Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 137 din 13 martie 2019  referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie    Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 137 din 13 martie 2019 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 295 din 17 aprilie 2019

┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘


    1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, obiecţie formulată de un număr de 92 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
    2. Cu Adresa nr. 2/11.469 din 18 decembrie 2018, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea de neconstituţionalitate formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.621 din 18 decembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 2.277A/2018.
    3. Prin sesizarea cu care au învestit Curtea Constituţională, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate formulează, cu titlu prealabil, în temeiul dispoziţiilor art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene („TFUE“ sau „Tratatul“), o cerere de înaintare a unor întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.), precum şi o cerere de suspendare a soluţionării cauzei care face obiectul controlului de constituţionalitate „până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către C.J.U.E. cu privire la întrebările formulate“. Motivează că, „în contextul în care Parlamentul României a adoptat Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, (devenită astfel lege ce urmează a fi transmisă spre promulgare)“, Raportul Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Verificare şi Cooperare (M.C.V.) din 13 noiembrie 2018 a impus României 8 noi recomandări, între care referitor la Legile justiţiei, suspendarea imediată a punerii în aplicare a acestora şi a ordonanţelor de urgenţe subsecvente, precum şi revizuirea lor, ţinând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul M.C.V., de recomandările Comisiei de la Veneţia şi ale G.R.E.C.O. Ca urmare a nerespectării de către statul român a acestor dispoziţii, autorii cererii susţin că „sesizarea de instanţa naţională a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene devine principalul instrument juridic de constrângere în vederea neîncălcării obligaţiilor privind Uniunea Europeană. Conform jurisprudenţei consacrate a C.J.U.E., un stat membru nu este exonerat de răspundere în cazul în care o încălcare a obligaţiilor sale privind U.E. poate fi atribuită, în tot sau în parte, unor erori de interpretare sau de aplicare a normelor U.E. relevante, inclusiv de instanţele sale naţionale“. Se invocă, în acest sens, Avizul 1/2009, Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Comisia/Spania (C-l 54/08), Hotărârea din 6 octombrie 2011, Comisia/Italia, C-302/09, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Comisia/Italia, C-3 04/09, Hotărârea din 29 martie 2012, Comisia/Italia, C-243/10.
    4. Cele patru întrebări preliminare sunt următoarele:
    (i) Mecanismul de Cooperare şi de Verificare (M.C.V.), instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, trebuie considerat un act adoptat de o instituţie a Uniunii Europene, în sensul articolului 267 TFUE, act care poate fi supus interpretării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene?
    (ii) Conţinutul, caracterul şi întinderea temporală ale M.C.V., instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, se circumscriu Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005? Cerinţele formulate în rapoartele întocmite în cadrul acestui Mecanism au caracter obligatoriu pentru statul român?
    (iii) Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul obligaţiei statelor membre de a respecta criteriile statului de drept, solicitate şi în rapoartele din cadrul M.C.V., instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, în cazul înfiinţării urgente a unei secţii de parchet de anchetare exclusiv a infracţiunilor comise de magistraţi, ce dă naştere unei îngrijorări deosebite în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei şi poate fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraţilor şi de exercitare de presiuni asupra acestora?
    (iv) Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană trebuie interpretat în sensul obligaţiei statelor membre de a stabili măsurile necesare pentru o protecţie juridică efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, respectiv prin înlăturarea oricărui risc legat de influenţa politică asupra cercetării penale a unor judecători, aşa cum este cazul înfiinţării urgente a unei secţii de parchet de anchetare exclusiv a infracţiunilor comise de magistraţi, ce dă naştere unei îngrijorări deosebite în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei şi poate fi utilizată ca instrument suplimentar de intimidare a magistraţilor şi de exercitare de presiuni asupra acestora?

