Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 115 din 9 decembrie 2024 referitoare la lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 115 din 9 decembrie 2024 referitoare la lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 666 din 16 iulie 2025
Comenteaza legea
    Dosar nr. 216/1/2024

┌──────────┬───────────────────────────┐
│Eleni     │- preşedintele Secţiei     │
│Cristina  │penale a Înaltei Curţi de  │
│Marcu     │Casaţie şi Justiţie -      │
│          │preşedintele completului   │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Lucia     │- judecător la Secţia      │
│Tatiana   │penală                     │
│Rog       │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia      │
│Maria     │penală                     │
│Vasile    │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Ana       │- judecător la Secţia      │
│Hermina   │penală                     │
│Iancu     │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Simona    │- judecător la Secţia      │
│Elena     │penală                     │
│Cîrnaru   │                           │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Dan Andrei│- judecător la Secţia      │
│Enescu    │penală                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Constantin│- judecător la Secţia      │
│Epure     │penală                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Alin Sorin│- judecător la Secţia      │
│Niculescu │penală                     │
├──────────┼───────────────────────────┤
│Elena     │- judecător la Secţia      │
│Barbu     │penală                     │
└──────────┴───────────────────────────┘


    1. S-a luat în examinare sesizarea formulată, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    1. Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?
    2. Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcţie de natura infracţiunii, fără încălcarea legalităţii incriminării, respectiv a art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituţia României, art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi fără încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu?
    3. Dacă, în absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“, instanţa de judecată poate statua incidenţa acestora fără să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?
    4. Dacă, prin raportare la principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ este compatibilă cu atribuţia de judecată ce revine unei instanţe învestite cu soluţionarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuţii ce aparţin autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale?
    5. Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripţiei, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?
    2. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).
    3. Şedinţa este prezidată de preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni Cristina Marcu.
    4. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Ana Hermina Iancu, din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    5. La şedinţă participă Elena Rosana Bota, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.
    6. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Nicoleta Ecaterina Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    7. După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii.
    8. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin care se solicită dezlegarea unor chestiuni de drept indicate în încheierea de trimitere, apreciind că, în mod concret, considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi cele ale Deciziei nr. 16 din 16 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, sunt nu numai relevante, ci şi suficiente pentru lămurirea problemelor de drept.
    9. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se cauza în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    10. Prin Încheierea de şedinţă din data de 1 februarie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 48.817/3/2017, având ca obiect apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 956 din data de 12.09.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 48.817/3/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    1. Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?
    2. Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcţie de natura infracţiunii, fără încălcarea legalităţii incriminării, respectiv a art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituţia României, art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi fără încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu?
    3. Dacă, în absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“, instanţa de judecată poate statua incidenţa acestora fără să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?
    4. Dacă, prin raportare la principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ este compatibilă cu atribuţia de judecată ce revine unei instanţe învestite cu soluţionarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuţii ce aparţin autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale?
    5. Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripţiei, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?


    II. Expunerea succintă a cauzei
    11. Prin Sentinţa penală nr. 956 din 12 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, s-au dispus cele de mai jos.
    12. În temeiul art. 396 alin. (1) şi (8) din Codul de procedură penală, art. 18 şi art. 16 alin. (1) lit. f) teza II-a din acelaşi cod, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A., B. şi C. cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 309 din Codul penal şi art. 183 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi cu privire la infracţiunile de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.
    13. În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa de fond a reţinut că, prin raportare la deciziile Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi nr. 358 din 26 mai 2022, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în intervalul 25.06.2018-30.05.2022, cuprins între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 şi data modificării art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), norma legală de la art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal. Instanţa de fond a reţinut că prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material şi i se aplică astfel principiul legii penale mai favorabile, conform art. 5 alin. (2) din Codul penal, iar legea penală mai favorabilă aplicată global cauzei (conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014) este cea cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018) şi data de 30 mai 2022 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), când art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele de prescripţie prevăzute de art. 154 din Codul penal, astfel că pentru infracţiunile deduse judecăţii s-a împlinit cursul termenului general al prescripţiei răspunderii penale.
    14. Împotriva Sentinţei penale nr. 956 din data de 12 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B. şi C.

    III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de reprezentantul Ministerului Public şi de inculpaţi
    III.1. Opinia completului cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    15. Completul de judecată care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

    III.2. Opinia completului cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării
    16. În ceea ce priveşte prima întrebare, instanţa de trimitere a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022 s-a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 şi că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese (în situaţia de faţă, în absenţa legiuitorului), să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale. Or, principiul legalităţii incriminării şi a pedepselor prevăzut de art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care anterior nu constituiau infracţiuni, instituie şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. În atare situaţie juridică, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii, lăsarea neaplicată a deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a statuat lipsa de previzibilitate şi claritate a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale, cu consecinţa lipsirii de efecte a legislaţiei naţionale neconforme standardelor Curţii Europene a Drepturilor Omului, ar conduce la încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt protejate de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    17. În ceea ce priveşte a doua întrebare, pornind de la acelaşi principiu, al legalităţii incriminării şi a pedepsei, care garantează şi că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalităţi de tratament juridic, instanţa de trimitere consideră că prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale doar în materia corupţiei sau în cauze privind protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcţie de natura infracţiunii. Or, natura infracţiunii, care interesează din perspectiva ierarhiei valorilor sociale lezate şi a gravităţii atingerii aduse acestora, este valorificată prin normele dreptului penal substanţial special, instituţiile de drept penal general fiind comune tuturor infracţiunilor, iar excepţiile de la această regulă, stabilite de legiuitor. Prin urmare, s-a arătat că a da o rezolvare diferită unui concurs de legi penale în timp, în considerarea naturii infracţiunii, dar în absenţa unei dispoziţii legale care să concretizeze politica penală a statului, înseamnă a aplica jurisprudenţial un tratament juridic diferit unor destinatari ai legii, aflaţi în situaţii identice. Instanţa de trimitere a concluzionat că prin obligaţia impusă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale se introduce în legislaţia naţională un element de diferenţiere, determinat de natura infracţiunii - infracţiuni îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori infracţiuni de corupţie, în situaţii identice din punctul de vedere al dispoziţiilor generale de tragere la răspundere penală, cu consecinţa aplicării unui tratament juridic diferit, cu încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    18. În ceea ce priveşte a treia întrebare s-a arătat că, în condiţiile în care principiul legalităţii incriminării şi pedepsei reclamă în primul rând necesitatea unei descrieri clare şi precise a faptelor ce constituie infracţiuni, dar şi a descrierii condiţiilor în care se întrerupe prescripţia răspunderii penale prin dispoziţii legale ce se opun cu forţă obligatorie oricărei persoane, în lipsa în lege a unor criterii prestabilite care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“ pe care hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene le reţine ca situaţie premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curţii Constituţionale, persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale nu i se permite în concret să cunoască întinderea răspunderii sale penale, respectiv în ce condiţii se întrerupe cursul prescripţiei acesteia. S-a arătat că respectivele noţiuni la care face referire jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene relevantă sunt exterioare şi ulterioare conduitei destinatarului normei şi în concret nu i se pot imputa persoanei acuzate pasivitatea statului şi vulnerabilitatea unui sistem şi nici nu i se poate oferi o interpretare a acestor noţiuni în defavoare.
    19. În ceea ce priveşte a patra întrebare, instanţa de trimitere a arătat că obiectul judecăţii, astfel cum acesta este definit la art. 371 din Codul de procedură penală, nu include evaluarea unui risc sistemic de impunitate, evaluare care presupune accesul la date şi informaţii ce nu se regăsesc la dosarul cauzei. Noţiunea de „risc sistemic de impunitate“ poate presupune analiza potenţialului pericol pe care o anume conduită a unui sistem juridic o poate prezenta pentru însuşi sistemul, fiind astfel o noţiune relativă, a cărei întindere poate varia în funcţie de multipli factori, cum ar fi „numărul semnificativ de cauze“ sau evoluţia pe o anumită perioadă de timp a unei practici judiciare. Astfel privită, evaluarea noţiunii de „risc sistemic de impunitate“, într-o cauză concretă, excedează limitelor şi obiectului sesizării instanţei de judecată, iar conduita instanţelor judecătoreşti, obligate să definească o atare noţiune, variabilă şi vagă, este în neconcordanţă cu legea fundamentală, deoarece încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat la art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Constituţie, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.
    20. În ceea ce priveşte a cincea întrebare s-a arătat că a reţine existenţa unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în considerarea „riscului sistemic de impunitate“, legitimând astfel întreruperea cursului prescripţiei prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, conduce la crearea unei stări de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise. Or, în aceste condiţii, dezideratul evitării unui „risc sistemic de impunitate“ prin lăsarea nesancţionată a unor categorii de infracţiuni, dată fiind şi formularea folosită, va conduce în esenţă la crearea unui rezultat cert, şi nu doar a unui risc, acela constând în încălcarea sistemică a drepturilor fundamentale ale omului.

