Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
 DECIZIA nr. 11 din 28 aprilie 2020 referitoare la interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   DECIZIA nr. 11 din 28 aprilie 2020  referitoare la interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000     Twitter Facebook
Cautare document

 DECIZIA nr. 11 din 28 aprilie 2020 referitoare la interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 508 din 15 iunie 2020
    Dosar nr. 347/1/2020
    Completul compus din:

┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de│
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ştefan │- judecător la Secţia │
│Pistol │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Alexandra │- judecător la Secţia │
│Iuliana Rus │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ionuţ Mihai │- judecător la Secţia │
│Matei │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Barbu │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
└────────────┴─────────────────────────┘


    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală în Dosarul nr. 3.975/117/2014, prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept:
    "1. În interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se poate considera că judecătorul de la instanţa de fond care, anterior, a fost desemnat titular al unui complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie, iar ulterior colegiul de conducere a instanţei nu l-a desemnat întru-un complet specializat este competent să judece cauze de corupţie repartizate în perioada în care nu a fost desemnat prin hotărârea colegiului de conducere ca titular al unui complet specializat, în condiţiile în care, în perioada respectivă, niciun complet al secţiei penale a instanţei respective nu a fost desemnat pentru a judeca cauze de corupţie?
2. În ipoteza unui răspuns negativ, care este sancţiunea în acest caz, nulitatea relativă sau nulitatea absolută?"

    Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 347/1/2020 a fost legal constituit, conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.
    Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.
    Conform art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, la şedinţa de judecată a participat doamna Valentina Cruceanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.
    Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Ştefan Pistol, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de domnul procuror Teodor Manea.
    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 347/1/2020, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.
    Totodată, a menţionat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri sau excepţii prealabile, a solicitat domnului procuror Teodor Manea să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 347/1/2020.
    Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală, precizând că dispoziţiile legale care reglementează completurile competente să judece infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, respectiv art. 29 alin. (1) din această lege, precum şi modul de înfiinţare, funcţionare şi compunere a acestora, respectiv art. 41 alin. (1) teza a II-a, alin. (2) şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, sunt clare şi nu creează dificultăţi de interpretare.
    A arătat că sancţiunea nerespectării acestor norme juridice, întrucât privesc legala compunere a completului de judecată, este nulitatea absolută, prevăzută de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.
    În final, a precizat că pentru dezlegarea problemei de drept invocate pot fi valorificate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 417 din 3 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul membrilor completului, în situaţia în care au întrebări de formulat.
    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut cauza în pronunţare.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
    deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
    I. Titularul şi obiectul sesizării
    Prin Încheierea de şedinţă din data de 19 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 3.975/117/2014 al Curţii de Apel Alba Iulia, această instanţă a sesizat, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept:
    "1. În interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se poate considera că judecătorul de la instanţa de
    fond care, anterior, a fost desemnat titular al unui complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie, iar ulterior colegiul de conducere al instanţei nu l-a desemnat într-un complet specializat, este competent să judece cauze de corupţie repartizate în perioada în care nu a fost desemnat prin hotărârea colegiului de conducere ca titular al unui complet specializat, în condiţiile în care, în perioada respectivă, niciun complet al secţiei penale a instanţei respective nu a fost desemnat pentru a judeca cauze de corupţie?
2. În ipoteza unui răspuns negativ, care este sancţiunea în acest caz, nulitatea relativă sau nulitatea absolută?"

    Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 347/1/2020 şi a avut termen de soluţionare fixat la data de 28 aprilie 2020.