    5. În motivarea cererii de înaintare a întrebărilor preliminare, autorii arată că M.C.V. a fost instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, la momentul aderării României la Uniunea Europeană, pentru a remedia deficienţele reformei sistemului judiciar şi pentru a combate corupţia. De atunci, „rapoartele M.C.V. încearcă să contribuie la orientarea eforturilor autorităţilor române prin recomandări specifice şi evaluează progresele realizate. Astfel cum a subliniat Consiliul, în mod repetat, M.C.V. se va încheia atunci când vor fi îndeplinite în mod satisfăcător toate cele patru obiective de referinţă care se aplică României. Obiectivele de referinţă au fost definite la momentul aderării şi acoperă aspecte esenţiale pentru funcţionarea unui stat membru - independenţa şi eficienţa sistemului judiciar, integritatea şi lupta împotriva corupţiei“. Instituirea mecanismului a avut la bază art. 37 şi art. 38 din Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005.
    6. Autorii observă că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a României a făcut referire de trei ori la M.C.V., respectiv prin Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 şi Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, în ultima decizie menţionată statuând următoarele: calitatea de membru al Uniunii Europene impune statului român „obligaţia de a aplica acest mecanism şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie“.
    7. Cu toate că prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, Curtea Constituţională a României a respins ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate referitoare la efectele pe care instituirea acestei noi structuri de parchet le generează asupra competenţelor altor structuri deja existente, reglementarea unor norme care ţin de statutul procurorului, crearea unui regim discriminatoriu, neîntemeiat pe criterii obiective şi raţionale, modul de reglementare a instituţiei procurorului şef al acestei secţii sau competenţa procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a soluţiona conflictele de competenţă ivite între structurile Ministerului Public, totuşi, prin Avizul nr. 934 din 13 iulie 2018, CDL-PI(2018)007, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia) a sugerat reconsiderarea înfiinţării unei secţii speciale pentru anchetarea magistraţilor (ca alternativă, s-a propus folosirea unor procurori specializaţi, simultan cu măsuri de salvgardare procedurale eficiente). Crearea Secţiei speciale pentru cercetarea infracţiunilor din justiţie din cadrul P.Î.C.C.J. permite redirecţionarea a zeci de dosare de mare corupţie, aflate pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin simpla formulare a unor plângeri fictive împotriva unui magistrat, desfiinţând pur şi simplu o parte însemnată din activitatea D.N.A., apreciată constant de Rapoartele M.C.V. Mecanismul de Cooperare şi de Verificare a fost instituit la momentul aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, pentru a remedia deficienţele reformei sistemului judiciar şi pentru a combate corupţia. Între angajamentele pe care România şi le-a asumat prin aderarea la Uniunea Europeană, se remarcă demonstrarea sustenabilităţii şi a ireversibilităţii progreselor în cadrul luptei împotriva corupţiei, ceea ce presupune întărirea instituţională a DNA. Aceasta nu presupune scindarea parchetului specializat, cât timp rezultatele acestuia sunt apreciate şi încurajate de Comisia Europeană, ci întărirea instituţională a acestuia.
    8. Se arată că, prin Avizul interimar privind proiectul de lege privind Parchetul de Stat al Muntenegrului, paragrafele 17, 18 şi 23, Comisia de la Veneţia a stabilit că „Folosirea procurorilor specializaţi în astfel de cazuri (corupţie, spălare de bani, trafic de influenţă etc.) a fost angajată cu succes în multe state. Infracţiunile în cauză sunt specializate şi pot fi mai bine investigate şi urmărite de personal specializat. În plus, investigarea acestor infracţiuni necesită foarte des persoane cu experienţă specială în domenii foarte specifice. Cu condiţia ca actele procurorului specializat să facă obiectul unui control judiciar adecvat, aduce multe beneficii şi nu există obiecţii generale faţă de un astfel de sistem“. Or, crearea acestei secţii subminează şi folosirea procurorilor specializaţi (corupţie, spălare de bani, trafic de influenţă etc.), nefiind o măsură proporţională cu orice scop posibil de urmărit.
    9. Prin Raportul ad-hoc privind România (Regula 34) adoptat de Grupul de state împotriva corupţiei (G.R.E.C.O.), la cea dea 79-a Reuniune Plenară (Strasbourg, 19-23 martie 2018), s-a indicat faptul că secţia pare ca „o anomalie în actuala structură instituţională, în special datorită (i) faptului că nu au existat date sau evaluări specifice care să demonstreze existenţa unor probleme structurale în justiţie care să justifice o astfel de iniţiativă; (ii) datorită modului în care este desemnată conducerea şi a (iii) faptului că această secţie nu ar avea la dispoziţie anchetatori şi instrumente de investigaţie adecvate, spre deosebire de alte organe de urmărire penală specializate“.
    10. În continuare, autorii cererii de sesizare a C.J.U.E. arată că, „anual, se înregistrează mii de sesizări fictive împotriva magistraţilor, în care trebuie efectuat un minim de anchetă. În prezent aceste sesizări sunt cercetate de un număr de peste 150 de procurori din cadrul a 19 unităţi de parchet (P.C.A., P.Î.C.C.J., D.I.I.C.O.T. şi D.N.A.). Este evident că acei 15 procurori din cadrul noii secţii vor fi depăşiţi de volumul de activitate. Limitarea numărului de procurori la 15, prin lege, contravine chiar rolului Ministerului Public, legiuitorul creând o structură deosebit de suplă prin raportare la competenţele atribuite şi prin raportare la importanţa cauzelor pe care le instrumentează şi fragilizează buna funcţionare şi chiar independenţa funcţională a Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie. [...] este evident că va fi afectată calitatea activităţii de urmărire penală a procurorilor din cadrul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie şi rolul constituţional al Ministerului Public“.
    11. Pe de altă parte, „competenţa Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie este una personală, vizând atât magistraţii, cât şi alte persoane cercetate alături de aceştia în respectivele cauze. În plus, procurorii din această secţie vor trebui să instrumenteze orice tip de infracţiune, atât timp cât aceasta este săvârşită de o persoană având calitatea menţionată de lege. Dispunerea structurii unice în Municipiul Bucureşti, unde cei 15 procurori îşi vor desfăşura activitatea, presupune obligarea magistraţilor cercetaţi la un efort mult mai mare faţă de alte categorii de persoane: deplasarea pe distanţe mari la audieri în timpul programului de lucru, în altă localitate, suportarea de cheltuieli excesive, aspecte de natură să afecteze chiar buna organizare a apărării de către respectivul magistrat. Mai mult, modalitatea de numire a procurorului-şef, dar şi cea a celorlalţi 14 procurori pentru care proba interviului are o pondere de 60%, nu prezintă suficiente garanţii pentru un proces de selecţie derulat într-un mod imparţial, aspect de natură să se reflecte şi în derularea activităţii acestei secţii“.
    12. În final, autorii sesizării arată că „garantarea independenţei, inerentă misiunii de a judeca, este solicitată nu numai la nivelul Uniunii, pentru judecătorii Uniunii şi avocaţii generali ai Curţii, astfel cum se prevede la articolul 19 alineatul (2) al treilea paragraf TUE, dar şi la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, pentru instanţele naţionale“.
    13. Având în vedere toate aceste argumente, solicită Curţii Constituţionale să ceară C.J.U.E. să pronunţe o hotărâre preliminară în procedura accelerată, „justificată de natura cauzei, care necesită luarea unei decizii imediate, exigenţele statului de drept neputând fi condiţionate de termene îndelungate, în care se pot produce prejudicii ireparabile“.
    14. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, autorii obiecţiei susţin că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie.
    15. Ţinând cont de faptul că, din punct de vedere formal, urgenţa măsurilor introduse a fost motivată în cuprinsul ordonanţei de urgenţă, apreciază că la adoptarea acesteia, Guvernul nu a respectat celelalte două condiţii obligatorii, respectiv existenţa unei situaţii extraordinare şi imposibilitatea amânării reglementării acesteia. Astfel, în preambulul ordonanţei de urgenţă se semnalează faptul că, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie începe să funcţioneze în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi“, respectiv începând cu data de 23 octombrie 2018. Se mai arată că, până la data adoptării ordonanţei de urgenţă, respectiv 10 octombrie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii nu a finalizat procedura de operaţionalizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, iar legea în vigoare nu conţine norme tranzitorii cu privire la modul concret de realizare a acestei proceduri în cazul depăşirii termenului stabilit prin Legea nr. 207/2018. Pe cale de consecinţă, începând cu data de 23 octombrie 2018, Direcţia Naţională Anticorupţie şi celelalte parchete îşi pierd competenţa de a efectua urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite de judecători şi procurori, iar această situaţie ar afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele care intră în competenţa Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, existând riscul creării un blocaj instituţional.
    16. În legătură cu prima condiţie, autorii sesizării apreciază că „situaţia prezentată de Guvern ca fiind extraordinară nu exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aşa cum s-a stabilit prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, deoarece în practică au existat nenumărate termene de aplicare a unor prevederi legale care nu au putut fi respectate, fie din cauză că acestea au fost nerealist de scurte în raport cu posibilităţile de evoluţie în direcţia implementării, fie din cauze mai mult sau mai puţin imputabile autorităţilor publice chemate să execute în concret normele primare respective“. De asemenea, „situaţiile de fapt a căror origine rezidă exclusiv în texte de lege nerealiste, inoportune sau deficitar redactate nu pot fi calificate ca fiind excepţionale în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, fiind necesar să intervină cel puţin un element exterior şi imprevizibil, pe care Parlamentul şi/sau Guvernul să nu fi fost în măsură să-l anticipeze în condiţiile manifestării unui grad rezonabil de diligenţă. Ori, prin dispoziţiile art. 88^3-88^5 din Legea nr. 304/2004, Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat să execute un număr considerabil de operaţiuni în vederea operaţionalizării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, unele dintre acestea de mare complexitate (ex. elaborarea şi aprobarea unui regulament conţinând procedurile de numire, continuare a activităţii şi revocare din funcţiile de conducere şi execuţie din cadrul secţiei), astfel că nerespectarea termenului de 3 luni era în mod evident o ipoteză previzibilă, dacă nu chiar inevitabilă“.
    17. Totodată, autorii mai arată că „împrejurarea supusă analizei nu reprezintă o situaţie de urgenţă în sensul definiţiei pe care însuşi Guvernul, la art. 2 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, a acordat-o acestei sintagme, respectiv «evenimente excepţionale, cu caracter nonmilitar, care ameninţă viaţa sau sănătatea persoanei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse specializate şi managementul unitar al forţelor şi mijloacelor implicate», definiţie pe care Curtea Constituţională a citat-o şi de care a ţinut cont în Decizia nr. 255/2005“. Or, potrivit Curţii Constituţionale (Decizia nr. 258 din 14 martie 2006), „inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare [...] constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă [...]. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi - ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice - în orice domeniu“.
    18. În legătură cu cea de-a doua condiţie, autorii sesizării menţionează că „motivarea urgenţei evidenţiază raţiunea şi utilitatea reglementării, nu însă şi existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată, pe care mai degrabă o proclamă, fără a o motiva, potrivit exigenţei textului constituţional de referinţă. Guvernul nu a indicat care ar fi fost interesul public lezat, în ce ar fi constat prejudiciile, care ar fi fost persoanele vătămate etc., aspecte esenţiale menite să demonstreze că remedierea situaţiei prin lege ar fi produs consecinţe grave, cauzate de durata mai îndelungată a adoptării acestor acte normative, iar singura modalitate de a evita un asemenea scenariu era adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. Având în vedere că între data adoptării ordonanţei de urgenţă şi data expirării termenului legal de 3 luni au fost aproximativ 13 zile, Parlamentul ar fi putut adopta o lege cu procedură de urgenţă, în timp util sau cu o minimă depăşire a perioadei de referinţă, prin care să proroge data activării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sau chiar să abroge art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004, conform recomandării din cel mai recent raport M.C.V., soluţie care ar fi pus capăt oricăror probleme“.
    19. În continuare, autorii obiecţiei susţin că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, întrucât Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie a fost constituită, potrivit art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004, ca structură din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că orice ordonanţă de urgenţă care ar reglementa organizarea şi funcţionarea acesteia ar afecta mai mult sau mai puţin regimul unei instituţii fundamentale a statului - Ministerul Public.
    20. Pe de altă parte, întrucât Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 reglementează operaţionalizarea rapidă a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, faptul că măsurile adoptate contravin în mod evident Raportului emis în cadrul M.C.V. la data de 13 noiembrie 2018, în care Comisia Europeană a recomandat expres României „suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiţiei şi a ordonanţelor de urgenţe subsecvente“, precum şi „revizuirea legilor justiţiei, ţinând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul M.C.V., precum şi de recomandările Comisiei de la Veneţia şi ale G.R.E.C.O.“ prezintă relevanţă constituţională din perspectiva exigenţelor de ordin substanţial şi procedural impuse de prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Aceste dispoziţii prevăd prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, respectiv obligaţia aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării se converteşte într-o veritabilă cauză de neconstituţionalitate.
    21. Sesizarea vizează şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă în ceea ce priveşte art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, considerat a fi adoptat cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, respectiv cu privire la art. II alin. (11), autorii susţinând că „textul este redactat neglijent, neclar, aşadar este imprevizibil în interpretarea sa ulterioară şi generează o aplicare viitoare impredictibilă. Prima teză şi teza a doua din alin. (11) a art. II par a avea un conţinut diferit în ceea ce priveşte competenţa după materie şi persoană a Secţiei şi îndreptăţirea Secţiei de a deţine dosarele cauzelor deja soluţionate, cauze care au avut drept obiect de soluţionare urmărirea penală a infracţiunilor prevăzute de art. 88^1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004“.
    22. În concluzie, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate solicită Curţii să constate că dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt neconstituţionale.
    23. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.
    24. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 135 din 8 ianuarie 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce face obiectul Dosarului Curţii nr. 2.277A/2018.
    25. Cu privire la cererea întemeiată pe art. 267 din TFUE de a adresa C.J.U.E. un set de întrebări preliminare, preşedintele Senatului arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, procedura instituită în art. 267 este un instrument de cooperare între această instanţă şi instanţele naţionale, cu ajutorul căreia C.J.U.E. furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluţionarea cauzelor cu care acestea sunt sesizate potrivit competenţei lor (Hotărârea din 16 iulie 1992, pronunţată în Cauza C-83/91 Wienand Meilicke şi ADV/ORGA AG, paragraful 22). Analizând conţinutul sesizării, apreciază că semnatarii acesteia nu sunt interesaţi, în mod deosebit, de controlul constituţionalităţii Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, ci, în special, de adresarea, de către Curtea Constituţională, a 4 întrebări preliminare C.J.U.E. Cele 4 întrebări preliminare vizează forţa juridică a rapoartelor Comisiei Europene în cadrul Mecanismului de Cooperare şi de Verificare (M.C.V.) pentru ordinea juridică a statului român şi, în acest cadru, a Raportului din 13 noiembrie 2018, care cuprinde mai multe recomandări. Scopul autorilor sesizării este acela „de a bloca funcţionarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie prevăzută în art. 88^1-88^9 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 207/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018“. Astfel, „semnatarii sesizării extrag ample fragmente din raportul menţionat, în care se fac referiri la Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, ca şi când raportul ar conţine aprecieri finale şi concluzii certe care ar proba că Secţia respectivă ar contraveni recomandărilor formulate în Raport“. Însă aprecierile sunt de fapt „supoziţii, prezumţii, situaţii ipotetice şi nicidecum nu există o concluzie definitivă şi certă că înfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie ar încălca principiile statului de drept şi independenţa justiţiei“, aspect cu privire la care Curtea Constituţională s-a pronunţat şi a constatat că nu contravine dispoziţiilor constituţionale.
    26. Temerile exprimate de autorii sesizării „au mai mult valoarea unor ipoteze de lucru, a unor prezumţii de natură subiectivă, nesusţinute de argumente concrete, ceea ce le diminuează de fapt relevanţa, chiar şi în limbajul diplomatic. Este vorba de acuze neîntemeiate, cu atât mai mult cu cât, practic, Secţia respectivă este doar o structură formală aflată la începutul activităţii propriu-zise, în cadrul Ministerului Public“. În aceste condiţii, este evident că solicitarea adresată de autorii sesizării „este forţată şi nu ţine seama de decizia instanţei de control constituţional prin care aceasta a confirmat regularitatea înfiinţării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. În mod forţat, semnatarii obiecţiei de neconstituţionalitate încearcă să acrediteze ideea că înfiinţarea acestei secţii de parchet ar prezenta riscul unor influenţe politice asupra cercetării penale a unor judecători“. Susţinerea autorilor sesizării este neîntemeiată, întrucât procedura de numire a membrilor şi a conducerii acestui organism se desfăşoară exclusiv în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, care, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, este garantul independenţei justiţiei şi îşi îndeplineşte atribuţiile în afara oricărei influenţe politice.
    27. Pe de altă parte, preşedintele Senatului subliniază că modificarea Legii nr. 304/2004, în sensul înfiinţării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, reprezintă o chestiune de politică penală, asupra căreia statul român îşi păstrează deplina suveranitate în ordinea constituţională naţională, ceea ce exclude competenţa C.J.U.E. Critica adusă legii aflate în procedura de control de constituţionalitate a priori, şi, indirect, Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, nu priveşte drepturi individuale, care ar fi ipotetic încălcate prin înfiinţarea secţiei respective. Prin urmare, cererea privind întrebările preliminare este vădit inadmisibilă.
    28. De altfel, chiar şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că funcţia conferită acesteia „în cadrul trimiterilor preliminare este aceea de a contribui la administrarea justiţiei în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la întrebări generale sau ipotetice“ (a se vedea considerentele Curţii Constituţionale în Decizia nr. 533 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 2 august 2018).
    29. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă aduse Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, preşedintele Senatului susţine că din analiza expunerii de motive care însoţeşte actul normativ rezultă cu prisosinţă că Guvernul a prezentat şi motivat într-un mod foarte clar şi complet „situaţia extraordinară“ avută în vedere la adoptarea ordonanţei de urgenţă şi consecinţele negative pe plan social ale întârzierii reglementării normative respective. Din aceeaşi expunere rezultă şi motivarea urgenţei adoptării actului normativ. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate confundă scopul şi obiectivele urmărite de Guvern prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Monitorizare al Situaţiilor de Urgenţă şi încearcă, printr-o manieră incorectă, să le coroboreze cu prevederile art. 115 alin. (4) din Constituţie, ca, pe această bază, să susţină că Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 fără să ţină seama de cadrul normativ existent. Or, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 a fost adoptată, între altele, pentru a se crea un cadru normativ eficient în condiţiile proliferării atentatelor teroriste pe plan internaţional şi îndeosebi a celor împotriva intereselor statelor membre ale N.A.T.O. riscurilor ameninţărilor nonmilitare la adresa securităţii naţionale. În acest context, actul normativ menţionat reglementează „starea de urgenţă“, acest termen neavând însă nicio legătură cu termenul de „urgenţă“ la care se referă art. 115 alin. (4) din Constituţie.
    30. În ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, întrucât dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 ar afecta Ministerul Public în calitatea sa de instituţie fundamentală a statului român, preşedintele Senatului arată că aceasta este nefondată, actul normativ stabilind doar o procedură tranzitorie şi provizorie pentru compunerea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, inclusiv a conducerii acesteia.