    III.3. Punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de către reprezentantul Ministerului Public şi inculpaţi
    21. Reprezentantul Ministerului Public a arătat, referitor la fondul chestiunilor de drept, că prin jurisprudenţa sa Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat supremaţia dreptului comunitar, respectiv prevalenţa acestui drept asupra dreptului statelor membre ale Uniunii Europene. A apreciat că în cauză se impune aplicarea cu prioritate a normelor dreptului unional, aşa cum a stipulat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv prin ordonanţele din 9 ianuarie 2024, dar şi practica recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    22. Apărătorii apelanţilor intimaţi inculpaţi au arătat, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, referitoare la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la primele patru întrebări.
    23. Referitor la chestiunile de drept puse în discuţie s-a apreciat că lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Un concurs de legi penale în timp nu este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcţie de natura infracţiunii, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile art. 7 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 15 alin. (2) şi art. 23 alin. (12) din Constituţia României. S-a considerat că lipsa unor criterii pentru definirea sintagmelor risc sistemic de impunitate şi numărul semnificativ de cauze conduce la încălcarea principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, fiind necesară intervenţia autorităţii legiuitoare pentru definirea noţiunilor, în condiţiile în care acest demers nu se poate realiza pe cale jurisprudenţială. În acest context, autoritatea judecătorească nu poate interveni pentru a defini conceptele anterior menţionate, acesta fiind atributul legiuitorului. S-a apreciat că, în măsura în care noţiunea de risc sistemic de impunitate ar fi definită de către autoritatea legiuitoare, nu ar mai fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.


    IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate
    IV.1. Jurisprudenţa naţională relevantă
    24. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunilor de drept supuse dezlegării.
    25. În urma consultării materialelor transmise de către curţile de apel şi instanţele arondate acestora s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate mai multe orientări:
    A. Într-o primă orientare majoritară s-a considerat că:
    1. Lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    S-a arătat că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 358/2022, s-a constatat că ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei
    sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Curtea Constituţională a statuat, cu putere obligatorie pentru instanţele naţionale, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, că a permite celui care interpretează şi aplică legea penală, în absenţa unei norme exprese (în situaţia de faţă, în tăcerea legiuitorului), să stabilească el însuşi regula după care urmează să rezolve un caz, luând ca model o altă soluţie pronunţată într-un alt cadru reglementat, reprezintă o aplicare prin analogie a legii penale.
    Or, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, se prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

    2. Prin valorificarea unor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale doar în materia corupţiei se creează premisele aplicării diferite a tratamentului juridic al concursului de legi penale în timp, în funcţie de natura infracţiunii, fapt care ar conduce la aplicarea unui tratament juridic diferit unor destinatari ai legii, aflaţi în situaţii identice. Aşadar, introducerea unui element de distincţie doar pentru infracţiunile de corupţie este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituţie.
    S-a apreciat că legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, care presupune că numai faptele prevăzute de legea penală în momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni şi pot fi sancţionate penal. Destinatarul legii este astfel obligat să îşi adapteze comportamentul pentru a se conforma normelor juridice în vigoare. Legalitatea infracţiunii este asigurată inclusiv prin descrierea clară şi precisă a faptelor ce constituie infracţiuni (nulum crimen sine lege certa), astfel încât persoanele cărora li se adresează să îşi poată orienta comportamentul în funcţie de regulile juridice în vigoare la momentul când desfăşoară actul de conduită. De asemenea, legea nu poate pretinde unui subiect de drept să anticipeze incriminările viitoare. Pe de altă parte, legalitatea incriminării garantează că, pentru cazuri similare, prin aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalităţi de tratament juridic.
    S-a concluzionat că obligaţia impusă de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de a lăsa neaplicate deciziile Curţii Constituţionale are ca efect concret, în legislaţia naţională, introducerea unui element de diferenţiere determinat de natura infracţiunii, în situaţii juridice identice din punctul de vedere al dispoziţiilor generale de tragere la răspundere penală, cu consecinţa aplicării unui tratament juridic diferit, cu încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Introducerea unui astfel de element de distincţie prin raportare la noţiunea de „risc sistemic de impunitate“ doar pentru infracţiunile de corupţie este de natură a fi în neconcordanţă cu principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei astfel cum a fost protejat prin art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi consfinţit de art. 23 alin. (12) din Constituţie.

    3. În absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“, instanţa de judecată nu poate statua incidenţa acestora fără să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum acesta este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    S-a arătat că, atât timp cât legea nu conţine criterii prestabilite care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“ pe care hotărârile Curţii de la Strasbourg le au în vedere ca situaţie premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curţii Constituţionale, nu se permite, în concret, persoanei acuzate de săvârşirea unei fapte penale să cunoască întinderea răspunderii sale penale, respectiv în ce condiţii se întrerupe cursul prescripţiei acesteia, pentru simplul motiv că, ante factum, cetăţeanul nu poate prevedea care este termenul de prescripţie al răspunderii penale, în cazul săvârşirii unor anumite infracţiuni, astfel că este încălcat principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    Aceste noţiuni sunt, prin urmare, exterioare şi ulterioare conduitei destinatarului normei şi, în concret, nu i se pot imputa cetăţeanului pasivitatea statului şi vulnerabilitatea unui sistem şi nici nu se poate oferi o interpretare a acestor noţiuni în defavoarea persoanei acuzate. Determinarea acestor noţiuni ce au efecte în planul întinderii răspunderii penale trebuie realizată prin folosirea unui limbaj uzual şi accesibil (atât pentru destinatarul normei, cât şi pentru instanţele obligate să o aplice), astfel încât să se evite riscul extinderii legii prin analogie şi greşita înţelegere a normelor de incriminare ori de tragere la răspundere.

    4. Prin raportare la principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ nu este compatibilă cu atribuţia de judecată ce revine unei instanţe învestite cu soluţionarea unei cauze concrete şi ar conduce la preluarea unor atribuţii ce aparţin autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale.
    S-a apreciat că noţiunea de „risc sistemic de impunitate“ poate presupune analiza potenţialului pericol pe care o anume conduită a unui sistem juridic o poate prezenta pentru însuşi sistemul, fiind astfel o noţiune relativă, a cărei întindere poate varia în funcţie de multipli factori, cum ar fi „numărul semnificativ de cauze“ sau evoluţia pe o anumită perioadă de timp a unei practici judiciare.
    Evaluarea noţiunii de „risc sistemic de impunitate“, într-o cauză concretă, excedează limitelor şi obiectului sesizării instanţei de judecată, iar conduita instanţelor judecătoreşti obligate a defini o astfel de noţiune variabilă şi vagă, cu consecinţa lăsării neaplicate a normelor instituite prin lege (cu privire, spre exemplu, la condiţiile răspunderii penale şi ale prescripţiei acesteia), este în neconcordanţă cu Constituţia, întrucât încalcă atât principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţia României, cât şi prevederile art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.
    În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanţelor judecătoreşti şi fixează poziţia lor faţă de lege stabilesc că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu“ (în acest sens fiind deciziile Curţii Constituţionale nr. 265/2014 şi nr. 838/2009^1).
    ^1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.


    5. Riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, nu poate legitima sau justifica întreruperea cursului prescripţiei, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, întrucât se creează o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care acesta poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    S-a reţinut în argumentarea acestei opinii că dezideratul evitării creării unui „risc sistemic de impunitate“ prin lăsarea nesancţionată a unor categorii de infracţiuni va conduce, în esenţă, la crearea unui rezultat cert, şi nu doar a unui risc, rezultatul constând într-o încălcare sistemică a drepturilor fundamentale ale omului.
    Un alt argument a constat în susţinerea potrivit căreia principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să îşi determine în mod previzibil conduita, aspect reţinut şi de Curtea Constituţională în Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021^2.
    ^2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021.

    Legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor este un principiu fundamental ce implică accesibilitatea şi previzibilitatea normei penale. Cerinţele de previzibilitate, precizie şi neretroactivitate a legii penale constituie expresia specifică a principiului securităţii juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esenţial al statului de drept care este identificat la art. 2 din Tratatul Uniunii Europene.
    În sensul acestei opinii majoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti - Secţia I penală şi Secţia a II-a penală, Craiova şi instanţele arondate, Galaţi, Iaşi, Suceava, Timişoara, Târgu Mureş, tribunalele Arad, Bacău, Bistriţa-Năsăud, Braşov, Brăila şi judecătoriile arondate, Bucureşti - Secţia I penală, Caraş-Severin, Giurgiu, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov şi instanţele arondate, Neamţ, Prahova, Sălaj, Teleorman, Vaslui, Vâlcea, Vrancea şi judecătoriile Bicaz, Bistriţa, Buzău, Câmpina, Dej, Iaşi, Jibou, Lieşti, Mizil, Paşcani, Piatra-Neamţ, Ploieşti, Răducăneni, Râmnicu Sărat, Roman, Rupea, Sânnicolau Mare, Şimleu Silvaniei, Târgu-Neamţ, Timişoara, Turda, Zărneşti.


