Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristian Marius Niţă în Dosarul nr. 5.090/63/2017 al Tribunalului Dolj - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.794D/2017. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 18 iunie 2020, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 9 iulie 2020. La această dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 29 septembrie 2020, iar, ulterior, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 29 octombrie 2020, după care, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea succesivă a pronunţării pentru datele de 18 noiembrie 2020 şi 15 decembrie 2020. La această din urmă dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea succesivă a pronunţării pentru datele de 26 ianuarie 2021 şi 23 februarie 2021. La această din urmă dată, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 3 martie 2021, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 6 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.090/63/2017, Tribunalul Dolj - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristian Marius Niţă într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni pentru repararea pagubei formulată împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi întemeiată, în principal, pe dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. Acţiunea a fost motivată, în esenţă, pe faptul că autorul excepţiei de neconstituţionalitate a fost supus unor măsuri preventive privative de libertate în cursul procesului penal, însă a fost achitat, atât în fond, cât şi în apel, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul de procedură penală, în condiţiile în care, deşi s-a împlinit termenul de prescripţie special, a solicitat, în temeiul art. 18 din Codul de procedură penală, continuarea procesului penal. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul în care persoana arestată preventiv în cursul procesului penal, deşi achitată la finalul acestuia, nu beneficiază de despăgubiri în cazul în care nu s-a statuat expres asupra nelegalităţii arestării preventive. Se menţionează că acest sens neconstituţional al textului este aplicat în prezent ca urmare a Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. 5. Se susţine că această interpretare este una restrictivă, de natură să obstrucţioneze realizarea scopului urmărit de legiuitor, acela de a permite repararea prejudiciului cauzat prin privarea nelegală de libertate în cursul procesului penal, finalizat prin achitare, întrucât constituie eroare judiciară şi situaţia în care o persoană este arestată preventiv în cursul procesului, iar, la final, aceasta este achitată definitiv pe motivul lipsei de vinovăţie. Dreptul prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie este, astfel, golit de conţinut, creându-se premisele săvârşirii de abuzuri în cursul procesului penal, ce se vor concretiza în privări arbitrare de libertate. 6. Se solicită reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în privinţa textului legal criticat şi valorificarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 255 din 20 septembrie 2001, prin care s-a statuat că o reglementare este neconstituţională în măsura în care se interpretează - contrar prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţie - că nu are dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată în temeiul oricăruia dintre cazurile de achitare prevăzute de Codul de procedură penală. 7. Tribunalul Dolj - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării dreptului la repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare. Legiuitorul a condiţionat repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, fapt care instituie în sarcina organelor judiciare antereferite obligaţia de a se pronunţa cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei sau care ar fi putut fi contestate, conform art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se consideră că dreptul la repararea pagubei se acordă numai în situaţiile expres şi limitativ specificate de lege. Dispoziţiile criticate trebuie să fie subordonate principiului constituţional al responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare, consacrat de art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. În final, se arată că, prin Decizia nr. 179 din 29 martie 2016 şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Curtea Constituţională a solicitat la data de 30 octombrie 2020, prin intermediul agentului său de legătură la Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), informaţii referitoare la problema dreptului la repararea pagubei de către stat în cazul persoanei faţă de care, în cursul procesului penal, a fost dispusă, în mod legal, o măsură privativă sau restrictivă de libertate, urmată, ulterior, de o soluţie fie de netrimitere în judecată, fie de achitare în legislaţia statelor membre şi în jurisprudenţa instanţelor constituţionale/ supreme ale acestora. La solicitarea Curţii Constituţionale au răspuns un număr de 20 de state, şi anume Africa de Sud, Austria, Azerbaidjan, Brazilia, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Kosovo (stat nerecunoscut de România), Letonia, Liechtenstein, Mexic, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia şi Ţările de Jos, dintre care 17 state recunosc acest drept, 2 state în anumite condiţii (Africa de Sud şi Brazilia), iar unul nu îl recunoaşte (Mexic). Totodată, din răspunsul agentului de legătură al Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că şi Armenia recunoaşte dreptul antereferit. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală. În realitate, având în vedere criticile de neconstituţionalitate formulate, coroborate cu situaţia de drept existentă în cauză, Curtea reţine că obiect al controlului de constituţionalitate îl reprezintă art. 539 din Codul de procedură penală, care are următorul cuprins: "(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei" 14. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 52 alin. (3) teza întâi privind răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Prin deciziile pronunţate a fost analizată constituţionalitatea în sine a dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal din perspectiva art. 20 alin. (1) din Constituţie coroborat cu art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi a unor aspecte procedurale de valorificare a acestuia din perspectiva art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 52 alin. (3) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017). În prezenta cauză, însă, principala critică de neconstituţionalitate care se desprinde din motivarea excepţiei se circumscrie determinării sferei dreptului persoanei la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal. Astfel, această critică se axează pe faptul că reglementarea însăşi a dreptului la repararea pagubei în concepţia art. 539 din Codul de procedură penală este mult prea restrictivă, întrucât condiţionează acest drept numai de criteriul nelegalităţii privării de libertate şi refuză luarea în considerare a unui criteriu alternativ, cu caracter complinitor, care să valorifice soluţia de achitare pronunţată - şi implicit pe cea de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală -, indiferent de modul în care a fost dispusă măsura privativă de libertate în cursul procesului penal, aspect care nu a mai format obiect al analizei Curţii Constituţionale în coordonatele noului Cod de procedură penală şi asupra căruia Curtea urmează a se pronunţa prin prezenta decizie. 16. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea observă că dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate în cursul procesului penal a fost reglementat şi în Codul de procedură penală din 1968. Iniţial, art. 504 alin. 2 din capitolul IV - Repararea pagubelor în cazul condamnării sau al arestării pe nedrept din titlul IV - Proceduri speciale din Partea specială a Codului de procedură penală din 1968 stabilea că beneficia de dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care a fost arestată în cursul procesului penal, proces în care s-a dispus achitarea/scoaterea de sub urmărire penală pentru motivele prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a) şi c) din cod (fapta nu există/fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat). 17. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 255 din 20 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 27 decembrie 2001, având în vedere art. 48 alin. (3) din Constituţie [devenit art. 52 alin. (3) după revizuirea şi republicarea Constituţiei], a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 şi s-a constatat că acestea sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în alin. 1 al aceluiaşi articol dreptul la repararea pagubei al persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată. Prin urmare, beneficia de dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care a fost arestată în cursul procesului penal, proces în care s-a dispus achitarea/scoaterea de sub urmărire penală, aşadar, pentru toate motivele prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. a)-e) din cod (fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei). 18. Ulterior, art. I pct. 219 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, a modificat art. 504 alin. 2 din Codul de procedură penală, iar noua soluţie legislativă a reglementat dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite de persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, fără a se mai face vreo menţiune cu privire la soluţia de achitare/scoatere de sub urmărire penală. 19. Noul Cod de procedură penală reglementează, la rândul său, în art. 539, dreptul persoanei la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate dispuse în cursul procesului penal. Cu alte cuvinte, dreptul la repararea pagubei este condiţionat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, criteriu care nu ţine seama de soluţia dată/pronunţată de procuror sau instanţa judecătorească, după caz, pe fondul acuzaţiei în materie penală. 20. Analizând conţinutul normativ al art. 539 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acesta reglementează dreptul la repararea pagubei al persoanei faţă de care au fost dispuse în mod nelegal măsuri preventive privative de libertate sau alte măsuri de fapt cu efect similar, neprevăzute de lege. Dacă aceste din urmă măsuri intră de plano sub incidenţa textului criticat, sub aspectul măsurilor preventive privative de libertate trebuie realizată o distincţie între cele care au fost luate potrivit legii şi cele cu încălcarea acesteia. 21. Măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni (Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017, paragrafele 25 şi 26). Din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, modalităţii de executare şi a intensităţii, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei (Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 26). Privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane (Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 12 iunie 2015, paragraful 15). Întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar, libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrarul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ (Decizia nr. 303 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017, paragraful 18). 22. Curtea observă că măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni [art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deşi atât reţinerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât şi controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (a se vedea Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014 referitoare la natura arestului la domiciliu). 23. Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau procuror în condiţiile stabilite de art. 209 din Codul de procedură penală. Măsura arestului la domiciliu (art. 222) şi a arestului preventiv (art. 223) se iau pentru prevenirea unor situaţii care ar putea periclita buna desfăşurare a procesului penal [art. 223 alin. (1) lit. a)-c)] sau a unor stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. d) şi alin. (2)]. Luarea acestor măsuri preventive privative de libertate se realizează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa judecătorească în faţa căreia se află cauza, iar procedura corespunzătoare este reglementată de art. 218-240 din Codul de procedură penală. 24. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o arestare sau detenţie în sensul art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie trebuie să îndeplinească trei condiţii, şi anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă şi să fie legală şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, paragrafele 183-186). În Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunţată în Cauza Storck împotriva Germaniei, paragraful 122, Curtea a reiterat că art. 5 paragraful 5 din Convenţie creează un drept direct la reparaţii, cu condiţia ca instanţele naţionale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, pronunţată în Cauza Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunţată în Cauza Sâncrăian împotriva României, paragraful 91). 25. În aceste coordonate, problema de drept pe care Curtea Constituţională trebuie să o examineze vizează existenţa unei măsuri preventive privative de libertate care îndeplineşte cerinţele de legalitate cuprinse în Codul de procedură penală şi art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, fiind, aşadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluţii de respingere pe fond a acuzaţiei în materie penală formulate. 26. Curtea reţine că, spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dispunerii măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei „suspiciuni“. Aceasta din urmă trebuie să fie însă „rezonabilă“. Cum noţiunea de „rezonabil“ nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau celui procesual penal, Curtea reţine că legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sintagma „suspiciune rezonabilă“ semnifică existenţa unor probe pe baza cărora, recurgând la un raţionament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune (Decizia nr. 185 din 21 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017, paragraful 19). 27. Faptele care dau naştere unor bănuieli de natură să justifice arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar a formulării unei anumite acuzaţii, care urmează să fie probată în etapele ulterioare ale urmăririi penale. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că scopul privării de libertate nu ar fi conform dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul antereferit nu impune ca autoritatea care dispune deţinerea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă la momentul arestării sau al reţinerii provizorii (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, pronunţată în Cauza Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 53, Hotărârea din 28 octombrie 1994, pronunţată în Cauza Murray împotriva Regatului Unit, paragrafele 55 şi 67, sau Hotărârea din 16 octombrie 2001, pronunţată în Cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, paragraful 36). 28. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate (paragraful 43). Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat (paragraful 49). „De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994)“ - (paragraful 50). 29. Prin aceeaşi decizie, paragraful 54, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat următoarele: „caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie“. Totodată, prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 24 iulie 2019, s-a stabilit că nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire ori menţinere a măsurii preventive (ad similis, a se vedea şi Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, paragraful 52). 30. Prin urmare, rezultă că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 din Codul de procedură penală exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze. 31. Cu privire la această situaţie normativă, Curtea a constatat că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, al cărui standard de protecţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă, o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 17). 32. Curtea observă că, în jurisprudenţa sa privind art. 539 din Codul de procedură penală, a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul Cod civil. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din Codul de procedură penală, vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din Codul civil sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată (a se vedea Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20). 33. Art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală în interpretarea Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, paragrafele 34 şi 35, permite, de principiu, constatarea caracterului nelegal al privării de libertate din cursul procesului penal numai de către instanţa penală, ceea ce înseamnă că instanţei civile îi rămâne competenţa de a judeca acţiunea pentru repararea pagubei pe baza constatărilor instanţei penale, fără a putea, însă, valorifica, sub acest aspect, o hotărâre de achitare din moment ce privarea de libertate nu este considerată nelegală prin însăşi hotărârea pronunţată. 34. Din cele de mai sus rezultă că legea procesual penală reglementează o procedură specială în privinţa reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal, fără a ţine seama în vreun fel sau altul de rezultatul procesului judiciar, ceea ce înseamnă că o măsură privativă de libertate dispusă potrivit legii în cursul procesului penal nu poate da naştere în niciun caz la un drept la despăgubire pe motiv că persoana în cauză a fost achitată/nu a fost trimisă în judecată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Modul restrictiv în care este redactat art. 539 din Codul de procedură penală exclude angajarea acestei răspunderi, ceea ce înseamnă că încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul antereferit nu este considerat prin lege o faptă ilicită care să angajeze răspunderea delictuală a statului şi să poată fi valorificată în faţa instanţei civile, tocmai pentru că sistemul normativ actual nu califică ipoteza enunţată ca fiind o faptă ilicită. În consecinţă, Curtea reţine că, deşi libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedura antereferită, prejudiciul suferit rămânând nereparat. De aceea, revine Curţii Constituţionale competenţa să stabilească dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigenţelor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. 35. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a stabilit o diferenţă netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică) şi cele relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiţii (Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 33). Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie consacră inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei. Cât priveşte libertatea individuală, prevederile constituţionale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mişca liber, de a avea conduita dorită şi, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituţional consacră siguranţa persoanei, noţiune ce exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana aflată în situaţiile în care autorităţile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăţi să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 2 iulie 2020, paragraful 48; a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 499 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 931 din 19 noiembrie 2019, paragraful 27, sau Decizia nr. 847 din 12 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 19 martie 2020, paragraful 15). 36. Curtea reţine că limitele libertăţii individuale sunt menţionate expres chiar în textul Constituţiei, respectiv prin dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura şi limita libertăţii individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conţinutului său, cât şi pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiţionărilor care se impun. 37. Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertăţii individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituţional permite limitarea libertăţii individuale în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăţi nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esenţial pentru compensarea nedreptăţii suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepţie de la principiul inviolabilităţii libertăţii individuale în cursul procesului penal pentru a-şi realiza una dintre funcţiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepţie, şi-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedeşte, printr-o ordonanţă de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzaţia în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertăţii individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autorităţile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertăţii individuale (circumscris cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia. 38. Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situaţia relevată indică acelaşi grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzaţiei în materie penală, acuzaţie care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeaşi măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertăţii individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzaţiei). Faptul că privarea de libertate se dovedeşte a fi injustă şi nedreaptă de abia la sfârşitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă şi nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei şi că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptăţită. 