    31. În ceea ce priveşte susţinerea autorilor sesizării potrivit căreia legea criticată contravine şi art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie, deoarece prin ultimul Raport M.C.V. se recomandă României suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiţiei, deci a dispoziţiilor legale introduse în Legea nr. 304/2004, prin care s-a înfiinţat Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, dispoziţii modificate parţial prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, preşedintele Senatului observă că instanţa constituţională a constatat deja că înfiinţarea secţiei menţionate nu contravine Constituţiei, prin urmare şi această critică este neîntemeiată.
    32. În fine, referitor la obiecţia de neconstituţionalitate intrinsecă vizând dispoziţiile art. II alin. (11) care ar avea un conţinut neclar, imprevizibil, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, preşedintele Senatului apreciază că este, de asemenea, nefondată, înşişi autorii acesteia nefiind convinşi de justeţea argumentelor.
    33. Faţă de cele arătate, preşedintele Senatului solicită Curţii Constituţionale să respingă, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate.
    34. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis cu Adresa nr. 2/127 din 8 ianuarie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 162 din 8 ianuarie 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate.
    35. Referitor la cererile privind trimiterea către C.J.U.E. a unor întrebări preliminare şi, implicit, suspendarea soluţionării sesizării de neconstituţionalitate, le apreciază ca fiind inadmisibile. În cadrul controlului de constituţionalitate a priori nu se poate formula o întrebare preliminară, în temeiul art. 267 din TFUE, întrucât nu este pendinte un litigiu. Astfel, în Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunţată în Cauza C210/06, C.J.U.E. a statuat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, pentru a aprecia dacă organismul de trimitere are trăsăturile unei „instanţe“, aspect care ţine doar de dreptul Uniunii Europene, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente precum originea legală a organismului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenţei sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organism a normelor de drept, precum şi independenţa acestuia. Cu toate acestea, în privinţa naturii contradictorii a procedurii din faţa instanţei de trimitere, art. 267 din Tratat nu condiţionează sesizarea C.J.U.E. de caracterul contradictoriu al acestei proceduri. În schimb, din acest articol rezultă că instanţele naţionale au competenţa să sesizeze instanţa europeană numai dacă există un litigiu pendinte şi dacă sunt chemate să se pronunţe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr-o decizie cu caracter jurisdicţional.
    36. În cadrul cooperării între C.J.U.E. şi instanţele naţionale, numai instanţele naţionale care sunt sesizate cu litigiul şi care trebuie să îşi asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunţată au competenţa să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează C.J.U.E. (Hotărârea din 23 aprilie 2009, pronunţată în cauzele C-261/07 şi C-299/07 VTB-VAB NV sau Hotărârea din 22 septembrie 2016, pronunţată în Cauza C-l 10/15).
    37. Necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului comunitar care să fie utilă instanţei naţionale presupune ca aceasta din urmă să definească situaţia de fapt şi contextul normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puţin să explice situaţia de fapt pe care se bazează aceste întrebări (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza C-205/05 şi Hotărârea din 14 decembrie 2006, pronunţată în Cauza C217/05).
    38. Prin urmare, faţă de aspectele antereferite, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, Curtea Constituţională nu poate sesiza C.J.U.E. în temeiul art. 267 din TFUE, motiv pentru care cererea de transmitere a întrebărilor preliminare formulate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
    39. Cu privire la critica privind încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că aceasta este neîntemeiată, întrucât, în preambulul ordonanţei de urgenţă, este prezentată pe larg situaţia extraordinară a cărei reglementare nu putea fi amânată. Astfel, Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie începea să funcţioneze la data de 23 octombrie 2018 or Consiliul Superior al Magistraturii nu finalizase în termenul legal procedura de operaţionalizare a acestei secţii nou-înfiinţate, astfel fiind necesară adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o procedură simplă, derogatorie de la art. 88^3-88^5 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    40. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituţie, potrivit căreia recurgerea la această formă de legiferare reprezintă o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că neadoptarea unor măsuri pentru operaţionalizarea secţiei nou-înfiinţate ar fi afectat în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competenţa secţiei, şi astfel s-ar fi creat un blocaj instituţional. Mai mult, analizând raportul Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei se constată că niciunul dintre autorii sesizării de neconstituţionalitate nu a depus amendamente, pe niciun aspect de legalitate sau de constituţionalitate, în sensul motivării unei soluţii de respingere a ordonanţei de urgenţă de către Parlament.
    41. Referitor la încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, se arată că faptul că „legislaţia europeană în materie este, spre deosebire de dreptul intern, mai permisivă sau mai blândă nu atrage ipso facto neconstituţionalitatea dispoziţiei legale naţionale, motiv pentru care numai judecătorul de drept comun, ca judecător naţional al dreptului european poate, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, să îşi exercite atribuţiile în cadrul aceleiaşi ordini juridice europene, sens în care judecătorul constituţional nu are o asemenea competenţă“.
    42. Sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă, preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie respectă cerinţele constituţionale privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice, atribuite să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, prevăzute de art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, precum şi pe cel al respectării obligatorii a legilor.
    43. Legea dedusă controlului de constituţionalitate răspunde acestor cerinţe privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice. Este clară întrucât în conţinutul său nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, este precisă, fiind redactată într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
    44. Prin urmare, preşedintele Camerei Deputaţilor susţine că dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 115 alin. (4) şi (6), precum şi ale art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie.
    45. Guvernul a transmis, cu Adresa nr. 5/7.366/2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 318 din 16 ianuarie 2019, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate.
    46. Cu privire la critica referitoare la încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie arată că măsurile adoptate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 prezintă atât urgenţă, fiind descrise concret situaţiile care justifică intervenţia legislativă, cât şi motivarea pentru care aceste împrejurări constituie „situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată“. Întrucât, la acel moment, Consiliul Superior al Magistraturii nu finalizase procedura de operaţionalizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, exista riscul iminent ca aceasta să nu poată să funcţioneze în termenul stabilit de lege - luând în considerare şi durata procedurilor de concurs reglementate de prevederile regulamentelor adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în aplicarea art. 88^5 alin. (12) din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia „Procedurile de numire, continuare a activităţii în cadrul secţiei şi revocare din funcţiile de conducere şi execuţie din cadrul secţiei vor fi detaliate într-un regulament aprobat de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii“ -, astfel că Guvernul a fost constrâns să reglementeze, pe calea ordonanţei de urgenţă, o situaţie extraordinară, obiectivă, a cărei existenţă nu depindea de voinţa sa, prin instituirea unei proceduri simplificate şi rapide, temporare, pentru ocuparea cu titlu provizoriu a funcţiilor de conducere şi de execuţie din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Întrucât prin Legea nr. 207/2018 se prevede expres competenţa exclusivă a acestei structuri de parchet de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, în baza acestei dispoziţii, începând cu data de 23 octombrie 2018 - data stabilită de lege pentru operaţionalizarea Secţiei -, Direcţia Naţională Anticorupţie şi celelalte parchete nu mai aveau competenţa de a efectua urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite de aceste persoane. O astfel de situaţie era de natură a afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele penale ce intrau în competenţa secţiei - practic, de la data ordonată de către legiuitor, în absenţa operaţionalizării Secţiei, nu mai era posibilă îndeplinirea actelor de urmărire penală în cauzele penale antereferite - şi creau un blocaj instituţional, aspecte care, vizând realizarea competenţei unor autorităţi publice, respectiv a unităţilor de parchet, şi realizarea rolului constituţional al Ministerului Public, privesc un interes public - realizarea competenţei Ministerului Public, conferită acestuia prin Constituţie şi lege, constituie, precum în cazul oricărei alte autorităţi publice, nu numai o facultate, ci şi o obligaţie.
    47. În ceea ce priveşte susţinerea că, între data adoptării ordonanţei de urgenţă şi data expirării termenului legal de 3 luni, au fost aproximativ 13 zile în care Parlamentul ar fi putut adopta o lege cu procedură de urgenţă, Guvernul apreciază că aceasta este „nerealistă, ţinând seama de durata previzibilă, cumulată, a procedurii de legiferare şi intrarea în vigoare a unei legi şi de timpul extrem de scurt până la împlinirea termenului stabilit de Parlament pentru operaţionalizarea Secţiei; în plus, la momentul adoptării ordonanţei de urgenţă nu exista în dezbaterea Parlamentului vreo iniţiativă legislativă având ca obiect luarea unor măsuri pentru remedierea situaţiei extraordinare prezentate“.
    48. Referitor la critica privitoare la art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, Guvernul arătă că textul art. 88^2 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin ordonanţa de urgenţă, prevede că „Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr de 15 posturi de procuror“, faţă de forma anterioară care stabilea că „Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr maxim de 15 procurori“. Faţă de critica autorilor sesizării, potrivit căreia nu a fost motivată urgenţa în legătură cu modificarea acestui text, Guvernul precizează că acesta se aplică prin coroborare şi în strânsă legătură cu celelalte texte ale actului normativ ce face obiectul sesizării, texte pentru care urgenţa a fost justificată în preambul şi în nota de fundamentare.
    49. În ceea ce priveşte afectarea regimului unei instituţii fundamentale a statului, cu privire la sensul dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, că „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin“. Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a învederat faptul că nu orice măsură legislativă adoptată pe calea unei ordonanţe de urgenţă şi care vizează structura organizatorică a unor instituţii fundamentale ale statului este de natură a încălca art. 115 alin. (6) din Constituţie, „în măsura în care acestea nu afectează nici capacitatea administrativă şi nici funcţionarea acestora“. Or, Guvernul susţine că „soluţiile cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 nu sunt de natură a afecta, în sens negativ, funcţionarea Ministerului Public, ci, dimpotrivă, au consecinţe pozitive în ceea ce priveşte realizarea rolului constituţional al Ministerului Public, întrucât instituie măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei amintite în termenul stabilit de lege, conform voinţei legiuitorului şi înlătură blocajul instituţional generat de imposibilitatea funcţionării Secţiei la data stabilită, precum şi insecuritatea juridică astfel creată“.
    50. Referitor la criticile de neconstituţionalitate care susţin încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, Guvernul le consideră neîntemeiate. Astfel, cu privire la caracterul recomandărilor cuprinse în rapoartele M.C.V. din perspectiva art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja, în calitatea sa de garant al respectării Constituţiei, iar deciziile sale - potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie - sunt obligatorii erga omnes, de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţându-se asupra relevanţei constituţionale a Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din perspectiva dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, în Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, după ce a arătat că, „aderând la ordinea juridică a Uniunii Europene, România a acceptat ca, în domeniile în care competenţa exclusivă aparţine Uniunii Europene, […], implementarea obligaţiilor rezultate din acestea să fie supusă regulilor Uniunii […]“ şi că, „în virtutea clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituţie, România nu poate adopta un act normativ contrar obligaţiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru“, Curtea Constituţională a relevat totuşi că „toate cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituţională, exprimată în ceea ce Curtea a calificat «identitate constituţională naţional㻓, şi că „înţelesul Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 […], act adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, nu a fost desluşit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte conţinutul, caracterul şi întinderea temporală şi dacă acestea se circumscriu celor prevăzute în Tratatul de aderare, […], care face parte din ordinea normativă internă, astfel încât Decizia 2006/928/CE nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate prin prisma art. 148 din Constituţie“ (paragraful 88, teza finală).
    51. Aşadar, Guvernul concluzionează că, întrucât Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate prin raportare la art. 148 alin. (2) şi (4) din Legea fundamentală, nici recomandările formulate în rapoartele M.C.V. întocmite în aplicarea Deciziei 2006/928/CE nu reprezintă, în înţelesul aceloraşi prevederi constituţionale, „reglementări comunitare cu caracter obligatoriu“, care să poată fi avute în vedere ca norme de referinţă în aprecierea constituţionalităţii modului în care Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a acestora.
    52. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate intrinsecă având ca obiect prevederile art. II alin. (11) din ordonanţa de urgenţă, Guvernul arată că prevederile menţionate, contrar celor susţinute de autorii sesizării, „nu au ca obiect stabilirea competenţei după materie şi persoană a Secţiei, în sensul extinderii acesteia, ci prevăd, în plus faţă de reglementarea iniţială, ca o consecinţă firească a înfiinţării unei noi structuri cu competenţă exclusivă în materia menţionată, faptul că dosarele cauzelor referitoare la infracţiunile de competenţa Secţiei - competenţă prevăzută la art. 88^1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, modificată şi completată - şi soluţionate până la data operaţionalizării se preiau de către aceasta. Aşadar, din perspectiva respectării principiului legalităţii prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prevederile criticate au un înţeles clar, neechivoc şi previzibil, astfel că nu poate reţine o lipsă de claritate şi previzibilitate a normelor juridice ori că acestea sunt afectate de deficienţe de redactare care îi conferă un caracter neconstituţional“.
    CURTEA,
    examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Senatului, preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi prevederile Constituţiei, reţine următoarele:
    53. Actul de sesizare are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, ordonanţă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 10 octombrie 2018, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. II alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, în special.
    54. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 61 alin. (1), art. 115 alin. (4) şi (6) şi ale art. 148 alin. (2) şi (4).
    55. În vederea soluţionării prezentei obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea dea treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32).
    56. Cu privire la titularul dreptului de sesizare, prezenta obiecţie de neconstituţionalitate a fost formulată de un număr de 92 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, are dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate.
    57. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect se constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Senatul României, Cameră decizională, în data de 10 decembrie 2018, a fost depusă, în data de 17 decembrie 2018, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii şi apoi trimisă spre promulgare, în data de 19 decembrie 2018. Prezenta sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 18 decembrie 2018. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că sesizarea de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul legal de 2 zile, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional.
    58. În vederea analizării admisibilităţii prezentei sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului, este necesară analiza criticilor formulate de autorul sesizării.
    59. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiei formulate, Curtea observă că obiectul criticii în prezenta cauză îl constituie procedura de adoptare a Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi unele dispoziţii ale acesteia.
    60. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizării astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1,art. 10, art. 15, art. 16 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate.
    61. Cu titlu preliminar, Curtea va analiza cererea de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E., precum şi cererea de suspendare a soluţionării cauzei care face obiectul controlului de constituţionalitate.
    62. Ca urmare a unei pretinse nerespectări de către statul român a unor recomandări din Raportul din 13 noiembrie 2018 din cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare (M.C.V.), instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006, autorii cererii susţin că sesizarea de către instanţa naţională a C.J.U.E. „devine principalul instrument juridic de constrângere în vederea neîncălcării obligaţiilor privind Uniunea Europeană“.
    63. Având în vedere cererea de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E., Curtea apreciază necesară pentru soluţionarea ei identificarea recomandărilor cuprinse în raportul menţionat. Astfel, în pct. 3.1, Obiectivul de referinţă 1: independenţa sistemului judiciar şi reforma sistemului judiciar, documentul examinează evoluţiile din două domenii care au făcut necesară reanalizarea de către Comisie a evaluărilor anterioare: (i) legile justiţiei şi garanţiile juridice pentru independenţa sistemului judiciar şi (ii) revocarea din funcţie a procurorului-şef al D.N.A. şi presiunea politică asupra instituţiilor judiciare.
    64. Relevant pentru analiza care face obiectul prezentei cauze este primul domeniu, cu privire la care Raportul M.C.V. face următoarele precizări: „Cele trei legi ale justiţiei, datând din 2004, reglementează statutul judecătorilor şi al procurorilor, organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor, precum şi a Consiliului Superior al Magistraturii. Legile justiţiei reprezentau o bază esenţială pentru evaluarea pozitivă a progreselor înregistrate de România în cadrul M.C.V. din ianuarie 2017. În raportul din noiembrie 2017 se sublinia deja necesitatea ca guvernul şi parlamentul să asigure un proces legislativ deschis, transparent şi constructiv, în care independenţa sistemului judiciar şi avizele instanţelor judecătoreşti să fie apreciate şi luate în considerare în mod corespunzător^1. Raportul reamintea, de asemenea, importanţa luării în considerare a avizului Comisiei de la Veneţia, acesta fiind cel mai bun mod de a se asigura caracterul durabil al reformei şi de a se realiza obiectivele de referinţă cuprinse în M.C.V.
    ^1 Consiliul consultativ al judecătorilor europeni (CCJE) din cadrul Consiliului Europei, în avizele sale anterioare, a făcut următoarea recomandare: „autorităţile judiciare ar trebui să fie consultate şi să participe activ la elaborarea oricărei legislaţii referitoare la statutul şi funcţionarea sistemului judiciar“. „Poziţia sistemului judiciar şi relaţia sa cu celelalte puteri din stat într-o democraţie modernă“, Avizul nr. 18 (2015).
    În prezent, legile justiţiei modificate sunt în vigoare^2. Acestea conţin o serie de măsuri care slăbesc garanţiile juridice privind independenţa sistemului judiciar, fiind de natură să submineze independenţa efectivă a judecătorilor şi a procurorilor şi, prin urmare, încrederea opiniei publice în sistemul judiciar. Reacţiile de contestare din partea sistemului judiciar şi a societăţii civile s-au îndreptat în această direcţie. Printre principalele dispoziţii problematice se numără, în special: crearea unei secţiuni speciale de urmărire penală pentru anchetarea infracţiunilor comise de magistraţi (s.n.), noile dispoziţii privind răspunderea materială a magistraţilor pentru deciziile luate, un sistem nou de pensionare anticipată^3, restricţii privind libertatea de exprimare în cazul magistraţilor^4 şi noi motive de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii^5, ^6.
    ^2 Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a intrat în vigoare la 20 iulie (n.r. - aceasta este data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I), Legea nr. 234/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a intrat în vigoare la 11 octombrie, Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a intrat în vigoare la 15 octombrie (n.r. - aceasta este data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I).
    ^3 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 din 15 octombrie 2018 amână cu un an data intrării în vigoare a sistemului de pensionare anticipată, dar nu renunţă la el, aşa cum se recomandă în avizul Comisiei de la Veneţia.
    ^4 Aceste dispoziţii ar trebui coroborate cu restricţiile privind libertatea de a primi şi comunica informaţii în legătură cu procedurile penale, incluse în modificările la Codul de procedură penală.
    ^5 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018 introduce modificări ulterioare cu privire la procedura de revocare.
    ^6 Aceste dispoziţii sunt descrise în detaliu în raportul tehnic care însoţeşte prezentul raport.