    II. Expunerea succintă a cauzei
    Curtea de Apel Alba Iulia este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie (ca instanţă de apel), cu soluţionarea apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Cluj, de inculpaţi şi de partea civilă statul român - Ministerul Finanţelor Publice, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală reprezentată prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva Sentinţei penale nr. 228 din 2 august 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, în Dosarul penal nr. 3.975/117/2014.
    În sinteză, prin sentinţa menţionată, instanţa de fond a dispus condamnarea celor trei inculpaţi pentru infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi pentru infracţiuni prevăzute de Codul penal.
    Conform încheierii de sesizare, „(...) în motivarea apelului, inculpatul P.R.V. a formulat şi un motiv de apel prin care a invocat nulitatea absolută a hotărârii atacate, deoarece aceasta a fost pronunţată de un judecător necompetent material şi funcţional, în condiţiile în care judecătorul nu a fost desemnat într-un complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie, prin hotărârea colegiului de conducere pentru anul 2014“.
    Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost dispusă în complet de divergenţă, la dosar fiind ataşată atât opinia majoritară, cât şi opinia separată (în care se argumentează că nu sunt îndeplinite condiţiile formale prevăzute de lege pentru mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală).

    III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
    III.1 Punctul de vedere exprimat în opinia majoritară
    S-a arătat că „raţiunea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este una similară celei a recursului în interesul legii, prima operând a priori, în timp ce ultima reprezintă un remediu a posteriori pentru unificarea practicii judiciare. Prin cele două instituţii se urmăreşte acelaşi scop, respectiv asigurarea unei jurisprudenţe unitare la nivelul tuturor instanţelor din ţară, ambele fiind în competenţa exclusivă a instanţei supreme.
    Mecanismul hotărârii prealabile instituie un veritabil dialog judiciar între instanţa supremă şi celelalte instanţe judecătoreşti care are drept scop prevenirea apariţiei interpretărilor divergente, care ulterior ar impune pronunţarea unui recurs în interesul legii“.
    S-a apreciat că, „în condiţiile în care Curtea de Apel Târgu Mureş, prin Decizia penală nr. 514 din 15 noiembrie 2019, a sancţionat cu nulitatea absolută nedesemnarea de către colegiul de conducere a instanţei, la începutul anului, a completelor specializate pentru a judeca cauze de corupţie, deşi anterior judecătorul fondului a făcut parte dintr-un complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie, aspect invocat de inculpatul (...), pronunţarea unei soluţii divergente impune promovarea unui recurs în interesul legii“.
    În legătură cu condiţia ca sesizarea să vizeze o chestiune de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, s-a apreciat „(...) că nu sunt excluse problemele de drept procesual, ci subordonează atât problemele de drept penal substanţial, cât şi problemele de drept procesual necesităţii existenţei unei relaţii de dependenţă între lămurirea problemei de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. (...) soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală produce efecte concrete asupra modului de rezolvare a apelurilor, în sensul desfiinţării sentinţei primei instanţe şi rejudecarea cauzei de către instanţa de fond sau respingerea excepţiei şi continuarea judecăţii de către instanţa de apel.
    Lipsa formală a desemnării completurilor specializate este susceptibilă de a fi interpretată diferit, putând fi considerată o eroare materială nesancţionabilă sau sancţionabilă cu nulitatea relativă sau, din contră, drept o lipsă a specializării şi o încălcare a dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi funcţională a completului care a judecat astfel de cauze fără să fi avut atribuită specializarea la momentul repartizării aleatorii, cu consecinţa sancţiunii nulităţii absolute şi a rejudecării cauzelor în primă instanţă.
