Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, precum şi ale art. 1 prima teză din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, excepţie ridicată de Diana Mihaela Predoi în Dosarul nr. 3.160/63/2018 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 3.016D/2019. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 143/2000 şi ale art. 1 teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, considerând că aceste dispoziţii nu au legătură cu cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. Totodată, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, invocând, în acest sens, considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 127 din 9 martie 2017 şi nr. 259 din 23 aprilie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 6 noiembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.160/63/2018, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, precum şi ale art. 1 prima teză din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Excepţia a fost ridicată de Diana Mihaela Predoi într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului declarat, printre alţii, şi de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate împotriva unei sentinţei penale prin care a fost condamnată, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, respectiv, în baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, autoarea susţine, în esenţă, că aceasta priveşte conflictul normativ dintre Legea fundamentală şi sintagma „fără drept“ din conţinutul textelor de lege criticate. Subliniază că, pentru a constitui infracţiune, acţiunea care corespunde modalităţilor prevăzute la art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 trebuie efectuată asupra sau în legătură cu o substanţă din tabelele prevăzute în anexa la lege ori cu orice compus care conţine o asemenea substanţă, „fără drept“, însă legea nu defineşte această sintagmă şi nu face trimitere la un alt act normativ pentru a explica modalitatea prin care poate fi dobândit dreptul de a trafica în mod licit droguri ori să explice conţinutul acestui drept. Totodată, susţine că în sfera noţiunii de acţiuni săvârşite „fără drept“ ar putea fi incluse şi cele pentru care dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope prevăd o sancţiune contravenţională. 6. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 143/2000, susţine că aceasta priveşte conflictul normativ dintre Legea fundamentală şi sintagma „reţete medicale falsificate“ din cuprinsul alin. (2) şi (3) ale articolului menţionat anterior. Arată că atât procurorul de caz, cât şi instanţa de fond au reţinut că, pentru a constitui reţetă falsificată în sensul art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000, este necesar ca falsul să fie apt de a produce consecinţe juridice, conform definiţiei falsului intelectual din vechiul Cod penal, condiţie care nu se mai regăseşte în noua reglementare a falsului intelectual, astfel cum este cuprinsă în art. 321 din Codul penal. Totodată, arată că încălcarea dispoziţiilor art. 37 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, care prevăd un anumit tip de formular pentru autorizarea eliberării substanţelor psihotrope şi stupefiante, nu reprezintă, în interpretarea magistraţilor, un mijloc de falsificare a unui asemenea document. Susţine că această orientare jurisprudenţială, permisă de standardul scăzut al reglementării, conduce la o discriminare între farmaciştii ale căror fapte identice de eliberare a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante sau psihotrope sunt pedepsite mai aspru de lege - ca trafic de droguri - în cazul unor reţete medicale care nu îndeplinesc cerinţa de formă faţă de situaţia cu pericol social mai ridicat în care pe lângă eliberarea neautorizată se săvârşeşte şi o faptă ilicită de fals. 7. Susţine, totodată, că, aparent, prin modul în care au fost reglementate, dispoziţiile art. 1 fraza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 permit aplicarea prioritară a prevederilor de drept penal în cazul unui conflict de norme, respectiv când acelaşi comportament interzis este sancţionat şi penal şi contravenţional. Consideră că paralelismul de norme sancţionatoare pentru aceeaşi conduită ilicită încalcă, per se, principiul legalităţii incriminării. Aşadar, solicită examinarea de către instanţa de control constituţional a primei teze a art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, pentru a se stabili în ce măsură aceasta reglementează subsidiaritatea răspunderii contravenţionale faţă de cea penală, în ce măsură permite sau s-ar putea interpreta că permite un paralelism al legiferării, sancţiuni diferite şi posibilitatea organelor judiciare de a alege norma aplicabilă după criterii neprevăzute la nivel legislativ. 8. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 2 alin. (1), ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 din Legea nr. 143/2000, precum şi ale art. 1 prima teză din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Analizând motivele de neconstituţionalitate ale autorului, formulate prin notele scrise, Curtea reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 2 alin. (1), ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale art. 1 fraza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000: „(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.“; – Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000: „(1) Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“; – Art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000: „(2) Cu pedeapsa prevăzută la alin. (1) se sancţionează şi eliberarea cu intenţie de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise în condiţiile prevăzute la alin. (1) sau a unei reţete medicale falsificate. (3) Obţinerea de droguri de mare risc prin folosirea unei reţete medicale prescrise în condiţiile prevăzute la alin. (1) sau a unei reţete medicale falsificate se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani.“; – Art. 1 fraza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală. [...]“. 13. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile art. 2 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 sunt contrare atât dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, cât şi dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, referitoare la principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor. Cu privire la prevederile art. 6 din Legea nr. 143/2000, autoarea invocă atât dispoziţiile art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepselor şi ale art. 45 privind libertatea economică, cât şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea discriminării, ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie privind interzicerea generală a discriminării şi ale art. 16 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene referitor la libertatea de a desfăşura o activitate comercială. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1 fraza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, susţine că acestea sunt contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, din perspectiva calităţii legii, şi ale art. 23 alin. (12) referitor la principiul legalităţii pedepselor din Legea fundamentală. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000, cadrul procesual şi modalitatea în care aceasta a fost invocată, Curtea constată că, în speţă, este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepţiilor de neconstituţionalitate expres consacrate de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv lipsa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu cauza în care a fost ridicată. Astfel, interpretând dispoziţiile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea a statuat în mod constant că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Curtea a mai statuat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014). 15. Având în vedere considerentele de principiu consacrate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional, anterior menţionate, Curtea reţine că eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituţional a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000 sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicate de către instanţă, aşadar, în cauze în care instanţa, aplicând dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000 şi legea procesual penală, pronunţă una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Or, câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză, întrucât autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a fost condamnată, în baza art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, respectiv, în baza art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000, pentru săvârşirea infracţiunii de deţinere de droguri de mare risc în vederea consumului, dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000, cât priveşte sintagma „reţete medicale falsificate“, nu au legătură cu cauza în care a fost ridicată şi, prin urmare, aceasta este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992. 16. În aceste condiţii, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000. 17. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, Curtea reţine că - analizând critici potrivit cărora prin formularea generică, în termeni nedefiniţi, a laturii obiective a infracţiunii pe care o incriminează, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 lasă la liberul-arbitru al organului de urmărire penală, respectiv al instanţei de judecată calificarea ca fiind sau nu infracţiune a unei conduite umane concrete - a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, constatând că nu sunt sancţionate penal, prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, orice operaţiuni privind circulaţia drogurilor, ci numai acelea realizate fără drept şi care se referă la droguri de risc expres nominalizate în tabelul nr. III prevăzut în anexa la aceeaşi lege (Decizia nr. 127 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 31 mai 2017, paragrafele 20 şi 22). Totodată, Curtea a reţinut că modalitatea de stabilire a cuprinsului unei reglementări, precum şi a termenilor utilizaţi în cadrul acesteia constituie o problemă de tehnică legislativă, domeniu în care legiuitorul este suveran, sens în care Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998. Cu prilejul determinării conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute la art. 2 din Legea nr. 143/2000, stabilirea elementului material al laturii obiective poate fi făcută doar prin raportare la prevederile art. 1 din aceeaşi lege. Această modalitate de definire a infracţiunii anterior precizate este de natură a asigura claritatea, precizia şi previzibilitatea dispoziţiei legale criticate, standarde impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie (Decizia nr. 695 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 124 din 8 februarie 2018, paragraful 14). 18. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, din perspectiva lipsei de claritate a normei, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că formularea textului de lege nu este de natură a genera dificultăţi de interpretare, termenii folosiţi având înţelesul curent în limba română, aceştia indicând activităţi concrete, a căror detaliere nu este necesară pentru a fi înţelese. Pentru ca destinatarul normei penale să îşi poată adapta conduita cerinţelor legii nu este necesară descrierea în detaliu a activităţii interzise, nominalizarea acesteia cu claritate şi precizie fiind suficientă. Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia destinatarii dispoziţiei legale criticate nu îşi pot adapta conduita în funcţie de conţinutul acesteia, deoarece aceasta este suficient de clară, precisă şi de previzibilă, sens în care norma contestată poate fi înţeleasă de persoana interesată, apelând chiar la sfatul unui specialist, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 7 şi 10 din Legea nr. 143/2000, sunt prohibite atât administrarea de droguri de mare risc unei persoane, cât şi îndemnul la consum. De altfel, raţiunea normei legale criticate constă în sancţionarea mai blândă a deţinătorului dependent care le foloseşte pentru sine faţă de deţinătorul de droguri care le trafichează. O atare orientare este justificată şi prin faptul că un consumator, fie că este dependent sau nu, este o persoană vulnerabilă pentru a cărei reinserţie socială pot fi necesare servicii de sănătate, asistenţă psihologică şi socială ce implică un anumit program terapeutic în vederea întreruperii consumului, a înlăturării dependenţei psihice şi/sau fizice şi/sau a reducerii riscurilor asociate consumului. Legiuitorul român nu incriminează consumul de droguri ca infracţiune distinctă, în schimb sancţionează deţinerea de droguri indiferent de cantitate şi de scopul său, inclusiv pentru consumul propriu (Decizia nr. 259 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 449 din 5 iunie 2019, paragrafele 19-21). 19. Analizând motivele de neconstituţionalitate formulate în prezenta cauză, Curtea constată că sintagma „fără drept“ din conţinutul textelor de lege criticate nu beneficiază de o definiţie legală, în sensul legii penale, şi nici nu este definită, în mod expres, prin norme juridice specifice altor ramuri de drept, motiv pentru care reţine că intenţia legiuitorului a fost de aceea de a-i atribui acesteia înţelesul ce rezultă din sensul comun al cuvintelor ce o compun. Astfel, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „drept“ se înţelege „totalitatea regulilor de conduită, a normelor instituite sau sancţionate de puterea de stat, [...], reguli a căror respectare şi aplicare este asigurată prin forţa de constrângere a statului, [...].“ De altfel, acesta este şi sensul cuvântului „drept“, care semnifică un sistem de reguli care sunt create şi puse în aplicare prin intermediul unor instituţii sociale sau guvernamentale pentru a reglementa comportamentul. Aşa fiind, expresia „fără drept“ semnifică situaţia existenţei unei dispoziţii legale care stabileşte faptul că o anumită situaţie de fapt este în dezacord cu prevederile legale. Prin urmare, în contextul reglementat de normele criticate, sintagma „fără drept“ are în vedere determinarea conţinutului constitutiv al infracţiunilor prevăzute la art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, stabilirea elementului material al laturii obiective a acestora. Legiuitorul a prevăzut elementul material al laturii obiective a infracţiunilor reglementate de normele criticate prin enumerarea, în cuprinsul acestora, a unor fapte din care acesta poate fi constituit. Curtea reţine că această enumerare este una exhaustivă şi nu imprimă normei contestate vreo lipsă de claritate şi previzibilitate, deoarece conduita prohibită se desprinde cu uşurinţă din ansamblul dispoziţiei legale căreia îi aparţine. Astfel, interpretând sistematic normele, Curtea constată că acestea au în vedere acele operaţiuni, efectuate „fără drept“, ce privesc circulaţia drogurilor de risc şi care constau în cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc. Curtea reţine că, în contextul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, o parte din aceste operaţiuni se circumscriu unui singur scop, şi anume „pentru consum propriu“. Cu alte cuvinte, Curtea constată că sintagma „fără drept“, în sensul textelor criticate, arată caracterul ilicit al faptelor, enumerate exhaustiv, ce constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunilor reglementate la art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. 