Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 130 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 130 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 849 din 16 septembrie 2025
Comenteaza legea

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache      │- preşedinte      │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină   │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga  │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan    │- judecător       │
│Licu               │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan      │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina       │- judecător       │
│Tănăsescu          │                  │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila       │- judecător       │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Valentina          │-                 │
│Bărbăţeanu         │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, excepţie ridicată de Societatea Electrogrup - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 7.088/117/2017/a1.1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 613D/2020.
    2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei, arătând că absenţa căii de atac împotriva refuzului de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu soluţionarea unei întrebări preliminare are în vedere doar situaţia în care este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâri nu mai poate fi atacată prin intermediul niciunei căi de atac. Aşadar, în celelalte situaţii legea recunoaşte această posibilitate părţii interesate. Precizează, totodată, că pe calea controlului de constituţionalitate nu poate fi complinită o omisiune legislativă.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 7.088/117/2017/a1.1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, excepţie ridicată de Societatea Electrogrup - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se critică faptul că art. 2 din Legea nr. 340/2009 nu prevede posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), în cazul în care cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac. Se arată că raţiunea pentru care textul de lege nu prevede o cale de atac în asemenea situaţii este obligativitatea sesizării de către instanţa de ultim grad, dar textul de lege criticat creează premisele unei interpretări restrictive pentru drepturile procesuale ale părţii care solicită sesizarea CJUE. Astfel, în situaţia în care instanţa de ultim grad respinge cererea de sesizare a CJUE, deşi, potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009, sesizarea ar fi fost obligatorie, partea nu mai dispune de o cale de atac împotriva acestei soluţii. O asemenea interpretare obstrucţionează preeminenţa dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 din Constituţie, dar şi dreptul părţii la justiţie, la un proces echitabil şi la o cale de atac, consacrate prin art. 21 şi 129 din Constituţie.
    6. Se mai susţine că textul de lege supus controlului creează o situaţie discriminatorie, întrucât, pe de o parte, permite exercitarea căii de atac împotriva refuzului de sesizare a CJUE, atunci când cererea este făcută în faţa unei instanţe a cărei hotărâre poate fi atacată prin căile de atac ordinare (în acest caz, încheierea de respingere a cererii de sesizare a CJUE va putea fi atacată odată cu fondul), dar, pe de altă parte, interzice exercitarea căii de atac împotriva refuzului de sesizare a CJUE atunci când cererea este făcută în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu poate fi atacată prin căile de atac ordinare. Or, nu există nicio raţiune pentru care existenţa dublului grad de jurisdicţie cu privire la sesizarea CJUE ar varia în funcţie de faza procesuală în care a fost formulată cererea de sesizare.
    7. Arată că aceste considerente au fost validate de către Curtea Constituţională atunci când a cercetat chestiunea căilor de atac în materia excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 21 şi 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătoreşti de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale pronunţată de ultima instanţă în ierarhia instanţelor judecătoreşti. Curtea a reţinut că s-a realizat o discriminare între persoanele care pot accesa acest unic remediu procesual în funcţie de gradul instanţei judecătoreşti în faţa căreia este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, iar blocarea accesului la această cale de atac în ipoteza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicţie reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiţie prin raportare la folosirea căilor de atac.
    8. Autoarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate consideră că raţiunile de mai sus îşi păstrează mutatis mutandis relevanţa şi în ceea ce priveşte cererea de sesizare a CJUE. Susţine, în concluzie, că dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul inexistenţei căii de atac împotriva încheierii prin care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă respinge cererea de sesizare a CJUE.
    9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale indicate de autoarea excepţiei, iar împrejurarea că textul de lege nu prevede expres posibilitatea exercitării căii de atac nu reprezintă o chestiune de constituţionalitate, ci de reglementare.
    10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    11. Guvernul apreciază că sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză considerentele Deciziei nr. 548 din 12 iulie 2016, prin care Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 18 noiembrie 2009, care au următorul cuprins:
    - Art. 2:
    "(1) Instanţa de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecăţii este obligatorie.
(4) În aplicarea art. 104b din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, instanţa poate cere, odată cu solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, conform prevederilor alin. (1) şi (2), în cazurile urgente, aplicarea procedurii de urgenţă în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
(5) Încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecăţii poate fi atacată cu recurs la instanţa superioară, în termen de 72 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; hotărârea este definitivă.
(6) În cauzele penale în care instanţa a dispus suspendarea cauzei, art. 303 alin. (6) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
(7) Judecarea cauzei suspendate se reia după comunicarea hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.
(8) În cazul în care cauza nu a fost suspendată, instanţa poate continua judecata pe alte aspecte decât cele semnalate Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene. Instanţa nu poate încheia dezbaterile înainte de pronunţarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
(9) În cauza în care s-a solicitat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar, hotărârea acesteia în ceea ce priveşte stabilirea validităţii sau interpretarea dată unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană este obligatorie."


