Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 138 din 13 martie 2019  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), a sintagmei Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 138 din 13 martie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), a sintagmei "cu valabilitate permanentă" cuprinsă în art. 52 cu referire la lit. a) şi ale art. 63 lit. a) şi b) din Legea privind sistemul public de pensii

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 375 din 14 mai 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind sistemul public de pensii, obiecţie formulată de 83 de deputaţi.
    2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.713 din 21 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.304A/2018.
    3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 25 din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât norma criticată nesocoteşte atât art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 52 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii, care asigură condiţii superioare privind stabilirea dreptului la pensie unor categorii sociale de cetăţeni români, cât şi dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Codul fiscal. În acest sens se menţionează faptul că textul criticat impune salariatului, viitor titular al dreptului la pensie, plata contribuţiilor către bugetul de asigurări sociale în condiţiile în care, potrivit textelor legale antereferite, această obligaţie revine angajatorului. Efectuarea plăţii acestor contribuţii nu poate fi o condiţie în naşterea şi exerciţiul dreptului constituţional la pensie. Impunerea unei noi condiţii de validitate a dreptului la pensie, şi anume ca salariatul să realizeze plata efectivă a contribuţiilor sociale, constituie o încălcare a principiului legalităţii şi a dreptului la pensie, prevăzute de art. 1 alin. (5) şi art. 47 alin. (2) teza întâi din Constituţie. Noua reglementare legală este contrară şi art. 7 pct. 10 şi 46 şi art. 80 alin. (1) din Codul fiscal.
    4. Se mai apreciază că art. 53 din legea analizată încalcă dispoziţiile art. 16 şi art. 50 din Constituţie, întrucât reglementează un privilegiu acordat de legiuitor unei singure categorii de cetăţeni cu nevoi speciale, fără o justificare cu caracter obiectiv. Se consideră că acest privilegiu poate intra sub umbrela dispoziţiilor privind protecţia specială a persoanelor cu dizabilităţi numai în măsura în care este acordat tuturor categoriilor de persoane cu nevoi speciale, dintre care se menţionează, cu titlu exemplificativ, persoanele cu dizabilitate auditivă gravă, persoanele cu dizabilităţi locomotorii grave, persoanele cu dizabilităţi mentale grave etc. Legiuitorul nu a adus niciun argument obiectiv care să justifice excluderea acestor persoane de la dreptul de a li se reduce stagiul de cotizare cu cel puţin o treime.
    5. Se arată că protecţia specială acordată prin dispoziţiile art. 50 din Constituţie este efectivă numai prin respectarea art. 16 din Constituţie, ceea ce nu se realizează prin art. 53 din Legea privind sistemul public de pensii. Mai mult, se menţionează că prin modalitatea de reglementare sunt încălcate şi dispoziţiile art. 50 teza a doua din Constituţie, referitor la obligaţia statului de a asigura protecţia specială a persoanelor cu nevoi speciale „prin realizarea unei politici de egalitate a şanselor“.
    6. Se susţine că art. 63 lit. a) din lege contravine art. 47 alin. (2) din Constituţie. Conform textului de lege criticat, una dintre condiţiile pe care persoanele îndreptăţite trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ pentru a beneficia de pensia de invaliditate este aceea ca la data solicitării pensiei de invaliditate să fi realizat stagiul minim de cotizare de 15 ani, celelalte fiind să nu fi împlinit vârsta standard de pensionare şi să aibă capacitatea de muncă diminuată din cauza unor accidente şi boli, cu sau fără legătură cu munca. Or, prin condiţionarea acordării dreptului la pensie de invaliditate de realizarea stagiului minim de cotizare de 15 ani, se poate ajunge la situaţia discriminatorie în care o persoană care şi-a pierdut capacitatea de muncă cu o lună înaintea îndeplinirii acestei condiţii, din motive ce nu îi sunt imputabile, să nu mai beneficieze de pensia de invaliditate şi nici măcar de pensia pentru limită de vârstă, la împlinirea vârstei standard de pensionare. Se menţionează importanţa şi valenţele principiului contributivităţii pentru sistemul public de pensii, cu referire specială asupra faptului că contribuţiile realizate nu vizează numai pensia pentru limită de vârstă, ci şi toate celelalte pensii, iar obţinerea dreptului la pensie este condiţionată doar de două elemente - vârstă standard de pensionare şi întrunirea unui stagiu de cotizare minim sau complet. Cu privire la regimul juridic al pensiei de invaliditate se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 680 din 26 iunie 2012.
    7. Prin Adresa Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal din Camera Deputaţilor nr. 3b-15/08 din 10 ianuarie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 189 din 10 ianuarie 2019, a fost înaintată o „completare la sesizarea de neconstituţionalitate asupra Legii privind sistemul public de pensii (PL-x 725/2018), care formează obiectul Dosarului nr. 2.304AI/2018 din 21.12.2018“. Această completare este semnată de cei 83 de deputaţi care au semnat sesizarea de neconstituţionalitate iniţială.
    8. Cu privire la admisibilitatea completării sesizării de neconstituţionalitate se arată că aceasta se poate realiza în interiorul termenului de promulgare a legii, termen în cadrul căruia Curtea poate fi sesizată pentru efectuarea controlului a priori de constituţionalitate. Se apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate poate fi formulată înainte de promulgarea legilor în cadrul termenului de 20 de zile prevăzut de art. 77 alin. (1) din Constituţie, ca termen de promulgare a legilor, în interiorul căruia se situează completarea sesizării de neconstituţionalitate.