39. Curtea constată că raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Prin urmare, evaluarea acţiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă - subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale - poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituţionalităţii normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată şi din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenţei statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, rezultă că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător. 40. Dreptatea este un concept constituţional care, având în vedere natura sa moral-filosofică, nu poate cunoaşte în sine o normativizare, dar reprezintă cadrul şi măsura acţiunii statului. Societatea, în mod rezonabil, pretinde dreptatea, iar statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a o impune şi valoriza. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură a corecta suferinţa expiată. 41. În consecinţă, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 din Codul de procedură penală. Soluţia dată/pronunţată pe fondul acuzaţiei în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată şi nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluţie nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. 42. De aceea, statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. 43. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituţie nu au o existenţă abstractă, ele exercitându-se în corelare şi coroborare cu celelalte prevederi constituţionale. Această interdependenţă funcţională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât şi conţinutul material concret al acestora (Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011). De aceea, având în vedere soluţia de achitare pronunţată, art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziţii constituţionale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. 44. Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparaţie atât materială, cât şi morală. De aceea, condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate. 45. În consecinţă, Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Prin urmare, Curtea reţine că nu există o relaţie de congruenţă între textele constituţionale antereferite şi viziunea restrictivă a Codului de procedură penală, care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menţinerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituţionale şi nu poate avea prevalenţă în raport cu o normă de rang constituţional, unei soluţii de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie din moment ce ea dovedeşte încălcarea aceleiaşi valori constituţionale - inviolabilitatea libertăţii individuale a persoanei - precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/ prelungirea/menţinerea măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situaţia analizată nu reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că ambele ipoteze sunt menite să apere aceleaşi valori constituţionale (dreptatea, libertatea individuală, legalitatea), înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat inviolabilitatea libertăţii individuale trebuie să i se recunoască şi să beneficieze de aceeaşi protecţie. De aceea, Curtea constată că situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 din Codul de procedură penală reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic. 46. În sensul că sistemele naţionale de drept pot oferi o protecţie superioară libertăţii individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluţie de respingere a acuzaţiei în materie penală, se reţine Hotărârea din 22 octombrie 2020, pronunţată în Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei, paragrafele 33-34, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atras atenţia asupra particularităţii sistemului juridic intern armean, care oferă unei persoane achitate dreptul la despăgubire ca urmare a privării sale ilegale de libertate. Aceste dispoziţii au fost interpretate de Curtea de Casaţie din Armenia, în decizia sa din 1 iulie 2011, ca îndreptăţind o persoană achitată la o despăgubire integrală pentru prejudiciul material suferit „ca urmare a privării sale ilegale de libertate“. În consecinţă, normele relevante operează în sensul că orice detenţie a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii. Curtea a observat că, în cazul în care legislaţia internă prevede că acuzatul are dreptul, în situaţia unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenţia sa din cadrul procedurilor precedente, un astfel de drept „automat“ la despăgubire nu poate fi în sine considerat ca implicând faptul că detenţia în cauză trebuie caracterizată drept „ilegală“. Mai mult, deşi nu se poate afirma că art. 5 paragraful 5 din Convenţie impune un astfel de drept „automat“ la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluţii legale care să respecte cerinţele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislaţia internă. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în conformitate cu legislaţia armeană, reclamantul nu numai că avea dreptul la despăgubiri ca urmare a achitării sale, dar şi detenţia sa era considerată „ilegală“ în sensul dreptului intern. 47. În consecinţă, Curtea reţine că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie. 48. În acest context, Curtea mai reţine că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiţionat de temeiul achitării - art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate - tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumţia de nevinovăţie a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie. Or, a face distincţie între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la prezumţia de nevinovăţie. Aceasta este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei. 49. În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăţia unui acuzat nu mai este admisibilă. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că, odată ce achitarea a devenit definitivă - fie şi o achitare care oferă învinuitului beneficiul îndoielii în conformitate cu art. 6 paragraful 2 - exprimarea oricărei suspiciuni de vinovăţie, inclusiv cele exprimate în motivele de achitare, este incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 21 martie 2000, pronunţată în Cauza Asan Rushiti împotriva Austriei, paragraful 31; a se vedea şi Hotărârea din 25 august 1993, pronunţată în Cauza Sekanina împotriva Austriei, paragraful 30). Dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părţii în cauză (Hotărârea din 27 septembrie 2007, pronunţată în Cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, paragraful 39). Prezumţia de nevinovăţie înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzaţie penală şi procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în faţa legii şi trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăţie. În acest sens, prin urmare, prezumţia de nevinovăţie va subzista după încheierea procedurilor penale, pentru a se asigura că, în ceea ce priveşte orice acuzaţie care nu a fost dovedită, nevinovăţia persoanei în cauză este respectată (Hotărârea din 12 iulie 2013, pronunţată în Cauza Allen împotriva Regatului Unit, paragraful 103). 50. Chiar dacă nici articolul 6 paragraful 2 şi nici orice altă dispoziţie a Convenţiei nu conferă unei persoane „acuzate de o infracţiune“ dreptul la rambursarea costurilor sale sau dreptul la despăgubire pentru detenţia legală preventivă în cazul în care procedurile împotriva sa încetează (Hotărârea din 13 ianuarie 2005, pronunţată în Cauza Capeau împotriva Belgiei, paragraful 23), o reglementare naţională care a stabilit un drept la despăgubire în caz de achitare, nu o poate condiţiona de un anumit temei al achitării. În acest sens, prin Hotărârea din 25 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că exprimarea unei suspiciuni asupra nevinovăţiei unui acuzat este acceptată atât timp cât încetarea procesului penal nu are ca rezultat o decizie pe fondul acuzaţiei, dar astfel de suspiciuni nu pot fi menţinute după o achitare care a devenit definitivă (a se vedea şi Hotărârea din 13 iulie 2010, pronunţată în Cauza Tendam împotriva Spaniei). Prin urmare, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei are în vedere dreptul persoanelor achitate la despăgubire, stabilind că aceste persoane nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârşit sau nu fapta cu vinovăţia cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăşi prezumţia lor de nevinovăţie. Astfel, chiar dacă această cauză a vizat o anumită categorie de hotărâri de achitare, ceea ce se desprinde, ca principiu, din aceasta este că, indiferent de motivul achitării, prezumţia de nevinovăţie este menţinută, iar aceste persoane trebuie să beneficieze de acelaşi tratament juridic sub aspectul dreptului la despăgubire. Ulterior, prin Hotărârea nr. 8 din 19 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a Spaniei a decis că o interpretare care permite o astfel de despăgubire numai în cazurile de inexistenţă a faptei penale încalcă dreptul la prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 24.2 din Constituţia spaniolă. Conform acestei hotărâri, pentru a stabili dacă administrarea justiţiei este sau nu responsabilă pentru un arest preventiv, nu pot fi folosite argumente care afectează direct sau indirect prezumţia de nevinovăţie. Astfel, tratamentul juridic al cazurilor de achitare trebuie să fie identic sub aspectul dreptului la despăgubiri al persoanei arestate şi, ulterior, achitate. 51. În acelaşi sens se reţine şi Decizia nr. U-III-1839/2006 din 7 mai 2009, pronunţată de Curtea Constituţională a Croaţiei, prin care s-a subliniat că, „în examinarea unei cereri de despăgubire pentru privare nejustificată de libertate în temeiul articolului 480.1.1 din Codul de procedură penală, este irelevantă evaluarea motivelor pentru care a fost dispusă detenţia, legalitatea acesteia sau motivele pentru care s-a renunţat la urmărirea penală. În aplicarea dispoziţiei citate, ceea ce este relevant este rezultatul procedurii (faptul că nu a fost iniţiată urmărirea penală împotriva persoanei care a fost deţinută sau că s-a renunţat la urmărirea penală prin hotărâre definitivă sau că persoana a fost achitată definitiv sau acuzaţiile împotriva sa au fost respinse)“. 52. În schimb, atunci când procesul penal este soluţionat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală], care în sine împiedică instanţa să soluţioneze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanţiale care au împiedicat soluţionarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 din Codul de procedură penală, pentru a obţine o soluţie de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Desigur, dreptul la repararea pagubei este şi rămâne garantat în situaţia în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluţionată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei. 53. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. 54. Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 12). Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie (paragraful 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 18; în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 20, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 21, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 19). Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare. 55. În final, Curtea subliniază că toate statele membre ale Consiliului Europei care au răspuns solicitării Curţii Constituţionale a României (Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Croaţia, Germania, Letonia, Liechtenstein, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia şi Ţările de Jos), la care se adaugă şi Armenia, au reglementat în legislaţia lor naţională dreptul la repararea pagubei cauzată de o măsură preventivă privativă de libertate luată în mod „legal“, urmată însă de o netrimitere în judecată/achitare, ca o măsura asimilată/particulară privării nelegale de libertate. Acest drept la despăgubiri în situaţia dată nu reprezintă o exigenţă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reglementarea acestuia, astfel cum s-a arătat şi în prezenta decizie, intrând în marja de apreciere a statelor. Aceste state au reglementat în legislaţia lor internă şi cazuri în care nu se acordă această despăgubire, respectiv în situaţia în care persoana în cauză a stânjenit, a indus în eroare sau a provocat ea însăşi luarea măsurii preventive. Aceasta este, însă, o situaţie de excepţie, regula reprezentând-o dreptul la despăgubire. Totodată, de principiu, indiferent de temeiurile achitării, regula este aceea a afirmării dreptului la despăgubire. 56. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristian Marius Niţă în Dosarul nr. 5.090/63/2017 al Tribunalului Dolj - Secţia I civilă şi constată că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Dolj - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 martie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală - în sensul că soluţia legislativă din cuprinsul textului de lege menţionat care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională -, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate se impunea a fi respinsă, ca neîntemeiată, întrucât: • Extinderea cazurilor de răspundere civilă delictuală obiectivă a statului dincolo de sfera de aplicare a noţiunii autonome de eroare judiciară - noţiune reglementată în prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie, respectiv în cele ale art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie - este şi trebuie să rămână în competenţa exclusivă a legiuitorului; • Or, Curtea a extins sfera de aplicare a dreptului la repararea de către stat a pagubei, creând un caz nou de eroare judiciară - şi anume privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare -, deşi instanţa constituţională nu are niciun temei, nici în Constituţie, nici în Convenţie, pentru a sancţiona opţiunea legiuitorului, încălcând astfel competenţa acestuia în materia răspunderii statului pentru erorile judiciare; • Prin crearea acestui nou caz de eroare judiciară care dă dreptul la despăgubire, Curtea nu poate susţine, în mod întemeiat, că privarea legală de libertate a unei persoane ar deveni „nelegală“ ca urmare a soluţionării procesului penal prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare (atât în raport cu conţinutul cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Cod, cât şi de momentul la care acestea pot interveni); • Reglementarea de către legiuitor în dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală a dreptului la repararea pagubei numai în beneficiul persoanei care în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate, iar nu şi în favoarea persoanei care a fost supusă unei privări de libertate dispuse în conformitate cu legea, constituie punerea în aplicare a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţie şi respectiv a celor ale art. 5 paragraful 5 din Convenţie, textul de lege analizat aflându-se, totodată, într-o relaţie de interdependenţă şi cu dispoziţiile art. 540-542 din Codul de procedură penală care vizează expres numai măsurile de reţinere şi arestare dispuse în mod „nelegal“; • Mai mult, Curtea a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului pentru a adăuga noi cazuri de eroare judiciară celor prevăzute de lege, întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“. * * * 1. Codul de procedură penală reglementează materia erorii judiciare în Partea specială, în capitolul VI, intitulat „Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri“, al titlului IV - „Proceduri speciale“. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care prevedea într-un singur articol - şi anume în art. 504 - toate cazurile care dădeau dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale, noul Cod de procedură penală reglementează separat aceste cazuri în dispoziţiile art. 538 - „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară“ - şi ale art. 539 - „Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate“. 2. Având în vedere terminologia folosită în denumirile capitolului VI şi ale art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală, se ridică întrebarea dacă, în materie penală, înţelesul noţiunii de eroare judiciară se reduce la condamnarea definitivă pe nedrept a unei persoane, prevăzută de dispoziţiile art. 538 din Cod, cu excluderea privării nelegale de libertate, reglementată de prevederile art. 539 din Cod, sau aspectul terminologic în discuţie constituie o simplă abatere de la o exprimare juridică riguroasă. De altfel, în ceea ce priveşte redactarea normelor din materia analizată, observăm că textul art. 538 din Codul de procedură penală foloseşte termenul de „condamnare“ şi în privinţa luării măsurilor educative privative de libertate, ceea ce constituie, în mod evident, o inadvertenţă, prin „condamnare“ înţelegându-se numai aplicarea unei pedepse. De asemenea, denumirea capitolului VI al titlului IV din Partea specială a noului Cod de procedură penală anunţă că reglementează procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale şi „în alte cazuri“, dar capitolul respectiv nu cuprinde decât prevederi referitoare la „eroarea judiciară“ şi la „privarea nelegală de libertate“, ceea ce înseamnă că, oricum, denumirea capitolului menţionat este - şi din punctul de vedere al tehnicii legislative - neriguroasă. 3. Din jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale observăm însă că, întemeindu-se pe prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie referitor la răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, Curtea a lămurit pe deplin sfera de aplicare a noţiunii de eroare judiciară în materie penală. 4. În acest sens avem în vedere Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din data de 5 martie 2018, prin care Curtea a statuat că, în materie penală, există „o răspundere civilă obiectivă a statului pentru eroare judiciară săvârşită în condiţiile art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală“ (paragraful 216). De asemenea, prin decizia citată (paragraful 217), Curtea a constatat că „noţiunea de eroare judiciară, astfel cum este normativizată în art. 52 alin. (3) din Constituţie, este o noţiune autonomă, ea trebuind interpretată atât în litera, cât şi în spiritul Constituţiei“ (cu privire la interpretarea textelor constituţionale, a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012). 5. Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005) reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, precum şi acţiunea în regres a statului împotriva judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă (paragraful 207). Curtea a constatat că, în materie penală, dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale este reglementat, în prezent, de Codul de procedură penală, potrivit dispoziţiilor art. 538 alin. (1) şi (2) şi ale art. 539 alin. (1) din Cod, acest din urmă text prevăzând că are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate (paragraful 208). 6. Tot prin decizia mai sus menţionată, Curtea a statuat că noţiunea de eroare judiciară presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă în privinţa drepturilor absolute orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă/capabilă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate (paragraful 216). 7. Ca urmare a controlului de constituţionalitate aprioric efectuat de Curte prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, mai sus citată, dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 - modificate prin prevederile art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 15 octombrie 2018 - prevăd, la ora actuală, că există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară [alin. (3)], respectiv că prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară [alin. (4)], ceea ce înseamnă că legiuitorul are o competenţă exclusivă în acest sens. 8. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, anterior citată, sfera noţiunii de eroare judiciară în materie penală acoperă atât dispoziţiile art. 538, cât şi pe cele ale art. 539 din Codul de procedură penală. Astfel, dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală, având titlul marginal „Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară“, reglementează doar o primă specie/formă de eroare judiciară în materie penală, şi anume condamnarea definitivă pe nedrept a unei persoane, care conferă dreptul la repararea pagubei dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare; b) pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare, în urma rejudecării cauzei: după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară; ori în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă; c) persoana să nu fi determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel; d) persoanei condamnate să nu îi fie imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut. 9. În cazul acestei prime forme de eroare judiciară, pentru a exista dreptul la repararea pagubei, este necesar ca mai întâi să fi fost pronunţată o hotărâre definitivă de condamnare. Nu are relevanţă modalitatea de executare ori de individualizare a pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este cu executare în regim de detenţie ori cu suspendarea executării. Ceea ce conduce la naşterea dreptului de reparare a pagubei este ca, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, să se procedeze la rejudecarea cauzei şi în rejudecare să fie pronunţată o soluţie de achitare. De asemenea, textul prevede în mod expres că nu are relevanţă dacă hotărârea a fost pusă sau nu în executare. Cu alte cuvinte, nu executarea unei pedepse naşte dreptul la repararea pagubei, ci condamnarea pe nedrept. Condamnarea trebuie să fie definitivă, astfel că nu va fi despăgubită persoana care a fost condamnată în primă instanţă şi apoi achitată ca urmare a judecăţii în căile de atac. Rejudecarea cauzei poate avea loc după admiterea unei căi extraordinare de atac sau a unei cereri de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, aşa