    15. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 129 - Folosirea căilor de atac şi art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană.
    16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autoarea acesteia critică, în esenţă, inexistenţa posibilităţii părţii interesate de a exercita o cale de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cazul în care cererea a fost formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac.
    17. Curtea constată, în primul rând, că, în ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară în faţa unor instanţe de grad inferior, partea interesată poate ataca odată cu fondul încheierea de respingere, conform art. 248 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Aşadar, problema ridicată de autoarea excepţiei de faţă vizează doar situaţia în care cererea este formulată în faţa instanţei de ultim grad, a cărei hotărâre nu mai poate fi contestată cu nicio cale ordinară de atac.
    18. Faţă de critica formulată, Curtea reţine că, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii Europene, inclusiv la cererea instanţelor judecătoreşti din statele membre, în cazul în care acestea apreciază că o decizie în această privinţă le este necesară pentru a pronunţa o hotărâre în procesele cu soluţionarea cărora sunt învestite.
    19. Acelaşi articol din tratatul mai sus menţionat statuează, în paragraful 3, că, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Curtea observă, aşadar, că textul de lege criticat în cauza de faţă reia fidel soluţia legislativă consacrată în legislaţia europeană primară. Or, cu privire la interpretarea acestei prevederi s-a pronunţat însăşi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a clarificat în jurisprudenţa sa inclusiv problema ridicată în cauza de faţă.
    20. Astfel, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunţată în Cauza C-283/81, Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA/Ministry of Health, punctul 21, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat asupra unei întrebări preliminare privind interpretarea fostului art. 177 alin. 3 din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, al cărui conţinut normativ a fost preluat de art. 267 paragraful 3 din TFUE, pentru a stabili dacă obligaţia de trimitere este automată sau, dimpotrivă, condiţionată de constatarea prealabilă a existenţei unei îndoieli rezonabile privind interpretarea. Curtea a stabilit, cu acest prilej, în ce situaţii nu este necesară trimiterea, şi anume: atunci când întrebarea este irelevantă pentru soluţionarea litigiului, când dispoziţia dreptului UE a fost deja interpretată de Curte şi atunci când interpretarea corectă a dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă nicio îndoială rezonabilă. În acelaşi sens pot fi menţionate, de exemplu, şi Hotărârea din 15 septembrie 2005, Intermodal Transports, C-495/03, punctul 33, Hotărârea din 9 septembrie 2015, Ferreira da Silva e Brito şi alţii, punctul 38, sau Hotărârea din 4 octombrie 2018, Comisia/Franţa, C-416/17, punctul 110.
    21. Curtea Constituţională reţine că este vorba despre aşa-numita „doctrină a actului clar“, în temeiul căreia judecătorul de la instanţa ale cărei decizii nu mai sunt supuse unei căi de atac în dreptul naţional se poate abţine de la a solicita Curţii de Justiţie a Uniunii Europene o interpretare a dreptului european prin intermediul întrebării preliminare, apreciind că actul în discuţie este suficient de clar şi explicit. Prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, mai sus citată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a evidenţiat necesitatea colaborării cu instanţele de cel mai înalt grad din statele membre, ale căror hotărâri nu mai sunt susceptibile de a fi contestate în dreptul intern, recunoscându-le astfel posibilitatea de a-şi asuma responsabilitatea de a decide asupra dreptului UE în chestiuni a căror interpretare este evidentă şi, în acelaşi timp, stimulându-le să apeleze la procedura hotărârii preliminare în acele cazuri în care au îndoieli serioase cu privire la înţelesul actului european aplicabil. În acest fel, instanţa Uniunii Europene a introdus şi un mecanism de limitare a trimiterilor excesive, inutile, nejustificate.
    22. Ca atare, este în deplin acord cu aceste statuări ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene opţiunea legiuitorului român, exprimată în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009, în sensul că, dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie doar „dacă aceasta este necesară“ pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.