    9. În susţinerea admisibilităţii cererii de completare se arată că motivele prezentate în aceasta privesc încălcarea art. 1 din Constituţie, a cărui nerespectare a fost motivată în sesizarea de neconstituţionalitate care formează obiectul Dosarului nr. 2.304A/2018. Se reiterează faptul că legea criticată reprezintă un nou act normativ în domeniul sistemului public de pensii, care, potrivit iniţiatorilor, îşi propune ca din sistemul de pensii din România să fie eliminate inechităţile dintre beneficiarii sistemului, atât între genuri, cât şi pentru fiecare tip de gen, precum şi dintre categorii de persoane care au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii de muncă şi cu un nivel de salarizare relativ similar, indiferent de anul pensionării. Se subliniază importanţa dreptului la pensie şi necesitatea ca legislaţia din domeniu să respecte toate garanţiile şi exigenţele oferite de Constituţie cetăţenilor, motiv pentru care se detaliază o serie de alte dispoziţii ce ridică probleme din punctul de vedere al conformităţii lor cu Constituţia, în special din perspectiva respectării art. 1 din Constituţie, precum şi a altor norme din Legea fundamentală.
    10. Se arată că art. 28 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) din legea analizată încalcă art. 1 alin. (4) şi (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se arată că, potrivit acestui text legal, printre categoriile de locuri de muncă în condiţii speciale se numără şi cele din unităţile prevăzute în anexa nr. 3, care cuprinde o listă cu 75 de unităţi şi datele lor de identificare. În conformitate cu art. 28 alin. (2) şi (3) din lege, alte locuri de muncă în condiţii speciale se pot stabili prin lege, iar metodologia şi criteriile de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale se stabilesc prin hotărâre a Guvernului. Din 5 în 5 ani, locurile de muncă în condiţii speciale sunt supuse procedurii de reevaluare a încadrării în condiţii speciale, procedură stabilită prin hotărâre a Guvernului. Se arată că, în prezent, reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale din unităţile la care face trimitere anexa nr. 3 se face conform dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 924/2017.
    11. În privinţa textului legal antereferit se susţine că legiuitorul a instituit o măsură discriminatorie faţă de societăţile şi, implicit, faţă de angajaţii care desfăşoară activităţi în aceleaşi condiţii, dar cărora locurile de muncă nu le pot fi încadrate drept locuri de muncă în condiţii speciale. În condiţiile în care, potrivit art. 28 alin. (2) din legea analizată, alte locuri de muncă în condiţii speciale pot fi stabilite prin lege, se concluzionează în sensul că nu există mecanisme care să permită cetăţenilor aflaţi în aceeaşi situaţie să beneficieze de un tratament egal, drept care se încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea nu s-a pronunţat asupra aspectului învederat, respectiv cu privire la situaţia discriminatorie creată ca urmare a instituirii prin lege a unei liste cuprinzând unităţi care au locuri de muncă în situaţii speciale, în condiţiile în care alţi angajaţi care prestează o muncă în condiţii similare nu au posibilitatea legală a încadrării similare a respectivelor locuri de muncă.
    12. Se mai indică faptul că reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale se realizează printr-un act administrativ, astfel că eliminarea unei unităţi din categoria celor cu locuri de muncă în condiţii speciale echivalează cu o modificare adusă anexei nr. 3 la lege. O atare prevedere este contrară principiului separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie şi principiului ierarhiei actelor normative, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. De asemenea, dreptul Guvernului de a stabili metodologia şi criteriile de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, prevăzut de art. 28 alin. (2) teza întâi din lege, contravine art. 1 alin. (4) din Constituţie, pentru că se ajunge la stabilirea de către Guvern a altor locuri de muncă în condiţii speciale faţă de cele prevăzute de lege. Mai mult, se arată că norma este neclară, deoarece prevede că aceste alte locuri de muncă în condiţii speciale se stabilesc prin lege. Se apreciază că legiuitorul ar fi trebuit să instituie un mecanism general de stabilire a locurilor de muncă în condiţii speciale sau să reglementeze acest aspect de o manieră generală, în condiţiile atribuirii competenţei Guvernului de a stabili metodologia şi criteriile de încadrare a acestora, fără a enumera în mod limitativ, într-o anexă la lege, anexă care are aceeaşi forţă juridică cu cea a actului normativ cu care face corp comun, o listă în care sunt enumerate în mod limitativ unităţi economice.
    13. Se arată că art. 98 alin. (2) din legea analizată încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât stabileşte că, dacă cererea pensionarului este considerată ca fiind neîntemeiată, casa teritorială de pensii nu emite o decizie de respingere a cererii de revizuire, ci soluţionează această cerere potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor. O atare reglementare este de neconceput din moment ce dreptul la pensie şi, implicit, cuantumul acesteia reprezintă un drept fundamental prevăzut de art. 47 din Constituţie, distinct de art. 51 din Legea fundamentală. Se ajunge la situaţia în care actul emis de casa teritorială de pensii să fie sustras jurisdicţiei asigurărilor sociale; se face referire în acest sens şi la art. 141 din legea criticată. Prin urmare, având în vedere natura cererii de emitere a unei decizii de revizuire, se impunea păstrarea competenţei secţiilor specializate în soluţionarea cauzelor privind conflicte de muncă şi asigurări sociale ale tribunalelor şi curţilor de apel. Se mai indică faptul că termenele de contestare a actelor casei teritoriale de pensii sunt diferite în legea criticată (30 de zile) şi în Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 (45 de zile), fapt ce generează un tratament juridic diferit al pensionarilor în funcţie de aprecierea caselor teritoriale de pensii a cererilor de emitere a unor decizii de revizuire ca fiind întemeiate sau nu. Acest tratament juridic diferenţiat, nejustificat obiectiv şi raţional, este contrar art. 16 alin. (1) din Constituţie. Totodată, lipsa de corelare a acestei dispoziţii legale cu art. 141 lit. b) şi f) din legea analizată este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    14. Se susţine că art. 135 din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu rezultă cu claritate dacă legea analizată introduce un nou tip de sancţiune principală reprezentată de „punctul-amendă“ sau această sintagmă reprezintă modalitatea de stabilire a cuantumului sancţiunii principale a amenzii. Se fac trimiteri la art. 8 alin. (4) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016.