    B. Într-o altă orientare minoritară s-a apreciat că răspunsurile la întrebările preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene clarifică norme din dreptul Uniunii, acestea fiind obligatorii atât pentru instanţa de trimitere, cât şi pentru restul instanţelor naţionale, în contextul în care fac corp comun cu norma pe care o interpretează. Deciziile interpretative ale Curţii de la Luxemburg se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, inclusiv raporturilor juridice care s-au născut, modificat sau stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive.
    26. Referitor la prima întrebare s-a arătat că lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât normele privind termenele de prescripţie nu definesc infracţiunile şi sancţiunile aferente şi pot fi interpretate ca stabilind o simplă condiţie prealabilă pentru soluţionarea cauzei. În consecinţă, eventuale modificări legislative care prelungesc un termen de prescripţie nu sunt considerate drept o încălcare a art. 7 din convenţie, iar, potrivit art. 52 alin. (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, „în măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.“
    27. Prin Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU, respectiv prin considerentele din paragrafele 123-125, s-a subliniat faptul că aplicarea principiului legii penale mai favorabile nu poate justifica repunerea în discuţie a întreruperilor termenului de prescripţie efectuate anterior datei publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018, astfel că în cazul existenţei unor acte de procedură cu efect întreruptiv de prescripţie a răspunderii penale anterioare datei de 25.06.2018 se va lua în considerare termenul special de prescripţie a răspunderii penale.
    28. În aceste condiţii, Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la data de 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU este obligatorie la aplicare, iar punerea în executare, în concret, a standardelor de protecţie instituite pentru protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prin art. 325 alin. (1) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi art. 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, nu este de natură să afecteze în vreun fel nici standardul naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale şi nici legalitatea incriminării, o atare soluţie fiind compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    29. Referitor la cea de-a doua întrebare s-a apreciat că nu este vorba despre aplicarea unui tratament juridic diferit, hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene aplicându-se doar în cauzele care au ca obiect infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene (fraude cu fonduri europene, abuz în serviciu, evaziune fiscală, corupţie, spălarea banilor), în această situaţie neutralizându-se efectul întreruptiv de prescripţie, astfel încât supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului european să nu fie afectate, chiar dreptul românesc prevăzând astfel de derogări (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 511 din 12 decembrie 2013).
    30. Referitor la întrebările privind „riscul sistemic“ şi „număr semnificativ de cauze“ s-a considerat că pentru aplicarea hotărârii Curţii Europene nu este necesar să existe criterii prestabilite prin lege care să definească aceste noţiuni, instanţele de judecată naţionale fiind obligate, în virtutea principiului supremaţiei dreptului european, să facă aplicarea concretă a răspunsurilor la întrebările preliminare adresate Curţii Europene prin care au fost clarificate norme din dreptul Uniunii Europene, pentru raporturile juridice care nu sunt încă definitive, un astfel de demers nefiind de natură să afecteze în vreun fel principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
    31. În acest sens s-a argumentat că riscul sistemic de impunitate nu trebuie stabilit în fiecare cauză în parte, având în vedere că prin hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a stabilit, în mod expres şi fără echivoc, că situaţia procesuală internă „generează un risc intrinsec de impunitate“.
    32. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a menţionat expres în Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 în Cauza C-131/24 că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunităţi pentru infracţiunile de corupţie, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale. Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate este incompatibilă cu cerinţele Deciziei 2006/928, astfel cum au fost amintite la punctele 59-61 din această ordonanţă.
    33. În concluzie, s-a precizat că instanţa de judecată nu trebuie să statueze incidenţa noţiunilor de „risc sistemic de impunitate“, „număr semnificativ de cauze“ pe care hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene le au în vedere ca situaţie premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curţii Constituţionale, întrucât prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 24 iulie 2023 în Cauza C 107/23 PPU s-au constatat îndeplinite aceste criterii, astfel că nu se pune problema incidenţei principiului separaţiei puterilor în stat.
    34. Referitor la cea de-a cincea întrebare s-a susţinut că, astfel cum s-a arătat anterior, riscul sistemic de impunitate constatat prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în data de 24 iulie 2023 în Cauza C 107/23 PPU determină neaplicarea standardului naţional de protecţie superior consacrat de deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi de Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fără ca acest aspect să determine o încălcare a art. 7 din convenţie, întrucât normele privind termenele de prescripţie nu definesc infracţiunile şi sancţiunile aferente şi pot fi interpretate ca stabilind o simplă condiţie prealabilă pentru soluţionarea cauzei.
    35. În consecinţă, se apreciază că întreruperea termenului de prescripţie prin acte care nu se comunică inculpatului sau suspectului nu este de natură să creeze o stare de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, ci este un act procedural care îşi produce efecte conform legii în vigoare la acel moment.
    36. În sensul acestei opinii minoritare au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Bucureşti - Secţia I penală, Bacău, Braşov, Suceava, tribunalele Bucureşti, Buzău, Covasna, Prahova, Sălaj, Călăraşi, judecătoriile Buzău, Hârlău, Zalău.
    37. A fost exprimată şi o altă opinie în sensul inadmisibilităţii sesizării formulate de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, având în vedere că problemele de drept puse în discuţie în cadrul sesizării analizate privesc, în esenţă, compatibilitatea deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale şi ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. S-a apreciat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept în materie penală nu poate statua asupra modalităţii în care se aplică jurisprudenţa obligatorie a Curţii Constituţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, prin raportare la art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
    38. Totodată, s-a considerat că cele cinci întrebări din cuprinsul încheierii de sesizare nu constituie veritabile chestiuni de drept, având în vedere că nu se solicită o interpretare a normelor juridice, ci se tinde la obţinerea unei soluţii asupra fondului cauzei dedus judecăţii. Însă intervenţia instanţei supreme în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă doar atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau al mai multor norme juridice ambigue ori complexe, al căror conţinut ori a căror succesiune în timp poate da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.
    39. În sensul acestei opinii au fost exprimate puncte de vedere de către curţile de apel Piteşti, Bucureşti - Secţia a II-a penală, tribunalele Bucureşti, Cluj, Timiş, Judecătoria Zalău.
    40. A fost exprimată de către judecătorii din cadrul Curţii de Apel Braşov - Secţia penală o opinie singulară, potrivit căreia, din modalitatea de formulare, precum şi din considerentele încheierii de sesizare, primele două întrebări au legătură cu aplicarea şi interpretarea jurisprudenţei recente a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea CJUE C-107/23 PPU - Lin) şi compatibilitatea acesteia cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
    41. S-a apreciat că, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 173/2022^3, este atributul exclusiv al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu o cerere în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, să solicite Curţii Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ, dacă apreciază că acesta este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei, respectiv a compatibilităţii dreptului Uniunii Europene cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
    ^3 Legea nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 şi semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022.




    IV.2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    42. Din perspectiva hotărârilor obligatorii, prezintă relevanţă pentru chestiunile ce formează obiectul întrebărilor prealabile Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022^4, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal.
    ^4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022.

    43. Referitor la deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate mai multe hotărâri judecătoreşti care se circumscriu opiniei majoritare exprimate în jurisprudenţa naţională, dar şi hotărâri care exprimă un punct de vedere contrar.

    IV.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale
    44. În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României au fost identificate ca fiind relevante:
    a) Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, prin care s-a constatat că soluţia legislativă care prevedea întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal este neconstituţională deoarece dispoziţiile legale sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.
    b) Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în ansamblul lor.
    c) Prin Decizia nr. 390 din 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din 22 iunie 2021, Curtea Constituţională a menţionat că principiul statului de drept presupune securitate juridică, respectiv încrederea legitimă a destinatarilor în efectele dispoziţiilor legale în vigoare şi în modul de aplicare a acestora, astfel încât orice subiect de drept să îşi determine în mod previzibil conduita. Or, în măsura în care unele instanţe judecătoreşti lasă neaplicate din oficiu dispoziţii naţionale pe care le consideră ca fiind contrare dreptului european, în vreme ce altele aplică aceleaşi reglementări naţionale, considerându-le conforme dreptului european, standardul de previzibilitate a normei ar fi puternic afectat, ceea ce ar genera o gravă insecuritate juridică.
    d) Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 19 iulie 2017, prin care Curtea Constituţională a reţinut cu privire la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, că în jurisprudenţa sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că garanţiile consacrate de art. 7 paragraful 1 din convenţie reprezintă o componentă esenţială a supremaţiei legii şi ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie a drepturilor omului. Aşa cum rezultă din obiectul şi scopul său, art. 7 paragraful 1 trebuie interpretat şi aplicat în aşa fel încât să se asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririlor şi a condamnărilor penale arbitrare.


    IV.4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    45. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost identificate mai multe decizii relevante pentru problemele de drept arătate în încheierea de sesizare.
    46. Prin Hotărârea din 21 octombrie 2013 în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Curtea a reţinut că garanţia consacrată în art. 7 din convenţie, componentă esenţială a supremaţiei legii, ocupă un loc primordial în cadrul sistemului de protecţie al convenţiei, fiind evidenţiat de faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la aceasta pe timp de război sau în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Aşa cum decurge din obiectul şi scopul său, acest drept trebuie interpretat şi aplicat de o aşa manieră încât să asigure o protecţie efectivă împotriva urmăririi penale, a condamnării şi a sancţionării arbitrare.
    47. Art. 7 din convenţie nu se limitează numai la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul unui acuzat, ci acesta consacră, de o manieră mai generală, şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege). Pe lângă interzicerea în special a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta mai prevede şi principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie.
    48. Prin urmare, s-a reţinut că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile. Această cerinţă este considerată îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora.
    49. Prin Hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, Curtea a reamintit că art. 7 paragraful 1 din convenţie consacră, la modul general, principiul legalităţii delictelor şi a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul acuzatului. Acesta prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi sancţiunile care le pedepsesc.
    50. Prin Hotărârea din 17 septembrie 2009 în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) s-a arătat că, chiar dacă art. 7 paragraful 1 din convenţie nu menţionează în mod special principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, Curtea a considerat că această dispoziţie nu garantează doar principiul neretroactivităţii legilor penale mai severe, ci şi, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunţarea hotărârii definitive, instanţa trebuie să aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile inculpatului.
    51. În opinia Curţii, este în concordanţă cu principiul statului de drept, din care art. 7 constituie o parte esenţială, să se aştepte ca o instanţă de judecată să aplice pentru fiecare faptă pedepsibilă pedeapsa pe care legiuitorul o consideră proporţională. A aplica o pedeapsă mai grea pentru simplul motiv că aceasta a fost prevăzută la momentul săvârşirii infracţiunii ar însemna să aplice în detrimentul inculpatului regulile care guvernează succesiunea legilor penale în timp. În plus, ar însemna să nu se ţină seama de orice modificare legislativă favorabilă inculpatului care ar fi putut interveni înainte de condamnare şi să se continue să se aplice pedepse pe care statul - şi comunitatea pe care o reprezintă - le consideră acum excesive. Curtea a observat că obligaţia de a aplica, dintre mai multe legi penale, pe cea ale cărei dispoziţii sunt cele mai favorabile inculpatului reprezintă o clarificare a normelor privind succesiunea legilor penale, care este în acord cu un alt element esenţial al art. 7, şi anume previzibilitatea pedepselor.
    52. Prin Avizul consultativ solicitat de Curtea de Casaţie din Armenia, Cererea nr. P16-2019-001, 26 aprilie 2022, Curtea a reţinut că, în cazul în care răspunderea penală pentru o infracţiune este prescriptibilă şi s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului se opune reînceperii procedurilor cu privire la infracţiunea respectivă. Revine în primul rând instanţei naţionale sarcina de a stabili dacă normele de drept internaţional care au valoare normativă în ordinea juridică internă pot constitui un temei juridic suficient de clar şi previzibil în sensul art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului pentru a permite concluzia că infracţiunea în cauză nu este prescrisă.

