Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.274/1/2020
┌──────────┬───────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de │
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lucia │- judecător la Secţia │
│Tatiana │penală │
│Rog │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Aida Popa │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Daniela │penală │
│Encean │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Constantin│- judecător la Secţia │
│Epure │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia │
│Cosma │penală │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria │penală │
│Vasile │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu │penală │
│Rus │ │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
└──────────┴───────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Argeş - Secţia penală, în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "1. Dacă infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.2. Dacă noţiunea de «folos necuvenit» prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se circumscrie sintagmei «valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro», prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, cu consecinţa atragerii competenţei materiale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002." Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.274/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată a participat domnul Mădălin Marian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat. Judecător-raportor a fost desemnată, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Francisca Maria Vasile, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.274/1/2020 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. S-a mai arătat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi de către Centrul de cercetări în ştiinţe penale din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Francisca Maria Vasile, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 3.274/1/2020. Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea formulată de Tribunalul Argeş este inadmisibilă. A menţionat că jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală a statuat că decizia care s-ar pronunţa ar trebui să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii. A arătat că sesizarea trebuie să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale, şi nu la obţinerea unei soluţii care să ţină de particularităţile concrete ale cauzei. A precizat că instanţa supremă nu se poate substitui în cadrul acestui mecanism instanţei de trimitere pentru a pronunţa soluţia pe care trebuie să o pronunţe această instanţă cu privire la organul de urmărire penală care era competent să dispună trimiterea în judecată în cauza respectivă. A considerat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate şi din perspectiva faptului că textul de lege este clar, previzibil şi nu este susceptibil de interpretări. De asemenea, a menţionat că, potrivit art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 43/2002, sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile de abuz în serviciu atunci când s-a cauzat o pagubă care este mai mare de 1.000.000 euro. Totodată, a arătat că instanţa de trimitere are repere în Decizia Curţii Constituţionale nr. 458/2017, prin care s-a statuat că nu există suprapunere între noţiunea de „pagubă“ care se regăseşte în cuprinsul infracţiunii prevăzute de art. 297 din Codul penal şi cea de „folos necuvenit“ regăsită în cuprinsul art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, relevante fiind paragrafele 32 şi 33. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 5 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, Tribunalul Argeş - Secţia penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: 1. Dacă infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. 2. Dacă noţiunea de „folos necuvenit“ prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se circumscrie sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro“, prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, cu consecinţa atragerii competenţei materiale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. II. Expunerea succintă a cauzei Tribunalul Argeş - Secţia penală este învestit, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpaţii T.I. şi S.G. împotriva Încheierii penale din data de 19.12.2019, pronunţată de Judecătoria Piteşti în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1. Prin încheierea menţionată, judecătorul de cameră preliminară, în baza art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală, a respins cererile şi excepţiile invocate şi a constatat legalitatea sesizării instanţei cu Rechizitoriul nr. 98/P/2018 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş privindu-i pe: inculpatul Ş.N., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal; inculpatul T.I., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, şi pe inculpatul S.G., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 48 din Codul penal raportat la art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii cauzei. Împotriva încheierii mai sus menţionate, inculpaţii S.G. şi T.I. au formulat contestaţie, aceştia invocând aceleaşi motive care au argumentat cererile şi excepţiile formulate cu ocazia primului ciclu procesual de cameră preliminară. Astfel, inculpatul S.G. a invocat greşita încadrare juridică a faptelor reţinute în sarcina sa, nulitatea unor acte de urmărire penală efectuate de către un procuror