    15. Se susţine că art. 139 din legea analizată încalcă art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 52 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu reglementează posibilitatea justiţiabilului de a se îndrepta împotriva refuzului de soluţionare a cererii de către casele teritoriale de pensii a unei cereri pentru emiterea deciziei de pensie în sensul art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. În condiţiile în care legea criticată a eliminat procedura administrativă prealabilă de examinare a deciziilor supuse contestării, procedură obligatorie, fără caracter jurisdicţional, norma este una lipsită de claritate în privinţa instanţei competente a soluţiona acţiunea formulată pentru depăşirea termenului de răspuns la o cerere de pensionare sau pentru lipsa unui asemenea răspuns. Se face trimitere la art. 141 lit. f) din lege şi se concluzionează în sensul că nu rezultă cu claritate dacă plângerea cu privire la lipsa unui răspuns la cererea de emitere a unei decizii de pensionare sau la depăşirea termenului de răspuns este de competenţa instanţei de contencios administrativ sau de competenţa secţiei specializate a tribunalului, potrivit art. 141 din lege.
    16. Se mai arată că dispoziţiile art. 139 din legea analizată intră în vigoare în termen de 3 zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Acestea elimină procedura administrativă prealabilă obligatorie, iar în lipsa unor măsuri conexe de suplimentare a schemei de personal a instanţelor judecătoreşti competente în materia litigiilor de asigurări sociale, atât cu judecători, cât şi cu personal auxiliar, norma conduce la o aglomerare semnificativă a acestora, având în vedere competenţa stabilită prin art. 141 din aceeaşi lege. O asemenea dispoziţie aduce atingere dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei.
    17. Se susţine că art. 145 alin. (3) din legea analizată încalcă art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi (3), art. 47 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, textul criticat dispune amânarea realizării drepturilor beneficiarilor dreptului la pensie prin prelungirea termenului de soluţionare a contestaţiilor cu 3 ani de la data de întâi a lunii următoare celei în care se publică legea în Monitorul Oficial al României, Partea I, moment de la care beneficiarii dreptului la pensie se pot adresa instanţei de judecată, ceea ce afectează însăşi substanţa dreptului la pensie, contravenind astfel prevederilor art. 47 alin. (2) din Constituţie. Cu privire la scopul pensiei este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 956/2012, apreciindu-se că soluţia legislativă criticată încalcă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi, implicit, art. 147 alin. (4) din Constituţie. Se arată că accesul la instanţă devine unul iluzoriu, fiind afectată substanţa acestuia; se încalcă, astfel, art. 21 alin. (3) din Constituţie.
    18. Se mai indică faptul că titularii dreptului de pensie ale căror contestaţii formulate împotriva deciziilor de pensie au rămas nesoluţionate la data intrării în vigoare a legii criticate sunt discriminaţi în raport cu cei ale căror contestaţii au fost soluţionate potrivit legii aflate în vigoare, printr-un criteriu nejustificat obiectiv şi raţional, cel al modalităţii de soluţionare a contestaţiilor. Astfel, potrivit art. 150 alin. (4) din legea aflată în vigoare, termenul de soluţionare a unei contestaţii de către Comisia Centrală de Contestaţii este de 45 de zile de la data înregistrării acesteia, în timp ce termenul de soluţionare a contestaţiilor nesoluţionate până la intrarea în vigoare a legii criticate este de 3 ani. Se încalcă, astfel, art. 16 alin. (1) din Constituţie.
    19. Se susţine că art. 165 din legea analizată încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât se aplică numai drepturilor stabilite. Or, litigiile cu privire la drepturile ce fac obiectul legii pot viza atât existenţa sau inexistenţa, cât şi întinderea acestora. Neclaritatea sintagmei menţionate rezidă în faptul că nu se înţelege fără echivoc faptul că dispoziţia vizează toate litigiile, atât cele cu privire la întinderea unui drept deja recunoscut, cât şi cele care au ca obiect însăşi recunoaşterea dreptului. Se poate ajunge, astfel, şi la interpretarea conform căreia litigiile în care nu a fost stabilit un drept ce face obiectul legii deduse controlului de constituţionalitate, în sensul existenţei acestuia, nu sunt vizate de art. 165, caz în care li se va aplica legea nouă, aspect ce pune în discuţie şi incidenţa art. 15 alin. (2) din Constituţie care consacră principiul neretroactivităţii legii.
    20. Se susţine că art. 182 lit. c) încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât se referă la texte legale [art. 148 alin. (2), art. 157 alin. (2) şi (5)], care trimit la alte texte legale [art. 13 lit. a), art. 157 alin. (1) şi art. 126 alin. (3)] care nu vor face parte din fondul activ al legislaţiei la momentul intrării în vigoare a textelor legale iniţial menţionate, ceea ce este de natură a încălca art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la calitatea legii. De asemenea se fac trimiteri la art. 50 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 şi la deciziile Curţii Constituţionale nr. 26 din 18 ianuarie 2012 şi nr. 654 din 17 octombrie 2017, paragraful 40.
    21. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.
    22. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
    23. În ceea ce priveşte completarea sesizării de neconstituţionalitate se consideră că cererea este inadmisibilă, deoarece motivele detaliate în completare nu privesc, aşa cum susţin autorii sesizării, numai încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie a cărui nerespectare a fost motivată în sesizarea iniţială ce face obiectul Dosarului nr. 2.304A/2018, ci şi alte prevederi constituţionale la care nu s-a făcut referire iniţial, respectiv art. 1 alin. (4), art. 21, art. 52, art. 147 din Constituţie.