    IV.5. Jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
    53. Prin Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din data de 5 decembrie 2017, pronunţată în Cauza C-42/17 (Taricco 2), Curtea de Justiţie a reţinut că principiul neretroactivităţii legii penale se opune în special ca o instanţă să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancţioneze penal un comportament care nu este interzis de o normă naţională adoptată înainte de săvârşirea infracţiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri. Prin ducerea la îndeplinire a obligaţiei de a nu aplica dispoziţiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripţiei (obligaţie stabilită anterior de Curte în „Taricco 1“) se aduce atingere principiului legalităţii incriminării, astfel încât „acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziţii, sancţiuni pe care, după toate probabilităţile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziţii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menţionate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiţii de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii“.


    V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării
    54. Prin punctul de vedere formulat, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că sesizarea formulată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
    55. În acest sens s-a apreciat că nu sunt îndeplinite două cerinţe ataşate jurisprudenţial condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa unei chestiuni de drept, respectiv cerinţele referitoare la limitele sesizării stabilite de instanţa de trimitere şi la necesitatea ca acea chestiune de drept invocată să fie una veritabilă, care să privească interpretarea unei dispoziţii legale in abstracto, nu rezolvarea implicită a unor particularităţi care ţin de fondul cauzei.
    56. Prin întrebările formulate, instanţa de trimitere nu a indicat o normă de drept material sau procesual a cărei interpretare o solicită, ci a făcut referire la aplicabilitatea dispoziţiilor diferitelor instrumente internaţionale în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 7 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României. Prin urmare, în absenţa unei dispoziţii legale invocate, lipseşte problema de drept.
    57. În special, primele două întrebări au caracter vag, imprecis şi nu indică dispoziţiile din dreptul intern a căror lăsare neaplicată ar fi incompatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi nici dispoziţiile legale care implică existenţa unui concurs de legi penale în timp.
    58. În esenţă, prin întrebările formulate la pct. 1, 2 şi 5, se solicită instanţei supreme să decidă cu privire la efectele pe care le produce în concret în cauză Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 ianuarie 2024, pronunţată în Cauza C-131/23, şi cu privire la conformitatea aplicării în speţă a acestei ordonanţe cu dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi ale Constituţiei României.
    59. Însă conformitatea unei situaţii juridice cu dispoziţiile din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene sau din Convenţia europeană a drepturilor omului sau interpretarea dispoziţiilor acestora intră în sfera de activităţi jurisdicţionale a instanţei sesizate cu judecarea cauzei, nu a instanţei supreme care se pronunţă cu privire la interpretarea normelor de drept naţional, pe calea procedurii hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
    60. S-a apreciat că efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziilor instanţei de contencios constituţional sau să dea dezlegări obligatorii care contravin acestor decizii, fiind invocată în acest sens jurisprudenţa Înaltei Curţi şi a Curţii Constituţionale.
    61. În ceea ce priveşte întrebarea nr. 3, aceasta nu relevă o veritabilă problemă de drept, apreciind că răspunsul se regăseşte explicit formulat în conţinutul Ordonanţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 ianuarie 2024, pronunţată în Cauza C-131/23, dar şi al Hotărârii Curţii - Marea Cameră din data de 24 iulie 2023, din Cauza C-107/23 PPU Lin. Instanţa europeană a statuat, cu forţă obligatorie, cu privire la existenţa în România a unui risc sistemic de impunitate referitor la infracţiunile de corupţie, ceea ce scuteşte instanţa naţională, sesizată cu o situaţie identică, să realizeze aprecieri proprii cu privire la acest aspect, instanţa fiind ţinută să decidă pe baza elementelor de interpretare furnizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene doar dacă speţa sa concretă se încadrează printre cele care intră în sfera de aplicare a ordonanţei.
    62. Referitor la întrebarea nr. 4 s-a apreciat că instanţa de trimitere nu solicită instanţei supreme să interpreteze o dispoziţie de drept, ci solicită să interpreteze dispoziţiile Constituţiei referitoare la separaţia puterilor în stat şi la competenţele constituţionale ale autorităţilor statului, însă, conform dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională are drept atribuţie interpretarea dispoziţiilor constituţionale, inclusiv a celor referitoare la competenţele autorităţilor statului, iar nu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procedura hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.
    63. Cu privire la fondul sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că aplicarea Ordonanţei din data de 9 ianuarie 2024 şi a Hotărârii Marii Camere din data de 24 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sunt obligatorii pentru instanţele naţionale sesizate cu o situaţie juridică dintre cele abordate prin cele două acte jurisdicţionale. Obligativitatea aplicării hotărârilor derivă din principiul supremaţiei dreptului Uniunii, asumat de România odată cu aderarea la Uniunea Europeană.
    64. Înlăturarea efectelor Deciziei nr. 67/2022 determină ca regula creată de deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, respectiv lipsa din legislaţia română a cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, să nu se mai aplice retroactiv, ca lege penală mai favorabilă, situaţiilor juridice anterioare datei de 25 iunie 2018.
    65. Ambele instanţe europene au stabilit, prin jurisprudenţa lor, că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al principiului legalităţii, astfel cum acest principiu este reglementat atât de cartă (Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco şi alţii, C-105/14, pct. 54-57), cât şi de convenţie (Hotărârea Previti împotriva Italiei, 12 februarie 2013, Cererea nr. 1.845/08, Hotărârea Ruban contra Ucrainei din 12 iulie 2016, Cererea nr. 8.927/114).
    66. Prin Hotărârea din data de 24 iulie 2023 (paragrafele 108-115), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a realizat deja o analiză a art. 49 din cartă (şi, implicit, a art. 7 din convenţie) şi a stabilit, în esenţă, că, întrucât normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al art. 49 alin. (1) din cartă, neaplicarea standardului naţional superior de protecţie menţionat nu aduce atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la art. 49 alin. (1) din cartă (care este echivalentul art. 7 din convenţie).
    67. S-a susţinut că dreptul la nediscriminare prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu are o existenţă independentă, fiind necesar ca situaţia juridică sesizată ca discriminatorie să intre în sfera de aplicare a unuia sau mai multor drepturi fundamentale prevăzute de convenţie. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a exclus problema normelor privind prescripţia răspunderii penale din sfera de aplicare a art. 7 din convenţie, motiv pentru care nu este atrasă nici aplicabilitatea art. 14 din convenţie.
    68. Ministerul Public a apreciat că Ordonanţa din 9 ianuarie 2024 şi Hotărârea Marii Camere din 24 iulie 2023, pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, conţin toate elementele necesare care să permită instanţei de trimitere să le aplice în cauza concretă, inclusiv aspectele referitoare la noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“, noţiuni reţinute deja de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene ca fiind incidente în România, în cauzele de corupţie (paragraful 69 din ordonanţă) şi în cauzele privind infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (paragraful 91 din hotărâre), în special, în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale.