necompetent, împlinirea termenului prescripţiei speciale a răspunderii penale, necesitatea suplimentării probatoriului, neclaritatea rechizitoriului determinată de o formulare ambiguă, ceea ce ar determina imposibilitatea observării naturii acuzaţiei, şi a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii pronunţate şi rejudecarea cererilor şi excepţiilor invocate; inculpatul T.I. a invocat nelegalitatea respingerii excepţiei de necompetenţă materială a organelor de urmărire penală, inculpatul fiind trimis în judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal, iar din descrierea faptei de către procuror a rezultat prejudicierea bugetului local cu suma de 505.160 lei. Raportat la dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, a susţinut că, în cauză, competenţa de efectuare a urmăririi penale ar fi aparţinut Direcţiei Naţionale Anticorupţie, şi nu Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti. Ca urmare, actele de urmărire penală efectuate de procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti sau Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş au fost realizate de organe judiciare necompetente material, sub sancţiunea nulităţii absolute, aspect ce impune şi reţinerea neregularităţii rechizitoriului. La data de 16 martie 2020, inculpatul-contestator T.I. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dacă infracţiunea de abuz în serviciu în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit prevăzut de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002“. La data de 11 iunie 2020, inculpatul-contestator S.G. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „dacă infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002“. Contestatorii-inculpaţi T.I. şi S.G., prin apărători, au susţinut admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, precizând că sesizarea s-a realizat la cererea unei părţi, într-o cauză aflată în ultimă instanţă în procedura de cameră preliminară, invocând sub ultimul aspect deciziile nr. 22/2016, nr. 14/2017, nr. 19/2017 şi nr. 2/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. S-a mai arătat că între chestiunea de drept supusă analizei şi soluţionarea cauzei în procedura de cameră preliminară există o strânsă legătură, întrucât s-a invocat neregularitatea rechizitoriului sub forma nelegalităţii rezultate din întocmirea acestuia de un procuror necompetent să efectueze urmărirea penală, actele de urmărire penală fiind efectuate de organe judiciare necompetente material, impunându-se anularea acestora şi restituirea cauzei la organul de urmărire penală, iar asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau prin soluţionarea unui recurs în interesul legii şi respectiva chestiune de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Reprezentantul Ministerului Public a concluzionat în sensul respingerii solicitării de sesizare a Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a precizat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate: 1. Potrivit art. 36 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, tribunalul este învestit cu judecarea cauzei în contestaţie şi, potrivit dispoziţiilor art. 425^1 alin. (7) din Codul de procedură penală, „contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de atac“, rămânând definitivă la data pronunţării acesteia, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală referitoare la soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. S-a apreciat că legiuitorul a avut în vedere orice cauză aflată în competenţa instanţelor penale, în care sesizarea completului a fost realizată prin cerere, propunere, rechizitoriu, acord de recunoaştere a vinovăţiei, indiferent dacă competenţa de soluţionare aparţine judecătorului de cameră preliminară, judecătorului de drepturi şi libertăţi sau instanţei de judecată. 2. Contestatorii-inculpaţi şi instanţa, din oficiu, au identificat o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară: Dacă infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002; dacă noţiunea de „folos necuvenit“ prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se circumscrie sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro“, prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, cu consecinţa atragerii competenţei materiale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Chestiunea de drept la care face referire art. 475 din Codul de procedură penală impune examinarea acesteia din perspectiva existenţei unei ambiguităţi a dispoziţiei legale supuse interpretării, ce ar putea da naştere mai multor soluţii, prin interpretări diferite. Dezlegarea chestiunii de drept nu implică analiza condiţiilor de fapt şi de drept specifice cauzei, însă este incidentă în cauza de faţă şi ar putea influenţa soluţia finală. S-a reţinut că obiectul chestiunii de drept îl constituie dispoziţii legale de drept procesual, iar soluţia dată se poate repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului, invocând Decizia nr. 7/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materia penală. S-a apreciat că problema supusă analizei ar putea fi necesară şi obligatorie pentru tranşarea cauzei pe fond, urmând a se regăsi în soluţia ce urmează a fi dată. 3. Asupra chestiunii de drept enunţate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat nici printr-un recurs în interesul legii, nici printr-o hotărâre prealabilă. 