    24. În ceea ce priveşte prevederile art. 25, art. 28 alin. (1) lit. d) şi alin. (2), art. 98 alin. (2), art. 135, art. 139 alin. (1), art. 145 alin. (3), art. 165, art. 182 lit. c) din Legea privind sistemul public de pensii se apreciază că acestea sunt precise, neechivoce şi instituie norme clare a căror aplicare nu permite arbitrarul sau abuzul, cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Constituţie.
    25. Legea supusă controlului constituţionalităţii respectă şi îndeplineşte cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel încât destinatarii să îşi adapteze în mod corespunzător conduita. În acest sens se fac referiri la Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012.
    26. În mod punctual, cu privire la dispoziţiile art. 28 din lege, se arată că acestea reglementează cadrul legislativ, precum şi o nouă procedură de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale. În acest sens, prin mecanismul general de stabilire a locurilor de muncă în condiţii speciale, Comisia pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale verifică şi avizează, în mod permanent, încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale. Principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie nu exclude lipsa unui mecanism de control între puterile statului, ci, dimpotrivă, presupune existenţa unui control reciproc, precum şi realizarea unui echilibru de forţe între acestea.
    27. Potrivit art. 25 alin. (1) din legea criticată, „Contribuabilii la sistemul public de pensii sunt cei care datorează şi plătesc, după caz, contribuţia de asigurări sociale, conform Codului fiscal“, or, autorii sesizării dau o interpretare eronată textului, deoarece prin sintagma „datorează şi plătesc“ nu se înţelege colectarea contribuţiilor şi virarea acestora, ci se precizează subiectul obligaţiei fiscale, deci textul vizat vine în completarea dispoziţiilor Codului fiscal şi nu încalcă aceste dispoziţii. Se mai indică faptul că autorii sesizării precizează, de asemenea, că prin acest text se adaugă „noi condiţii de validitate a dreptului de pensie, în afara celor existente“ prin introducerea „condiţiei de plată efectivă“ a contribuţiilor sociale. Or, textul se referă la subiecţii obligaţiei fiscale, şi nu la plătitorii de salarii, adică angajatorii care au obligaţia de a calcula, reţine şi vira aceste contribuţii conform legislaţiei în vigoare.
    28. Cu privire la dispoziţiile art. 98 alin. (2) din legea analizată se apreciază că acestea sunt constituţionale, prin prisma art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, fiind corelate cu dispoziţiile art. 141 lit. f), respectiv: „Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: […] f) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi.“
    29. Cu privire la dispoziţiile art. 53, art. 98 alin. (2) şi art. 145 alin. (3) din lege se arată că modificările prevăzute pentru sistemul de pensii din România au în vedere exact eliminarea inechităţilor dintre beneficiarii sistemului, respectiv atât între genuri, cât şi pentru fiecare tip de gen, precum şi dintre categorii de persoane care au desfăşurat activitatea în aceleaşi condiţii de muncă şi cu un nivel de salarizare relativ similar, indiferent de anul pensionării. Totodată, se fac referi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 19 noiembrie 1996 şi la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 iulie 1968, pronunţată în Cauza „Aspecte privind regimul lingvistic în şcolile belgiene“ împotriva Belgiei, menţionându-se că principiul general al egalităţii, reglementat de art. 16 din Constituţie, se referă la o egalitate juridică formală şi nu la o egalitate de condiţii, că acesta nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite şi că autorităţile naţionale competente se găsesc adesea în faţa unor situaţii sau probleme a căror diversitate reclamă soluţii juridice diferite, iar unele inegalităţi de drept nu urmăresc decât să corecteze anumite ilegalităţi de fapt.
    30. Se concluzionează în sensul că nu se poate reţine critica privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 16 şi art. 50 din Constituţie.
    31. Cu privire la critica de neconstituţionalitate adusă art. 63 lit. a), art. 145 alin. (3) din legea analizată se arată că aceste dispoziţii nu încalcă art. 47 alin. (2) din Constituţie cu privire la dreptul la pensie. Se menţionează că aceste prevederi constituţionale au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale în sensul că acordă în exclusivitate legiuitorului atribuţia de a stabili condiţiile şi criteriile de acordare a acestor drepturi, inclusiv modalităţile de calcul al cuantumului lor. Legiuitorul, în considerarea unor schimbări intervenite în posibilităţile de acordare şi dimensionare a drepturilor de asigurări sociale, poate modifica, ori de câte ori consideră că este necesar, criteriile de calcul al cuantumului acestor drepturi, dar cu efecte numai pentru viitor.
    32. Noua lege redefineşte gradele de invaliditate, pentru a da posibilitatea desfăşurării unor activităţi profesionale şi pentru a permite cumulul pensiei de invaliditate cu venituri din alte activităţi. De asemenea, dreptul la pensie de invaliditate este recunoscut în exclusivitate numai persoanelor care au realizat cel puţin stagiul minim de cotizare în sistem, urmând ca celor care nu îndeplinesc această condiţie să li se acorde beneficii în temeiul legislaţiei din domeniul asistenţei sociale. Totodată, pensia de invaliditate este o categorie de pensie care nu se acordă definitiv, aceasta fiind condiţionată de afectarea temporară a capacităţii de muncă a persoanei. Prin urmare, ţine de opţiunea liberă a legiuitorului stabilirea condiţiilor şi criteriilor de acordare a acestor drepturi. În acest sens se fac referiri la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 iunie 1979 şi 6 decembrie 2007, pronunţate în cauzele Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Beian împotriva României, paragraful 59, în accepţiunea cărora pe baza art. 14 din Convenţie o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă“, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim“ sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat“. În acelaşi sens sunt invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 736 din 24 octombrie 2006 şi nr. 919 din 1 noiembrie 2012.