    Raţiunea acestei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile constă în necesitatea, pe care o considerăm imperativă, de a preveni o practică judiciară neunitară, cu consecinţe extrem de serioase în privinţa evoluţiei diferite a procedurilor judiciare faţă de inculpaţii aflaţi într-o situaţie juridică identică şi, în cele din urmă, extrem de severe în privinţa decredibilizării actului de justiţie.“
    În final, s-a considerat „(...) că este îndeplinită condiţia existenţei unei veritabile chestiuni de drept, deoarece sunt vizate dispoziţii complexe, necorelate, care generează dificultăţi de interpretare, referitoare la dobândirea specializării, la încetarea specializării, sancţiunea încălcării desemnării anuale a completurilor specializate, care pot da naştere mai multor soluţii“.
    În motivarea opiniei majoritare au fost menţionate texte legale care au legătură cu soluţionarea chestiunii de drept [art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 41 alin. (1)-(3) şi art. 52 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti din 17.12.2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală].
    Conform opiniei majoritare, „întrebările formulate vizează o dezlegare cu valoare de principiu a unor chestiuni de drept, respectiv interpretarea unor dispoziţii legale in abstracto, deoarece premisa de la care se porneşte îşi găseşte izvorul în dispoziţiile legale prezentate mai sus.“
    Concluzionează instanţa de trimitere (în opinie majoritară) „că, dacă un judecător a fost numit într-un complet specializat în judecarea cauzelor de corupţie, în lipsa altor cerinţe legale, dacă face parte din secţia penală, prin acest act a dobândit specializarea. Lipsa unor cursuri, seminare de specialitate, parcurgerea altor forme de pregătire pot constitui vătămări, în condiţiile nulităţii relative.
    Relevant este răspunsul primit de Curtea Constituţională a României de la Consiliul Superior al Magistraturii din care rezultă că tribunalele şi curţile de apel s-au preocupat în sensul aplicării art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, solicitând Consiliului Superior al Magistraturii aprobarea înfiinţării de completuri specializate cu privire la judecarea cauzelor ce au ca obiect infracţiuni stabilite prin Legea nr. 78/2000. (paragraful 140 din Decizia nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale a României)
    Împrejurarea că judecătorul, după ce a făcut parte, anterior, dintr-un complet specializat, nu a fost desemnat, la începutul anului, într-un complet specializat, prin hotărârea colegiului de conducere, nu atrage pierderea specializării. Ipotetic, un judecător desemnat într-un complet specializat, care judecă mai mulţi ani un dosar de corupţie, chiar dacă nu este desemnat, la începutul anului, într-un complet specializat, nu îşi pierde competenţa de a judeca cauza, ci, dimpotrivă, asigură continuitatea completului de judecată. Evidenţiem, în acest sens, şi dispoziţiile art. 36 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 304/2004 potrivit căruia colegiul «propune preşedintelui instanţei, în raport cu natura şi numărul cauzelor, înfiinţarea şi desfiinţarea completelor specializate», din care rezultă că desfiinţarea completelor specializate se face la propunerea colegiului, printro manifestare de voinţă expresă.
    (...) în condiţiile în care judecătorul a făcut parte dintr-un complet specializat, iar completul specializat nu a fost desfiinţat, acesta are competenţa materială şi funcţională de a judeca cauze ce au ca obiect infracţiuni stabilite prin Legea nr. 78/2000. Împrejurarea că judecătorul, după ce a făcut parte, anterior, dintr-un complet specializat, nu a fost desemnat, la începutul anului, într-un complet specializat, prin hotărârea colegiului de conducere, nu determină încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată, sancţionată cu nulitatea absolută, ci, în măsura în care a adus o vătămare a drepturilor părţilor ori altor subiecţi procesuali principali, poate fi sancţionată cu nulitatea relativă, în condiţiile art. 282 din Codul de procedură penală.“