cum menţionează expres dispoziţiile art. 538 alin. (2) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte faptul nou sau recent descoperit, acesta nu trebuie, în mod evident, să fi existat la momentul soluţionării definitive a cauzei sau să fi fost cunoscut de instanţă la soluţionarea acesteia, astfel că nu se pune problema reaprecierii probelor deja administrate, ci norma analizată vizează situaţii noi sau recent descoperite. Soluţia după rejudecare trebuie să fie una de achitare, iar nu de încetare a procesului penal. Textul nu face distincţie cu privire la temeiurile achitării. O condiţie importantă, neprevăzută de codul anterior, este aceea ca persoana care solicită repararea pagubei să nu fi determinat condamnarea prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel. Spre exemplu, nu va fi îndreptăţit la repararea pagubei acela care a recunoscut săvârşirea faptei în procedura de recunoaştere a învinuirii ori care a iniţiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, ştiind că este nevinovat, dacă aceste proceduri au fost urmate prin manifestarea sa de voinţă neviciată. Va fi însă îndreptăţit la repararea pagubei acela care a fost silit să recunoască săvârşirea faptei, deşi nevinovat, ca urmare a unor acţiuni de ameninţare ori şantaj provocate direct sau indirect de autorul real al faptei. De asemenea, nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut [referirea în dispoziţiile art. 538 alin. (4) din Codul de procedură penală şi la faptul „recent descoperit“ este, evident, inutilă]. Spre exemplu, nu va fi îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, deşi cunoştea faptul că declaraţia unui martor este mincinoasă, nu a învederat acest lucru organelor judiciare după ce a luat cunoştinţă de acest aspect. 10. Dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală privesc o a doua specie/formă de eroare judiciară în materie penală care dă naştere dreptului la repararea pagubei, şi anume privarea nelegală de libertate a persoanei în cursul procesului penal. Astfel, în temeiul prevederilor art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.“ Potrivit dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, criticate în prezenta cauză, privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin: 1. ordonanţa procurorului; 2. încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară; 3. încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei. 11. În ceea ce priveşte măsurile preventive privative de libertate, acestea sunt reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu, măsuri a căror executare este reglementată în cuprinsul Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Observăm că, tot din considerente de politică penală, legiuitorul nu mai prevede în noul Cod de procedură penală posibilitatea declanşării procedurii şi în situaţia în care persoanei i-a fost restrânsă libertatea în mod nelegal. În acelaşi sens este şi norma cu caracter de principiu din cuprinsul alin. (5) al art. 9 („Dreptul la libertate şi siguranţă“) din Codul de procedură penală, care statuează că: „Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.“ 12. Referitor la stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, este necesar ca procurorul să constate că măsura preventivă privativă de libertate - în concret, reţinerea - a fost luată în mod nelegal de organele de cercetare penală. Cu privire la celelalte două măsuri, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu, nu se poate pronunţa decât judecătorul - de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară, respectiv instanţa de judecată. Pentru a se naşte dreptul la despăgubire, este necesar ca încheierea sau hotărârea pronunţată de judecător să fie definitivă şi să constate că măsura a fost luată, prelungită sau menţinută cu încălcarea dispoziţiilor legale. Nu se pune problema nelegalităţii atunci când măsura a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale, însă ulterior s-a apreciat că se impune înlocuirea ei cu o măsură preventivă mai blândă. Aşadar, nelegalitatea unei măsuri preventive vizează aspecte ce ţin de nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire sau menţinere a măsurii respective, caz în care procurorul, judecătorul sau instanţa dispune revocarea acesteia. 13. Pentru existenţa dreptului la despăgubire nu are relevanţă dacă ulterior inculpatul este condamnat definitiv pentru infracţiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate. Acest aspect poate fi, eventual, luat în considerare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, dar nu în ceea ce priveşte existenţa dreptului, deoarece textul art. 539 din Codul de procedură penală nu condiţionează dreptul la despăgubire de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective. 14. Aşadar, caracterul nelegal al privării de libertate nu rezultă implicit din soluţia dispusă de organele judiciare enumerate de dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, ci trebuie stabilit expres de către aceste organe judiciare prin actele jurisdicţionale prevăzute în textul de lege menţionat. 15. În acest sens, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 946 din 29 noiembrie 2017, pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul textului de lege menţionat. În acelaşi timp, Înalta Curte a reţinut că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. 16. Prin decizia precitată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că sintagma „instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei“ se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac. Nu se poate admite că legiuitorul, folosind această sintagmă, a avut în vedere şi o instanţă civilă, întrucât instanţa învestită cu judecarea cauzei este cea competentă să soluţioneze conflictul de drept penal dedus judecăţii, în faţa căreia s-a exercitat acţiunea penală şi care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. De altfel, din cuprinsul dispoziţiei citate reiese că legiuitorul a enumerat organele judiciare penale care au competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii unor astfel de măsuri preventive, precum şi actele procesuale prin care o pot face. Pe de altă parte, în dispoziţiile Codului de procedură penală, legiuitorul a folosit de fiecare dată sintagma „instanţa de judecată“ sau „instanţa“ pentru a desemna instanţa penală (spre exemplu, art. 206, art. 208, art. 218 şi art. 220) şi ori de câte ori s-a referit la instanţa civilă a denumit-o în mod expres astfel [de exemplu, art. 27, art. 28, art. 397 alin. (5), art. 453 alin. (2) şi art. 600 alin. (3)]. 17. Instanţa supremă a statuat că organele judiciare penale au obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate - pe lângă cel al necesităţii şi proporţionalităţii - în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă. De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanţa dispune asupra măsurilor preventive pot formula contestaţie inculpatul şi procurorul. Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei are obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluţiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea luării, prelungirii ori menţinerii acestora. În final, dacă măsura preventivă privativă de libertate se menţine până la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa învestită cu soluţionarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispoziţiilor art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală. 18. Rezultă aşadar că organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală. Un argument în plus în acest sens este şi dispoziţia din art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin care se prevede că acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierii organelor judiciare prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate. 19. În fine, pentru situaţia în care o persoană ar fi reţinută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispoziţiile Codului penal care sancţionează aceste fapte ca infracţiune, respectiv infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de dispoziţiile art. 205 din Codul penal. Or, în această situaţie, caracterul nelegal al reţinerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracţiune. 20. În ceea ce priveşte hotărârea penală definitivă de achitare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a reţinut că aceasta nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate. Instanţa supremă a subliniat că organele judiciare penale au obligaţia să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate atunci când sunt sesizate pentru luarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept ori când efectuează verificarea din oficiu a măsurii preventive, precum şi în situaţia în care s-a exercitat calea de atac a contestaţiei. De asemenea, instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei are obligaţia, conform prevederilor art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală, să se pronunţe prin hotărâre asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În cazul în care instanţa pronunţă o soluţie de achitare, măsura preventivă privativă de libertate dispusă în cauză încetează de drept, potrivit dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa având obligaţia de a dispune punerea în libertate a inculpatului, în temeiul prevederilor art. 399 alin. (2) din Codul de procedură penală. 21. Referitor la soluţiile pronunţate de instanţă pe fondul cauzei, s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală [a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate]. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. 22. Aşa fiind, soluţiile prezentate mai sus se pronunţă de către instanţă după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal, în urma administrării complete a probatorului. Or, potrivit dispoziţiilor art. 202, art. 209, art. 218 şi ale art. 223 din Codul de procedură penală, reţinerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă pot fi luate numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune. Aşadar, standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat. 23. Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, anterior citată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, fie în momentul arestării, fie pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Hotărârea din 28 octombrie 1994, pronunţată în Cauza Murray împotriva Regatului Unit). 24. Prin Hotărârea din 25 august 1987, pronunţată în Cauza Nolkenbockhoff împotriva Germaniei, Curtea de la Strasbourg a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. Prin Hotărârea din 30 mai 1989, pronunţată în Cauza Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, s-a stabilit că interogarea unui suspect despre care exista o suspiciune întemeiată că a comis o infracţiune care justifica arestarea este o cauză legitimă pentru arestarea şi privarea de libertate în cazul în care scopul interogatoriului era acela de a risipi sau confirma existenţa unei suspiciuni întemeiate; condiţia este aceea ca persoana să fie adusă înaintea unei instanţe cât mai curând posibil. Rezultă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea, în mod legal, a unor măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte, dreptul la repararea pagubei conferit de art. 5 paragraful 5 din Convenţie este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din chiar redactarea normei convenţionale. 