    33. Cu privire la art. 139 alin. (1) şi art. 145 alin. (3) din legea analizată se arată că nu încalcă art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie. Se susţine că sub aspectul garanţiilor pe care le consacră, dispoziţiile art. 21 din Constituţie se corelează cu cele ale art. 1 alin. (4), referitoare la separaţia puterilor în stat, art. 24, referitor la dreptul la apărare, art. 52, referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 124-130, referitoare la instanţele judecătoreşti, precum şi cu art. 142-146, referitoare la Curtea Constituţională. Acest text constituţional, prin generalitatea formulării sale, permite oricărei persoane fizice sau juridice accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau oricărei libertăţi şi a oricărui interes legitim, în mod concret şi efectiv, în sensul ca justiţiabilul să beneficieze de posibilitatea clară şi concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale, şi fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă, însă, că accesul liber la justiţie este un drept absolut, ci, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mai multe decizii (a se vedea Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, şi Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit), dreptul de acces la justiţie poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiţie necesită, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp şi spaţiu, în funcţie de nevoile şi resursele de care dispune comunitatea.
    34. Gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie, însă, suficient pentru a asigura accesul individual la instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. În acest sens se fac referiri la Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006, prin care s-a statuat că „dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere“.
    35. Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în mai multe cazuri, că nu poate fi un legiuitor pozitiv; or, în speţa de faţă, se apreciază că nu sunt încălcate decizii ale Curţii şi, implicit, prevederile art. 147 alin. (4) cu referire la efectele general obligatorii şi pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale.
    36. Prin urmare, se concluzionează în sensul că dispoziţiile Legii privind sistemul public de pensii sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16, art. 21 alin. (1) şi (3), art. 47 alin. (2), art. 50, art. 52 alin. (1), precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
    37. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
    38. La dosarul cauzei, Asociaţia Nevăzătorilor din România, cu sediul în Bucureşti, a depus, în calitate de amicus curiae, un memoriu cu privire la critica de neconstituţionalitate adusă art. 53 din Legea privind sistemul public de pensii.
    39. Curtea, la termenul de judecată din 13 februarie 2019, a amânat dezbaterile pentru data de 27 februarie 2019 şi, ulterior, pentru data de 13 martie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    40. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
    41. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea privind sistemul public de pensii. Curtea, analizând obiecţia de neconstituţionalitate, fără a lua în considerare completarea depusă la aceasta, inadmisibilă în sine, astfel cum se va arăta mai jos, constată că sunt criticate din punctul de vedere al constituţionalităţii lor dispoziţiile art. 25 alin. (1), art. 53, art. 63 lit. a) din Legea privind sistemul public de pensii. Curtea observă, însă, că, în realitate, nu se contestă în mod direct art. 53 din lege, ci faptul că beneficiul acordat de acesta nu este reglementat şi în privinţa altor persoane cu handicap grav; or, textul în cauză este art. 52 lit. a) din lege. De asemenea s-a indicat ca fiind obiect al controlului art. 63 lit. a) din lege, însă, în realitate, critica de neconstituţionalitate vizează stagiul de cotizare reglementat de art. 63 lit. b) din lege, şi nu vârsta de pensionare în cazul pensiei de invaliditate. Prin urmare, Curtea reţine drept obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile art. 25 alin. (1), sintagma „cu valabilitate permanentă“ cuprinsă în art. 52 cu referire la lit. a), precum şi dispoziţiile art. 63 lit. b) din lege, care au următorul cuprins:
    - Art. 25 alin. (1): „(1) Contribuabilii la sistemul public de pensii sunt cei care datorează şi plătesc, după caz, contribuţia de asigurări sociale, conform Codului fiscal.“;
    – Art. 52 lit. a):
    "Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute în anexa nr. 5, în funcţie de gradul de handicap, dovedit cu certificat de încadrare în grad şi tip de handicap cu valabilitate permanentă, în condiţiile Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează:
    a) indiferent de vârstă, dacă au realizat, în condiţii de handicap grav, cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare.“; "

    – Art. 63 lit. b):
    "Pensia de invaliditate se cuvine persoanelor care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
    b) au realizat, la data solicitării pensiei de invaliditate, stagiul minim de cotizare de 15 ani.“; "


    42. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 47 alin. (2) privind dreptul la pensie, art. 50 privind protecţia persoanelor cu handicap şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale, acest din urmă text din Constituţie fiind reţinut în motivarea sesizării formulate ca urmare a invocării Deciziei nr. 680 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 august 2012.
    (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate
    43. Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate formulată îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de un număr de 83 de deputaţi.
    44. Cu privire la termenul în care a fost sesizată, Curtea constată că legea a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Camera decizională, Camera Deputaţilor, la data de 19 decembrie 2018 şi a fost depusă pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii la data de 20 decembrie 2018. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată şi înregistrată la Curtea Constituţională în data de 21 decembrie 2018. Aşadar, Curtea, sub acest aspect, a fost legal sesizată, şi anume în interiorul termenului de protecţie prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu referire la termenul de 2 zile.
    45. Cu privire la „completarea“ adusă obiecţiei de neconstituţionalitate la data de 10 ianuarie 2019, Curtea reţine că aceasta a fost depusă direct la sediul Curţii Constituţionale de către un reprezentant al deputaţilor semnatari şi că a fost semnată de exact aceiaşi deputaţi care au semnat obiecţia de neconstituţionalitate din data de 21 decembrie 2018. Or, în procedura controlului a priori de constituţionalitate obiecţia de neconstituţionalitate depusă nu poate fi ulterior completată, Curtea fiind învestită în limitele sesizării de neconstituţionalitate formulate. În consecinţă, cererea formulată de completare a sesizării iniţiale este inadmisibilă. Mai mult, înscrisul depus nu cuprinde, în realitate, o veritabilă completare a sesizării de neconstituţionalitate, întrucât nu dezvoltă criticile de neconstituţionalitate deja formulate, ci conţine altele noi. În acest context, Curtea reţine că o nouă obiecţie de neconstituţionalitate putea fi formulată în termenul legal numai de deputaţii care nu au semnat obiecţia de neconstituţionalitate iniţial depusă [a se vedea şi Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 40].