    Niciuna dintre aceste modificări nu corespunde recomandărilor MCV. Recomandarea care făcea apel în mod specific la efectuarea unei modificări legislative a legilor justiţiei se referea la procedura de numire a procurorilor de rang înalt^7. Nu s-a dat curs recomandării, iar efectele cumulative ale modificărilor legislative au dus mai degrabă la slăbirea sistemului de control şi echilibru care stă la baza independenţei operaţionale a procurorilor, consolidând şi mai mult rolul ministrului justiţiei^8. De asemenea, modificările ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea organelor de urmărire penală de a combate în continuare corupţia la nivel înalt cu acelaşi grad de independenţă.
    ^7 A se vedea recomandarea 1 de mai jos.
    ^8 În ceea ce priveşte România, Comisia de la Veneţia a evidenţiat necesitatea de a asigura o mai mare independenţă a procurorilor (Avizul nr. 924/2018).

    Riscul ca aceste elemente - fiecare în parte, dar şi în contextul efectului lor cumulat - să conducă la presiuni asupra judecătorilor şi procurorilor şi, în cele din urmă, să submineze independenţa, precum şi eficienţa şi calitatea sistemului judiciar a fost evidenţiat, de asemenea, de o serie de observatori externi: în special, Comisia de la Veneţia din cadrul Consiliului Europei^9, Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO)^10, alte state membre şi parteneri internaţionali^11.
    ^9 Avizul nr. 924/2018 al Comisiei de la Veneţia din 20 octombrie 2018.
    ^10 Greco-AdHocRep (2018)2, 23 martie 2018.
    ^11 Declaraţie comună în numele Belgiei, Canadei, Danemarcei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Norvegiei, Suediei, Elveţiei şi Statelor Unite din 29 iunie 2018. Disponibilă pe site-ul internet al ambasadei uneia dintre ţările semnatare: https://www.swedenabroad.se/en/embassies/romaniabucharest/current/news/joint-statement2/.

    Aceste evaluări subliniază, de asemenea, importanţa verificării constituţionalităţii, dar aceasta nu este singura problemă: verificările nu se substituie necesităţii de a avea o dezbatere privind opţiunile politice care stau la baza modificărilor majore.
    În ciuda avizului preliminar din luna iulie al Comisiei de la Veneţia, legile au fost promulgate în forma în care erau. În plus, guvernul a adoptat o serie de ordonanţe de urgenţă, care au accentuat unele dintre problemele identificate, de exemplu prin consolidarea autorităţii ministrului justiţiei asupra procurorilor, în special prin declanşarea de proceduri disciplinare^12. Decizia guvernului de a modifica dispoziţiile de înfiinţare a departamentului special pentru investigarea magistraţilor în acest fel şi de a impune proceduri noi privind modul în care acest organism ar urma să fie înfiinţat de Consiliul Superior al Magistraturii a ridicat întrebări suplimentare cu privire la independenţa acestui departament^13 (s.n.). De asemenea a evidenţiat disponibilitatea guvernului de a da curs doar în mod selectiv recomandărilor Comisiei de la Veneţia. În acest sens sa pierdut o oportunitate.“
    ^12 Ordonanţa de urgenţă nr. 92/2018.
    ^13 Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2018.


    65. În concluzie, cu privire la legile justiţiei, Raportul M.C.V. din 13 noiembrie 2018 recomandă: „suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiţiei şi a ordonanţelor de urgenţe subsecvente“ şi „revizuirea legilor justiţiei, ţinând seama pe deplin de recomandările formulate în cadrul MCV, precum şi de recomandările Comisiei de la Veneţia şi ale GRECO“.
    66. În susţinerea cererii de înaintare a întrebărilor preliminare, autorii se întemeiază pe argumente preluate din Raportul tehnic care însoţeşte Raportul M.C.V., Avizul nr. 934 din 13 iulie 2018, CDL-PI(2018)007 al Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneţia), Raportul ad hoc privind România (Regula 34) adoptat de Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO) la cea de-a 79a Reuniune Plenară (Strasbourg, 19-23 martie 2018), precum şi pe o serie de hotărâri ale C.J.U.E. Criticile formulate vizează înfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în principal, pentru următoarele motive: „cerinţa independenţei judecătorilor ţine de substanţa dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanţă esenţială în calitate de garant al protecţiei ansamblului drepturilor conferite justiţiabililor de dreptul Uniunii şi al menţinerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 T.U.E., în special a valorii statului de drept“; „demonstrarea sustenabilităţii şi a ireversibilităţii progreselor în lupta împotriva corupţiei nu presupune scindarea parchetului specializat, cât timp rezultatele acestuia sunt apreciate şi încurajate de Comisia Europeană, ci întărirea instituţională a acestuia“; crearea acestei secţii subminează şi folosirea procurorilor specializaţi (corupţie, spălare de bani, trafic de influenţă etc.), nefiind o măsură proporţională cu orice scop posibil de urmărit; „anual se înregistrează mii de sesizări fictive împotriva magistraţilor, în care trebuie efectuat un minim de anchetă; în prezent aceste sesizări sunt cercetate de un număr de peste 150 de procurori din cadrul a 19 unităţi de parchet (P.C.A., P.Î.C.C.J., D.I.I.C.O.T. şi D.N.A.). Este evident că acei 15 procurori din cadrul noii secţii vor fi depăşiţi de volumul de activitate“; dispunerea structurii unice în municipiul Bucureşti, unde cei 15 procurori îşi vor desfăşura activitatea, presupune obligarea magistraţilor cercetaţi la un efort mult mai mare faţă de alte categorii de persoane; modalitatea de numire a procurorului-şef, dar şi cea a celorlalţi 14 nu prezintă suficiente garanţii pentru un proces de selecţie derulat într-un mod imparţial, aspect de natură să se reflecte şi în derularea activităţii acestei secţii.
    67. Cu privire la Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, Curtea reţine că aceasta a fost înfiinţată prin Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018. Potrivit art. III alin. (1) din lege, secţia urma să devină operaţională în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a legii, respectiv la data de 23 octombrie 2018.
    68. La data de 10 octombrie 2018, având în vedere că autoritatea competentă - Consiliul Superior al Magistraturii - nu a finalizat procedura de operaţionalizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2018 prin care a dispus o procedură derogatorie de la normele legale în vigoare, dar cu caracter provizoriu, având ca scop numirea temporară/ provizorie a procurorului-şef, a procurorului-şef adjunct şi a cel puţin unei treimi din procurorii secţiei. Adoptarea acestor măsuri a avut ca finalitate operaţionalizarea secţiei în termenul stabilit de legea prin care fusese înfiinţată structura de parchet.
    69. Constituţionalitatea acestui din urmă act normativ, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, este criticată la Curtea Constituţională în prezenta cauză, prin intermediul legii de aprobare adoptate de Parlament. Aşadar, fondul cauzei îl constituie controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. În acest cadrul procesual s-a formulat cererea de înaintare a întrebărilor preliminare către C.J.U.E.
    70. Analizând cererea de înaintare a întrebărilor preliminare, respectiv cele patru întrebări formulate, Raportul M.C.V. din 13 noiembrie 2018, precum şi argumentele pe care sunt întemeiate întrebările, Curtea constată că între toate acestea, pe de o parte, şi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, pe de altă parte, nu există o legătură directă, ci doar mediată, în sensul că privesc Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.
    71. Astfel, autorii cererii vizează recunoaşterea caracterului obligatoriu al recomandărilor cuprinse în Raportul M.C.V. din 13 noiembrie 2018, şi anume suspendarea imediată a punerii în aplicare a legilor justiţiei şi a ordonanţelor de urgenţe subsecvente şi revizuirea legilor justiţiei, prin care se înfiinţează Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Cu alte cuvinte, scopul demersului lor este suspendarea activităţii acestei structuri de parchet şi, ulterior, prin modificarea legii, desfiinţarea sa. Or, prezenta cauză are ca obiect controlul de constituţionalitate asupra unui act normativ subsecvent legii prin care s-a înfiinţat structura de parchet contestată, astfel că decizia pe care o va pronunţa Curtea Constituţională va avea un efect limitat la prevederile acestui act normativ, iar nicidecum asupra existenţei Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, care rămâne înfiinţată şi operaţională în baza Legii nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 207/2018. Prin urmare, dincolo de faptul că, prin intermediul controlului de constituţionalitate, instanţa constituţională nu are competenţa de a dispune niciuna dintre măsurile dorite de autorii sesizării, nici cadrul procesual în care a fost formulată cererea nu este unul conform. Astfel, întrucât toate argumentele prezentate de autorii cererii de înaintare a întrebărilor preliminare către C.J.U.E. vizează înfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, acestea nu au legătură cu obiectul cauzei în care cererea a fost formulată, care priveşte exclusiv controlul de constituţionalitate asupra unor dispoziţii legale privind operaţionalizarea acestei structuri de parchet. Altfel spus, chiar dacă Curtea Constituţională ar admite cererea şi ar trimite cele patru întrebări C.J.U.E., răspunsurile primite nu ar avea nicio înrâurire asupra soluţionării cauzei de fond deduse judecăţii instanţei constituţionale.
    72. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte incidenţa actelor obligatorii ale Uniunii Europene în cadrul controlului de constituţionalitate, Curtea a reţinut că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă trebuie să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate“ (Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, sau Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011). Actele de drept european care au caracter obligatoriu sunt regulamentele (act legislativ care trebuie aplicat în integralitatea sa, în toate statele membre), directivele (act legislativ care stabileşte un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre, fiecare dintre ele având însă libertatea de a decide asupra modalităţilor de îndeplinire a obiectivului stabilit) şi deciziile (act legislativ direct aplicabil şi obligatoriu pentru toţi cei cărora li se adresează; destinatarii săi pot fi statele membre sau chiar întreprinderile).
    73. Potrivit celor susţinute de autorii cererii, norma de drept european folosită în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă, art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, este Raportul din 13 noiembrie 2018, elaborat în cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare (M.C.V.). Acest mecanism a fost instituit potrivit Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L 354, din 14 decembrie 2006. Conform art. 1 din decizie, în fiecare an, până la 31 martie cel târziu, iar în primul an la 31 martie 2007, România prezintă Comisiei un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia dintre obiectivele de referinţă enumerate în anexă, care sunt în număr de patru, respectiv:
    "1. garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităţilor şi a responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii. Raportarea şi evaluarea impactului noilor coduri de procedură civilă şi administrativă;
2. înfiinţarea, conform celor prevăzute, a unei agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive;
3. continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste şi imparţiale cu privire la acuzaţiile de corupţie la nivel înalt;
4. adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul administraţiei locale."

