Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 119 din 10 martie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 46 din Codul de procedură penală
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 119 din 10 martie 2020  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 46 din Codul de procedură penală     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 119 din 10 martie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 46 din Codul de procedură penală

EMITENT: Curtea Constituţională
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 569 din 30 iunie 2020

┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘


    Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
    1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 din Codul de procedură penală, în măsura în care permit disjungerea şi în situaţia cauzei de conexitate determinată de participaţia penală, excepţie ridicată de Vasile Gabor în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a4 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 114 D/2018.
    2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.
    3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. Se arată că autorul excepţiei solicită interpretarea art. 46 din Codul de procedură penală sub aspectul posibilităţii disjungerii cauzei în cazul participaţiei penale, aspect ce excedează competenţei Curţii. În subsidiar, se arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât prevederile legale criticate nu înlătură garanţiile dreptului la un proces echitabil.
    CURTEA,
    având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
    4. Prin Încheierea din 22 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a4, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Gabor, într-o cauză având ca obiect printre altele, soluţionarea cererii de apel formulată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate împotriva unei sentinţe penale prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat cu acesta.
    5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 46 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că permit disjungerea şi în cazul unităţii infracţionale, legale sau naturale sau în situaţia cauzelor de indivizibilitate determinată de participaţia penală generatoare de solidaritate procesuală. Se susţine că o astfel de soluţie este de natură a încălca principiul legalităţii procesului penal, contrar scopului legal al unei disjungeri, cu consecinţe negative asupra bunei desfăşurări a procesului penal. Se arată că formularea foarte generală a textului criticat permite disjungerea cauzei chiar şi în situaţii de solidaritate procesuală, în care indivizibilitatea îşi are izvorul în aceeaşi infracţiune. Se susţine că acelaşi caracter de generalitate a dispoziţiilor art. 46 din Codul de procedură penală a condus în practică la ignorarea de către organele de urmărire penală a caracterului indivizibil al unor fapte şi la disjungerea arbitrară a unor cauze. Se arată că, prin astfel de soluţii de disjungere, a fost schimbată competenţa materială, teritorială şi după calitatea persoanei, au fost adoptate soluţii diferite în cazul unor participaţii penale identice şi au fost folosite probe din proceduri necontradictorii în cauzele disjunse, aspecte prin care a fost încălcat principiul legalităţii procesului penal şi principiile constituţionale referitoare la realizarea instrucţiei penale, respectiv dreptul la un proces echitabil, principiul stabilirii adevărului, contradictorialitatea procedurilor judiciare şi respectarea prezumţiei de nevinovăţie.
    6. Se susţine că prin disjungerea unor astfel de cauze apar diferenţe între probatoriile administrate pe parcursul urmăririi penale realizate de structuri de parchet diferite, diferenţe de cicluri procesuale, aspecte ce contravin prevederilor art. 42 din Codul de procedură penală referitoare la obligaţia de reunire a cauzelor. Se arată că una dintre caracteristicile cauzelor indivizibile este „solidaritatea penală“, care impune ca toate probele să fie administrate unitar, pentru a fi opozabile tuturor coinculpaţilor, astfel încât orice act efectuat de către unul dintre coinculpaţi, care priveşte fapta sau circumstanţele reale ale acesteia, să producă efecte faţă de toţi inculpaţii, iar căile de atac formulate pe temeiuri de fapt să le fie favorabile tuturor acestora. Totodată, se susţine că prevederile art. 46 din Codul de procedură penală, în interpretarea criticată, au condus în practică la lipsirea de conţinut a legii şi a probelor administrate în cauzele penale. Se mai arată că imprecizia şi lipsa de claritate a textului criticat permit artificii juridice de natură să lezeze prevederile constituţionale, prin disjungerea unor cauze absolut indivizibile, provocând o procedură inechitabilă în care părţile nu dispun de aceleaşi mijloace juridice pentru a-şi susţine interesele procesuale, cu consecinţa încălcării principiului aflării adevărului şi înlesnind apariţia erorilor judiciare. Se susţine că aceste procedee abuzive încalcă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care obligă la asigurarea caracterului echitabil al procedurii penale, lăsând statelor o marjă considerabilă de apreciere în ceea ce priveşte formalităţile procesuale, atât timp cât procesul în sine, ca întreg, asigură părţilor garanţiile procesuale prevăzute prin Convenţie.
    7. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că prin art. 43 din Codul de procedură penală în vigoare au fost restrânse cazurile de indivizibilitate, fiind transferată din sfera acestora în cea a cazurilor de conexitate ipoteza în care la săvârşirea unor infracţiuni au participat mai multe persoane, situaţie existentă şi în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate. Se susţine, totodată, că instituţia disjungerii are ca scop reducerea termenului de soluţionare a cauzelor în situaţia în care procurorul apreciază că s-au efectuat toate actele de urmărire penală necesare în vederea trimiterii în judecată a unuia sau a mai multor inculpaţi dintr-o pluralitate ocazională. Se arată că, astfel, participanţii la comiterea unei infracţiuni cercetaţi şi/sau trimişi în judecată în dosare diferite au dreptul să adopte poziţiile procesuale pe care le doresc, putând să încheie acorduri de recunoaştere a vinovăţiei sau să ceară aplicarea procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii. De asemenea, se susţine că, în cazul în care neagă săvârşirea unei fapte ce li se impută, inculpaţii au posibilitatea să solicite şi să obţină readministrarea probelor pe care procurorul îşi întemeiază acuzarea, în mod public, oral şi contradictoriu.
    8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    9. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 46 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se arată că principiul legalităţii implică obligaţia pozitivă a legiuitorului de a reglementa prin texte clare şi precise, însă, având în vedere caracterul de generalitate al legilor şi faptul că redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, cerinţa de previzibilitate a nomei poate fi complinită printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. Se face trimitere la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi se susţine că textul criticat nu contravine dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
    10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
    CURTEA,
    examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
    11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
    12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 46 din Codul de procedură penală, în măsura în care permit disjungerea şi în situaţia cauzei de conexitate determinată de participaţia penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul critică, în realitate, prevederile art. 43 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 46 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:
    - Art. 43 alin. (2) lit. b): „Instanţa poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, în următoarele situaţii: [...] b) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane; [...]“
    – Art. 46:
    "(1) Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
(2) Disjungerea cauzei se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor."