25. Totodată, Curtea de la Strasbourg a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanţa penală, ulterior prelungită de către aceleaşi instanţe şi confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale justifica această măsură. 26. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat, prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, anterior citată, că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menţionate în acesta. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de către organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. 27. Revenind asupra prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţie - pe care le considerăm cheia de boltă a înţelegerii materiei analizate în cauza de faţă, observăm că acestea stabilesc că: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă“, în timp ce dispoziţiile fostului art. 48 alin. (3) din Legea fundamentală, în forma anterioară revizuirii din 2003, prevedeau că: „Statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.“ 28. Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacră principiul răspunderii obiective a statului sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către stat - în exclusivitate - a calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa (Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005). 29. Prin sintagma „potrivit legii“ din cuprinsul fostului art. 48 alin. (3), respectiv, „în condiţiile legii“ - sintagmă folosită în dispoziţiile actualului art. 52 alin. (3) fraza a doua -, Constituţia a lăsat şi lasă la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale în care dreptul la reparaţie poate fi exercitat (Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 18 mai 1998, Decizia nr. 107 din 1 iulie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 27 iulie 1999, Decizia nr. 124 din 27 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Decizia nr. 172 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 16 august 2001, Decizia nr. 199 din 21 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 30 august 2001, Decizia nr. 255 din 20 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 27 decembrie 2001, Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, Decizia nr. 885 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 17 august 2010, Decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2016, Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016, Decizia nr. 435 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 9 septembrie 2016, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017). 30. Interpretarea dată de Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa anterioară, este în concordanţă şi cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la despăgubiri în caz de condamnare pe nedrept, astfel: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.“ Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie sunt aplicabile numai în cazul în care condamnarea iniţială a fost infirmată în temeiul unui fapt nou sau recent descoperit, care demonstrează de o manieră concludentă că procedura iniţială a fost grav viciată de o eroare a procesului judiciar. Curtea de la Strasbourg consideră că intenţia redactorilor art. 3 din Protocolul nr. 7 a fost aceea de a încadra strict câmpul de aplicare a textului menţionat, dreptul la despăgubiri fiind exclus în caz de infirmare a condamnării bazată pe alte motive decât cele ce ţin de apariţia unor fapte noi sau recent descoperite (Decizia cu privire la admisibilitate din 2 noiembrie 2010, Cererea nr. 32.463/06, pronunţată în Cauza Bachowski împotriva Poloniei). 31. În cazul în care eroarea vizează privarea nelegală de libertate, observăm că devine aplicabilă norma prevăzută de dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie, potrivit căreia: „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii.“ Prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie garantează un drept executoriu la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4, care stabilesc că: „1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie sa fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.“ Aşadar, exigenţele art. 5 din Convenţie condiţionează dreptul la reparaţie de absenţa unei baze legale în dreptul intern care să legitimeze arestarea/detenţia respectivă, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de necesitatea stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, care consacră privarea legală de libertate. 32. Cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la despăgubire pentru arestare sau detenţie ilegală presupune că a fost stabilită - fie de către instanţele naţionale, fie de către Curte - încălcarea unuia dintre paragrafele 1-4 ale art. 5 din Convenţie (Hotărârea din 18 decembrie 2002, pronunţată în Cauza N.C. împotriva Italiei, paragraful 49; Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, paragraful 262; Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei, paragraful 78; Hotărârea din 12 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Staykov împotriva Bulgariei, paragraful 107; Hotărârea din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragraful 182). 33. Astfel, în lipsa constatării de către o instanţă naţională a unei încălcări a oricărei dispoziţii de la articolul 5, Curtea însăşi trebuie să stabilească existenţa unei astfel de încălcări pentru ca art. 5 paragraful 5 din Convenţie să se aplice (Hotărârea din 11 decembrie 2003, pronunţată în Cauza Yankov împotriva Bulgariei, paragrafele 190-193; Hotărârea din 21 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Nechiporuk şi Yonkalo împotriva Ucrainei, paragrafele 227 şi 229; Decizia din 28 aprilie 2020 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 1.654/15, pronunţată în Cauza Marko Danija împotriva Elveţiei, paragraful 37). Aşadar, aplicabilitatea art. 5 paragraful 5 din Convenţie nu depinde de o constatare la nivel naţional a caracterului ilegal al arestării sau detenţiei sau de dovada că, în cazul încălcării, persoana în cauză ar fi fost eliberată (Hotărârea din 10 decembrie 2002, pronunţată în Cauza Waite împotriva Regatului Unit, paragraful 73; Hotărârea din 21 iunie 2005, pronunţată în Cauza Blackstock împotriva Regatului Unit, paragraful 51). Prin urmare, chiar dacă arestarea şi detenţia sunt considerate legale potrivit legislaţiei naţionale, poate fi reţinută totuşi încălcarea prevederilor art. 5 paragrafele 1-4, caz în care este aplicabil art. 5 paragraful 5 din Convenţie (Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Harkmann împotriva Estoniei, paragraful 50). 34. Referitor la calea de atac judiciară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit, în jurisprudenţa sa, că dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie creează un drept direct şi executoriu la despăgubire în faţa instanţelor naţionale (Hotărârea din 16 iunie 2005, pronunţată în Cauza Stork împotriva Germaniei, paragraful 122; Hotărârea din 19 februarie 2009, pronunţată în Cauza A. şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 229). 35. În ceea ce priveşte existenţa dreptului la reparaţie, prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie sunt respectate atunci când este posibilă solicitarea de despăgubiri pentru o privare de libertate realizată cu încălcarea condiţiilor prevăzute în paragrafele 1, 2, 3 sau 4 ale art. 5 din Convenţie (Hotărârea din 16 octombrie 2008, pronunţată în Cauza Lobanov împotriva Rusiei, paragraful 54; Hotărârea din 8 februarie 2011, pronunţată în Cauza Michalák împotriva Slovaciei, paragraful 204), ceea ce presupune că un drept executoriu la despăgubire trebuie să fie disponibil fie înainte, fie după pronunţarea Curţii (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, pronunţată în Cauza Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 67; Hotărârea din 17 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Stanev împotriva Bulgariei, paragrafele 183 şi 184). În acest sens, Curtea de la Strasbourg a reţinut că exercitarea efectivă a dreptului la despăgubire trebuie să fie asigurată cu un suficient grad de certitudine (Hotărârea din 22 februarie 1989, pronunţată în Cauza Ciulla împotriva Italiei, paragraful 44; Hotărârea din 26 noiembrie 1997, pronunţată în Cauza Sakik şi alţii împotriva Turciei, paragraful 60), adică despăgubirea trebuie să fie disponibilă atât în teorie (Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Dubovik împotriva Ucrainei, paragraful 74), cât şi în practică (Hotărârea din 18 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Chitayev şi Chitayev împotriva Rusiei, paragraful 195). Aşa fiind, la examinarea cererilor de despăgubire, autorităţile naţionale trebuie să interpreteze şi să aplice legislaţia internă în spiritul art. 5 din Convenţie, fără un formalism excesiv (Hotărârea din 17 martie 2009, pronunţată în Cauza Houtman şi Meeus împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 8 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Shulgin împotriva Ucrainei, paragraful 65; Hotărârea din 12 iunie 2018, pronunţată în Cauza Fernandes Pedroso împotriva Portugaliei, paragraful 137). 36. Sub aspectul naturii reparaţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că dreptul la despăgubire se referă în principal la despăgubirea financiară. Acesta nu conferă dreptul de a se asigura eliberarea deţinutului, care este reglementat de art. 5 paragraful 4 din Convenţie. Astfel, luarea în considerare a unei perioade de arest preventiv pentru a evita plata unei amenzi nu echivalează cu o despăgubire în sensul prevederilor art. 5 paragraful 5, întrucât nu constituie o măsură de natură pecuniară [Hotărârea din 19 octombrie 2000, pronunţată în Cauza Wloch împotriva Poloniei (nr. 2), paragraful 32]. Cu toate acestea, o reducere a pedepsei ar putea constitui despăgubire în sensul art. 5 paragraful 5 dacă a fost acordată în mod explicit pentru a permite redresarea în urma încălcării respective şi dacă a avut un impact măsurabil şi proporţional asupra pedepsei executate de persoana în cauză (Decizia din 8 octombrie 2019 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 36.391/16, pronunţată în Cauza Porchet împotriva Elveţiei, paragrafele 18-25). De asemenea, Curtea de la Strasbourg a statuat că prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie cuprind un drept la despăgubire nu numai pentru daunele materiale, ci şi pentru orice stres, anxietate şi frustrare pe care o persoană le poate avea ca urmare a încălcării altor prevederi din articolul 5 (Hotărârea din 10 noiembrie 2015, pronunţată în Cauza Sahakyan împotriva Armeniei, paragraful 29; Hotărârea din 15 martie 2018, pronunţată în Cauza Teymurazyan împotriva Armeniei, paragraful 76). 37. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că prevederile art. 5 paragraful 5 nu interzic statelor contractante să acorde despăgubiri în funcţie de abilitatea persoanei în cauză de a dovedi existenţa daunelor rezultate în urma încălcărilor. Astfel, Curtea de la Strasbourg a statuat că nu se poate vorbi despre o despăgubire în cazul în care nu există nicio daună materială sau morală de compensat (Hotărârea din 27 septembrie 1990, pronunţată în Cauza Wassink împotriva Ţărilor de Jos, paragraful 38). Cu toate acestea, instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut că formalismul excesiv de solicitare a dovezilor daunelor morale rezultate dintr-o detenţie ilegală nu respectă dreptul la despăgubire. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că sunt încălcate prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie atunci când este refuzat dreptul la reparaţii unei persoane care a fost deţinută înaintea procesului - detenţie care s-a dovedit a fi nelegală -, pe motiv că durata reţinerii a fost una scurtă şi nu a cauzat suferinţe fizice şi psihice persoanei respective. Curtea de la Strasbourg a subliniat că efectele unei detenţii nelegale asupra psihicului unei persoane pot persista mult timp chiar după eliberare (Hotărârea din 2 septembrie 2010, pronunţată în Cauza Danev împotriva Bulgariei, paragrafele 34 şi 35). 38. În ceea ce priveşte valoarea despăgubirilor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie nu acordă reclamantului dreptul la o anumită valoare a despăgubirilor (Hotărârea din 26 mai 2009, pronunţată în Cauza Damian-Burueană şi Damian împotriva României, paragraful 89; Hotărârea din 11 aprilie 2006, pronunţată în Cauza Şahin Çağdaş împotriva Turciei, paragraful 34). La stabilirea existenţei unei nerespectări a dispoziţiilor art. 5 paragraful 5, Curtea de la Strasbourg are în vedere propria sa practică în temeiul art. 41 din Convenţie în cazuri similare, precum şi elementele de fapt ale cauzei, cum ar fi durata reţinerii reclamantului (Hotărârea din 10 iulie 2018, pronunţată în Cauza Vasilevskiy şi Bogdanov împotriva Rusiei, paragraful 23). Simplul fapt că suma acordată de autorităţile naţionale este inferioară celei pe care a acordat-o Curtea în cazuri similare nu reprezintă în sine o încălcare a prevederilor art. 5 paragraful 5 (Hotărârea din 20 martie 2018, pronunţată în Cauza Mehmet Hasan Altan împotriva Turciei, paragraful 176). Cu toate acestea, despăgubirea care este neglijabilă sau complet disproporţională cu gravitatea nerespectării încalcă cerinţele art. 5 paragraful 5 din Convenţie, deoarece acest lucru face ca dreptul garantat de această normă să fie teoretic şi iluzoriu (Decizia Comisiei din 27 noiembrie 1996 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 28.779/95, pronunţată în Cauza Tara Cumber împotriva Regatului Unit; Decizia din 28 septembrie 2000 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 46.750/99, pronunţată în Cauza Joseph Attard împotriva Maltei; Hotărârea din 10 iulie 2018, pronunţată în Cauza Vasilevskiy şi Bogdanov împotriva Rusiei, paragrafele 22 şi 26). Totodată, o despăgubire nu poate fi considerabil mai mică decât cea acordată de către Curte în cazuri similare (Hotărârea din 17 mai 2011, pronunţată în Cauza Ganea împotriva Moldovei, paragraful 30; Hotărârea din 27 septembrie 2011, pronunţată în Cauza Cristina Boicenco împotriva Moldovei, paragraful 43). Pot exista diferenţe de abordare între evaluarea pierderii statutului de victimă în temeiul dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 din cauza cuantumului despăgubirii acordate la nivel naţional, pe de o parte, şi problema dreptului la despăgubire în temeiul prevederilor art. 5 paragraful 5, pe de altă parte (Hotărârea din 5 aprilie 2016, pronunţată în Cauza Vedat Doğru împotriva Turciei, paragrafele 40-42 şi 63-64; Hotărârea din 10 aprilie 2018, pronunţată în Cauza Tsvetkova şi alţii împotriva Rusiei, paragrafele 157 şi 158). 39. Din acest sumar examen de jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, observăm că instanţa de la Strasbourg este preocupată să verifice în toate cazurile caracterul nelegal al arestării/detenţiei, din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie şi face acest lucru pentru simplul motiv că, în caz contrar, respectiv în cazul unei privări legale de libertate, nu poate activa dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie în vederea acordării de despăgubiri. 40. Exigenţele mai sus menţionate caracterizează şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. (5) şi art. 539 din Codul de procedură penală, întrucât ambele norme de procedură penală condiţionează recunoaşterea dreptului la repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanţa procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei învestite cu judecarea cauzei. Constatarea nelegalităţii măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită şi să rezulte din încălcări determinate ale legii, respectiv din nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire sau menţinere a măsurii preventive. 41. În doctrină, în mod constant, s-a arătat că dreptul la despăgubire consacrat de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, respectiv de prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie, subzistă, în condiţiile arătate, independent de împrejurarea că la finalul procesului penal inculpatul este achitat sau condamnat definitiv pentru infracţiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, deoarece dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală nu condiţionează dreptul la despăgubire de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalităţii privării de libertate, în raport cu normele care o reglementează şi cu prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv ale art. 9 alin. (1)-(4) din Codul de procedură penală. 42. Prin urmare, pentru recunoaşterea dreptului la repararea pagubei consacrat de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală nu interesează temeiul de drept în baza căruia inculpatul a fost achitat, norma fiind incidentă chiar şi în cazul condamnării definitive a persoanei, singura condiţie de fond pentru activarea dreptului la despăgubire fiind legată de dovedirea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate dispuse faţă de inculpat în cursul procesului penal. Soluţia legislativă reglementată de prevederile art. 539 din Codul de procedură penală este confirmată şi de dispoziţiile art. 540 din acelaşi cod - având denumirea marginală „Felul şi întinderea reparaţiei“ - care prevăd expres că „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538“. 43. Recent, prin Hotărârea din 22 octombrie 2020, pronunţată în Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei, paragrafele 32-34 şi 36-38, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit jurisprudenţa sa în materia dreptului la despăgubiri în caz de detenţie nelegală. Astfel, prin hotărârea menţionată, Curtea de la Strasbourg a reiterat faptul că organele Convenţiei au refuzat în mod constant să admită cererile persoanelor condamnate în primă instanţă ale căror sentinţe de condamnare au fost constatate de instanţele de apel ca fiind bazate pe erori de fapt sau de drept (Hotărârea din 10 iunie 1996, pronunţată în Cauza Benham împotriva Regatului Unit, paragraful 42). În mod similar, o perioadă de detenţie este, în principiu, „legală“ dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească. O constatare ulterioară a unei instanţe interne superioare conform căreia o instanţă inferioară a comis o greşeală în temeiul legislaţiei interne atunci când a pronunţat respectiva hotărâre nu va afecta neapărat retroactiv valabilitatea respectivei perioade de detenţie (Hotărârea din 9 iulie 2009, pronunţată în Cauza Mooren împotriva Germaniei, paragraful 74). În plus, o condamnare impusă printr-o hotărâre ca urmare a încălcării prevederilor materiale din legislaţia naţională în cadrul procedurii penale nu duce în mod automat la ilegalitatea detenţiei dispuse în baza acelei hotărâri (Decizia din 20 noiembrie 2007 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 45.198/04, pronunţată în Cauza Gruber împotriva Germaniei). Cu toate acestea, Curtea a considerat că trebuie să se facă distincţie între simple greşeli şi o negare flagrantă a justiţiei, care subminează nu numai corectitudinea procesului unei persoane, ci şi legalitatea detenţiei ulterioare, precum şi că, în consecinţă, în astfel de circumstanţe, art. 5 paragraful 5 se va aplica numai situaţiilor în care detenţia a urmat unei condamnări dispuse în cadrul unei proceduri vădit nelegale, care echivalează cu o negare flagrantă a justiţiei, ceea ce implică în mod automat o încălcare a prevederilor art. 5 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 8 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Shulgin împotriva Ucrainei, paragrafele 49-58, şi Hotărârea din 10 iulie 2018, pronunţată în Cauza Vasilevskiy şi Bogdanov împotriva Rusiei, paragraful 19). 44. În speţă, Curtea a atras atenţia asupra particularităţii sistemului juridic armean, şi anume asupra prevederilor art. 66 alin. (3) din Codul de procedură penală şi ale art. 1.064 din Codul penal, potrivit cărora orice detenţie a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii. Curtea a observat faptul că, în cazul în care legislaţia internă prevede că acuzatul are dreptul, în situaţia unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenţia sa din cadrul procedurilor precedente, un astfel de drept „automat“ la despăgubire nu poate fi în sine considerat ca implicând faptul că detenţia în cauză trebuie caracterizată drept „ilegală“. Mai mult, deşi nu se poate spune că prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie impun un astfel de drept „automat“ la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluţii legale care să respecte cerinţele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislaţia internă. 45. Curtea de la Strasbourg a reiterat că, în primul rând, este obligaţia autorităţilor naţionale, în special a instanţelor judecătoreşti, să interpreteze şi să aplice legislaţia internă (Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei, paragraful 169). Mai mult, cu privire la chestiunea de a stabili dacă detenţia este sau nu „legală“, inclusiv dacă respectă „o procedură prevăzută de lege“, Convenţia face, în esenţă, trimitere la legislaţia naţională şi stabileşte obligaţia de a se conforma normelor de fond şi procedurale ale acesteia şi de a nu le lua în considerare pe cele care încalcă Convenţia (Hotărârea din 12 mai 2005, pronunţată în Cauza Öcalan împotriva Turciei, paragraful 83, şi Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunţată în Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, paragraful 191). 