    VI. Opinia specialiştilor consultaţi
    69. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.
    70. Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept a opinat în sensul că, în raport cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate.
    71. S-a apreciat că în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 173/2022 pentru adoptarea unor măsuri necesare punerii în aplicare a Protocolului nr. 16 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat la Strasbourg la 2 octombrie 2013 şi semnat de România la Strasbourg la 14 octombrie 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 8 iunie 2022), care au statuat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate solicita Curţii Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor şi libertăţilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau din protocoalele la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunţării hotărârii, inclusiv în materie penală, când este învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă ori în ultimă instanţă în căile ordinare de atac sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
    72. Mecanismul avizului consultativ se impune a fi activat în prezenta procedură de pronunţare a unei hotărâri prealabile, întrucât natura întrebărilor este una complexă şi angajează probleme de arhitectură a sistemului judiciar penal din România, iar consultarea Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă expresia dialogului judiciar pe care instanţele supreme naţionale trebuie să îl aibă cu organismele de jurisdicţie supranaţionale în materii ce privesc drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
    73. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi - Facultatea de Drept, Departamentul de drept public a apreciat că sesizarea Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este inadmisibilă cu privire la toate cele cinci întrebări, întrucât nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, aşa cum impun dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.
    74. În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în primul rând, că instanţa care a formulat sesizarea nu a supus atenţiei instanţei supreme interpretarea unor norme juridice în materie penală, având în vedere că singurele referiri la cadrul normativ sunt cele ce vizează dispoziţiile din Convenţia europeană a drepturilor omului, din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv din Constituţia României. În mod concret, se solicită a se stabili dacă instanţa naţională poate aplica Hotărârea din data de 24.07.2023 în Cauza C-107/23 PPU, respectiv Ordonanţa din data de 9.01.2024 în Cauza C-131/23, pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, fără a încălca drepturile recunoscute de normele convenţionale şi constituţionale referitoare la legalitatea incriminării.
    75. În al doilea rând, s-a apreciat că problema supusă discuţiei nu poate face obiectul dezlegării, în condiţiile în care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu ar putea defini noţiuni precum „risc sistemic de impunitate“ sau „număr semnificativ de cauze“ şi nici nu ar putea stabili criterii reale sau obiective în baza cărora instanţele de judecată ar urma să facă această apreciere. Cele două noţiuni aparţin mai degrabă unor politici în materie penală, atribut al puterii legislative şi executive (în subsidiar), iar nu chestiuni ce intră în sfera atribuţiilor constituţionale ale puterii judecătoreşti.
    76. În plus, inclusiv în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a evidenţiat că instanţele naţionale trebuie să respecte cadrul normativ naţional chiar şi în cazurile în care s-ar produce un risc sistemic de impunitate, respectiv chiar dacă ar fi afectat un număr semnificativ de cauze.
    77. Universitatea Craiova - Facultatea de Drept a exprimat o opinie identică cu punctul de vedere al instanţei de sesizare şi cu opinia majoritară exprimată de curţile de apel şi de instanţele din circumscripţiile acestora.

    VII. Dispoziţii legale relevante
    Constituţia României
    "Statul român
    ART. 1
    (…)
    (4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
    (5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."

    "Universalitatea
    ART. 15
    (…)
    (2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."

    "Egalitatea în drepturi
    ART. 16
    (1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.
    (2) Nimeni nu este mai presus de lege. (…) "

    "Tratatele internaţionale privind drepturile omului
    ART. 20
    (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
    (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."

    "Libertatea individuală
    ART. 23
    (…)
    (12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. (…)"

    "Rolul şi structura
    ART. 61
    (1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. (…)"

    "Deciziile Curţii Constituţionale
    ART. 147
    (1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. (…)
    (4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

    Codul penal
    "Legalitatea incriminării
    ART. 1
    (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.
    (2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită."

    "Aplicarea legii penale în timp
    ART. 3
    Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare."

    "Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei
    ART. 5
    (1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări ori completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile."

    "Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale - în versiunea iniţială din Codul penal
    ART. 155
    (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. (…)"

    Art. 155 astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71 din 30 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022:
    "(…) (1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. (…)"

    "Legea penală
    ART. 173
    Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. "

    Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
    "ART. 7
    Nicio pedeapsă fără lege
    1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.
    2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."

    "ART. 14
    Interzicerea discriminării
    Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie."

    Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
    "ART. 49
    Principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor
    (1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia infracţiune potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârşirii infracţiunii. În cazul în care, ulterior săvârşirii infracţiunii, legea prevede o pedeapsă mai uşoară, se aplică aceasta din urmă.
    (2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată de o acţiune sau omisiune care, în momentul săvârşirii, era incriminată pe baza principiilor generale recunoscute de comunitatea naţiunilor. (…)"

    "ART. 52
    Întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor
    (1) Orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
    (2) Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziţii prevăzute de tratate se exercită în condiţiile şi cu respectarea limitelor stabilite de acestea.
    (3) În măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată. Această dispoziţie nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă.
    (4) În măsura în care prezenta cartă recunoaşte drepturi fundamentale, aşa cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradiţiile menţionate. (…)
    ART. 53
    Nivelul de protecţie
    Nici una dintre dispoziţiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi, şi în special Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi prin constituţiile statelor membre."

    Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
    "ART. 325
    (1) Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii. (…)"

    Convenţia PIF
    "ART. 1
    Dispoziţii generale
    (1) În sensul prezentei convenţii, constituie fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene: (…)
    (b) în materie de venituri, orice acţiune sau omisiune intenţionată cu privire la:
    folosirea sau prezentarea unor declaraţii sau documente false, inexacte sau incomplete, care au ca efect diminuarea ilegală a resurselor bugetului general al Comunităţilor Europene sau ale bugetelor gestionate de Comunităţile Europene sau în numele acestora; (…)
    (2) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia măsurile necesare şi adecvate pentru a transpune în dreptul penal intern dispoziţiile alineatului (1) astfel încât comportamentele menţionate să fie sancţionate ca fapte penale.
    (3) Sub rezerva articolului 2 alineatul (2), fiecare stat membru ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a se asigura că întocmirea sau furnizarea cu intenţie a declaraţiilor sau documentelor false, inexacte sau incomplete care au efectul menţionat la alineatul (1) constituie fapte penale în cazul în care ele nu sunt pedepsite deja ca infracţiuni principale sau complicitate, instigare sau tentativă de fraudă astfel cum este definită la alineatul (1). (…)
    ART. 2
    Sancţiuni
    (1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alineatul (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro].
    (2) Cu toate acestea, un stat membru poate să prevadă, pentru cazurile de fraudă minoră care implică o sumă totală mai mică de 4 000 [de euro] şi care nu prezintă, în conformitate cu legislaţia sa, circumstanţe speciale grave, sancţiuni de altă natură decât cele prevăzute la alineatul (1). (…)"

    Directiva PIF
    "ART. 5
    Înlocuirea [Convenţiei PIF]
    [Convenţia PIF], inclusiv Protocoalele la aceasta din 27 septembrie 1996, din 29 noiembrie 1996 şi din 19 iunie 1997, este înlocuită de prezenta directivă în ceea ce priveşte statele membre care au obligaţii în temeiul acesteia, începând cu 6 iulie 2019.
    În ceea ce priveşte statele membre care au obligaţii în temeiul prezentei directive, trimiterile la convenţie se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă."


    VIII. Opinia judecătorului-raportor
    78. În raportul întocmit de judecător la data de 29 aprilie 2024 s-a concluzionat că:
    (i) lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu articolul 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului;
    (ii) concursul de legi penale în timp nu este susceptibil de tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, fără încălcarea articolului 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 23 alin. (12) şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, precum şi fără încălcarea art. 16 din Constituţia României, prin introducerea unui tratament discriminatoriu;
    (iii) în absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“, instanţa de judecată nu poate statua incidenţa acestora fără să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, aşa cum este protejat de articolul 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului;
    (iv) evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ nu este compatibilă cu atribuţia de judecată a instanţei învestite cu soluţionarea unei cauze concrete, fiind de natură a conduce la preluarea unor atribuţii aparţinând autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale;
    (v) existenţa riscului sistemic de impunitate nu legitimează întreruperea cursului prescripţiei, de o manieră clandestină, prin acte ce nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă ca urmare a imposibilităţii de previzionare a intervalului de timp în care poate fi angajată răspunderea penală, cu încălcarea articolului 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

    79. În coordonatele acestor concluzii, judecătorul-raportor a apreciat că, în cazul unui concurs de reglementări obligatorii, criteriul pe baza căruia se determină ordinea de prioritate este acela al standardului cel mai înalt de protecţie a drepturilor fundamentale ale omului oferit de reglementările obligatorii aflate în concurs.
    80. Prealabil susţinerii raportului, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, iar Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al instanţei supreme a pronunţat Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024.

    IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    81. Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele:
    Cu privire la admisibilitatea sesizării
    82. Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă în cursul judecăţii un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constată că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
    83. În raport cu dispoziţia legală precitată, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:
    (i) întrebarea să fie formulată în cursul judecăţii de un complet al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al unei curţi de apel sau tribunal învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;
    (ii) soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării;
    (iii) existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