    III.2 Punctul de vedere exprimat în opinia separată
    Opinia separată a fost în sensul că „(...) nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept supusă analizei, pentru următoarele considerente:
    Conform art. 475 din Codul de procedură penală: «Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.»
    Deşi, raportat la prevederile textului legal menţionat, se constată că instanţa este învestită cu judecarea căii de atac a apelului formulată împotriva unei sentinţe prin care s-a soluţionat cauza în fond, urmând a pronunţa o decizie în ultimă instanţă, că chestiunea de drept în discuţie reprezintă o chestiune de drept asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar chestiunea de drept invocată reprezintă o chestiune de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, (...) nu este îndeplinită condiţia ca prin hotărârea ce se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fi pronunţată să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
    În acest sens, (...) în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală au fost respinse ca inadmisibile sesizările pentru pronunţarea unor hotărâri prealabile în situaţia în care prin pronunţarea acestor hotărâri sa tins la a se obţine soluţia concretă într-o anumită cauză.
    Astfel, prin Decizia nr. 21/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea prin care se solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: «În interpretarea art. 1 alin. (2) raportat la art. 10 alin. (2), art. 102 alin. (2) şi (3) şi art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care este invocată nulitatea absolută cu consecinţa excluderii unor mijloace de probă, este respectat dreptul la un proces echitabil dacă instanţa se pronunţă asupra nulităţii printr-o hotărâre separată (încheiere), anterioară celei prin care soluţionează fondul cauzei?». În considerentele deciziei menţionate s-au arătat următoarele: «În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că „(...) sesizarea instanţei de trimitere trebuie să aibă ca obiect dezlegarea unor veritabile chestiuni de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile“ (Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019) şi că (...) „condiţia restrictivă de admisibilitate prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală ce vizează dezlegarea cu valoare de principiu a unei chestiuni de drept“ (Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018).» Se arată în continuare în această decizie că «problema de drept supusă analizei de către instanţa de trimitere nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, întrucât constatarea existenţei sau a inexistenţei unei încălcări a dreptului la un proces echitabil depinde de particularităţile speţei, fiind necesară o analiză concretă în fiecare dosar în parte».
    În prezenta cauză, aşa cum rezultă din hotărârile Colegiului de conducere al Tribunalului Cluj, depuse la dosar de inculpatul (...) şi, respectiv, comunicate de această instanţă la solicitarea Curţii de Apel Alba Iulia, în cadrul Secţiei penale a Tribunalului Cluj au fost desemnate, prin hotărâri ale acestui colegiu, completuri specializate pentru judecarea cauzelor de corupţie pentru perioada 2007-2013. În perioadele 2007-2008 şi, respectiv, 2011-2013, judecătorul care a pronunţat hotărârea apelată în prezenta cauză a făcut parte dintr-un complet specializat în materia infracţiunilor de corupţie, însă în anii 2009 şi 2010 nu a mai făcut parte dintr-un astfel de complet specializat. În hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Cluj din anul 2013, privind constituirea completelor pentru anul 2014, nu se mai face nicio referire la constituirea vreunui complet specializat în materia infracţiunilor de corupţie, iar situaţia a fost identică şi în anii următori.“
    Prin urmare, s-a apreciat în opinia separată „că o dezlegare de principiu a problemei de drept invocate în opinia majoritară nu s-ar justifica, date fiind particularităţile esenţiale ale prezentei cauze, situaţia expusă a completurilor specializate în materia infracţiunilor de corupţie la nivelul Tribunalului Cluj, în general, şi raportat la completul care a pronunţat sentinţa apelată în prezenta cauză, în special, fiind puţin probabil a se regăsi în cazul altor instanţe.“
    S-a mai argumentat că „(...) aşa cum se arată în deciziile nr. 12/2017 şi nr. 18/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, «Hotărârile prealabile rezultate din mecanismul de unificare a practicii prevăzut de art. 475 din Codul de procedură penală cuprind rezolvări de principiu ale unor chestiuni de drept, clarificând modul de interpretare in abstracto, pe viitor, a dispoziţiilor legale care au generat acea problemă. Soluţia de principiu a instanţei supreme îşi găseşte aplicabilitatea, aşadar, nu doar în cauza în care a intervenit mecanismul de unificare a practicii analizat, ci în toate cauzele în care se ridică o problemă de drept esenţialmente similară şi în care particularităţile procedurii derulate nu influenţează semnificativ coordonatele acelei probleme de drept».“
    Conform opiniei separate, „(...) un al doilea motiv pentru care (...) nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept supuse analizei este acela că, pe această cale, s-ar solicita, practic, instanţei supreme să interpreteze efectele Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale.“
    În acest sens s-a argumentat că „în Decizia nr. 24/2015 a Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală s-au arătat următoarele: Efectele deciziilor Curţii Constituţionale nu pot fi interpretate, în procesul de aplicare a legii, de către alte instituţii ale statului, întrucât un atare demers ar genera o ştirbire a competenţei sale exclusive în materie. Prin urmare, instanţele judecătoreşti nu trebuie să interpreteze efectul deciziei, ci să aplice acea decizie într-un mod conform considerentelor sale la cazul dedus judecăţii, demers pe deplin posibil şi în speţa de faţă. În mod similar s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cauza soluţionată prin Decizia nr. 17/2019 prin care s-a respins ca inadmisibilă o altă cerere de pronunţare a unei hotărâri prealabile.“


    IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.
    Au răspuns solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 13 curţi de apel (curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava şi Timişoara).
    În sinteză, acestea au comunicat că nu a fost identificată jurisprudenţă în materia ce interesează prezenta sesizare şi, totodată, au exprimat opinia judecătorilor cu privire la fondul celor două întrebări din încheierea de sesizare.
    Opiniile exprimate au fost în sensul unui răspuns afirmativ ori negativ pentru prima întrebare, respectiv, în sensul existenţei unei nulităţi relative ori absolute pentru cea de-a doua întrebare din încheierea de sesizare.
    De asemenea au fost exprimate şi opinii în sensul inadmisibilităţii sesizării, mai ales din perspectiva jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu referire, pe de o parte, la înţelesul expresiei „dezlegarea dată chestiunilor de drept“, cuprinsă în dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, la necompetenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de „a lămuri“ sau „a interpreta“ considerentele, dispozitivul ori efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
    Având în vedere soluţia propusă (inadmisibilitatea sesizării, aceasta fiind o chestiune prealabilă examinării fondului), se apreciază că nu este necesară menţionarea argumentelor opiniilor exprimate pe fondul celor două întrebări care formează obiectul prezentei sesizări.

    V. Opinia specialiştilor consultaţi
    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.
    Au răspuns solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie facultăţile de drept din patru universităţi (Universitatea din Cluj, Universitatea din Iaşi, Universitatea din Timişoara şi Universitatea „Titu Maiorescu“ din Bucureşti).
    Cu excepţia Universităţii din Iaşi (care a examinat pe fond cele două întrebări din încheierea de sesizare), opinia specialiştilor din cadrul celorlalte trei universităţi a fost în sensul inadmisibilităţii sesizării.
    Având în vedere soluţia propusă (inadmisibilitatea sesizării, aceasta fiind o chestiune prealabilă examinării fondului), se apreciază că nu este necesară menţionarea argumentelor opiniilor exprimate pe fondul celor două întrebări care formează obiectul prezentei sesizări.
    În opiniile specialiştilor din cadrul celor trei universităţi menţionate au fost indicate, în sinteză, aceleaşi două argumente de inadmisibilitate deduse din jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu referire, pe de o parte, la înţelesul expresiei „dezlegarea dată chestiunilor de drept“, cuprinsă în dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, la necompetenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de „a lămuri“ sau „a interpreta“ considerentele, dispozitivul ori efectele deciziilor Curţii Constituţionale.

    VI. Examenul jurisprudenţei în materie
    1. Jurisprudenţa naţională relevantă
    Aşa cum s-a menţionat anterior, curţile de apel nu au identificat hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la fondul celor două întrebări din încheierea de sesizare.

    2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    2.1 Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, cu privire la fondul sesizării nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
    2.2 În ceea ce priveşte deciziile de speţă pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ulterior publicării Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 417 din 3 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, şi care ar putea interesa modul de soluţionare a motivului de apel cu care este învestită instanţa de sesizare, acestea au fost aduse la cunoştinţa tuturor instanţelor judecătoreşti, justiţiabililor, avocaţilor şi publicului prin publicarea acestora pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    Aceste decizii de speţă (pronunţate de completurile Secţiei penale, precum şi de completurile de 5 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), chiar dacă nu fac parte din categoria celor prevăzute de lege pentru unificarea practicii judiciare, pot fi de natură să contribuie la adoptarea unei soluţii în cazuri concrete cu care instanţele naţionale sunt sesizate.