46. Revenind la jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, observăm că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt similare prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, care au fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Decizia nr. 221 din 21 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iunie 2005, şi Decizia nr. 78 din 5 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2008, prin care s-a constatat că textul de lege criticat este o concretizare a principiului constituţional consacrat de prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege. De asemenea, Curtea a statuat că reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul din cazurile enumerate în art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege. Liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile şi libertăţile ori interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, ceea ce constituie o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit), de vreme ce acest drept cere, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului şi poate face obiectul unor limitări sau condiţionări atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa. 47. În continuare, prin Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, mai sus citată, Curtea a reţinut că, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din noul Cod de procedură penală, legiuitorul a condiţionat repararea pagubei de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior menţionate, unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată, care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei, de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate. 48. Curtea a constatat că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale a fost realizată în exercitarea competenţei sale constituţionale reglementată de prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie. Totodată, Curtea a reţinut că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile, este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. 49. De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că, prin Hotărârea din 25 august 1987, pronunţată în Cauza Nolkenbockhoff împotriva Germaniei, paragraful 36, Curtea de la Strasbourg a statuat că nicio prevedere din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei. 50. În aceste condiţii, având în vedere, pe de o parte, condiţionarea acordării reparaţiilor garantate prin prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie de constatarea de către o instanţă naţională a încălcării dispoziţiilor art. 5 paragrafele 2-4 din Convenţie, iar, pe de altă parte, cerinţa de asigurare efectivă cu un suficient grad de certitudine la nivel naţional a dreptului la reparaţii astfel garantat, Curtea Constituţională a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie impus de prevederile art. 5 din Convenţie. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, prin decizia mai sus menţionată, că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, stabilit de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală constituie o preluare, prin normele procesual penale naţionale, a prevederilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie. De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut că standardul de protecţie prevăzut prin dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie este unul minim, statele membre fiind îndreptăţite să ofere, prin legislaţia internă (s.n. ceea ce înseamnă că această competenţă revine exclusiv legiuitorului, iar nu Curţii Constituţionale pe calea controlului de constituţionalitate), o protecţie juridică sporită libertăţii individuale, prin reglementarea dreptului la reparaţii şi în alte situaţii decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 paragraful 5 din Convenţie. Curtea Constituţională a reţinut însă că modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii. 51. De asemenea, prin Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, mai sus citată, Curtea a constatat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în Codul de procedură penală. Reglementarea procedurii respective prin acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată prin prevederile art. 1349 şi art. 1357-art. 1380 din noul Cod civil. Aşadar, Curtea a reţinut că procedura stabilită de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului „Specialia generalibus derogant“. De asemenea, Curtea a reţinut că procedura specială reglementată de prevederile art. 539 din Codul de procedură penală vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi art. 253 din Codul civil sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată. 52. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 5 mai 2016, Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, şi Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 11 iulie 2016. 53. Drept urmare, daunele ce pot fi valorificate pe terenul dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală - cu referire la prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţie - vizează doar pagubele materiale şi daunele morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate, scopul urmărit de legiuitor fiind protejarea dreptului la libertate şi siguranţă. Cu alte cuvinte, ipoteza normei cuprinsă în dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală nu poate fi extinsă, norma având un caracter special în cadrul reglementării. Pe cale de consecinţă, nici soluţiile preconizate de dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală nu pot fi aplicate la alte ipoteze, nevizate de normă. 54. Întrucât Curtea Constituţională a constatat, în jurisprudenţa sa, - până la decizia pronunţată în prezenta cauză - că procedura reparării pagubei materiale şi a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, cuprinsă în Codul de procedură penală, care vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate (Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 21 aprilie 2016, paragraful 22), considerăm că, prin constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 539 din Codul de procedură penală, cu nesocotirea limitelor vizate de capitolul VI al titlului IV - „Proceduri speciale“ din Codul de procedură penală, Curtea şi-a ignorat propria jurisprudenţă în materie. În plus, observăm că prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, pronunţată în prezenta cauză, Curtea a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală, iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic, deşi - în raport cu soluţia adoptată de Curte - s-ar fi impus, în egală măsură, constatarea neconstituţionalităţii şi a acestui din urmă text de lege, având în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care statuează că: „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.“ În aceste condiţii, norma de principiu din Partea generală a Codului de procedură penală, respectiv art. 9 alin. (5), nefiind constatată ca neconstituţională, va crea dificultăţi instanţelor de judecată în activitatea de interpretare şi aplicare a legii. 55. În concluzie, apreciem că stabilirea unei proceduri speciale cu privire la repararea pagubei materiale şi a daunei morale suferite ca urmare a dispunerii unei măsuri preventive privative de libertate - procedură guvernată de principiul Specialia generalibus derogant şi care respectă cerinţele prevederilor art. 5 paragraful 5 din Convenţie şi ale art. 52 alin. (3) coroborat cu art. 23 din Constituţie - intră în atribuţiile puterii legiuitoare, reprezentând opţiunea legiuitorului conform politicii penale a statului, excedând astfel competenţei Curţii Constituţionale. 56. În acest sens sunt şi considerentele Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, anterior citată, prin care Curtea a reţinut că „textul constituţional al art. 52 alin. (3) [...] a lăsat în marja de apreciere a legiuitorului configurarea unei soluţii legislative care să facă aplicabile prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie. [...] Prin urmare, este de competenţa exclusivă a legiuitorului să reglementeze sfera răspunderii statului“ (paragraful 213), pentru a oferi cetăţeanului garanţii puternice în ceea ce priveşte materia erorilor judiciare. O asemenea reglementare - care vizează răspunderea civilă delictuală obiectivă a statului pentru erorile judiciare, atât în materie penală, cât şi în materie extrapenală - „şi opţiunea pentru aceasta ţin de alegerea şi voinţa corpului legiuitor“ (paragraful 216). * Pentru toate aceste motive considerăm că excepţia de neconstituţionalitate se impunea a fi respinsă, ca neîntemeiată, întrucât: • extinderea cazurilor de răspundere civilă delictuală obiectivă a statului dincolo de sfera de aplicare a noţiunii autonome de eroare judiciară - noţiune reglementată în prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie, respectiv în cele ale art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie - este şi trebuie să rămână în competenţa exclusivă a legiuitorului; • or, Curtea a extins sfera de aplicare a dreptului la repararea de către stat a pagubei, creând un caz nou de eroare judiciară - şi anume privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare -, deşi instanţa constituţională nu are niciun temei, nici în Constituţie, nici în Convenţie, pentru a sancţiona opţiunea legiuitorului, încălcând astfel competenţa acestuia în materia răspunderii statului pentru erorile judiciare; • prin crearea acestui nou caz de eroare judiciară care dă dreptul la despăgubire, Curtea nu poate susţine, în mod întemeiat, că privarea legală de libertate a unei persoane ar deveni „nelegală“ ca urmare a soluţionării procesului penal prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare (atât în raport cu conţinutul cazurilor prevăzute de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din cod, cât şi de momentul la care acestea pot interveni); • reglementarea de către legiuitor în dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală a dreptului la repararea pagubei numai în beneficiul persoanei care în cursul procesului penal a fost privată nelegal de libertate, iar nu şi în favoarea persoanei care a fost supusă unei privări de libertate dispuse în conformitate cu legea, constituie punerea în aplicare a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţie şi, respectiv, a celor ale art. 5 paragraful 5 din Convenţie, textul de lege analizat aflându-se, totodată, într-o relaţie de interdependenţă şi cu dispoziţiile art. 540-542 din Codul de procedură penală care vizează expres numai măsurile de reţinere şi arestare dispuse în mod „nelegal“; • mai mult, Curtea a statuat, în mod constant, în jurisprudenţa sa că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv, ceea ce înseamnă că nu se poate substitui legiuitorului pentru a adăuga noi cazuri de eroare judiciară celor prevăzute de lege, întrucât ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării“. Judecători, dr. Livia-Doina Stanciu prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