    (2) Parcursul legislativ al legii analizate
    46. Legea privind sistemul public de pensii a fost iniţiată de Guvernul României. La data de 26 noiembrie 2018, legea a fost adoptată de plenul Senatului [pentru = 81, împotrivă = 12, abţineri = 8]. La data de 19 decembrie 2018, legea a fost adoptată de plenul Camerei Deputaţilor [pentru = 193, împotrivă = 1, abţineri = 14, nu au votat = 4]. La data de 20 decembrie 2018, legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi Senatului şi anunţată în plenul acestora, pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii. La data de 21 decembrie 2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezenta obiecţie de neconstituţionalitate.

    (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate
    47. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate în privinţa art. 25 alin. (1) din lege, Curtea constată că pot fi contribuabili la sistemul public de pensii atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, având în vedere că, potrivit art. 3 lit. c) din lege, contribuabilul se defineşte ca „persoana fizică sau juridică ce plăteşte contribuţii de asigurări sociale sistemului public de pensii, conform prezentei legi“. Prin urmare, noţiunile „plăteşte“ sau „plătesc“ se referă la obligaţia de plată în sensul că această contribuţie poartă asupra patrimoniului acelor persoane, şi nu în sens de efectuare a plăţii, ca operaţiune tehnică. Potrivit art. 146 alin. (1) din Codul fiscal, „Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajatori sau sunt asimilate acestora au obligaţia de a calcula şi de a reţine la sursă contribuţia de asigurări sociale datorată de către persoanele fizice care obţin venituri din salarii sau asimilate salariilor“.
    48. Aşadar, a datora şi a plăti, pe de o parte, iar a calcula şi a reţine la sursă, pe de altă parte, sunt noţiuni diferite care indică faptul că această contribuţie este datorată de asigurat („se datorează“) şi poartă asupra venitului realizat de acesta („se plăteşte“), însă determinarea cuantumului contribuţiei, reţinerea ei la sursă, care implică obligaţia de a efectua plata în contul bugetului asigurărilor sociale de stat, revin angajatorului. Totuşi, deşi intenţia legiuitorului poate fi înţeleasă, limbajul folosit în legea supusă controlului de constituţionalitate este unul impropriu, în sensul că noţiunea de „plăteşte“ este folosită atât în privinţa subiectului de drept din venitul căruia se prelevează contribuţia [art. 3 lit. c), art. 25 alin. (1)], cât şi în privinţa subiectului de drept care reţine şi virează contribuţia [art. 3 lit. a), art. 35 alin. (1)]. Prin urmare, având în vedere domeniul atât de sensibil, cel al pensiilor publice, legiuitorul trebuie să dea dovadă de o rigoare mai mare şi să folosească termeni cu un contur juridic bine stabilit; acesta trebuie să facă distincţia între subiectul de drept titular al obligaţiei de plată a contribuţiei şi subiectul de drept care efectuează plata propriu-zisă. De aceea, termenii nu trebuie folosiţi amalgamat, ci distinct, pentru că fiecăruia i se ataşează un anumit conţinut juridic. Prin urmare, fiecare operaţiune juridică trebuie determinată prin termeni şi noţiuni distincte, pentru a nu exista o suprapunere între sferele lor de cuprindere.
    49. Chiar dacă şi dispoziţiile în vigoare ale art. 3 lit. a) şi d), art. 27 alin. (1) şi ale art. 39 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010, corespondente ale celor antereferite, folosesc o terminologie, de asemenea, inconstantă, aceasta nu constituie un motiv pentru a constata constituţionalitatea textului criticat; Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că legiuitorul trebuie să se raporteze la reglementările ce reprezintă un reper de claritate, precizie şi previzibilitate, iar erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice (Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 32).
    50. Cu privire la exigenţele constituţionale referitoare la calitatea actelor normative, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, a statuat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conţinutul normei juridice despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, din care se reţine, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 316 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 23.
    51. Cu privire la deficienţele redacţionale ale actelor normative, Curtea a statuat că în măsura în care acestea vizează lipsa de acurateţe a exprimării nu sunt de natură să imprime actului normativ în cauză un caracter imprevizibil, întrucât destinatarii acestuia, având în vedere calitatea lor (parlamentari), pot cu uşurinţă determina sensul dispoziţiei normative (Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 februarie 2018, paragraful 47).
    52. Or, în cazul de faţă, pe de o parte, conţinutul normei juridice vizează titularul obligaţiei de plată a contribuţiei de asigurări sociale, care se deosebeşte în mod fundamental de titularul obligaţiei de efectuare a plăţii/virare a contribuţiei de asigurări sociale, iar, pe de altă parte, domeniul în care intervine este cel al contribuţiei de asigurări sociale, un domeniu de o importanţă deosebită, aflat în corelaţie directă cu dreptul la pensie, prevăzut de art. 47 alin. (2) din Constituţie, şi cu bugetul asigurărilor sociale de stat, care, potrivit art. 138 din Constituţie, este parte a bugetului public naţional. Realizarea plăţilor acestei contribuţii asigură ritmicitatea încasărilor la acest buget, plata pensiilor, precum şi alimentarea pilonului II de pensii [a se vedea art. 42 alin. (3) din Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 18 iulie 2007, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia „Contribuţia la fondul de pensii se constituie şi se virează împreună şi în aceleaşi condiţii stabilite prin Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru contribuţia individuală de asigurări sociale“].