20. Prin urmare, Curtea reţine că semnificaţia sintagmei „fără drept“, folosită de legiuitor în reglementarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, poate fi determinată prin interpretarea gramaticală a textului criticat de către orice persoană care cunoaşte sensul comun al cuvintelor din vocabularul limbii române şi, cu atât mai mult, dacă o astfel de persoană apelează la consultanţă juridică de specialitate. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa - spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 30 şi 31 -, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. S-a reţinut totodată că noţiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenţie şi înglobează atât prevederile legale, cât şi practica judiciară, presupunând cerinţe calitative, îndeosebi cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91]. De asemenea, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. S-a reţinut astfel că principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). S-a constatat, prin aceeaşi jurisprudenţă, că, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută şi că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, ale căror interpretare şi aplicare depind de practică. În acest context s-a arătat că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Totodată, s-a arătat că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Pentru acest motiv s-a statuat că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, s-a reţinut că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S. W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). 21. Or, prin raportare la exigenţele constituţionale şi convenţionale mai sus arătate, Curtea constată că prevederile art. 2 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 respectă standardele de calitate a legii, impuse de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sensul sintagmei „fără drept“ putând fi determinat de către destinatarii legii prin utilizarea semnificaţiei obişnuite a cuvintelor ce o compun şi, la nevoie, prin recurgerea la consultanţă juridică de specialitate, aşa încât propune respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate formulată. 22. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 1 fraza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, „Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală“. Contravenţiile sunt fapte antisociale pe care legiuitorul le consideră de o gravitate care nu implică o răspundere penală, însă care trebuie să fie sancţionate pentru ca valorile sociale ocrotite să nu cadă în derizoriu. Aşadar, de plano, faptele contravenţionale sunt similare infracţiunilor, însă au o gravitate mai redusă şi, în consecinţă, şi sancţiunile prevăzute de legea contravenţională trebuie să fie mai reduse decât cele prevăzute de legea penală. Dreptul contravenţional este apropiat dreptului penal, fiind genul său proxim, diferenţa esenţială dintre cele două ramuri fiind gravitatea mai redusă a faptelor contravenţionale, cu consecinţe importante în sancţionarea faptelor (Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie 2019, paragraful 54, şi Decizia nr. 460 din 25 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 6 octombrie 2020, paragraful 25). 23. În raport cu motivele de neconstituţionalitate formulate de autoare în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 fraza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Curtea reţine că semnificaţia proprie pe care aceasta o dă normei criticate ţine de resortul instanţei de judecată de a stabili dacă, într-o anumită cauză, fapta cu care a fost sesizată constituie infracţiune, aşadar, implicit, dacă o anumită acţiune reprezintă o operaţiune privind circulaţia drogurilor de risc, desfăşurată fără drept, ori constituie contravenţie, în condiţiile Legii nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, fiind o activitate proprie acesteia, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale la situaţii concrete şi de încadrare juridică a faptei deduse judecăţii. De pildă, referitor la comparaţia cu reglementarea contravenţională, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 874 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 7 martie 2016, paragraful 17, că „Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice foloseşte o terminologie specifică - în sensul că anumite fapte constituie contravenţie «dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni» - care determină ceea ce doctrina denumeşte calificare alternativă, practica judiciară fiind cea care stabileşte dacă fapta săvârşită constituie infracţiune sau contravenţie“. În aceste condiţii, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate potrivit cărora norma criticată instituie subsidiaritatea răspunderii contravenţionale faţă de cea penală, permiţând un paralelism al legiferării, nu pot fi primite, excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, fiind neîntemeiată. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, excepţie ridicată de Diana Mihaela Predoi în Dosarul nr. 3.160/63/2018 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, precum şi ale art. 1 fraza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2//2001 privind regimul juridic al contravenţiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 21 martie 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