4. Chestiunea de drept enunţată nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 5.11.2020. Cu privire la fondul cererii, completul de cameră preliminară a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, una dintre atribuţiile Direcţiei Naţionale Anticorupţie constă în efectuarea urmăririi penale, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală, de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi de ordonanţa de urgenţă anterior menţionată pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care sunt, potrivit art. 13, în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Totodată, s-a reţinut că, dacă în înţelesul Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, astfel cum acesta este detaliat în art. 5 alin. (1) şi (2) din actul normativ în discuţie, legiuitorul a dorit să clarifice care sunt infracţiunile de corupţie (respectiv cele prevăzute de art. 289-292 din Codul penal, inclusiv când acestea sunt comise de persoanele prevăzute de art. 308 din Codul penal) şi care sunt infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie (respectiv infracţiunile prevăzute de art. 10-13 din Legea nr. 78/2000), nu în acelaşi sens se pot interpreta şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Mai mult decât atât, în sens larg, în sens generic, ambele categorii de infracţiuni sunt infracţiuni de corupţie, în raport atât cu titulatura actului normativ „pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie“, cât şi cu scopul Legii nr. 78/2000, astfel cum acesta este rezumat în art. 1 alin. (1), respectiv instituirea de măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie. În opinia completului de cameră preliminară de la instanţa de trimitere, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 se impun a fi interpretate în sensul că în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie intră infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, fără distincţie după cum acestea sunt infracţiuni de corupţie sau infracţiuni asimilate celor de corupţie, distincţie pe care interpretul nu o poate face, cu atât mai mult cu cât normele de competenţă sunt norme imperative, de strictă interpretare. S-a reţinut că sintagma „infracţiune de corupţie“, prevăzută în art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, nu se poate interpreta decât în sensul său generic, în lipsa unei distincţii a legiuitorului. Infracţiunea de abuz în serviciu, atât în forma sa de bază, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, cât şi în varianta agravată prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, este o infracţiune de rezultat, aceasta consumându-se în momentul producerii urmării imediate descrise în norma de incriminare. Pentru a fi reţinută comiterea infracţiunii de abuz în serviciu în varianta agravată prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 sunt necesare atât întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii în forma de bază, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, cât şi a condiţiei cerute de textul special de incriminare, art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, respectiv obţinerea de către funcţionarul public, autor al infracţiunii de abuz în serviciu, a unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial necuvenit, pentru sine sau pentru altul, neavând relevanţă pentru existenţa infracţiunii în forma prevăzută de legea specială faptul că avantajul obţinut prin comiterea faptei reprezintă mai mult sau mai puţin decât rezultatul infracţiunii de abuz în serviciu. S-a reţinut că valoarea pagubei materiale şi valoarea sumei sau a bunului ce formează obiectul infracţiunii de corupţie sunt noţiuni distincte. S-a considerat că se impune a se analiza dacă noţiunea de „folos necuvenit“ se circumscrie sintagmei de „valoare a sumei care formează obiectul infracţiunii de corupţie“ în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară este unanim acceptat că, de principiu, atât infracţiunile de corupţie, cât şi infracţiunea de abuz în serviciu nu au obiect material. Or, s-a apreciat că, în considerarea acestei realităţi practice şi juridice, sintagma obiectul infracţiunii de corupţie“ din cuprinsul art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu se referă la obiectul material al infracţiunii de corupţie. Pe cale de consecinţă, prin „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“, în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, se au în vedere tocmai foloasele, avantajele dobândite prin comiterea infracţiunii de corupţie (în sensul generic reţinut mai sus), respectiv bani, bunuri, valori, orice avantaje patrimoniale necuvenite, a căror valoare este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. În concluzie, s-a apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie este o infracţiune de corupţie în sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, iar valoarea folosului necuvenit, echivalent cu suma stabilită drept prejudiciu, reprezentând valoarea sumei ce formează obiectul infracţiunii de corupţie, în situaţia în care depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 10.000 de euro, atrage competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza a IIa din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. IV. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Departamentul de Drept Public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, prin lector universitar doctor Laura Maria Stănilă, a opinat în sensul că, în raport cu jurisprudenţa instanţei supreme în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate. În acest sens s-a apreciat că, în cauză, nu este îndeplinită condiţia conform căreia sesizarea trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce trebuie să fie o veritabilă problemă de drept. S-a arătat că sesizarea este admisibilă numai în cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege care să fie de natură a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora. Or, dispoziţiile legale cu privire la care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt clare şi lipsite de echivoc. În legătură cu această condiţie, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut faptul că „sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate“ (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016). S-a apreciat că, în speţa de faţă, dispoziţiile legale sunt lipsite de echivoc. Astfel, potrivit art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, „în cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime“. Potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „(1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.“ Infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o variantă agravată a infracţiunii de abuz în serviciu prevăzute de art. 297 din Codul penal. S-a precizat că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 este o infracţiune de serviciu, fiind reglementată în capitolul II titlul V din Codul penal, capitol intitulat „Infracţiuni de serviciu“. Astfel, este evident că şi infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune de serviciu. S-a arătat că, după cum reţine şi Tribunalul Argeş, dispoziţiile procedurale privind competenţa organelor de urmărire penală sunt de strictă interpretare şi aplicare. Raportat la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, este evident faptul că lit. a) a acestui alineat prevede două ipoteze în care competenţa de efectuare a urmăririi penale este atribuită Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În primul rând, indiferent de calitatea persoanelor, competenţa de efectuare a urmăririi penale pentru toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 este atribuită Direcţiei Naţionale Anticorupţie dacă paguba materială este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro. În al doilea rând, competenţa de efectuare a urmăririi penale este atribuită acestei unităţi de parchet în cazul infracţiunilor de corupţie din Legea nr. 78/2000 (prevăzute de art. 6-9 din acest act normativ, reglementate în secţiunea a 2-a din capitolul III, secţiune intitulată „Infracţiuni de corupţie“), indiferent de calitatea persoanelor, dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Această interpretare se impune cu puterea evidenţei din moment ce legiuitorul impune condiţia ca „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie“ să fie mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Or, numai în cazul unei infracţiuni de corupţie se poate discuta despre „obiectul infracţiunii de corupţie“. S-a mai susţinut că infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 este o infracţiune de serviciu, şi nu o infracţiune de corupţie, fiind reglementată în secţiunea a 3-a a capitolului II din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, intitulată „Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie“. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca şi efectuarea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie să fie în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ar fi prevăzut expres competenţa acestei unităţi de parchet în cuprinsul art. 13^1 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, fie prin indicarea expresă a art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, fie prin reglementarea competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie pentru cercetarea infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie (art. 10-16) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Prin urmare, este evident că Direcţia Naţională Anticorupţie nu are competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro. S-a mai arătat că, în raport cu acest raţionament, nu se mai impune lămurirea celei de-a doua întrebări, întrucât rămâne fără relevanţă juridică penală solicitarea de a echivala noţiunea de „folos necuvenit“ prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu sintagma „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro“ prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, din moment ce, chiar în ipoteza existenţei unei asemenea asimilări, competenţa materială a Direcţiei Naţionale Anticorupţie este oricum exclusă pentru considerentele deja expuse. Faţă de aceste considerente, s-a apreciat că intervenţia instanţei supreme nu se justifică în cauză, aceasta putând fi legitimă doar în situaţia în care s-ar tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut sau succesiune în timp pot da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unicitatea aplicării lor de către instanţele naţionale, după cum s-a reţinut de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017. V. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Prin Adresa nr. 2.255/C/3.214/III-5/2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat. Prin opinia transmisă la dosarul cauzei s-a arătat că solicitarea formulată de Tribunalul Argeş este inadmisibilă. Astfel, s-a arătat că, pentru a fi admisibilă, solicitarea fundamentată pe procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: sesizarea să fie formulată în cursul judecăţii de un complet învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă; problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu fi fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. S-a arătat că, dacă se constată că cea de-a doua condiţie este îndeplinită, referitor la celelalte două condiţii se impun unele precizări. Astfel, chiar dacă art. 475 din Codul de procedură penală foloseşte sintagma „în cursul judecăţii“, s-a apreciat că legiuitorul nu a dorit să limiteze acest tip de sesizare doar în ceea ce priveşte judecarea în fond a cauzelor, astfel încât şi în procedura de cameră preliminară poate fi formulată o cerere de pronunţare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cu respectarea condiţiei ca această solicitare să fie făcută de un complet învestit cu soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva încheierii pronunţate în fond de judecătorul de cameră preliminară. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept care ar necesita lămuriri sau interpretări, s-a precizat că aceasta nu este îndeplinită. S-a arătat că această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin deciziile nr. 5 din 10 februarie 2016, nr. 6 din 2 martie 2016, nr. 19 din 14 iunie 2017, nr. 20 din 14 iunie 2017, nr. 2 din 8 februarie 2018 şi nr. 5 din 13 februarie 2020. În jurisprudenţa mai sus menţionată s-a statuat cu privire la înţelesul ce trebuie atribuit sintagmei „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, regăsită în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală. S-a subliniat că sesizarea în procedura întrebării prealabile trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce şi care ar putea da naştere mai multor soluţii. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială. Referitor la chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, s-a arătat că nu reprezintă reale probleme generate de dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale ori de opinii divergente exprimate şi argumentate juridic. I. Astfel, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, Direcţia Naţională Anticorupţie este competentă să efectueze urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, care sunt date, potrivit art. 13 din aceeaşi ordonanţă, în competenţa sa. Art. 13 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ stabileşte că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, în situaţia în care acestea au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. S-a menţionat că din modul în care a fost redactat acest text rezultă că legiuitorul a dorit să reglementeze două teze diferite în care competenţa de instrumentare a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie revine Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv dacă: - paguba materială cauzată este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro; – valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Ministerul Public a apreciat că din interpretarea gramaticală şi sistematică a normei rezultă că prima teză care atrage competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie vizează toate infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cauzatoare de pagube materiale mai mari de 200.000 euro (în echivalent lei), întrucât dispoziţia legală nu cuprinde nicio menţiune cu privire la felul/tipul acestora. În cadrul celei de a II-a teze însă legiuitorul a menţionat în mod expres drept criteriu de stabilire a competenţei ca valoarea mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro să reprezinte suma sau bunul care formează obiectul unei infracţiuni de corupţie. Or, chiar Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în cuprinsul art. 5, defineşte expres infracţiunile de corupţie ca fiind cele prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din acelaşi cod, iar infracţiunile prevăzute la art. 10-13 din lege sunt denumite infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, conturându-se astfel intenţia clară a legiuitorului de a delimita cele două categorii. S-a apreciat că, având în vedere că Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi Codul penal (art. 289-292), pe de o parte, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, pe de altă parte, au fost concepute pentru a fi aplicate în mod conjugat în materia infracţiunilor de corupţie, se poate concluziona că aceste acte normative trebuie interpretate prin coroborare, iar în ipoteza în care „infracţiunile de corupţie“ sunt definite expres în cuprinsul primelor două acte normative ca având o sferă de aplicare mai restrânsă, fără a le include şi pe cele asimilate infracţiunilor de corupţie, aceeaşi interpretare trebuie să fie incidentă şi în cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. În aceste condiţii, ţinând cont şi de faptul că normele de competenţă sunt de strictă interpretare, chiar dacă folosul necuvenit obţinut în urma săvârşirii unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie depăşeşte echivalentul în lei a 10.000 euro, nu este atrasă competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În plus, infracţiunea de abuz în serviciu în varianta agravată în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit trebuie să prezinte toate elementele de structură ale conţinutului variantei-tip, descrisă de art. 297 din Codul penal, fiind astfel o infracţiune de rezultat, şi nu de pericol. Astfel, consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii uneia dintre urmările prevăzute de textul de incriminare, iar în situaţia în care urmarea o constituie o pagubă, pentru a fi atrasă competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a efectua urmărirea penală, trebuie