    53. De asemenea, numărul destinatarilor legii este foarte mare, privind pe fiecare angajat şi angajatorul acestuia, iar calitatea destinatarilor legii variază, astfel încât şi gradul lor de înţelegere a prevederilor acesteia este diferit. Astfel, dacă pentru un angajator aspectele criticate nu relevă nicio dificultate, alţi angajatori vor avea dificultăţi de interpretare şi, în măsura în care nu vor recurge la consultanţă de specialitate, ar putea aplica norma în mod greşit. Având în vedere că textul criticat se adresează unui număr foarte mare de persoane fizice şi juridice, trebuie să se caracterizeze prin rigoare şi acurateţe. Or, norma, astfel cum este redactată, are un caracter interpretabil prin prisma calităţii destinatarilor săi şi are potenţial ridicat de a crea o tulburare însemnată a întregului mecanism al încasării contribuţiilor la bugetul de asigurări sociale. Astfel, legiuitorul trebuie să clarifice aceste aspecte confuze din punct de vedere terminologic încă înainte de intrarea în vigoare a legii, pentru a se evita caracterul echivoc al legii; se impune, astfel, exigenţa ca legiferarea să fie realizată într-un mod care să imprime un plus de claritate, precizie şi previzibilitate a textului. Prin urmare, având în vedere importanţa conţinutului textului criticat, a domeniului în care intervine şi numărul/calitatea destinatarilor săi, art. 25 alin. (1) din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
    54. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la art. 52 lit. a) din lege, Curtea observă că gradele de handicap, potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2008, cu modificările şi completările ulterioare, sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav, iar conform art. 86 alin. (2) din aceeaşi lege tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.
    55. Art. 53 din lege stabileşte că titularul beneficiului acordat de legiuitor este persoana cu deficienţă vizuală gravă. Se observă că sintagma „deficienţă vizuală gravă“ nu vizează, în mod direct, un anumit grad de handicap, ci indică tipul de deficienţă, precum şi caracterul său grav. Totuşi, este evident că nu este îndeajuns o simplă constatare de acest gen, ci este necesară atestarea prin certificat emis de către comisiile de evaluare în grad şi tip de handicap. Astfel, sintagma analizată se referă la gradul de handicap grav şi tipul de handicap vizual, atestate prin certificatul emis în mod corespunzător de către autorităţile publice.
    56. Cu privire la acordarea acestui beneficiu, Curtea constată că art. 47 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000, cu modificările şi completările ulterioare (abrogată în prezent, prin Legea nr. 263/2010), prevedea că „Asiguraţii nevăzători beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare prevăzut de lege“, iar art. 59 din Legea nr. 263/2010 prevede că „Nevăzătorii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare“. În raport cu această ultimă reglementare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 16 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 19 noiembrie 2015, pronunţată în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, a statuat că „noţiunea de «nevăzător» se referă exclusiv la cecitatea absolută“. Prin urmare, în prezent, noţiunea desemnează numai persoana încadrată în gradul de handicap grav, tipul de handicap vizual, cu pierderea totală a vederii. În consecinţă, prin noul text, legiuitorul a renunţat la noţiunea de nevăzător şi a înlocuit-o cu o sintagmă care vizează numai gradul de handicap grav şi tipul de handicap vizual.
    57. Legiuitorul a modificat şi art. 52 lit. a) din lege, în sensul că persoana având gradul de handicap grav, indiferent de vârstă, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă dacă certificatul de încadrare în grad şi tip de handicap are valabilitate permanentă şi dacă a realizat cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare. Prin urmare, diferenţierea dintre persoana cu handicap vizual grav şi cea cu handicap grav de altă natură pare, la o primă vedere, că este dată de termenul de valabilitate a certificatului de încadrare. Astfel, persoana cu handicap vizual grav poate beneficia de pensie pentru limită de vârstă, indiferent de vârstă, dacă a realizat în aceste condiţii cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare, indiferent de termenul de valabilitate al certificatului, în timp ce persoana cu handicap grav de altă natură, indiferent de vârstă, numai dacă a realizat o treime din stagiul complet de cotizare, în condiţiile existenţei unui certificat de încadrare în grad şi tip de handicap cu valabilitate permanentă.
    58. Prin urmare, toate persoanele încadrate în gradul de handicap grav beneficiază de un tratament juridic similar, în sensul că pensia pentru limită de vârstă nu este condiţionată de o anumită vârstă, ci numai de realizarea în aceste condiţii a cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare. Legiuitorul a acordat această facilitate tuturor persoanelor care deţin un certificat de încadrare în grad de handicap grav, indiferent de tipul acestuia, cu valabilitate permanentă [art. 87 alin. (1^1) din Legea nr. 448/2006 prevede: „Pentru persoanele cu handicap a căror afecţiune a generat deficienţe funcţionale şi/sau structural-anatomice într-un stadiu ireversibil şi care nu pot urma programe de recuperare, Comisia de evaluare va stabili un termen permanent de valabilitate a certificatului fără a fi necesară prezentarea acestora la reevaluările periodice]. Deşi la o primă vedere pare că legiuitorul a acordat acest beneficiu persoanelor încadrate în grad şi tip de handicap vizual grav independent de termenul de valabilitate şi că diferenţierea între cele două categorii de persoane cu handicap grav este dată de termenul de valabilitate a certificatului, în realitate, se constată că handicapul vizual grav este, de principiu, ireversibil, ceea ce implică un termen permanent de valabilitate a certificatului. Prin urmare, legiuitorul a aplicat acelaşi tratament juridic persoanelor cu handicap grav, care a generat deficienţe ireversibile.
    59. Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale interzic tratamentul discriminatoriu, definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de exemplu, în Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, paragraful 175, drept tratament diferenţiat, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, al persoanelor aflate în situaţii relevant similare. Cu alte cuvinte, verificarea conformităţii acţiunii statale cu cele două standarde, art. 16 alin. (1) din Constituţie şi art. 14 din Convenţie, presupune, în mod necesar, că respectivele categorii de subiecte se află în situaţii analoage sau relevant similare (a se vedea, exemplificativ, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 iulie 2010, pronunţată în Cauza Clift împotriva Regatului Unit, paragraful 66). Cu referire la semnificaţia acestor termeni, Curtea Europeană a mai arătat, în hotărârea precitată, că „cerinţa de a demonstra existenţa unei «poziţii analoage» nu implică faptul că trebuie să existe identitate între ceea ce se compară. Autorul plângerii trebuie să demonstreze că, având în vedere natura specifică a acesteia, se află într-o situaţie similară cu a altora, care au fost trataţi în mod diferit“ (a se vedea în sensul celor arătate, Decizia Curţii Constituţionale nr. 632 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 995 din 26 noiembrie 2018, paragraful 26).