    13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) referitoare la statul român şi la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil.
    14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 43 şi 46 din Codul de procedură penală reglementează instituţia reunirii cauzelor şi, respectiv cea a disjungerii cauzelor, două operaţiuni juridice opuse, prevăzute în scopul bunei înfăptuiri a justiţiei.
    15. Conform art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală, reunirea cauzelor este obligatorie în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, această operaţiune este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanţei, atunci când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane, precum şi atunci când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei. Potrivit art. 46 din Codul de procedură penală, pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni.
    16. Fiind vorba despre două instituţii corelative şi interpretând sistematic dispoziţiile art. 43 şi 46 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că disjungerea cauzelor nu este posibilă în ipoteza prevăzută la art. 43 alin. (1) din Codul de procedură penală şi poate fi dispusă în cazurile prevăzute la art. 43 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când, pentru motive legate de buna desfăşurare a judecăţii, instanţa nu dispune reunirea acestora.
    17. Aşa fiind, în ipoteza juridică invocată de autorul excepţiei, aceea în care la săvârşirea infracţiunii au participat două sau mai multe persoane, reunirea sau disjungerea cauzelor este lăsată la aprecierea instanţelor de judecată.
    18. Aceleaşi instituţii au fost reglementate la art. 32 şi 38 din Codul de procedură penală din 1968. Art. 32 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea că, în caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în primă instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă. Conform art. 33 din Codul de procedură penală din 1968, cazurile de indivizibilitate erau următoarele: când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane; când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act; în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune. Potrivit art. 34 din Codul de procedură penală din 1968, cazurile de conexitate erau următoarele: când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp şi în acelaşi loc; când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori; când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau a ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni; când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Aşa fiind, spre deosebire de reglementarea actuală, potrivit legii vechi, ipoteza săvârşirii unei infracţiuni prin participarea a două sau mai multe persoane constituia un caz de indivizibilitate, care obliga instanţa de judecată la reunirea cauzelor, dacă toate cauzele se aflau în faza de judecată, în etapa procesuală a judecăţii în primă instanţă, iar judecata în primă instanţă avea loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru toţi participanţii. Cu toate acestea, art. 38 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea o excepţie de la această regulă, conform căreia, în cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, precum şi în toate cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori sau dintre infracţiuni să se facă separat.
    19. Prin urmare, atât Codul de procedură penală din 1968, cât şi actualul Cod de procedură penală prevăd posibilitatea disjungerii cauzei în situaţia în care la comiterea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane.
    20. Disjungerea cauzelor are ca efect judecarea separată a acţiunii penale în ceea ce priveşte anumite acţiuni sau anumiţi inculpaţi, indiferent dacă sunt sau nu însoţite de acţiuni civile. Aceasta constituie o operaţiune juridică distinctă de disjungerea acţiunii civile prevăzută la art. 26 din Codul de procedură penală, care are ca efect soluţionarea separată a acţiunii civile de acţiunea penală, atunci când ambele privesc acelaşi inculpat şi aceeaşi faptă.
    21. Curtea reţine că art. 43 din Codul de procedură penală grupează, sub denumirea de „reunirea cauzelor“, ipotezele de conexitate şi indivizibilitate reglementate de Codul de procedură penală din 1968. Practic, în noul cod sunt reglementate două categorii de cazuri de reunire a cauzelor, renunţându-se la distincţia care se făcea anterior între conexitate şi indivizibilitate, şi anume: cazuri în care reunirea este obligatorie şi cazuri în care reunirea este facultativă.
    22. Deşi în noul Cod de procedură penală nu mai sunt reglementate expres indivizibilitatea şi conexitatea, tratamentul juridic diferit al situaţiilor în care reunirea cauzelor este obligatorie şi al celor în care reunirea cauzelor este facultativă reprezintă tocmai distincţia care trebuie făcută între cazurile de indivizibilitate şi cazurile de conexitate. Prin noua soluţie legislativă, Codul de procedură penală permite, ca regulă, trimiterea în judecată în mai multe grupuri mici de inculpaţi, în cauzele cu număr mare de inculpaţi, cauze foarte dificil de instrumentat sub imperiul vechiului cod, care nu prevedea această soluţie juridică. În timp, această rearanjare a cazurilor de indivizibilitate, care nu mai impune trimiterea în judecată împreună a tuturor participanţilor la o infracţiune în aceeaşi cauză (acelaşi dosar) a permis apropierea de practicile din Codul de procedură penală german, unde inculpaţii care au participat la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni sunt grupaţi în funcţie de gravitatea contribuţiei lor şi trimişi în judecată în dosare separate, astfel încât pe rolul instanţelor să nu se afle dosare cu zeci sau sute de inculpaţi, situaţie care a existat şi în dosarele de pe rolul instanţelor româneşti.