    84. Examinând incidenţa acestor condiţii în prezenta cauză, se reţine că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze aflate în cursul judecăţii în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală fiind învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 956 din 12 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 48.817/3/2017.
    85. De asemenea, se constată ca fiind îndeplinită şi cerinţa referitoare la legătura problemei de drept ce se solicită a fi dezlegată cu soluţionarea pe fond a cauzei, în ceea ce priveşte relaţia de dependenţă dintre chestiunile de drept invocate şi soluţiile pe care instanţa de trimitere le poate dispune asupra apelurilor declarate în cauză.
    86. Aşa cum s-a arătat mai sus la pct. II cu ocazia expunerii pe scurt a cauzei în care s-a formulat prezenta sesizare, cererile de apel aflate în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală se referă la o sentinţă prin care, în primă instanţă, s-a dispus, printre altele, în temeiul art. 396 alin. (1) şi (8) din Codul procedură penală, art. 18 şi art. 16 alin. (1) lit. f) teza II-a din acelaşi cod, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaţilor A., B. şi C. cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 309 din Codul penal şi art. 183 din Codul penal şi art. 5 din Codul penal, la infracţiunile de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzute de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi la infracţiunile de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.
    87. În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa de fond a reţinut că, prin raportare la deciziile nr. 297 din 26.04.2018 şi nr. 358 din 26.05.2022 ale Curţii Constituţionale, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, în intervalul 25.06.2018-30.05.2022, cuprins între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297/2018 şi data modificării art. 155 alin. (1) din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 531 din 30 mai 2022), norma legală de la art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripţie prevăzute de art. 154 alin. (1) din Codul penal. Instanţa de fond a reţinut că prescripţia răspunderii penale aparţine dreptului penal material şi i se aplică astfel principiul legii penale mai favorabile, conform art. 5 alin. (2) din Codul penal, iar legea penală mai favorabilă aplicată global cauzei (conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6.05.2014) este cea cuprinsă între data de 25.06.2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018) şi data de 30.05.2022 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), când art. 155 alin. (1) din Codul penal nu a reglementat niciun caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele de prescripţie prevăzute de art. 154 din Codul penal, astfel că pentru infracţiunile deduse judecăţii s-a împlinit cursul termenului general al prescripţiei răspunderii penale.
    88. După pronunţarea sentinţei şi învestirea instanţei de trimitere cu soluţionarea cererilor de apel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Marea Cameră, a pronunţat în Cauza C-107/2023 PPU (Lin) Hotărârea din data de 24 iulie 2023, prin care, în interpretarea art. 325 alineatul (1) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi art. 2 alineatul (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexă la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, a stabilit că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior ) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
    89. De asemenea, tot ulterior sesizării instanţei de apel în prezenta cauză, prin Ordonanţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9.01.2024, în Cauza C-131/23, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene de instanţa Curţii de Apel Braşov, Curtea (Camera a noua), în interpretarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei (MCV), a declarat că, în procese referitoare la infracţiuni de corupţie, instanţele statului membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
    90. Având în vedere aspectele asupra cărora Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat prin hotărârile mai sus menţionate, este evident că răspunsul la problemele de drept invocate de instanţa de trimitere influenţează în mod hotărâtor soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză, instanţa de apel urmând să stabilească, în mod definitiv, raportat la ceea ce s-a reţinut prin hotărârea primei instanţe şi motivele de apel invocate, dacă jurisprudenţa rezultată din aceste două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene permite lăsarea neaplicată a unui standard naţional de protecţie superior în materia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale atunci când se constată că acesta este mai favorabil decât standardul convenţional, iar neaplicarea lui ar conduce la încălcarea Convenţiei (CEDO), respectiv a principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru cauze ce vizează lipsa de previzibilitate şi precizie a legii penale şi neaplicarea legii penale mai blânde ori aplicarea retroactivă a legii penale mai severe în detrimentul acuzatului.
    91. Altfel spus, prin intermediul întrebărilor prealabile, instanţa de trimitere ridică problema unei posibile încălcări a principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei ce ar putea decurge din obligaţiile enunţate în Hotărârea din 24 iulie 2023 a CJUE, respectiv Ordonanţa din 9.01.2024, de a lăsa neaplicate dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal (astfel cum acestea au fost conformate cu standardul constituţional prin deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale) atunci când incidenţa lor în cauză concretizează o aplicare a principiului legii penale mai favorabile şi, în acest context, solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală să identifice criteriul/elementele pe baza căruia/cărora se poate stabili ordinea de prioritate în cazul unui concurs de reglementări obligatorii şi să se aprecieze dacă standardul cel mai înalt de protecţie urmează a fi folosit ca singur element ce poate determina ordinea de prioritate într-o atare situaţie.
    92. Deşi la momentul declanşării prezentului demers juridic chestiunea de drept invocată era una de noutate şi actualitate, urmărind punerea în aplicare uniformă a elementelor de interpretare a dreptului Uniunii pe care CJUE le-a furnizat prin cele două hotărâri în discuţie, la data soluţionării cauzei, respectiva cerinţă nu mai este îndeplinită, sesizarea devenind astfel inadmisibilă.
    93. Condiţia prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în aceea ca, asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii presupune ca instanţa supremă să nu fi statuat prin dispozitivul şi considerentele ori prin considerentele unei hotărâri prealabile anterioare sau ale unei decizii în interesul legii anterioare asupra chestiunii de drept.
    94. Conform jurisprudenţei constante a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al instanţei supreme, în ipoteza în care considerentele unei decizii în interesul legii sau ale unei hotărâri prealabile anterioare conţin elemente suficiente care să conducă la dezlegarea chestiunii de drept, sesizarea devine inadmisibilă (Decizia nr. 22 din 27 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 7 februarie 2020, Decizia nr. 68 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1167 din 6 decembrie 2022).
    95. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reţine că evaluarea condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept care să nu fi fost încă dezlegată de instanţa supremă prin mecanismele ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti se realizează prin raportare atât la hotărâri prin care s-a statuat în mod explicit asupra problemei de drept invocate de instanţa de trimitere, cât şi la considerentele unor asemenea decizii, dacă acestea oferă suficiente elemente care să conducă la dezlegarea problemei de drept sau prezintă elementul de particularitate în baza căruia instanţa de trimitere poate soluţiona această chestiune de drept.
    96. Or, în cauză, deşi chestiunile de drept ce formează obiectul prezentului dosar, la momentul formulării sesizării şi al întocmirii raportului, nu primiseră încă o dezlegare printr-un recurs în interesul legii sau printr-o hotărâre prealabilă şi nici nu formau obiectul unui asemenea recurs, ulterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 18 iulie 2024, iar Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al instanţei supreme a pronunţat Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1229 din 6 decembrie 2024.
    97. În acest context, se reţine că momentul la care se raportează existenţa unei alte decizii prin care chestiunile de drept au primit o rezolvare din partea instanţei supreme îl reprezintă data pronunţării asupra chestiunilor de drept, iar nu data sesizării sau data întocmirii raportului în cauza pendinte.
    98. Astfel, prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a decis că:
    "1. Instanţele de judecată nu pot lăsa neaplicată dezlegarea chestiunii de drept privitoare la aplicarea principiului mitior lex în materia întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în limitele rezultate din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în 24 iulie 2023 în Cauza C-107/23 PPU (limite prevăzute în dispozitivul hotărârii la pct. 1 teza a II-a).
2. Dezlegarea dată prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, se va aplica în condiţiile stabilite de aceasta şi actelor de procedură efectuate înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale."

    99. Ulterior, prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că:
    "1. Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018) au efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 şi 24 iunie 2018.
2. Actele de procedură pentru care există obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârşite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022."