    3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    În esenţă, două sunt deciziile care prezintă o relevanţă deosebită pentru soluţionarea prezentei sesizări: Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 417 din 3 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, care a avut ca obiect chiar interpretarea şi aplicarea, în acord cu legea fundamentală, a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, respectiv, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018 (care a reiterat principiile expuse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013).
    În prima decizie menţionată, Curtea Constituţională examinează pe larg noţiunile „judecător specializat“ şi „complet specializat“ cu referire la judecarea în primă instanţă a cauzelor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, inclusiv cu privire la consecinţele nerespectării art. 29 alin. (1) din această lege, iar în cea de-a doua decizie, de asemenea, pe larg, Curtea Constituţională examinează competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia pronunţării deciziilor mecanismului de unificare a practicii judiciare.
    Având în vedere publicarea în Monitorul Oficial al României a celor două decizii pronunţate de Curtea Constituţională, nu se justifică reiterarea în prezenta decizie a argumentelor juridice menţionate de instanţa de contencios constituţional.


    VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului
    Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată.

    VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică, în nota transmisă, a opinat în sensul inadmisibilităţii sesizării, în sinteză arătându-se următoarele:
    Instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească, prin intermediul mecanismului reglementat în art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, sfera de incidenţă a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 417 din 3 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019.
    Or, în conformitate cu jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate pronunţa, pe calea hotărârii prealabile, cu privire la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale.
    În acest sens a fost menţionată jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, în paragraful nr. 62, reţine: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa să se pronunţe în legătură cu efectele deciziei Curţii Constituţionale sau să dea dezlegări obligatorii care contravin deciziilor Curţii Constituţionale (...).“
    De asemenea s-a arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care aceasta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995; Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012; Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014), nefiind necesare din această perspectivă alte clarificări.
    În materia recursului în interesul legii, în considerentele Deciziei nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, Curtea Constituţională a statuat că faţă de textul constituţional de referinţă al art. 126 alin. (3), sintagma „dezlegarea dată problemelor de drept judecate“, cuprinsă în art. 414^5 alin. (4) din Codul de procedură penală anterior, pe de o parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc şi, pe de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii „dezlegarea dată problemelor de drept judecate“ poate fi obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o compatibilitate cu normele constituţionale. Orice altă interpretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii Constituţionale, determinând ca recursul în interesul legii să fie transformat, cu încălcarea Constituţiei, întro formă de control al actelor Curţii Constituţionale.
    Considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, referitoare la recursul în interesul legii, sunt aplicabile mutatis mutandis în materia sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ambele instituţii (recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept) constituind mecanisme de asigurare a unei practici judiciare unitare, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţia României.
    În consecinţă, sintagma echivalentă „dezlegarea dată chestiunilor de drept“ cuprinsă în dispoziţiile art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală referitoare la conţinutul şi efectele hotărârii prealabile nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc.

    IX. Punctul de vedere exprimat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    În „concluziile scrise“ depuse la dosar, Ministerul Public a apreciat că se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării, în sinteză, pentru următoarele motive:
    Pe de o parte, în cauză nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind existenţa unei chestiuni de drept ce ar necesita lămuriri sau interpretări.
    Această condiţie a fost consacrată jurisprudenţial de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016, Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017, Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017, şi Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018.
    Pe de altă parte, pentru ca o sesizare fundamentată pe procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală să fie admisibilă, este necesar ca ea să tindă la interpretarea in abstracto a unor dispoziţii legale determinate, iar nu la dezlegarea unor probleme pur teoretice ori la soluţionarea propriu-zisă a unor chestiuni ce ţin de fondul cauzei, la rezolvarea implicită a unor aspecte ce ţin de particularităţile speţei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 16 din 22 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 3 iulie 2015, şi Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015).
    Raportat la caracterul obligatoriu al Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 417 din 3 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019 şi la aspectele statuate în considerentele acesteia, se poate concluziona că decizia menţionată oferă toate reperele necesare pentru rezolvarea chestiunii juridice descrise de instanţa de sesizare.