    23. Aşa fiind, prin lăsarea la aprecierea instanţei a disjungerii cauzei în ipoteza în care la săvârşirea faptei au participat două sau mai multe persoane, legiuitorul a creat posibilitatea ca, în cauzele cu un număr mare de suspecţi şi inculpaţi, care sunt foarte greu de instrumentat în cazul soluţionării lor unitare, participanţii să poată fi grupaţi şi trimişi în judecată în dosare separate, în funcţie de contribuţia lor la săvârşirea infracţiunii şi de alte aspecte legate de soluţionarea concretă a cauzei. În acest fel, dosarele penale cu mulţi participanţi pot fi soluţionate mai uşor, respectând cerinţa termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor.
    24. În vederea respectării principiului legalităţii procesului penal, în cazul disjungerii cauzelor instanţele sunt obligate, la cererea părţilor sau din oficiu, să îşi verifice competenţa conform dispoziţiilor art. 47-52 din Codul de procedură penală.
    25. Toate aceste aspecte referitoare la cauza de conexitate, prevăzută la art. 43 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală şi, respectiv la modul în care este reglementată disjungerea cauzelor, prevăzută la art. 46 din Codul de procedură penală, sunt aspecte ce ţin de politica penală a statului, fiind reglementate de legiuitor potrivit atribuţiei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere ce rezultă din acestea, nefiind de natură a încălca principiile statului de drept, prevăzute la art. 1 alin. (3) din Constituţie, şi nici standardele de calitate a legii reglementate la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
    26. Sub acest din urmă aspect, Curtea constată că dreptul instanţei de a dispune disjungerea cauzelor în ipoteza prevăzută la art. 43 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală nu lipseşte de claritate, precizie şi previzibilitate textele criticate, acestea conferind destinatarilor legii procesual penale posibilitatea de a determina efectele acesteia. În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragrafele 31 şi 32, că, oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal, că nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna şi că, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de contencios constituţional a conchis că art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93).
    27. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textele criticate a dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că, în urma disjungerii cauzelor, potrivit art. 43 alin. (2) lit. b) coroborat cu art. 46 din Codul de procedură penală, fiecare participant la săvârşirea infracţiunii va parcurge toate etapele procesuale prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală, în cadrul cauzei în care are calitatea de parte, beneficiind de toate garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, participanţii la comiterea unei infracţiuni cercetaţi şi/sau trimişi în judecată în dosare diferite au dreptul să adopte poziţiile procesuale pe care le doresc, putând să încheie acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 478 din Codul de procedură penală, sau să ceară aplicarea procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii, potrivit art. 375 din Codul de procedură penală, folosindu-se astfel de toate mijloacele procesuale puse la dispoziţia lor pentru a-şi apăra drepturile şi interesele procesuale.
    28. În mod inerent, în urma disjungerii cauzelor şi a aplicării dispoziţiilor legale anterior menţionate, dosarele penale astfel constituite pot ajunge pe rolul unor organe judiciare diferite, apărând diferenţe în privinţa mijloacelor de probă administrate, precum şi a termenelor de administrare a probelor şi de parcurgere a etapelor procesului penal. Însă tocmai acesta a fost scopul avut în vedere de legiuitor cu prilejul reglementării cazurilor facultative de reunire a cauzelor şi a instituţiei disjungerii, acela de a permite soluţionarea dosarelor disjunse într-un ritm corespunzător particularităţilor acestora, care, astfel, să permită înfăptuirea actului de justiţie în condiţii de coerenţă şi de celeritate. Argumentele invocate de autorul excepţiei în această privinţă vizează însă aspecte ce ţin de aplicarea prevederilor legale criticate de către organele judiciare, neconstituind reale probleme de constituţionalitate.
    29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Vasile Gabor în Dosarul nr. 3.342/86/2017/a4 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 43 alin. (2) lit. b) coroborate cu cele ale art. 46 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
    Definitivă şi general obligatorie.
    Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
    Pronunţată în şedinţa din data de 10 martie 2020.


                    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
                    prof. univ. dr. VALER DORNEANU
                    Magistrat-asistent,
                    Cristina Teodora Pop


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016