    23. În analiza criticilor de neconstituţionalitate formulate în cauza de faţă, prezintă interes şi o altă hotărâre, Hotărârea din 19 aprilie 2018, pronunţată în Cauza Consorzio Italian Management şi Catania Multiservizi, C-152/17, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat (punctul 51 din hotărâre) că instanţa prevăzută de art. 267 alin. (3) din TFUE [respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009] trebuie să motiveze decizia de a nu efectua trimiterea preliminară, aceasta urmând să evidenţieze „fie că problema de drept al Uniunii ridicată nu este relevantă pentru soluţionarea litigiului, fie că interpretarea dispoziţiei în cauză a dreptului Uniunii se bazează pe jurisprudenţa Curţii, fie, în lipsa unei asemenea jurisprudenţe, că interpretarea dreptului Uniunii s-a impus instanţei naţionale de ultim grad cu o evidenţă care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile“.
    24. Sub acest aspect, CJUE a arătat, în hotărârea menţionată, că sistemul instituit prin articolul 267 din TFUE trebuie interpretat în lumina articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Prin prisma acestuia, CJUE a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a examinat respectarea, în cadrul procedurii trimiterilor preliminare, a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
    25. Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 10 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Vergauwen şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 90, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „instanţele naţionale care pronunţă decizii împotriva cărora nu există nicio cale de atac potrivit dreptului naţional, care refuză să adreseze Curţii de Justiţie o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii care a fost ridicată înaintea lor, sunt obligate să îşi motiveze refuzul în lumina excepţiilor prevăzute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie. Ele trebuie astfel să indice motivele pentru care au considerat că întrebarea este irelevantă, că dispoziţia respectivă din dreptul Uniunii a fost deja interpretată de Curtea de Justiţie sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este atât de evidentă, încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile“.
    26. În acest spirit, prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, pronunţată în Cauza Dhahbi împotriva Italiei, paragraful 33, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenţie ca urmare a lipsei motivării de către instanţa naţională a refuzului său de a adresa Curţii de Justiţie o întrebare preliminară, fără a arăta în niciun fel motivele pentru care a considerat că întrebarea ridicată nu justifica o trimitere preliminară. În schimb, prin Hotărârea din 16 aprilie 2019, pronunţată în Cauza Batic Master împotriva Lituaniei, paragrafele 36-38, instanţa de la Strasbourg a apreciat că este suficientă o motivare sumară a refuzului de a adresa o cerere de decizie preliminară atunci când instanţa naţională a constatat deja în altă parte a hotărârii sale că o astfel de cerere era inutilă.
    27. Aşadar, în lumina jurisprudenţei celor două instanţe europene mai sus citate, rezultă că prevederile art. 2 din Legea nr. 340/2009, care nu prevăd o cale de atac împotriva încheierilor de respingere a cererilor de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară în cazul în care acestea sunt pronunţate de o instanţă a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, nu contravin dreptului de acces liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie şi nici celor ale art. 129 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de a utiliza în procese căile de atac, în condiţiile prevăzute de lege.
    28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Electrogrup - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 7.088/117/2017/a1.1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 27 martie 2025.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    pentru MARIAN ENACHE,

    în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează


                    ELENA-SIMINA TĂNĂSESCU
                    Magistrat-asistent,
                    Valentina Bărbăţeanu


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial,  DECIZIA nr. 130 din 27 martie 2025

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016