    60. Curtea a arătat că art. 50 din Constituţie consacră dreptul persoanelor cu handicap de a se bucura de o protecţie specială, sens în care statul trebuie să asigure realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament al handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap la viaţa comunităţii. Pentru a da eficienţă acestei norme constituţionale, legiuitorul a reglementat un ansamblu de drepturi şi măsuri puse la dispoziţia persoanelor cu handicap pentru a facilita integrarea şi incluziunea socială a acestora, având în vedere tocmai statutul lor special (a se vedea Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014, paragraful 21). Totodată, prin Decizia nr. 632 din 9 octombrie 2018, paragraful 23, Curtea a subliniat că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie nu sunt incompatibile cu cele ale art. 50 din Constituţie care oferă o protecţie specială unei anumite categorii de titulari de drepturi fundamentale, respectiv persoanele cu handicap.
    61. În aceste condiţii, Curtea reţine, raportat la cauza de faţă, că legiuitorul a ţinut cont de dispoziţiile art. 50 din Constituţie cu referire la protecţia specială de care persoanele cu handicap trebuie să se bucure şi în privinţa dreptului la pensie, precum şi de art. 16 alin. (1) din Constituţie în sensul că persoanele cu handicap grav, care a generat deficienţe ireversibile, beneficiază de acelaşi tratament juridic, indiferent de tipul handicapului.
    62. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că sintagma „cu valabilitate permanentă“ cuprinsă în art. 52 cu referire la lit. a) nu încalcă art. 16 din Constituţie prin raportare la art. 50 din aceasta.
    63. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate în privinţa art. 63 lit. b) din lege, Curtea constată că, prin Decizia nr. 680 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 august 2012, a statuat că „Pierderea totală sau cel puţin a jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor care nu au legătură cu munca este un eveniment aleatoriu ce nu poate fi controlat de persoana în cauză, astfel încât stabilirea unei vârste şi a unui stagiu minim de cotizare de la care poate fi acordată pensia de invaliditate nu se justifică. Condiţiile pe care legiuitorul trebuie să le impună în acest caz trebuie să vizeze strict stagiul de cotizare deja realizat, astfel încât, indiferent de vârsta asiguratului, acesta să poată beneficia de o pensie de invaliditate potrivit contribuţiei realizate. În acest fel, pensia de invaliditate îşi păstrează natura juridică a unei prestaţii de asigurări sociale, nefiind transformată într-una socială“. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că „legiuitorul nu poate impune condiţii nerezonabile pentru persoanele care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă din cauza bolilor obişnuite şi a accidentelor care nu au legătură cu munca în privinţa acordării pensiei de invaliditate. De altfel, de principiu, în materie de pensii legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate (a se vedea Decizia nr. 1.612 din 15 decembrie 2010) - est modus in rebus. Or, în cazul de faţă, condiţionând acordarea pensiei de invaliditate de împlinirea unei anumite vârste, dublată de realizarea unui anumit stagiu de cotizare, legiuitorul a încălcat această condiţie de rezonabilitate şi a afectat în mod direct dreptul la pensie al persoanelor prevăzute la art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010“.
    64. Conform art. 64 alin. (1) din legea analizată, „(1) În raport cu gradul de reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este:
    a) de gradul I, caracterizată de deficienţa funcţională gravă, capacitate de muncă şi autoservire diminuate;
    b) de gradul II, caracterizată de deficienţa funcţională accentuată, capacitate de muncă diminuată şi capacitate de autoservire păstrată;
    c) de gradul III, caracterizată de deficienţa funcţională medie, capacitate de muncă diminuată şi capacitate de autoservire păstrată“.

    65. Conform paragrafului 2 alin. (5) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 155/2011 pentru aprobarea criteriilor şi normelor de diagnostic clinic, diagnostic funcţional şi de evaluare a capacităţii de muncă pe baza cărora se face încadrarea în gradele I, II şi III de invaliditate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 şi 224 bis din 31 martie 2011, „Invaliditatea este cuantificată în raport cu posibilitatea desfăşurării activităţilor legate de viaţa cotidiană şi/sau profesională, astfel:
    1. invaliditate de gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a capacităţii de autoservire (autoîngrijire, activităţi gospodăreşti etc.), necesitând asistenţă permanentă din partea altei persoane;
    2. invaliditate de gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, dar cu conservarea capacităţii de autoservire (autoîngrijire, activităţi gospodăreşti etc.);
    3. invaliditate de gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, acest statut fiind compatibil cu prestarea unei activităţi profesionale cu program redus şi în condiţii adecvate de solicitare“.

    66. Prin urmare, în accepţiunea deciziei antereferite a Curţii Constituţionale, ca principiu, în privinţa pensiei contributive de invaliditate nu se justifică existenţa unui stagiu de cotizare sau a unei vârste standard de pensionare în lipsa unui sistem eficient şi coerent de compensaţii sociale de stat, care să garanteze un nivel de trai decent. În consecinţă, Curtea constată că art. 63 lit. b) şi, prin extindere conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, lit. a) din lege încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie raportat la art. 47 alin. (2) din aceasta.

    67. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit.a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi art. 63 lit. a) şi b) din Legea privind sistemul public de pensii sunt neconstituţionale.
    2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că sintagma „cu valabilitate permanentă“ cuprinsă în art. 52 cu referire la lit. a) din Legea privind sistemul public de pensii este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Benke Karoly

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016