Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Irina-Loredana │- │
│Gulie │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Brăila în Dosarul nr. 37.894/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.925D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 27 februarie 2018, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 14 martie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Decizia civilă nr. 1.994 din 4 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 37.894/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Excepţia a fost ridicată de Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Brăila, într-o cauză având ca obiect anularea unor dispoziţii ce priveau transferul la cerere al unui funcţionar public. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că Legea nr. 188/1999 prevede egalitatea de şanse în ocuparea funcţiilor publice, precum şi principiul potrivit căruia autorităţile sau instituţiile publice au obligaţia să identifice şi să sprijine iniţiativele privind dezvoltarea profesională a funcţionarilor publici, cu interzicerea oricărei discriminări între aceştia. 5. În ceea ce priveşte modalităţile de transfer, prevederile art. 90 din acelaşi act normativ reglementează transferul în interesul serviciului, art. 90 alin. (1) lit. a), şi transferul la cererea funcţionarului public, art. 90 alin. (1) lit. b). În ceea ce priveşte condiţiile în care acesta se poate realiza, pentru ambele modalităţi de transfer, legea prevede că acesta se realizează într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie publică de nivel inferior. Spre deosebire de transferul în interesul serviciului, în cazul transferului la cererea funcţionarului public, legea mai prevede o condiţie, referitoare la categoriile autorităţilor publice la care acesta poate opera, şi anume numai între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică centrală, între autorităţi administrative autonome ori, după caz, între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică locală. 6. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că această ultimă condiţie referitoare la transferul la cererea funcţionarului public, care nu se regăseşte între condiţiile în care poate opera transferul în interesul serviciului, este discriminatorie şi, prin urmare, neconstituţională. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că tratamentul juridic diferit, faţă de transferul în interesul serviciului (care este motivat de nevoia obiectivă a autorităţii sau instituţiei publice de a prelua din sistem funcţionari publici cu anumite competenţe şi abilităţi profesionale dobândite), este justificat pentru a nu perturba activitatea la nivelul fiecărui palier administrativ, cu atât mai mult cu cât transferul la cerere operează prin acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că prevederile legale criticate nu contravin dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, deoarece cele două modalităţi de transfer se referă la două situaţii juridice distincte, care justifică o reglementare juridică diferită, în raport cu scopul şi finalitatea reglementării. Se mai consideră că transferul în interesul serviciului se face, după cum însăşi denumirea o sugerează, în interesul instituţiei sau autorităţii publice respective, fiind normal a nu se limita categoria de autorităţi publice între care operează transferul. Motivul transferului în interesul serviciului constă în nevoia obiectivă a instituţiei de a prelua un funcţionar public cu anumite competenţe profesionale. În cazul transferului la cerere, apare ca firească această condiţie, pentru a preîntâmpina perturbarea activităţii fiecărui palier administrativ. Nu sunt încălcate nici dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la muncă, având în vedere faptul că alegerea unei profesii, meserii, ocupaţii, precum şi a locului de muncă sunt libere, dar exercitarea lor se face în condiţiile şi cu limitele prevăzute de lege. În cazul supus analizei, Legea nr. 188/1999 este o lege organică, aşa cum prevede art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, condiţia impusă de textul de lege fiind justificată de buna funcţionare a fiecărei categorii de instituţii şi autorităţi publice. Nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 53 din Constituţie, deoarece textul criticat nu limitează exerciţiul unor drepturi sau libertăţi, ci reglementează condiţiile de exercitare a transferului la cerere a funcţionarului public. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, potrivit cărora: „(5) Transferul la cerere se face într-o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau într-o funcţie publică de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită transferul. În acest caz, transferul poate avea loc numai între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică centrală, între autorităţi administrative autonome ori, după caz, între autorităţi sau instituţii publice din administraţia publică locală.