îndeplinit criteriul „valorii acestei pagube materiale“, prin depăşirea limitei de 200.000 euro în echivalent lei prevăzute de dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002. II. Raportat la concluzia anterior enunţată, în sensul că dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 nu se aplică şi în cazul infracţiunilor asimilate celor de corupţie, s-a apreciat că nu se mai impune a se analiza cea de-a doua chestiune de drept, respectiv dacă noţiunea de „folos necuvenit“ prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 poate reprezenta o „sumă sau bun care formează obiectul unei infracţiuni de corupţie“. Cu toate acestea, s-a menţionat că, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, s-a arătat că, în situaţia infracţiunii de abuz în serviciu în forma agravată prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, „obţinerea unui folos necuvenit“ constituie urmarea imediată a acestei fapte, astfel încât acest folos nu mai poate fi catalogat ca fiind obiect al infracţiunii. Prin urmare, raportat la conţinutul şi interpretarea dispoziţiilor legale existente în materie, s-a apreciat că problemele relevate de instanţa de sesizare nu reprezintă veritabile chestiuni de drept. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 1.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. 1.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, nu au fost identificate decizii relevante. 2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportate la art. 13^2 din acelaşi act normativ, cu referire la infracţiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituţionale. În considerentele obligatorii, paragrafele 31-33, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: 31. (...) Curtea apreciază că reglementarea cuprinsă în art. 297 din Codul penal întregeşte conţinutul normei de trimitere, reprezentată de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, prima dispoziţie legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 prezintă trăsăturile constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiţia referitoare la obţinerea de către funcţionarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Concluzia ce se impune, din economia modului de reglementare a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, este aceea că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziţii este necesar să se constate mai întâi că faptele săvârşite întrunesc toate elementele de structură ale conţinutului variantei-tip descrise de art. 297 din Codul penal. 32. Astfel, Curtea constată că situaţia premisă ce stă la baza infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenţei infracţiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiţiei speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiţia ca subiectul activ al infracţiunii să fi obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. 33. Curtea observă că această concluzie este susţinută şi de faptul că în jurisprudenţa sa, analizând constituţionalitatea noţiunii de „folos necuvenit“, nu a realizat o suprapunere a elementului „pagubă“ (regăsit în art. 297 din Codul penal) cu cel de „folos necuvenit“ (regăsit în dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noţiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituţională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existenţă de sine stătătoare în contextul săvârşirii infracţiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deşi uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obţinerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obţinut de către funcţionar un folos necuvenit, fiind, în consecinţă, săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000. (...) VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul inadmisibilităţii sesizării, întrucât prima întrebare nu îndeplineşte condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, conturată în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, iar a doua întrebare implică interpretarea considerentelor obligatorii ale unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională, interpretare care nu poate fi realizată pe calea hotărârii prealabile. În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, referitor la prima întrebare, în conformitate cu jurisprudenţa consolidată a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, condiţia de admisibilitate privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept nu este îndeplinită, cu consecinţa inadmisibilităţii sesizării, în ipoteza în care instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezolvarea propriu-zisă a cauzei concrete, depăşind cadrul unei interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale. În acest sens s-au invocat considerentele Deciziei nr. 14 din 18 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.317/1/2016, ale Deciziei nr. 17 din 24 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.816/1/2019, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi ale Deciziei nr. 6 din 17 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.030/1/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Având în vedere jurisprudenţa citată a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la prima întrebare este inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condiţiei referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept, întrucât, faţă de modul în care este formulată prima întrebare de către instanţa de trimitere, sesizarea tinde la rezolvarea propriu-zisă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cauzei