    74. Actul european s-a întemeiat pe articolele 37 şi 38 din Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi a României în Uniunea Europeană, care împuterniceşte Comisia să adopte măsurile necesare în cazul unui risc iminent de perturbare a funcţionării pieţei interne ca urmare a nerespectării, de către România, a angajamentelor asumate, respectiv în cazul unui risc iminent privind apariţia unor deficienţe grave în România în ceea ce priveşte transpunerea, stadiul aplicării sau al asigurării respectării actelor adoptate în temeiul titlului VI din T.U.E. sau al actelor adoptate în temeiul titlului IV din Tratatul C.E.
    75. Din analiza conţinutului deciziei rezultă că actul de drept european conţine o serie de obiective de referinţă, enumerate în anexa sa, trasând o serie de obligaţii cu caracter general Republicii Bulgaria şi României: garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient, înfiinţarea a unei agenţii pentru integritate, continuarea cercetărilor cu privire la acuzaţiile de corupţie la nivel înalt, respectiv adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei. Toate aceste obiective urmăresc consolidarea „unui sistem judiciar şi administrativ imparţial, independent şi eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între altele, pentru a lupta împotriva corupţiei“, astfel încât „deciziile şi practicile administrative şi judiciare din toate statele membre să respecte pe deplin statul de drept“. Obiectivele urmărite se subsumează deci principiului statului de drept şi dreptului la un proces echitabil, consacrate expres de art. 1 alin. (3) şi art. 21 din Constituţia României. Însă, fără a diminua importanţa reglementării unor astfel de obiective, Curtea constată că norma de drept european nu prevede obligaţii concrete (cu excepţia celei privind înfiinţarea unei agenţii pentru integritate) sau garanţii efective care, împreună sau separat, să contribuie la realizarea principiului statului de drept, ci trasează o serie de linii directoare, cu caracter de maximă generalitate şi cu valoare preponderent politică (potrivit pct. 8 din preambulul deciziei, „Prezenta decizie nu exclude posibilitatea de a adopta, în orice moment, măsuri de salvgardare în temeiul articolelor 36-38 din Actul de aderare, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile pentru adoptarea respectivelor măsuri“). Or, un atare act, chiar obligatoriu pentru statul căruia i se adresează, nu poate avea relevanţă constituţională, întrucât nici nu dezvoltă o normă constituţională, fiind circumscris celor existente, şi nici nu complineşte o lacună a Legii fundamentale naţionale.
    76. În această lumină, Curtea s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, paragraful 89, în care, reţinând că Decizia 2006/928/CE nu are incidenţă în cauza judecăţii, implicit a negat relevanţa constituţională a acesteia: „chiar dacă s-ar admite că Decizia 2006/928/CE ar putea fi un indicator în privinţa evaluării constituţionalităţii normei, nu ar avea incidenţă în cauză, deoarece prin conţinutul acesteia se recomandă doar înfiinţarea unei agenţii pentru integritate, care să aibă capacitatea administrativă de a conduce o anchetă în domeniul incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni“. Cu alte cuvinte, singurul element concret al normei este obligaţia de înfiinţare a unei agenţii pentru integritate, toate celelalte aspecte, prin modul general al obiectivelor propuse, nu pot determina obligaţii legale exprese în sarcina statului, care păstrează o marjă proprie de apreciere.
    77. Având în vedere lipsa de relevanţă constituţională a Deciziei 2006/928/CE, act european cu caracter obligatoriu pentru statul român, cu atât mai puţin poate fi reţinută relevanţa constituţională a rapoartelor emise în cadrul M.C.V. În acest caz, actul emis nu îndeplineşte nici condiţia prevăzută de art. 148 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia numai „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“. Astfel, deşi sunt acte adoptate în temeiul unei decizii, rapoartele cuprind dispoziţii cu caracter de recomandare, în urma evaluării realizate, după prezentarea concluziilor, menţionându-se că, „Pentru remedierea situaţiei, se recomandă următoarele măsuri: […]“. Or, prin intermediul unei recomandări, instituţiile îşi fac cunoscută opinia şi sugerează direcţii de acţiune, fără a le impune însă vreo obligaţie legală destinatarilor recomandării.
    78. În concluzie, chiar dacă aceste acte (Decizia 2006/928/CE şi rapoartele M.C.V.) ar respecta condiţiile de claritate, precizie şi neechivoc, înţelesul acestora fiind stabilit de C.J.U.E., respectivele acte nu constituie norme care se circumscriu nivelului de relevanţă constituţională necesar efectuării controlului de constituţionalitate prin raportare la ele. Nefiind întrunită condiţionalitatea cumulativă stabilită în jurisprudenţa constantă a instanţei constituţionale, Curte reţine că acestea nu pot fundamenta o posibilă încălcare de către legea naţională a Constituţiei, ca unică normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate.
    79. În fine, dintr-o altă perspectivă, Curtea nu poate trece cu vederea că majoritatea aspectelor pe care se întemeiază criticile autorilor cererii de înaintare a întrebărilor preliminare către C.J.U.E. privesc oportunitatea legiferării. Or, astfel de aspecte nu pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate efectuat de Curte.
    80. Prin Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, paragraful 78, Curtea a statuat că, „prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia. Domeniul de incidenţă a reglementării este determinat de legiuitor, ea fiind concepută pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normelor edictate“. În continuare, la paragraful 84, Curtea a reţinut că „actul de reglementare primară (legea, ordonanţa simplă şi cea de urgenţă a Guvernului), ca act juridic de putere, este expresia exclusivă a voinţei legiuitorului, care decide să legifereze în funcţie de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia.“
    81. Prin urmare, Curtea are o competenţă limitată, controlul de constituţionalitate fiind un control de legalitate care vizează conformitatea actului de reglementare primară cu normele constituţionale. Sub acest aspect, Curtea reţine că dispoziţiile legale prin care a fost înfiinţată Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie au fost supuse controlului, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, paragrafele 134-159, constatându-se constituţionalitatea lor. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia Curţii este general obligatorie.
    82. Pentru toate argumentele prezentate, Curtea respinge cererea de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E., ca inadmisibilă, şi, implicit, cererea de suspendare a soluţionării cauzei care face obiectul controlului de constituţionalitate.
    83. Analizând criticile de neconstituţionalitate extrinsecă cu privire la regimul constituţional al ordonanţei de urgenţă a Guvernului, Curtea reţine că prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi. Conceputul de „lege“ se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit criteriului formal, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“, cu prevederile art. 67, 76, 77 şi 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare.
    84. Competenţa originară a Guvernului, autoritate executivă, este prevăzută în art. 108 alin. (2) din Constituţie şi priveşte organizarea executării legilor, acte de reglementare primară, prin emiterea de hotărâri, acte normative de reglementare secundară. Hotărârile Guvernului sunt acte administrative normative sau individuale, emise în scopul bunei administrări a executării cadrului normativ primar, care reclamă stabilirea de măsuri şi reguli subsecvente, care să asigure corecta aplicare a acestuia. Hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, secundum legem, şi asigură aplicarea sau aducerea la îndeplinire a legilor. Cu alte cuvinte, în sistemul constituţional român, regula este aceea că Guvernul nu dispune de dreptul de reglementare primară a relaţiilor sociale, ci doar de a adopta legislaţia secundară. Cu toate acestea, Constituţia instituie, prin art. 108 alin. (3) şi art. 115 alin. (1)-(3), competenţa Guvernului de a emite ordonanţe, deci o competenţă normativă derivată dintr-o lege de abilitare, adoptată de Parlament, prin care unica autoritate legiuitoare din România deleagă, pentru un interval limitat de timp, competenţa de legiferare în domenii strict delimitate de Constituţie şi de legea de abilitare. Exercitarea acestei competenţe se include tot în sfera puterii executive, deoarece, prin emiterea de ordonanţe, Guvernul aduce la îndeplinire legea de abilitare, cu specificul pe care îl implică o asemenea lege în ceea ce priveşte aprecierea limitelor abilitării acordate. Cu toate că, prin efectul abilitării, Guvernul emite un act care, prin conţinutul său, are caracter legislativ, fiind consecinţa unei delegări legislative, ordonanţa rămâne un act administrativ al autorităţii executive.
    85. De asemenea, sub aspectul legiferării, Curtea reţine competenţa Guvernului de a adopta ordonanţe de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie. Astfel, ordonanţa de urgenţă este actul normativ ce permite Guvernului, sub controlul Parlamentului, să facă faţă unei situaţii extraordinare. Actul se justifică prin necesitatea şi urgenţa reglementării acestei situaţii care, datorită circumstanţelor sale, impune adoptarea de soluţii imediate în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public.
    86. Regimul particular al ordonanţei de urgenţă este prevăzut în art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie şi se referă la cazurile în care poate fi emisă: situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acesteia; intrarea în vigoare: numai după depunerea spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera iniţial sesizată şi convocarea obligatorie a Parlamentului, dacă nu se află în sesiune; domeniul de reglementare: acesta poate fi şi de natura legilor organice, caz în care legea de aprobare se adoptă cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Constituţie; ordonanţa de urgenţă nu poate fi însă adoptată în domeniul legilor constituţionale, nu poate afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului; de asemenea, ordonanţa de urgenţă nu poate aduce atingere drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie, drepturilor electorale şi nu poate viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.
    87. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale referitoare la art. 115 alin. (4) din Constituţie (spre exemplu, Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005), Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei. Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). De asemenea, în accepţiunea Deciziei nr. 258 din 14 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 17 aprilie 2006, „Inexistenţa sau neexplicarea urgenţei reglementării situaţiilor extraordinare [...] constituie în mod evident o barieră constituţională în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă [...]. A decide altfel înseamnă a goli de conţinut dispoziţiile art. 115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi - ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii care fac obiectul legilor organice - în orice domeniu“ (a se vedea şi Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşa fiind, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Curtea a reţinut că „invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi [...].“
    88. Din analiza jurisprudenţei menţionate rezultă că numai existenţa unor elemente cu caracter obiectiv, care nu au putut fi prevăzute, poate determina apariţia unei situaţii a cărei reglementare se impune cu celeritate. Constatarea acestor elemente se realizează de Guvern, care este obligat să motiveze intervenţia sa în preambulul actului normativ adoptat. Prin urmare, oportunitatea legiferării se limitează deci la decizia de a adopta actul normativ sau nu, de a avea o conduită activă sau pasivă, în condiţiile în care sunt demonstrate elementele cu caracter obiectiv, cuantificabil, prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie. Cu alte cuvinte, decizia legiferării aparţine în exclusivitate legiuitorului delegat, care, dacă hotărăşte reglementarea unei anumite situaţii juridice, are obligaţia de a se conforma exigenţelor constituţionale. Întrucât prevederile constituţionale stabilesc cadrul şi limitele exercitării delegării legislative, condiţionând legitimitatea şi deci constituţionalitatea ordonanţelor Guvernului de îndeplinirea unor cerinţe exprese, calificate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale drept criterii de constituţionalitate, cu privire la îndeplinirea sau nu a exigenţelor constituţionale se poate pronunţa doar instanţa constituţională (a se vedea Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017).
    89. În cadrul controlului a priori de constituţionalitate, exercitat asupra legilor de aprobare a ordonanţelor, se poate contesta şi, implicit, Curtea poate efectua controlul atât asupra aspectelor de constituţionalitate extrinsecă, cât şi a celor de constituţionalitate intrinsecă privind ordonanţa astfel aprobată, întrucât „ordonanţele Guvernului aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu prevederile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare atribuite la adoptarea lor de către Guvern“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006). Prin urmare, Curtea a constatat că, în cadrul atribuţiei Curţii Constituţionale prevăzute la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, pe calea controlului de constituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei guvernamentale se pot aduce în discuţie critici de neconstituţionalitate extrinsecă ce vizează modul de adoptare a ordonanţei, deci numai cu ocazia convertirii acesteia sub aspect formal în lege (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012).
    90. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă raportate la prevederile art. 115 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că, în preambulul ordonanţei de urgenţă aprobate prin legea criticată, existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată şi urgenţa acesteia sunt justificate de Guvern astfel: pe de o parte, iminenta împlinire a termenului de 3 luni (care a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), respectiv apropierea datei de 23 octombrie 2018, când, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 207/2018, trebuia să devină operaţională Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, care prelua competenţa de a efectua urmărirea penală pentru infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, de la Direcţia Naţională Anticorupţie şi celelalte parchete, şi, pe de altă parte, omisiunea Consiliului Superior al Magistraturii de a finaliza în termenul legal procedura de operaţionalizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, coroborată cu lipsa normelor tranzitorii din cuprinsul legii în vigoare cu privire la modul concret de operaţionalizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în cazul depăşirii termenului stabilit de Legea nr. 207/2018. Împrejurările învederate au necesitat adoptarea unor măsuri legislative urgente care să reglementeze o procedură simplă, derogatorie de la prevederile art. 88^3-88^5 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea numirii provizorii a procurorului-şef, a procurorului-şef adjunct şi a cel puţin unei treimi din procurorii secţiei. Procedura derogatorie permite operaţionalizarea secţiei în termenul stabilit de lege, respectiv 23 octombrie 2018, şi este de natură a evita blocajul instituţional, care ar fi putut afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele ce intră în competenţa secţiei.
    91. Curtea constată că această motivare a situaţiei extraordinare şi a urgenţei este suficientă şi corespunde exigenţelor dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, astfel cum acestea au fost stabilite în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Din cuprinsul acesteia rezultă că omisiunea Consiliului Superior al Magistraturii de a finaliza procedura de operaţionalizare a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie în termenul legal de 3 luni era susceptibilă de a crea un blocaj instituţional în cadrul Ministerului Public, cu privire la activitatea de urmărire penală a infracţiunilor săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, întrucât la data împlinirii termenului prevăzut de lege, respectiv 23 octombrie 2018, încetează competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi a celorlalte parchete de a efectua urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite de aceste persoane, lipsa unei structuri de parchet funcţionale care să preia această competenţă ar afecta în mod grav procedurile judiciare în cauzele pendinte şi cele viitoare, situaţie care va periclita, pe de o parte, activitatea Ministerului Public şi, pe de altă parte, activitatea de înfăptuire a justiţiei, în general.
    92. Potrivit jurisprudenţei Curţii, pentru emiterea unei ordonanţe de urgenţă este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. De esenţa stării extraordinare este, deci, caracterul său obiectiv, în sensul că „existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă“ (Decizia nr. 83 din 19 mai 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Cu alte cuvinte, adoptând actul normativ în regim de urgenţă, Guvernul nu a acţionat în mod arbitrar, ca urmare a unei aprecieri bazate exclusiv pe elemente de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, ci a fost constrâns să acţioneze în scopul contracarării unor consecinţe negative care s-ar fi produs ca efect al pasivităţii autorităţii publice căreia, potrivit legii, îi revenea sarcina de a adopta măsurile necesare operaţionalizării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Tergiversarea procedurilor desfăşurate în faţa Consiliului Superior al Magistraturii se constituie într-o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă şi, mai ales, independentă de voinţa Guvernului, care a impus acestuia intervenţia legislativă pe calea ordonanţei de urgenţă. Ordonanţa este un act cu caracter derogatoriu de la legea în vigoare, prin care s-au dispus măsurile necesare preluării competenţelor privind activitatea de urmărire penală de către nou-înfiinţata secţie din cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar ale cărei dispoziţii au o aplicabilitate temporară, până la finalizarea concursurilor organizate pentru numirea în funcţiile de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi a celor de execuţie de procuror în cadrul secţiei şi validarea rezultatelor acestora.
    93. Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază că actul normativ adoptat întruneşte exigenţele constituţionale prevăzute de art. 115 alin. (4), Guvernul demonstrând existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu a putut fi amânată şi motivând urgenţa actului în cuprinsul său.
    94. În ceea ce priveşte afectarea regimului unei instituţii fundamentale a statului, cu privire la sensul dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, că „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin“. De asemenea, prin Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, Curtea a învederat faptul că nu orice măsură legislativă adoptată pe calea unei ordonanţe de urgenţă şi care vizează structura organizatorică a unor instituţii fundamentale ale statului este de natură a încălca art. 115 alin. (6) din Constituţie, „în măsura în care acestea nu afectează nici capacitatea administrativă şi nici funcţionarea acestora“.
    95. Analizând însă criticile formulate, Curtea observă că autorii sesizării se limitează la a invoca norma constituţională pretins a fi încălcată, fără a motiva în ce constă neconformitatea ordonanţei de urgenţă cu interdicţia consacrată constituţional, respectiv modul în care actul normativ afectează regimul unei instituţii fundamentale a statului. Or, simpla enumerare a dispoziţiilor constituţionale considerate a fi încălcate, fără a preciza în concret motivele pe care se întemeiază contrarietatea cu Legea fundamentală, nu satisface condiţia motivării obiecţiei, astfel că, prin raportare la prevederile art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.
    96. În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, Curtea apreciază ca fiind relevante cele statuate în prealabil de aceasta cu privire la caracterul recomandărilor cuprinse în rapoartele M.C.V., întocmite în aplicarea Deciziei 2006/928/CE.
    97. În primul rând, referindu-se la înţelesul prevederilor art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală, în Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, şi Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, instanţa de contencios constituţional a arătat că acestea vizează „implementarea dreptului comunitar în spaţiul naţional şi stabilirea regulii aplicării prioritare a dreptului comunitar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare“ şi că „[...] statele membre ale Uniunii Europene au înţeles să situeze acquis-ul comunitar - tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea - pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii“. Totodată, Curtea a observat că prevederile în discuţie reprezintă o aplicaţie particulară a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern“.
    98. De asemenea, în ceea ce priveşte incidenţa actelor obligatorii ale Uniunii Europene (regulamente, directive, decizii) în cadrul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015, sau prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, Curtea a reţinut că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă trebuie să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate“.
    99. Analizând Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din perspectiva dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, în Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 29 mai 2018, Curtea a reţinut că, „aderând la ordinea juridică a Uniunii Europene, România a acceptat ca, în domeniile în care competenţa exclusivă aparţine Uniunii Europene, [...], implementarea obligaţiilor rezultate din acestea să fie supusă regulilor Uniunii [...]“ şi că, „în virtutea clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituţie, România nu poate adopta un act normativ contrar obligaţiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru“. Totodată, Curtea a remarcat că „toate cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituţională, exprimată în ceea ce Curtea a calificat «identitate constituţională naţional㻓, şi că „înţelesul Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 [...], act adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, nu a fost desluşit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte conţinutul, caracterul şi întinderea temporală şi dacă acestea se circumscriu celor prevăzute în Tratatul de aderare, [...] care face parte din ordinea normativă internă, astfel încât Decizia 2006/928/CE nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate prin prisma art. 148 din Constituţie“ (paragraful 88, teza finală).
    100. În plus, aşa cum s-a demonstrat în prealabil, Decizia 2006/928/CE, act de drept european cu caracter obligatoriu pentru statul român, este lipsită şi de relevanţă constituţională. Aşa cum Curtea deja a statuat prin Decizia nr. 104 din 6 martie 2018, paragraful 89, chiar dacă s-ar admite că aceasta ar putea fi „un indicator în privinţa evaluării constituţionalităţii normei“, nu ar avea incidenţă în cauză, deoarece prin conţinutul acesteia se recomandă doar continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste şi imparţiale cu privire la acuzaţiile de corupţie la nivel înalt, precum şi adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul administraţiei locale.
    101. De altfel, ţin de competenţa exclusivă a statului membru stabilirea modului de organizare, funcţionare şi delimitarea competenţelor între diferitele structuri ale organelor de urmărire penală, întrucât, astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, precitată, paragraful 456, Legea fundamentală a statului - Constituţia este expresia voinţei poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie doar prin existenţa unei neconcordanţe între prevederile sale şi cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice (a se vedea în acelaşi sens şi Hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronunţată de Tribunalul Constituţional al Republicii Polonia). În plus, prin Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, Curtea Constituţională a arătat că „de esenţa Uniunii este atribuirea de către statele membre a unor competenţe - tot mai multe la număr - pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, într-un final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale“ şi că, „pe această linie de gândire, statele membre îşi menţin competenţe care sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor constituţionale, iar cedarea de competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau stabilirea unor noi orientări în cadrul competenţelor deja cedate ţine de marja constituţională de apreciere a statelor membre“.
    102. Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 respectă prevederile art. 148 alin. (2) şi (4) din Legea fundamentală.
    103. Analizând criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, Curtea reţine că acestea vizează art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, considerat a fi adoptat cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, respectiv art. II alin. (11), contestat pentru redactarea neglijentă, neclară, ce generează o aplicare viitoare impredictibilă.
    104. art. I are următorul cuprins: „Alineatul (3) al articolului 88^2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins: (3) Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr de 15 posturi de procuror.“ Dispoziţia legală modificată, art. 88^2 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, avea următorul conţinut: „Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie funcţionează cu un număr maxim de 15 procurori.“
    105. art. II alin. (11) dispune că „De la data operaţionalizării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, cauzele de competenţa acesteia, aflate în lucru la Direcţia Naţională Anticorupţie şi alte unităţi de parchet, precum şi dosarele cauzelor referitoare la infracţiunile prevăzute de art. 88^1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi soluţionate până la data acestei operaţionalizări se preiau de către aceasta“.
    106. Critica vizează nerespectarea prevederilor art. 3 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 referitoare la obligaţia Guvernului de a respecta normele de tehnică legislativă privind elaborarea proiectelor de lege, precum şi elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, respectiv redactarea acestora într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie.
    107. Cu privire la modul de reglementare a normelor, Curtea Constituţională, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la care se reţin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă, într-o largă măsură, de conţinutul textului respectiv, de domeniul la care se referă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine, oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării. Prin urmare, existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, deoarece, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate.
    108. Cu toate acestea, analizând dispoziţiile prin raportare la criticile formulate, Curtea reţine că normele criticate nu numai că nu au o redactare generală, ci stabilesc într-un mod clar şi riguros domeniul reglementat, având o previzibilitate certă cu privire la efectele pe care le produc.
    109. Astfel, dispoziţiile art. I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 stabilesc în mod neechivoc numărul de posturi de procurori care funcţionează în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, respectiv 15 procurori. Norma este clară, simplă, concisă, nesusceptibilă de mai multe interpretări.
    110. Dispoziţiile art. II alin. (11) din ordonanţa de urgenţă reglementează preluarea de către Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie a cauzelor de competenţa exclusivă a acesteia, prevăzute de art. 88^1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, respectiv competenţa de cercetare privind infracţiunile săvârşite de judecători şi procurori, inclusiv judecătorii şi procurorii militari şi cei care au calitatea de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Cauzele preluate sunt atât cele aflate în lucru la Direcţia Naţională Anticorupţie şi la alte unităţi de parchet, la data operaţionalizării secţiei, cât şi cele soluţionate până la data acestei operaţionalizări. Examinând modul de redactare a acestor dispoziţii, Curtea reţine că acestea întrunesc condiţiile calitative ale normei, întrucât utilizează un limbaj juridic specific normativ, concis, clar şi lipsit de echivoc. Norma este previzibilă şi, ţinând seama şi de calitatea destinatarilor săi - procurori în cadrul structurilor de parchet care au sau au avut în cercetare penală cauze privind infracţiuni săvârşite de judecători şi procurori, nu ridică probleme de interpretare sau aplicare neunitară.
    111. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. I şi art. II alin. (11) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 respectă normele de tehnică legislativă şi sunt în deplin acord cu norma constituţională prevăzută de art. 1 alin. (5).
    112. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 92 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Naţional Liberal şi Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi constată că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie este constituţională în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 13 martie 2019.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent-şef,
                    Mihaela Senia Costinescu