    X. Opinia judecătorului-raportor
    În raportul întocmit a fost exprimată opinia respingerii sesizării ca inadmisibilă, fiind examinate condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

    XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    Examinând, cu prioritate, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării, constată următoarele:
    Conform art. 475 din Codul de procedură penală „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“.
    Pe de o parte, din examinarea acestor dispoziţii legale nu rezultă că se poate solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile - ca aceasta să soluţioneze, în concret, chiar unul dintre motivele de apel cu care instanţa de trimitere a fost sesizată deoarece, în realitate, aceasta ar constitui „o cerere de soluţionare a cauzei concrete de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin delegarea atribuţiilor jurisdicţionale“.
    Pe de altă parte, formal, se solicită o interpretare a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
    Or, textul de lege respectiv - care prevede că „pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în prezenta lege, se constituie complete specializate“ este suficient de clar, mai ales în condiţiile în care Curtea Constituţională a României a pronunţat Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, în care s-a examinat pe larg şi s-a pronunţat atât cu privire la noţiunea de „complet specializat“, cât şi cu privire la noţiunea de „judecător specializat“, ambele cu referire la judecarea, în primă instanţă, a cauzelor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
    Din această perspectivă se constată că instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie „explicaţii suplimentare“ ori „lămurirea considerentelor“ deciziei Curţii Constituţionale, competenţă care nu poate aparţine altei instanţe de drept comun, inclusiv instanţei supreme (în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018 - paragraful nr. 62, şi nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013).
    Toate aceste aspecte menţionate anterior, care conferă caracter de inadmisibilitate prezentei sesizări, erau cunoscute la nivelul instanţei de trimitere, astfel cum rezultă din examinarea opiniei separate în care se face referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia soluţionării sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (deciziile nr. 21/2019, nr. 5/2019, nr. 12/2017, nr. 18/2018, nr. 17/2019 şi nr. 24/2015).
    De asemenea, aceleaşi aspecte cu privire la inadmisibilitatea sesizării sunt relevate, constant, în mai multe decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia soluţionării sesizărilor în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (deciziile nr. 14, 16, 23, 28 şi 31 din anul 2015, nr. 5, 14, 22 şi 27 din anul 2017 şi nr. 5 şi 19 din anul 2019).
    Având în vedere inadmisibilitatea sesizării cu referire la punctul 1, aceasta se răsfrânge implicit şi asupra punctului 2.

    Pentru motivele arătate, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală,
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Respinge ca inadmisibilă sesizarea Curţii de Apel Alba Iulia, Secţia penală, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a următoarei chestiuni de drept:
    "1. În interpretarea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se poate considera că judecătorul de la instanţa de fond care, anterior, a fost desemnat titular al unui complet specializat pentru judecarea cauzelor de corupţie, iar ulterior colegiul de conducere al instanţei nu l-a desemnat într-un complet specializat este competent să judece cauze de corupţie repartizate în perioada în care nu a fost desemnat prin hotărârea colegiului de conducere ca titular al unui complet specializat, în condiţiile în care, în perioada respectivă, niciun complet al secţiei penale a instanţei respective nu a fost desemnat pentru a judeca cauze de corupţie?
2. În ipoteza unui răspuns negativ, care este sancţiunea în acest caz, nulitatea relativă sau nulitatea absolută?"

    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.
    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 aprilie 2020.


                    PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    judecător DANIEL GRĂDINARU
                    Magistrat-asistent,
                    Valentina Cruceanu

    ----

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016