“ 13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia critică modalitatea de realizare a transferului la cererea funcţionarului public, arătând că acesta este discriminatorie faţă de transferul în interesul serviciului, din perspectiva condiţiei suplimentare reglementate în ceea ce priveşte transferul la cerere, şi anume ca acesta să se realizeze pe acelaşi palier al administraţiei publice, respectiv între autorităţi publice centrale, între autorităţi publice locale sau între autorităţi administrative autonome. 15. Analizând aceste susţineri, Curtea reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 87 din lege, transferul este una dintre metodele de realizare a mobilităţii funcţionarilor publici, prin modificarea raporturilor de serviciu, în scopul eficientizării activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice (în cazul transferului în interesul serviciului), respectiv, în interesul funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcţia publică (în cazul transferului la cerere). În ceea ce priveşte regimul juridic al celor două modalităţi de transfer, în ambele cazuri trebuie îndeplinite, de către funcţionarul public supus transferului, condiţiile necesare, prevăzute în fişa postului [art. 90 alin. (2) din Legea nr. 188/1999], iar funcţia publică pentru care se realizează transferul să fie de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional sau o funcţie publică de nivel inferior [art. 90 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 188/1999]. Diferenţa între cele două modalităţi de transfer este dată de cerinţa ca, în cazul transferului la cererea funcţionarului public, acesta să opereze între autorităţi de aceeaşi categorie (centrale, autonome sau locale), cuprinsă în teza finală a textului de lege criticat, condiţie care este reglementată şi pentru categoria funcţionarilor de conducere [art. 90 alin. (6)], al înalţilor funcţionari publici [art. 90 alin. (8)], cât şi pentru personalul contractual din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice [art. 90 alin. (9) din acelaşi act normativ]. Prin urmare, diferenţa esenţială între transferul la cererea funcţionarului public şi transferul în interesul serviciului este aceea că, în ultimul caz, acesta se poate realiza dintr-o funcţie publică aparţinând unei autorităţi locale pe aceeaşi funcţie a unei autorităţi centrale, în vreme ce, în cazul transferului la cerere, cele două funcţii trebuie să aparţină autorităţilor sau instituţiilor publice de aflate la acelaşi nivel al palierului administrativ. 16. Cu privire la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 17. Aplicând aceste considerente de principiu la speţa de faţă, având în vedere faptul că, sub aspectul tipului de transfer aplicabil raporturilor de serviciu, funcţionarii publici transferaţi în interesul serviciului nu sunt în aceeaşi situaţie juridică cu cei care au iniţiativa transferului, în cazul ultimei ipoteze (a transferului la cerere), Curtea reţine că tratamentul juridic aplicabil celor două tipuri de transfer poate fi diferit, în funcţie de opţiunea legiuitorului. Astfel, în această situaţie, legiuitorul a dat prevalenţă interesului public generat de exigenţele de competenţă profesională, necesară în cadrul diverselor paliere ale autorităţilor sau instituţiilor publice, reprezentat de nevoia imediată şi stringentă de a răspunde unei situaţii excepţionale, apărută în realizarea unui serviciu public, faţă de interesul personal al funcţionarului public, referitor la dezvoltarea carierei profesionale. 18. Aşadar, Curtea reţine că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate privind încălcarea principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 din Constituţie, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). 19. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu orice diferenţă de tratament semnifică, în mod automat, încălcarea dispoziţiilor convenţionale relative la interzicerea discriminării. În acest sens, Curtea europeană a reţinut că prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu interzic unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta „inegalităţile de fapt“ dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit (a se vedea hotărârile din 16 noiembrie 2004 şi din 12 aprilie 2006, pronunţate în cauzele Ünal Tekeli împotriva Turciei, paragraful 49 şi, respectiv, Stec şi alţii împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 şi 52). 20. Pentru aceleaşi considerente, în prezenta cauză nu pot fi reţinute nici susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă. De asemenea, prevederile art. 53 din Constituţie nu sunt incidente în cauză. 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Brăila în Dosarul nr. 37.894/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 90 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. Valer Dorneanu Magistrat-asistent, Irina-Loredana Gulie -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