    OPINIE SEPARATĂ
    În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, considerăm că instanţa de contencios constituţional ar fi trebuit să admită obiecţia de neconstituţionalitate şi să constate neconstituţionalitatea Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, în ansamblul lor.
    În mod contrar celor reţinute de Curte, în opinia majoritară, considerăm că obiecţia de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie era admisibilă pentru argumentele pe care le expunem în continuare. Astfel, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea a conturat o anumită structură inerentă şi intrinsecă oricărei critici de neconstituţionalitate (fie că este invocată în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, pe calea obiecţiei, fie că este invocată în cadrul controlului a posteriori, pe calea excepţiei). Curtea a arătat că „aceasta cuprinde 3 elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. Indiscutabil primul element al excepţiei se circumscrie fie simplei indicări a textului pretins neconstituţional, fie menţionării conţinutului său normativ, iar cel de-al doilea indicării textului sau principiului constituţional pretins încălcat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci dimpotrivă ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia“. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, „în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele 3 elemente menţionate“. Aceste considerente referitoare la elementele de conţinut ale excepţiei de neconstituţionalitate sunt pe deplin aplicabile şi în ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate (a se vedea în acest sens, în cadrul controlului a priori, Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011).
    Aplicând cele statuate în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în cauza de faţă, reţinem că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au indicat textul pretins neconstituţional (dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018) şi textul sau principiul constituţional pretins încălcat [art. 115 alin. (6) coroborat cu art. 131 alin. (1) şi (2) din Constituţie]. Având în vedere conţinutul normativ al actului criticat, respectiv măsuri de operaţionalizare a unei structuri de parchet din cadrul Ministerului Public, pe de o parte, şi normele constituţionale care consacră regimul de instituţie fundamentală a statului în ceea ce priveşte Ministerul Public, pe de altă parte, rezultă cu evidenţă că motivarea în sine a obiecţiei, ca element constitutiv, rezultă din dinamica acestor elemente. Aşadar, ţinând seama şi de faptul că materialitatea motivării obiecţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia, Curtea trebuia să constate că textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar astfel încât să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, cu consecinţa analizării pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate. Or, prevalându-se de modul deficitar de motivare al autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea a ales să se derobeze de obligaţia de a efectua controlul de constituţionalitate prin raportare la normele invocate.
    Pe fondul obiecţiei de neconstituţionalitate, pornind de la sensul dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, stabilit de Curtea Constituţională într-o jurisprudenţă constantă, iniţiată cu Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, potrivit căruia „ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă «afectează», dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin“, astfel că nu orice măsură legislativă adoptată pe calea unei ordonanţe de urgenţă şi care vizează structura organizatorică a unor instituţii fundamentale ale statului este de natură a încălca art. 115 alin. (6) din Constituţie, „în măsura în care acestea nu afectează nici capacitatea administrativă şi nici funcţionarea acestora“.
    Cu toate acestea, chiar dacă scopul reglementării şi caracterul temporar al aplicării sale justifică intervenţia legiuitorului delegat pe calea unei ordonanţe de urgenţă, astfel că dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie au fost respectate, modul concret în care a înţeles să reglementeze situaţia extraordinară constatată nu respectă exigenţele constituţionale prevăzute de art. 115 alin. (6).
    Astfel, analizând conţinutul normativ al ordonanţei de urgenţă, reţinem că acesta vizează derogări de la dispoziţiile art. 88^3-88^5 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, norme care reglementează numirea procurorului-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (art. 88^3), numirea procurorului-şef adjunct al Secţiei (art. 88^4), respectiv a procurorilor care compun Secţia (art. 88^5), stabilind condiţiile de selecţie şi procedura de concurs.
    Potrivit art. 88^5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pentru a participa la concursul pentru numirea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, procurorii trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să nu fi fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani, să aibă cel puţin gradul de parchet de pe lângă curte de apel, să aibă o vechime efectivă de cel puţin 18 ani în funcţia de procuror, să aibă o bună pregătire profesională şi să aibă o conduită morală ireproşabilă.
    Potrivit art. 88^3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, comisia de concurs este compusă din 3 membri judecători, care fac parte din Secţia pentru judecători şi au funcţionat la o instanţă de grad de cel puţin curte de apel, desemnaţi de Secţia pentru judecători, şi un membru procuror, care face parte din Secţia pentru procurori şi a funcţionat la un parchet de grad de cel puţin parchet de pe lângă curtea de apel, desemnat de Secţia pentru procurori.
    Concursul pentru funcţia de procuror-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie constă, potrivit art. 88^3 alin. (1), în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere respective, urmărinduse competenţele manageriale, gestiunea eficientă a resurselor, capacitatea de a-şi asuma decizii şi responsabilităţi, competenţele de comunicare şi rezistenţa la stres, precum şi integritatea candidatului, evaluarea activităţii sale ca procuror şi modul în care acesta se raportează la valori specifice profesiei, precum independenţa justiţiei ori respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
    Comisia de concurs va propune Plenului Consiliului Superior al Magistraturii numirea procurorului-şef al Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, după evaluarea candidaturilor şi a proiectelor, în urma unui interviu, potrivit art. 88^3 alin. (6), procurorul-şef al Secţiei fiind numit în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, în temeiul art. 88^3 alin. (1) şi (8).
    În temeiul art. 88^5 alin. (5) din lege, concursul pentru selecţia procurorilor din Secţie constă într-un interviu susţinut în faţa „comisiei prevăzute la art. 88^3 alin. (2) din care face parte de drept şi procurorul şef secţie“ (n.n.: se pare că acesta se adaugă celor 4 membri - 3 judecători şi un procuror, stabiliţi de art. 88^3 alin. (2) din lege, deci comisia ar avea un total de 5 membri), o evaluare a activităţii din ultimii 5 ani (efectuată de către 2 procurori şi 2 judecători din cadrul Inspecţiei Judiciare, desemnaţi de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea inspectorului-şef) şi o evaluare a unor acte profesionale întocmite de candidaţi din ultimii 3 ani de activitate (efectuată de o comisie desemnată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, formată din 2 procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi 2 judecători din Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, propuşi de colegiile de conducere ale acestora, precum şi un formator din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, propus de Consiliul ştiinţific al acestuia).
    Numirea în funcţia de procuror din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se va face de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în limita posturile vacante şi în ordinea punctelor obţinute, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea continuării activităţii în cadrul secţiei pentru o perioadă totală de cel mult 9 ani, în temeiul art. 88^5 alin. (1) şi (11).
    Potrivit art. 88^4 alin. (1) şi (2), procurorul-şef adjunct al Secţiei este numit în funcţie de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea motivată a procurorului-şef secţie, dintre procurorii deja numiţi în cadrul secţiei, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.
    Concluzionând, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate în anul 2018, numirea procurorilor Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea:
    - comisiei de concurs (formată din 3 judecători şi un procuror, membrii ai C.S.M.), în cazul procurorului-şef al Secţiei;
    – procurorului-şef al Secţiei, în cazul procurorului-şef adjunct al Secţiei;
    – comisiei de concurs (formată din 3 judecători şi un procuror, membrii ai C.S.M.) din care „face parte de drept şi procurorul şef secţie“, în cazul procurorilor care ocupă funcţii de execuţie.

