel de aviz nu a fost solicitat. Ca urmare, având în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale citate, absenţa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social este de natură să susţină neconstituţionalitatea extrinsecă a legii, în raport de prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie.
    85. Curtea subliniază că principiul legalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, interpretat în coroborare cu celelalte principii subsumate statului de drept, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, impune ca atât exigenţele de ordin procedural, cât şi cele de ordin substanţial să fie respectate în cadrul legiferării. Regulile referitoare la fondul reglementărilor, procedurile de urmat, inclusiv solicitarea de avize de la instituţiile prevăzute de lege nu sunt însă scopuri în sine, ci mijloace, instrumente pentru asigurarea dezideratului calităţii legii, o lege care să slujească cetăţenilor, iar nu să creeze insecuritate juridică. În acelaşi sens Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 128 din 6 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 8 martie 2019, când a reţinut că „în ansamblul normelor constituţionale, dispoziţiile care cuprind reguli cu caracter procedural incidente în materia legiferării se corelează şi sunt subsumate principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, la rândul său acest principiu stând la temelia statului de drept, consacrat expres prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. De altfel, şi Comisia de la Veneţia, în raportul intitulat Rule of law checklist, adoptat la cea de-a 106-a sesiune plenară (Veneţia, 11-12 martie 2016), reţine că procedura de adoptare a legilor reprezintă un criteriu în aprecierea legalităţii, care constituie prima dintre valorile de referinţă ale statului de drept (pct. II A5). Sub acest aspect sunt relevante, între altele, potrivit aceluiaşi document, existenţa unor reguli constituţionale clare în privinţa procedurii legislative, dezbaterile publice ale proiectelor de legi, justificarea lor adecvată, existenţa evaluărilor de impact de adoptarea legilor. Referitor la rolul acestor proceduri, Comisia reţine că statul de drept este legat de democraţie prin faptul că promovează responsabilitatea şi accesul la drepturile care limitează puterile majorităţii.“ (paragraful 32)
    86. Astfel fiind, în acord cu susţinerile autorilor sesizării, Curtea constată că legea, în integralitatea sa, este neconstituţională, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 141 din Constituţie, întrucât nu au fost realizate motivarea şi fundamentarea economică, socială şi juridică a soluţiilor adoptate şi nu a fost solicitat avizul CES.
    87. Constatarea viciilor de neconstituţionalitate de natură extrinsecă mai sus arătate determină neconstituţionalitatea legii examinate, în ansamblul său. Astfel fiind, Curtea nu va mai proceda la analiza celorlalte critici formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 35, Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015, Decizia nr. 545 din 5 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 25 iulie 2006, sau, mutatis mutandis, Decizia nr. 82 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2009).
    88. Raportat la cele constatate prin prezenta decizie, în temeiul art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală şi având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine în continuare obligaţia de a constata încetarea de drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat sub acest aspect că „situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [...] are un efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări“ (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, Decizia nr. 89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 13 aprilie 2017, sau Decizia nr. 432 din 21 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 6 iulie 2018).
    89. În cazul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie respectate statuările cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de neconstituţionalitate extrinsecă constatate. Curtea reaminteşte în acest sens considerentele de principiu reţinute constant în jurisprudenţa sa, potrivit cărora forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013). Curtea a reţinut, totodată, că nicio altă autoritate publică nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept.

    90. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de 83 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi al Uniunii Salvaţi România şi constată că Legea pentru completarea Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar este neconstituţională în ansamblul său.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Prim-magistrat-asistent,
                    Marieta Safta

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016