    100. Având în vedere conţinutul acestor două decizii interpretative ale instanţei supreme, al căror efect obligatoriu este ataşat nu numai dispozitivului, dar şi considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că problema de drept supusă dezlegării prin intermediul întrebărilor adresate de instanţa de trimitere nu necesită lămuriri sau clarificări suplimentare, fiind oferite în mod explicit toate elementele necesare rezolvării chestiunilor invocate.
    101. Aşa cum deja s-a arătat, întrebările adresate de instanţa de trimitere au fost formulate în contextul pronunţării, pe de o parte, a deciziilor Curţii Constituţionale a României nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi a Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la întreruperea prescripţiei răspunderii penale, iar, pe de altă parte, a Hotărârii din 24 iulie 2023 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră), în Cauza C-107/23 PPU (Lin), şi a Ordonanţei Curţii (Camera a noua) din 9 ianuarie 2024, în Cauza C-131/23, prin aceste ultime două hotărâri ale Curţii de Justiţie fiind verificată compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unui regim naţional de prescripţie a răspunderii penale care nu prevede, pentru o anumită perioadă, posibilitatea întreruperii termenelor de prescripţie, inclusiv în cauze privind comportamente infracţionale prin care se aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi în materia infracţiunilor de corupţie.
    102. Situaţia juridică evocată are ca punct de pornire Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, publicată la data de 25 iunie 2018, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională. În motivarea deciziei sale, Curtea Constituţională a arătat că respectiva dispoziţie legală era lipsită de previzibilitate şi contrară principiului legalităţii incriminării, întreruperea prescripţiei operând şi în baza unor acte care nu erau comunicate suspectului sau inculpatului; această împrejurare îl împiedica să ia cunoştinţă despre faptul întreruperii prescripţiei şi începerea curgerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale.
    103. Ulterior, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată la data de 9 iunie 2022, Curtea Constituţională a admis o nouă excepţie şi a stabilit că dispoziţiile art. 155 alin. (1) sunt neconstituţionale. În cuprinsul deciziei, Curtea Constituţională a lămurit natura juridică a Deciziei nr. 297/2018 ca fiind o decizie simplă/extremă, nu interpretativă, aşa încât, în absenţa intervenţiei legiuitorului, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, instanţele de judecată nu puteau să identifice ele însele cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale. S-a ajuns astfel la o lipsă de claritate şi previzibilitate în aplicarea dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, care a condus la o practică judiciară neunitară. În consecinţă, s-a arătat că fondul activ în vigoare nu a prevăzut niciun caz de întrerupere a termenului de prescripţie a răspunderii penale începând cu data publicării Deciziei nr. 297/2018 şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma şi să reglementeze în mod expres cazurile de întrerupere a acestui termen.
    104. Mai apoi, prin Decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată la 28 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit, cu caracter obligatoriu, că normele referitoare la întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale sunt norme de drept penal material, supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activităţii legii penale, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, care se aplică potrivit principiului mitior lex, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal.
    105. Subsecvent acestei jurisprudenţe rezultate din aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a permis să se constate că niciun act efectuat în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu a putut întrerupe termenele de prescripţie a răspunderii penale, dispariţia cazurilor de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale fiind considerată în sine o lege penală mai favorabilă, în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din Codul penal, la sesizarea anumitor instanţe naţionale, în cadrul procedurii prevăzute la art. 267 din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene, au fost pronunţate cele două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, relevante în prezenta cauză.
    106. Prin Hotărârea din data de 24 iulie 2023, pronunţată în Cauza C-107/23 PPU (Lin), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns la cererea de decizie preliminară, statuând - în partea ce interesează în prezenta cauză, la punctul 1 din dispozitivul hotărârii, că articolul 325 alineatul (1) din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene şi articolul 2 alineatul (1) din Convenţia PIF trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În schimb, dispoziţiile menţionate trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
    107. Urmând acelaşi raţionament şi reţinând că interpretarea dreptului Uniunii solicitată de instanţa de trimitere putea fi dedusă în mod clar din Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii (C-357/19, C-547/19, C-811/19 şi C-840/19), şi Hotărârea din 24 iulie 2023, Lin (C-107/23, PPU), prin Ordonanţa din 9 ianuarie 2024, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a noua) a stabilit că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretată în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la corupţie. În schimb, această decizie trebuie interpretată în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
    108. În contextul celor arătate, instanţa de trimitere a Curţii de Apel Bucureşti a formulat prezenta sesizare, prin intermediul căreia întreabă dacă jurisprudenţa rezultată din cele două hotărâri CJUE evocate îşi păstrează privilegiul de aplicare prioritară atunci când, în cazul unui concurs de reglementări obligatorii, precum în litigiul principal, se constată că dreptul naţional, astfel cum rezultă din legislaţie şi din jurisprudenţa constituţională care o interpretează, asigură un standard de protecţie mai ridicat a unui drept fundamental (legalitatea incriminării şi a pedepsei) decât cel prevăzut de dreptul Uniunii.
    109. Or, tocmai în considerarea standardului celui mai înalt de protecţie a unui drept fundamental, prin Decizia nr. 37 din 17 iunie 2024 şi, mai apoi, prin Decizia nr. 16 din 16 septembrie 2024, mai sus evocate, s-a stabilit, în esenţă, că interpretarea oferită prin cele două hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu permite lăsarea neaplicată a unui standard naţional de protecţie superior în materia întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale atunci când se constată că acesta este mai favorabil decât standardul convenţional, iar neaplicarea lui ar conduce la încălcarea Convenţiei (CEDO), respectiv a principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru cauze ce vizează lipsa de previzibilitate şi precizie a legii penale şi neaplicarea legii penale mai blânde ori aplicarea retroactivă a legii penale mai severe în detrimentul acuzatului.
    110. În partea relevantă, în considerentele Deciziei nr. 37/2024, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, „În măsura în care în dreptul naţional normele care au reglementat prescripţia, astfel cum au fost sancţionate de Curtea Constituţională, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022 nu au prevăzut prescripţia specială, ci doar pe cea generală, constituind astfel lege mai favorabilă în succesiunea dispoziţiilor privind prescripţia, lăsarea ca neaplicată a acestei legi mai favorabile ar avea ca efect fie ultraactivarea legii mai severe anterioare datei de 25 iunie 2018, fie retroactivarea legii adoptate începând cu 30 mai 2022 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022), de asemenea, mai severă, ambele situaţii fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană referitoare la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, conducând la reactivarea răspunderii penale după expirarea termenului de prescripţie aplicabil“ (paragraful 329).
    111. S-a arătat că „... standardul naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, mitior lex (corolar al neretroactivităţii legii penale mai severe), inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale şi a întreruperii acesteia, dă substanţă principiului legalităţii infracţiunii şi pedepsei, astfel cum este reglementat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, şi asigură cel puţin garanţiile prevăzute de acestea, acordând o protecţie superioară, sens în care, având în vedere dispoziţiile art. 53 din Cartă, instanţele naţionale trebuie să aplice standardele naţionale, care asigură o protecţie mai largă“ (paragraful 342).
    112. Tot astfel, s-a arătat că „lăsarea ca neaplicată a dezlegării date prin Decizia nr. 67/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ar implica încălcarea unor drepturi fundamentale, or, în chiar Hotărârea din Cauza C-107/23 PPU, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că este necesar ca instanţele să verifice dacă obligaţia de a lăsa neaplicate asemenea decizii contravine, într-o situaţie precum cea în discuţie în litigiul principal, protecţiei drepturilor fundamentale (pct. 100). Dreptul fundamental încălcat ar fi acela al legalităţii incriminării şi pedepsei, pilon al statului de drept, care se opune atât ultraactivării legii mai severe (aplicarea termenelor de prescripţie specială pentru acte întreruptive de prescripţie anterioare datei de 25 iunie 2018, când norma referitoare la întrerupere a ieşit din fondul activ al legislaţiei), cât şi retroactivităţii unei legi mai severe (art. 155 din Codul penal, în conţinutul prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022)“ (paragraful 344).
    113. S-a mai reţinut şi că „lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale nu este compatibilă cu articolul 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale“ (paragraful 364 pct. 3).
    114. Pe de altă parte, prin aceeaşi decizie interpretativă, s-a reţinut că „succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, legea nemaifiind astfel previzibilă. Natura infracţiunii săvârşite este deja valorificată în dreptul penal, infracţiunile cunoscând limite de pedeapsă şi, implicit, termene de prescripţie diferite, în funcţie de ierarhizarea valorilor sociale pe care fiecare incriminare în parte le protejează. Condiţiile de tragere la răspundere penală trebuie să rămână însă aceleaşi pentru orice persoană acuzată, indiferent de tipul de infracţiune săvârşită, cu exceptarea, bineînţeles, a infracţiunilor imprescriptibile, potrivit legii. În măsura în care legea a prevăzut prescriptibilitatea răspunderii penale, aceasta trebuie să intervină în aceleaşi condiţii pentru toţi destinatarii legii penale, respectiv pe durata aceloraşi termene prevăzute de lege şi în considerarea aceloraşi cauze de întrerupere/suspendare a cursului termenului de prescripţie“. S-a concluzionat că „succesiunea de legi în timp nu este susceptibilă de un tratament juridic diferit în funcţie de natura infracţiunii, după cum aceasta este o infracţiune îndreptată împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau o altă infracţiune de drept comun, orice altă interpretare fiind de natură să aducă atingere art. 7 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pentru lipsa de precizie şi previzibilitate a legii“ (paragrafele 347 şi 364 pct. 7).
    115. Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, precum şi cele expuse la paragrafele 358-364 pct. 6 ale Deciziei nr. 37/2024, aşa cum se va arăta în continuare, se constată că întrebările instanţei de trimitere nu mai reclamă în prezent intervenţia instanţei supreme, statuările anterioare făcute prin intermediul deciziilor interpretative menţionate oferind răspunsuri explicite chestiunilor de drept invocate.
    116. În acest sens, în ceea ce priveşte întrebările instanţei de trimitere vizând stabilirea dacă în absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“ pe care hotărârile CJUE le reţine ca situaţie premisă a lăsării neaplicate a deciziilor Curţii Constituţionale în materia prescripţiei răspunderii penale, pronunţarea asupra incidenţei acestora de către instanţa naţională ar fi de natură să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei prevăzut de art. 7 paragraful 1 din convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene aferentă, precum şi principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, prin preluarea de către instanţa de judecată a unor atribuţii ce aparţin autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale, în considerentele aceleiaşi Decizii nr. 37/2024 (paragrafele 358-361, respectiv paragraful 364 pct. 4), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că „Absenţa criteriilor legale de stabilire a conţinutului conceptelor de mai sus nu doar că va conduce la o evaluare imprecisă, vulnerabilă, în fiecare caz concret în parte, dar este o împrejurare de natură a da naştere la o interpretare şi aplicare neunitară de către instanţele de judecată, ceea ce va genera insecuritate juridică, incoerenţa jurisprudenţială fiind sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai multe cauze împotriva statului român (Beian împotriva României, Tudor împotriva României, Păduraru împotriva României etc.). Or, aplicarea de către instanţe a unor concepte abstracte, neclarificate în lege, cu conţinut imprecis, pentru a lăsa neaplicate decizii naţionale obligatorii care interpretează şi fac aplicabile norme de drept intern, integrate în ordinea constituţională din România şi în acord cu exigenţele impuse de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, este de natură a încălca principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, aşa cum este garantat de art. 7 din Convenţie.“ S-a concluzionat că „... riscul sistemic de impunitate pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, în considerarea căruia ar trebui lăsată neaplicată Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit Hotărârii din Cauza - 107/23 PPU (Lin), nu poate fi apreciat de către instanţele de judecată în absenţa unor criterii predefinite de legiuitor, însemnând o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat“.
    117. Referitor la a cincea întrebare, prin intermediul căreia instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă reţinerea existenţei unei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în considerarea „riscului sistemic de impunitate“, la care cele două hotărâri relevante ale CJUE fac referire, legitimând astfel întreruperea cursului prescripţiei prin acte ce nu se comunică suspectului sau inculpatului, conduce la crearea unei stări de incertitudine perpetuă pentru destinatarul legii penale, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală pentru faptele comise, precum şi dacă protejarea intereselor financiare ale Uniunii ori combaterea corupţiei este prioritară respectării drepturilor fundamentale ale omului, se constată că raţionamentul juridic expus în considerentele anterior menţionate produce efecte şi pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, iar soluţia şi considerentele Deciziei nr. 16 din 16 septembrie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, oferă un răspuns clar şi explicit în privinţa întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale atunci când incidenţa acesteia în baza jurisprudenţei constituţionale relevante concretizează aplicarea unui standard naţional de protecţie a drepturilor fundamentale, care nu este incompatibil cu art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, totodată, superior celui prevăzut de art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
    118. Aşa cum s-a arătat mai sus, prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 16 din 16 septembrie 2024, s-a stabilit că:
    "1. Actele de procedură emise anterior datei de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018)
    au efect întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, indiferent de valoarea prejudiciului, fără a fi necesară evaluarea în concret a unui risc sistemic de impunitate, în toate cauzele având ca obiect infracţiuni contra intereselor financiare ale Uniunii Europene şi infracţiuni de corupţie, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare între 1 februarie 2014 şi 24 iunie 2018.
2. Actele de procedură pentru care există obligaţia legală de a fi comunicate suspectului sau inculpatului ulterior datei de 30 mai 2022 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022) întrerup curgerea termenului de prescripţie a răspunderii penale numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022 ori cu privire la faptele săvârşite anterior, numai dacă legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal sau legislaţia specială conţinând dispoziţii penale în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022."