    Derogările prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 vizează o procedură desfăşurată cu celeritate, potrivit art. II alin. (2), selecţia candidaţilor pentru funcţiile de conducere şi de execuţie realizându-se de comisia de concurs printr-o procedură derulată în cel mult 5 zile calendaristice de la data declanşării acesteia de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Comisia de concurs este cea stabilită potrivit art. 88^3 alin. (2) din lege, respectiv 3 membri judecători, care fac parte din Secţia pentru judecători, şi un membru procuror, care face parte din Secţia pentru procurori ai C.S.M. Ordonanţa de urgenţă prevede, la art. II alin. (2) teza finală, că „Comisia de concurs îşi desfăşoară activitatea în prezenţa a cel puţin 3 membri“. Aceasta verifică îndeplinirea de către candidaţi a condiţiilor prevăzute de lege pentru numirea în aceste funcţii şi efectuează procedura de selecţie a acestora pe baza dosarului de candidatură şi a unui interviu.
    Potrivit art. II alin. (9) din ordonanţa de urgenţă, procurorii selectaţi pentru numirea în funcţia de procuror-şef al Secţiei şi pentru numirea în funcţiile de execuţie de procuror în cadrul secţiei sunt numiţi în funcţie de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, în vreme ce procurorul-şef adjunct al Secţiei este numit de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea motivată a procurorului-şef secţie, dintre procurorii selectaţi pentru numirea în cadrul secţiei.
    În concluzie, potrivit normelor derogatorii, numirea procurorilor Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie se face de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea:
    - comisiei de concurs (formată din 3 judecători şi un procuror, membri ai C.S.M.), care îşi desfăşoară activitatea în prezenţa a cel puţin 3 membri, în cazul procurorului-şef al Secţiei şi procurorilor care ocupă funcţii de execuţie;
    – procurorului-şef al Secţiei, în cazul procurorului-şef adjunct al Secţiei.