cu care tribunalul a fost învestit, depăşind cadrul unei interpretări in abstracto a dispoziţiilor legale. Astfel, instanţa de trimitere descrie în conţinutul întrebării elementele concrete ale faptei reţinute în rechizitoriu, menţionează încadrarea juridică şi solicită instanţei supreme să stabilească, pe calea hotărârii prealabile, în cauza concretă, competenţa de efectuare a urmăririi penale. Or, din modul în care este formulată prima întrebare rezultă că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, deoarece tribunalul solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută în art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, să stabilească dacă, în cauza concretă, competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine sau nu Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Practic, prin întrebarea formulată, tribunalul solicită rezolvarea cauzei cu care a fost învestit, prin stabilirea de către instanţa supremă a competenţei de efectuare a urmăririi penale, pe baza descrierii elementelor concrete ale faptei reţinute în rechizitoriu şi a încadrării juridice, iar nu interpretarea in abstracto a dispoziţiilor legale. De asemenea, s-a mai arătat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât instanţa de trimitere întreabă, în mod direct, instanţa supremă dacă infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, cu descrierea reţinută prin rechizitoriu, „este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie“. Prin această întrebare, tribunalul tinde la soluţionarea propriu-zisă a contestaţiei cu care este învestit în procedura camerei preliminare şi la identificarea soluţiei concrete care trebuie pronunţată în calea de atac a contestaţiei, transferând Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală atributul de a soluţiona contestaţia în procedura camerei preliminare. Aşa cum rezultă din considerentele Deciziei nr. 6 din 17 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.030/1/2019, anterior invocată, acest atribut îi revine exclusiv instanţei de trimitere, nefiind admisibil ca, pe calea hotărârii prealabile, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală să se substituie instanţei de trimitere şi să soluţioneze, în concret, calea de atac cu care instanţa de trimitere a fost învestită. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, s-a apreciat că, în acord cu jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, interpretarea considerentelor obligatorii ale unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională nu poate fi realizată pe calea hotărârii prealabile. Astfel, au fost invocate considerentele Deciziei nr. 5 din 21 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 41/1/2019, ale Deciziei nr. 7 din 10 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.323/1/2019, şi ale Deciziei nr. 11 din 28 aprilie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 347/1/2020, ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. S-a arătat că, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate interpreta, în cadrul mecanismului reglementat în art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, considerentele obligatorii ale unei decizii a Curţii Constituţionale, sesizarea instanţei de trimitere care implică o astfel de interpretare fiind inadmisibilă. Or, prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituţională a stabilit semnificaţia condiţiei privind obţinerea unui folos necuvenit în economia dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. S-a menţionat că, prin paragraful nr. 32 al Deciziei nr. 458/2017, Curtea Constituţională poziţionează condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit în sfera urmării imediate a infracţiunii prevăzute în dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. În consecinţă, pe calea hotărârii prealabile, condiţiei privind obţinerea unui folos necuvenit nu îi poate fi atribuită o altă semnificaţie decât cea stabilită de instanţa de contencios constituţional, condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit poziţionată în sfera urmării imediate neputând fi repoziţionată în sfera obiectului infracţiunii. În ipoteza particulară în care paguba produsă se converteşte într-un folos necuvenit, ipoteză la care se face referire în paragraful 33 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458/2017, condiţia privind obţinerea unui folos necuvenit îşi menţine caracterul de condiţie referitoare la urmarea imediată a infracţiunii prevăzute în dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi nici în această ipoteză folosul necuvenit obţinut nu poate fi transformat în obiect al infracţiunii. Astfel, s-a apreciat că folosul necuvenit obţinut, inclus de Curtea Constituţională în sfera urmării imediate, rămâne circumscris acestei sfere, indiferent de actul normativ care se referă la infracţiunea prevăzută în dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. IX. Dispoziţii legale incidente Art. 297 din Codul penal: "(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.“ Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“" Art. 5 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie: "(1) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 289-292 din Codul penal, inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art. 308 din Codul penal.(2) În înţelesul prezentei legi, sunt infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie infracţiunile prevăzute la art. 10-13. Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“" Art. 13 alin. (1) lit. a) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie: "(1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.(3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.“" X. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Analizând chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea formulată de Tribunalul Argeş este inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Argeş - Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. În cauză sunt îndeplinite doar aparent cerinţele cumulative anterior enunţate. Astfel, este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Tribunalul Argeş fiind învestit ca instanţă de control judiciar, în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, cu soluţionarea contestaţiei formulate de inculpaţii T.I. şi S.G. împotriva Încheierii penale din data de 19.12.2020, pronunţată de Judecătoria Piteşti. Chestiunea de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. În ceea ce priveşte condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, se reţine că, pentru a putea fi declarată admisibilă şi a crea obligaţia de analiză a chestiunii de drept, între problema a cărei lămurire se solicită şi soluţia ce urmează a fi pronunţată trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că rezolvarea dată chestiunii de drept prin hotărâre prealabilă să producă un efect concret asupra soluţiei în dosarul judecat de instanţa de trimitere, fără a constitui soluţia însăşi. Obiectul cauzei deduse judecăţii instanţei de trimitere îl constituie soluţionarea contestaţiei formulate de inculpaţii T.I. şi S.G. cu privire la cererile şi excepţiile invocate în procedura de cameră preliminară, printre care şi aspecte referitoare la competenţa după materie, inculpaţii fiind trimişi în judecată pentru infracţiuni de abuz în serviciu. Înţelesul sintagmei „soluţionarea pe fond a cauzei“ a fost desluşit prin Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, astfel: în primul rând, „(...) între problema de drept a cărei lămurire se solicită (indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziţie de drept procesual) şi soluţia ce urmează a fi dată de către instanţă trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia instanţei supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 11/1/2014, şi Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 20/1/2014). În al doilea rând, este necesar ca sesizarea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei, cum ar fi analiza întrunirii elementelor constitutive ale unei infracţiuni ori stabilirea încadrării juridice în cauza dedusă judecăţii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14/2015)“. În raport cu maniera formulării întrebării, răspunsul ar constitui soluţia, transferând Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală atributul funcţional al instanţei de control în procedura de cameră preliminară. În plus, textul supus analizei este extrem de clar şi predictibil. Potrivit art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile de abuz în serviciu din Codul penal dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Textul a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie şi modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 63/2013, înaintea stabilirii competenţei organului de urmărire penală, în prezenta cauză, în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Piteşti, prin Ordonanţa nr. 870/II/6/2018, emisă de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cazul infracţiunii de abuz în serviciu, relevantă este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, care a elucidat, expressis verbis, chestiunea evocată în sesizare ce ţine de cele două elemente distincte, cu existenţă de sine stătătoare, elementul „pagubă“ şi elementul „folos necuvenit“. Interpretarea considerentelor obligatorii ale unei decizii a Curţii Constituţionale nu poate fi realizată pe calea hotărârii prealabile (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 41/1/2019, Decizia nr. 7 din 10 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.323/1/2019, şi Decizia nr. 11 din 28 aprilie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 347/1/2020). Pentru considerentele anterior expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE în numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Argeş - Secţia penală, în Dosarul nr. 12.831/280/2019/a1, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "1. Dacă infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 din Codul penal sau la art. 248 din Codul penal din 1969, la descrierea căreia s-a reţinut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obţinerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 de euro, este de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, prin raportare la prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.2. Dacă noţiunea de «folos necuvenit» prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 se circumscrie sintagmei «valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro», prevăzută de art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, cu consecinţa atragerii competenţei materiale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie în temeiul art. 13 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002." Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 februarie 2021. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Daniel Grădinaru Magistrat-asistent, Mădălin Marian Puşcă ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