    119. În considerente s-a reţinut, în esenţă, că „... instanţele judecătoreşti au obligaţia de rang constituţional să asigure protecţia concretă a drepturilor fundamentale aplicând motivat în acest sens standardul adecvat de protecţie impus de normele de drept“ (paragraful 115).
    120. „Particularitatea standardului convenţional de protecţie a dreptului fundamental la neretroactivitatea legii penale mai severe, respectiv la retroactivitatea legii penale mai favorabile, în raport cu standardul naţional, respectiv cu cel unional, vizează caracterul absolut inderogabil al acestui drept fundamental - interdicţia oricărui test de proporţionalitate în raport de alte drepturi fundamentale, principii de drept şi/sau interese publice concurente -, în contextul în care prevederile art. 15 paragraful (2) din CEDO statuează, în mod expres, că nu este permisă statelor contractante nicio derogare de la prevederile art. 2 - cu excepţia decesului rezultat din acte licite de război, art. 3, art. 4 paragraful (1) şi art. 7 din CEDO, chiar şi în caz de război sau alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, situaţie în care, referitor la celelalte drepturi protejate de Convenţie, potrivit art. 15 paragraful (1) din CEDO, acestea pot deroga în mod condiţionat şi temporar de la obligaţiile impuse de Convenţie“ (paragraful 116).
    121. „Este rolul instanţelor de a asigura că, în special, în materia drepturilor inderogabile nu poate fi acceptat un dublu standard de protecţie, care să conducă la o scindare nepermisă a conţinutului dreptului prin acceptarea ideii că un aspect din conţinutul unui drept fundamental poate fi supus unui standard diferit de protecţie faţă de alt aspect al aceluiaşi drept în funcţie de natura faptului juridic care a generat incidenţa dreptului“ (paragraful 117).
    122. De asemenea, s-a reţinut că „Principiul legalităţii incriminării, al retroactivităţii legii penale mai favorabile şi al neretroactivităţii legii penale mai severe fac parte din categoria drepturilor inderogabile ce ţin de tradiţiile constituţionale comune statelor membre“ (paragraful 120).
    123. Cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, s-a reţinut că instanţa de contencios constituţional, „sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, a pronunţat Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care a statuat aplicarea globală a legii penale mai favorabile. (...) Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept (...)“ (paragraful 125).
    124. „Astfel, în viziunea Curţii Constituţionale determinarea legii penale mai favorabile şi alegerea acesteia dintre legile succesive implică, în prealabil, evaluarea, prin comparare, a dispoziţiilor penale din legi succesive care îşi găsesc aplicarea în cauză, utilizând criteriul aprecierii in concreto“ (paragraful 126).
    125. S-a reţinut, de asemenea, că „fiind o instituţie de drept penal substanţial, instituţia prescripţiei va trebui să fie evaluată în cadrul mecanismului creat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în scopul evitării lex tertia şi în considerarea regulilor ce decurg din principiul mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României. Astfel, incidenţa prescripţiei generale ori a prescripţiei speciale constituie unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere pentru aplicarea globală a legii penale mai favorabile“ (paragraful 144).
    126. Ca atare, s-a arătat că, „Deşi nu pot fi calificate ele însele ca mitior lex, deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022, întemeiate pe aplicabilitatea principiului legalităţii incriminării în condiţiile constatării caracterului imprevizibil al normei de drept penal substanţial, precum şi încălcării de către legiuitor a obligaţiei pozitive de a interveni prompt în scopul înlăturării ipotezei de neconstituţionalitate constatate, configurează, prin efectele pe care le produc la nivelul normei înscrise în cadrul art. 155 alin. (1) din Codul penal, un veritabil criteriu concret de determinare a legii penale aplicabile până la soluţionarea definitivă a cauzei în cadrul operaţiunii de evaluare globală impuse de jurisdicţia constituţională în scopul evitării creării unei lex tertia. Astfel fiind, legea penală care a reglementat în cuprinsul art. 155 alin. (1) din Codul penal soluţia normativă declarată neconstituţională, de la intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014) şi până la modificarea dispoziţiei legale prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022, poate fi lege penală substanţială în concret mai favorabilă persoanei acuzate până la soluţionarea definitivă a cauzei, aplicabilă astfel în mod global raportului de conflict“ (paragraful 156).
    127. În consecinţă, reţinându-se că, în perioada 25 iunie 2018-30 mai 2022, termenele de prescripţie a răspunderii penale au curs fără posibilitatea unor întreruperi, s-a arătat că „lăsarea neaplicată a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, având ca efect reactivarea răspunderii penale după expirarea termenelor de prescripţie aplicabile, în temeiul unei legi penale ulterioare mai severe - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022,“ ar avea ca efect „încălcarea art. 7 paragraful 1 din Convenţie, aşa cum este el interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene;“ (paragraful 160).
    128. Prin urmare, s-a decis că „ipotezele de întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022, acestea neputând fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, neavând natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă. Tot astfel, aceste ipoteze întreruptive se vor reţine şi atunci când legea penală mai favorabilă stabilită în mod global potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014) este Codul penal în forma în vigoare începând cu data de 30 mai 2022“ (paragraful 160).
    129. În aceste coordonate, având în vedere atât dispozitivul, cât şi amplele considerente ale celor două hotărâri pronunţate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare, se constată că a statua printr-o nouă hotărâre prealabilă asupra problematicii identificate de către instanţa de trimitere înseamnă a relua, în termeni similari, dezlegarea dată problemelor de drept prin intermediul unor decizii anterioare ale instanţei supreme, ceea ce contravine uneia dintre cerinţele de admisibilitate expres prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.
    130. Dezlegarea de principiu relevată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii îşi găseşte aplicabilitatea nu doar în cauza în care a intervenit, ci în toate cauzele în care se ridică o problemă de drept similară şi în care particularităţile procedurii derulate nu influenţează semnificativ coordonatele acelei probleme de drept (în acelaşi sens, Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017).
    131. Caracterul obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanţa supremă a statuat în cadrul mecanismelor legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti asigură nu doar conformarea la exigenţele dispozitivului deciziei, ci şi aplicarea raţionamentului juridic ce a determinat pronunţarea acesteia.
    132. Pe cale de consecinţă, în prezenta cauză, rezolvările de principiu anterioare, prin pronunţarea Deciziei nr. 37 din 17 iunie 2024 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi a Deciziei nr. 16 din 16 septembrie 2024 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, determină inadmisibilitatea sesizării cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării.
    133. Constatând neîndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va proceda la respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate.
    134. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,


    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 48.817/3/2017, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:
    1. Dacă lăsarea neaplicată a unor dispoziţii din dreptul intern care se circumscriu standardului naţional de protecţie referitor la previzibilitatea legii penale este compatibilă cu art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?
    2. Dacă concursul de legi penale în timp este susceptibil de tratament juridic diferit, în funcţie de natura infracţiunii, fără încălcarea legalităţii incriminării, respectiv a art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 23 alin. (12) din Constituţia României, art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi fără încălcarea art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului prin introducerea unui tratament discriminatoriu?
    3. Dacă, în absenţa unor criterii prestabilite prin lege care să definească noţiunile de „risc sistemic de impunitate“ şi „număr semnificativ de cauze“, instanţa de judecată poate statua incidenţa acestora fără să încalce principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum este protejat de art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?
    4. Dacă, prin raportare la principiul separaţiei puterilor în stat consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României, evaluarea „riscului sistemic de impunitate“ este compatibilă cu atribuţia de judecată ce revine unei instanţe învestite cu soluţionarea unei cauze concrete sau conduce la preluarea unor atribuţii ce aparţin autorităţilor cu competenţe în domeniul de reglementare a politicilor penale?
    5. Dacă riscul sistemic de impunitate, apreciat ca atare, legitimează sau justifică întreruperea cursului prescripţiei, de o manieră clandestină, prin acte care nu se comunică suspectului sau inculpatului, fără a se crea o stare de incertitudine perpetuă dată de imposibilitatea unei aprecieri a intervalului de timp în care poate fi tras la răspundere penală, cu încălcarea art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului?

    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 decembrie 2024.


                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    ELENI CRISTINA MARCU
                    Magistrat-asistent,
                    Elena Rosana Bota


    -----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial,  DECIZIA nr. 115 din 9 decembrie 2024

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
DESCARCATI GRATUIT
Raportul Special
"5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale conforme cu Noul Cod civil si GDPR"
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016