    Or, analizând modificările operate, observăm că acestea vizează două aspecte semnificative. În primul rând, prevederea referitoare la posibilitatea comisiei de concurs de aşi desfăşura activitatea în prezenţa a cel puţin 3 membri, (dincolo de noutatea absolută în materia reglementărilor referitoare la proceduri de concurs, sub aspectul componenţei comisiilor, al căror număr de membri trebuie să fie expres determinat în scopul asigurării caracterului corect, transparent şi lipsit de echivoc al procedurii, orice variabilă fiind de natură a afecta aceste valori) constituie premisa derulării unei proceduri de concurs în lipsa unui membru al comisiei, care, ipotetic, poate fi chiar reprezentantul Secţiei pentru procurori ai C.S.M. Or, în condiţiile în care procedura de selecţie vizează operaţionalizarea unei structuri din cadrul Ministerului Public, participarea procurorilor la această procedură, în cadrul organelor competente şi responsabile cu selecţia candidaţilor, nu este numai necesară, ci şi obligatorie. Astfel, constatăm că, deşi Legea nr. 304/2004 recunoaşte, chiar dacă într-o formă diminuată, rolul procurorilor în procedura de selecţie a Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, atribuind un rol preponderent judecătorilor (N.B.: modul de numire a procurorilor cu funcţii de conducere şi de execuţie din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, ce presupune examinarea de o comisie formată din 3 judecători şi un singur procuror, nu a fost supus controlului de constituţionalitate a priori, întrucât nu a constituit obiectul sesizărilor care au fost soluţionate prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, respectiv Decizia nr. 357 din 30 mai 2018), Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 creează posibilitatea ca procurorii să fie excluşi de la procedura de numire, întrucât, stabilind posibilitatea desfăşurării activităţii comisiei de concurs în prezenţa a cel puţin 3 membri, care pot fi doar membri judecători, recunoaşte, implicit, efectele juridice ale actelor adoptate de comisie, în componenţa fără membrul care are calitatea de procuror. Aşa fiind, constatăm că, în condiţiile în care Legea nr. 304/2004 prevede un rol, chiar atenuat, al reprezentanţilor Ministerului Public într-o procedură de concurs care vizează însuşi Ministerul Public, printr-o secţie a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa de urgenţă ignoră acest rol, creând premisele eliminării totale a procurorilor din procedura de selecţie.
    Mai mult, analizând dispoziţiile care stabilesc organul competent să dispună numirea procurorilor Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, observăm că actul normativ criticat transferă această atribuţie de la plenul Consiliului Superior al Magistraturii la preşedintele Consiliului. O atare reglementare apare nu numai ca nejustificată, în contextul modificărilor operate, dar este de natură a impieta, o dată în plus, asupra rolului pe care procurorii îl au în această procedură. Înlocuirea plenului Consiliului cu preşedintele acestuia înlătură nu numai posibilitatea membrilor Consiliului, care au calitatea de procurori, de a lua parte la actul decizional de numire, dar şi posibilitatea de formula şi expune opinii cu privire la candidaturile prezentate. Or, o atare situaţie este inadmisibilă din perspectiva rolului constituţional al Ministerului Public, consacrat de art. 131 din Constituţie, precum şi din perspectiva atribuţiilor pe care procurorii, aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, au obligaţia să le îndeplinească, în aplicarea prevederilor art. 133-134 din Constituţie. Nicio normă, chiar şi cu caracter tranzitoriu şi temporar, nu poate opera un transfer de competenţe de la Consiliul Superior al Magistraturii autoritate publică, componentă a autorităţii judecătoreşti, garant al independenţei justiţiei, care funcţionează în plenul său, către un membru al său, chiar având funcţia de preşedinte ales al Consiliului, fără încălcarea dispoziţiilor constituţionale consacrate de art. 133 şi 134.
    În plus faţă de aceste argumente, nu putem trece cu vederea opţiunea legiuitorului primar, Parlamentul României, de a reglementa prin lege, cu valoare de principiu care fundamentează noua sa viziune cu privire la statutul judecătorilor şi procurorilor, separarea carierelor celor două magistraturi. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 303/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 242/2018, legiuitorul prevede că „magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor“. După ce delimitează cele două categorii de activităţi judiciare, în funcţie de scopul exercitării fiecăreia, legiuitorul consacră separarea celor două cariere, stabilind expres că „judecătorii nu pot interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorilor“. Cu alte cuvinte, toate aspectele legate de cariera judecătorilor, respectiv de cea a procurorilor, precum admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor, numirea, promovarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător sau procuror, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor, răspunderea acestora etc., vor fi determinate în interiorul fiecărei profesii, organele competente în materie de carieră fiind stabilite în mod distinct pentru fiecare profesie.
    Cu privire la noua viziune a legiuitorului asupra carierelor celor două magistraturi, relevante sunt cele expuse de preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale în cauza soluţionată prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, paragraful 50. Astfel, „cu referire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege [n.n.: care prevăd că «(1) Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face numai prin concurs organizat ori de câte ori este necesar, în limita posturilor vacante, de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii“», se arată că, încă de la începutul dezbaterilor în Comisia specială comună, s-a convenit ca cele două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori, să preia în exclusivitate ca atribuţii cariera judecătorului şi a procurorului separat. În aceste condiţii, textele în vigoare din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor au fost modificate în aşa fel încât de la momentul începerii carierei judecătorului/procurorului şi până la eliberarea din funcţie, fiecare secţie să decidă, în mod corespunzător, cu privire la: concursuri, promovare, sancţionare. Se susţine că acest punct de vedere a fost acceptat de Curtea Constituţională, care nu a extins controlul de constituţionalitate la textele privind atribuţiile celor două secţii. Se arată că, deşi textul nu a fost supus controlului de constituţionalitate punctual, în mod normal toate textele din Legea nr. 303/2004 cu referire la cariera judecătorilor şi procurorilor urmau să fie modificate potrivit principiului adoptat de separare a carierelor. Ca atare, modificarea a fost necesară în procesul de corelare a textelor din proiect, pentru a păstra caracterul unitar al acestora, nefiind vorba de o modificare de substanţă, care să încalce limitele reexaminării. Se apreciază că textul modificator nu încalcă nici prevederile art. 125 din Constituţie, având în vedere că, potrivit alin. (2), cariera judecătorilor şi a procurorilor se stabileşte în condiţiile legii organice. Mai mult, se arată că această modificare priveşte procedura de numire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind absolut legitim şi constituţional ca această prerogativă să aparţină Secţiei de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Această modificare se impune cu atât mai mult cu cât promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este de competenţa Secţiei pentru procurori, astfel încât, pentru a se respecta caracterul unitar al legiferării, se impunea această modificare a textului atacat.“
    Curtea Constituţională a analizat critici punctuale de neconstituţionalitate care vizau transpunea în lege a principiului separării carierelor celor două magistraturi, prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, paragraful 134, statuând următoarele: „cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege, Curtea constată că modificarea operată constă în faptul că organizarea concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se realizează de Secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, şi nu de Consiliul Superior al Magistraturii. Această precizare inserată prin art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege constituie, de asemenea, o operaţiune de corelare de tehnică legislativă, întrucât pune în aplicare principiul consacrat la art. I pct. 1 [cu referire la art. 1 alin. (1)] din lege, potrivit căruia «cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorului». Mai mult, întreaga lege stabileşte şi menţine dihotomia secţie de judecători - secţie de procurori în privinţa carierei acestora. Practic, textul criticat a reparat un neajuns al legii în forma sa iniţială. O asemenea intervenţie legislativă, de natură să corecteze o lipsă de corelare a legii, nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fără a încălca art. 125 şi art. 147 alin. (2) din Constituţie“.
    Aşadar, într-o procedură similară celei care face obiectul analizei noastre, dar vizând cariera judecătorilor, respectiv numirea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi
    Justiţie, Curtea a validat soluţia legislativă consacrată de legiuitor, fundamentată pe principiul separării carierelor. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, numirea în funcţia de procuror într-o structură a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să respecte acelaşi principiu şi să valorizeze rolul constituţional al Ministerului Public, în cariera reprezentanţilor săi.
    Pentru argumentele expuse apreciem că, sub pretextul operaţionalizării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în termenul stabilit de lege, conform voinţei legiuitorului primar şi înlăturării posibilităţii unui blocaj instituţional, legiuitorul delegat a adoptat un act normativ cu consecinţe negative în ceea ce priveşte realizarea rolului constituţional al Ministerului Public, de natură a afecta regimul acestei instituţii fundamentale a statului. Mai mult, în mai puţin de 3 luni de la intrarea în vigoare a modificărilor operate asupra Legii nr. 304/2004 (Legea nr. 207/2018 a intrat în vigoare la data de 23 iulie 2018, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, la data de 10 octombrie 2018), legiuitorul delegat anulează voinţa legiuitorului primar, înlăturând reprezentanţii Ministerului Public din procedura decizională privind numirea procurorilor Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, cu încălcarea principiului separării carierelor celor două magistraturi, validat de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018.
    Toate aceste consecinţe demonstrează neconstituţionalitatea prevederilor art. II alin. (2) teza finală şi alin. (9) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018. Având în vedere, însă, că aceste dispoziţii vizează chiar modul de constituire a comisiei de concurs care realizează selecţia candidaţilor, precum şi organul competent să dispună numirea pentru funcţiile de conducere şi execuţie din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, elemente esenţiale ale procedurii derogatorii instituite de legiuitorul delegat, constatăm că neconstituţionalitatea lor afectează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, în ansamblul său.
    În concluzie, constatăm că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată, astfel că Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 privind unele măsuri pentru operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018 sunt neconstituţionale, în ansamblul lor.


                    Judecători,
                    Daniel Marius Morar
                    Mircea Ştefan Minea
                    Livia Doina Stanciu


    OPINIE CONCURENTĂ
    Deşi împărtăşim soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de înaintare a unor întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată de Curtea Constituţională prin prezenta decizie, considerăm că motivarea acesteia trebuia să se limiteze strict la susţinerea acestui dispozitiv, având în vedere, pe de o parte, efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale, iar, pe de altă parte, regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate, astfel cum vom arăta în ceea ce urmează.
    1. Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale, în unitatea dată de considerentele şi dispozitivul acestora
    Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României: „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“.
    Într-o jurisprudenţă constantă, începând cu Decizia Plenului nr. 1/1995^1 Curtea a statuat că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta^2. În consecinţă - a reţinut Curtea -, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice trebuie să respecte întru totul atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor pe care Curtea Constituţională le pronunţă.
    ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995.
    ^2 De exemplu, Decizia nr. 196/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 22 aprilie 2013, Decizia nr. 163/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 4 aprilie 2013, Decizia nr. 102/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 12 aprilie 2013, Decizia nr. 1.039/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, Decizia nr. 536/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, Decizia nr. 414/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 415/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010.

    Referindu-se la obligativitatea, deopotrivă, a considerentelor cuprinse în deciziile sale, Curtea a avut şi are în vedere în mod evident acele considerente care, în înlănţuirea logicii argumentării, realizează fundamentarea dispozitivului deciziei Curţii, pentru că numai despre acelea se poate susţine că „sprijină“ dispozitivul. De altfel, abordând problematica precedentului judiciar, respectiv a forţei obligatorii a acestuia (cum este şi cazul deciziilor Curţii Constituţionale), doctrina^3 subliniază că ar fi greşit să concluzionăm că tot ceea ce conţine o decizie are o pondere egală. Opinia tradiţională este că trebuie realizată diferenţa între ratio decidendi al unei hotărâri a instanţei, adică parte obligatorie („considerentele care susţin dispozitivul“), şi obiter dicta, adică partea fără caracter obligatoriu, cuprinzând remarci, opinii, aspecte care nu susţin prin ele însele dispozitivul.
    ^3 Ian McLeod, Ratio Decidendi and Obiter Dictum, Macmillan Law Masters pp 137-152, https://link.springer.com/chapter/10.1007%2F978-1-349-14289-7_10

    Tocmai pentru a nu acredita o eroare în sensul celor mai sus precizate şi ţinând seama de faptul că deciziile Curţii Constituţionale se adresează tuturor destinatarilor normelor juridice, indiferent de pregătirea juridică, la pronunţarea şi redactarea oricărei decizii este necesar ca instanţa de contencios constituţional să realizeze o cât mai clară „legătură“ între considerente şi dispozitiv, cu evidenţierea considerentelor obligatorii şi a eventualelor considerente obiter dicta, care nu au forţă juridică obligatorie. Curtea trebuie să se poziţioneze, deopotrivă, în postura destinatarilor deciziei, cerinţele de claritate şi precizie, pe care însăşi Curtea le-a dezvoltat în aplicarea principiului securităţii juridice, fiindu-i deopotrivă aplicabile. Motivarea clară, accesibilă, coerenţa şi logica argumentării, înlănţuirea considerentelor care susţin dispozitivul şi care devin, deopotrivă cu acesta, obligatorii sunt imperative pe care Curtea trebuie să le aibă în vedere, pentru a evita situaţii în care chiar actele sale să devină subiect de interpretări divergente. În plus, prin crearea unor conexiuni logice indestructibile între considerentele obligatorii şi dispozitivul deciziilor, se evită procedeul periculos al „decupării“ unor considerente, chiar obiter dicta, şi al utilizării lor în contexte diferite, acreditând ideea obligativităţii lor, de natură să creeze insecuritate juridică prin fundamentarea unor raţionamente juridice pe premise false.

    2. În prezenta cauză, Curtea Constituţională a pronunţat o soluţie de inadmisibilitate cu privire la cererea de înaintare a unor întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, din raţiuni ce ţin de lipsa legăturii cu obiectul cauzei în care cererea a fost formulată.
    Astfel, în paragraful 71 fraza finală a deciziei, Curtea a reţinut că, întrucât toate argumentele prezentate de autorii cererii de înaintare a întrebărilor preliminare către C.J.U.E. vizează înfiinţarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, acestea nu au legătură cu obiectul cauzei în care cererea a fost formulată şi care priveşte exclusiv controlul de constituţionalitate al Legii pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, precum şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2018, ce au avut ca finalitate operaţionalizarea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie. Altfel spus, chiar dacă Curtea Constituţională ar admite cererea şi ar trimite cele patru întrebări C.J.U.E., răspunsurile primite nu ar avea nicio înrâurire asupra soluţionării cauzei de fond deduse judecăţii instanţei constituţionale.
    În acelaşi paragraf 71, fraza a doua, Curtea Constituţională a mai reţinut că, întrucât obiectul controlului de constituţionalitate îl reprezintă un act normativ subsecvent legii prin care s-a înfiinţat structura de parchet contestată, decizia pe care o va pronunţa va avea un efect limitat la prevederile acestui act normativ şi nicidecum asupra existenţei Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, care rămâne înfiinţată şi operaţională în baza Legii nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 207/2018.

    3. Drept urmare, în opinia noastră, doar aceste considerente, care se regăsesc în paragraful 71 al deciziei şi care explică soluţia de inadmisibilitate, trebuiau să se regăsească în motivarea deciziei, fiind deci obligatorii.
    Orice alte considerente cuprinse în decizie, menţionate ca având legătură cu soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de înaintare a unor întrebări preliminare către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu pot avea decât caracter obiter dicta şi astfel de considerente, din punctul nostru de vedere, nu trebuiau şi nu trebuie de principiu reţinute, întrucât interferează nepermis cu decizia autorităţii europene competente să se pronunţe cu privire la conţinutul întrebărilor preliminare formulate în cauză, această autoritate fiind Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.
    Pe de altă parte, cauzele de inadmisibilitate sunt motive legale ce împiedică declanşarea sau extinderea procedurii de control de constituţionalitate pe care Curtea o efectuează. Cadrul constituţional şi legal strict care circumstanţiază rolul şi competenţa Curţii Constituţionale se concretizează, în plan procedural, în existenţa acestor cauze de inadmisibilitate, care determină limitele legale ale controlului pe care Curtea îl poate exercita.
    Fie că sunt reglementate expres de lege, fie că sunt stabilite pe cale jurisprudenţială, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ.
    Ca urmare, Curtea, în situaţia în care identifică existenţa unei astfel de cauze, trebuie să se limiteze la stricta ei analiză şi aceasta cu atât mai mult atunci când este vorba despre întinderea competenţei Curţii Constituţionale. În această privinţă, cauzele de inadmisibilitate se constituie într-un veritabil instrument de autolimitare, menit să menţină Curtea Constituţională în graniţele rolului său constituţional, şi să o ferească de orice implicare în dispute străine de realizarea acestuia.
    Dezvoltarea controlului de constituţionalitate şi remarcabila nuanţare a deciziilor pe care Curtea Constituţională le pronunţă nu au şi nu pot avea ca efect substituirea de către Curtea Constituţională a altei autorităţi publice, din punctul de vedere al atribuţiilor specifice.
    În prezenta cauză, distinct însă de considerentele care explică lipsa legăturii cu obiectul cauzei în care cererea de înaintare a întrebărilor preliminare către C.J.U.E. a fost formulată, adică distinct de acele considerente care susţin dispozitivul de inadmisibilitate, considerente menţionate în paragraful 71 al deciziei, Curtea a mai reţinut şi alte considerente, care excedează competenţei sale şi care, din punctul nostru de vedere, nu îşi găsesc locul în cadrul unei soluţii de respingere ca inadmisibilă a cererii de înaintare a unor întrebări preliminare către C.J.U.E.



                    Judecător,
                    dr. Livia Doina Stanciu

    ----

Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice