Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel-Marius Morar │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────────┼────────────────────┤
│Daniela Ramona Mariţiu│- magistrat-asistent│
└──────────────────────┴────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10), art. 478 alin. (1) şi art. 479 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pop Murariu Cristian Aurel în Dosarul nr. 83/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 604D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că autorul excepţiei critică lipsa din dispoziţiile de lege criticate a posibilităţii reducerii limitelor de pedeapsă în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În continuare, arată că instanţa de contencios constituţional, analizând critici de neconstituţionalitate identice cu cele formulate în prezenta cauză prin raportare la aceleaşi dispoziţii criticate, a respins excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Apreciază că cele reţinute prin Decizia nr. 690 din 24 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 22 februarie 2017, îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, drept care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Sentinţa penală nr. 78 din 6 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 83/84/2016, Tribunalul Sălaj - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10), art. 478 alin. (1) şi art. 479 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pop Murariu Cristian Aurel, cu ocazia soluţionării unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate, spre deosebire de procedura de recunoaştere a învinuirii în faţa instanţei, nu permite diminuarea limitelor speciale cu 1/3 în cazul pedepsei închisorii şi cu 1/4 în cazul pedepsei amenzii. Această împrejurare este de natură a provoca o situaţie defavorabilă persoanelor care uzează de procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei din cursul urmăririi penale, în raport de persoanele care îşi recunosc vinovăţia în faţa instanţei, în baza art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. 6. Tribunalul Sălaj - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul arată că, în materie penală, judecarea cauzelor se poate desfăşura într-o procedură accelerată - prin scurtarea etapei cercetării judecătoreşti - dacă inculpatul recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu şi solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi. În sensul art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, interpretat per a contrario, procedura de judecată accelerată nu se poate aplica atunci când acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă. Dacă, soluţionând cauza, instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei recunoaşterea învinuirii produce efecte şi pe planul dreptului material penal, determinând reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii, şi cu o pătrime, în cazul pedepsei amenzii. 9. În ce priveşte procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, aceasta este reglementată de art. 478 şi următoarele din Codul de procedură penală, fiind o instituţie specifică sistemului procesual adversial, un element de „justiţie negociată“. În sensul dispoziţiilor art. 483 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, dacă actul de inculpare are ca obiect mai multe infracţiuni, acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia şi cu privire numai la unele dintre acestea; de asemenea, în acelaşi caz, dacă pentru celelalte infracţiuni se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, sesizarea instanţei se face separat: pentru primele, actul de sesizare îl va constitui acordul de recunoaştere a vinovăţiei, iar pentru celelalte, rechizitoriul. Aşadar, cele două instituţii pot fi incidente în legătură cu acelaşi act de inculpare; astfel, dacă un inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni cu privire la care era posibilă încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, el poate beneficia de efectele procedurii accelerate de judecată, dacă recunoaşte în faţa instanţei toate faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu şi se declară de acord ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate la urmărirea penală. 10. Având în vedere cele expuse, Guvernul arată că cele două proceduri diferă atât prin condiţiile în care devin incidente, cât şi prin efectele pe care le produc pe planul dreptului material şi al dreptului procesual penal. Or, reglementarea diferită a unor situaţii juridice diferite nu constituie o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că a fost sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 396 alin. (10), art. 478 alin. (1) şi art. 479 din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 396 alin. (10) şi cele ale art. 479 au fost modificate prin art. II pct. 100 şi pct. 119 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Curtea observă că a fost sesizată prin Sentinţa penală din 6 aprilie 2016, anterior modificărilor arătate, astfel că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 396 alin. (10), art. 478 alin. (1) şi art. 479 din Codul de procedură penală în forma de dinainte de modificare. 14. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 22 decembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 din Codul de procedură penală, procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Având în vedere că motivele de neconstituţionalitate ridicate de autorul excepţiei se referă la discriminarea ce decurge din imposibilitatea diminuării limitelor speciale cu 1/3 în cazul pedepsei închisorii şi cu 1/4 în cazul pedepsei amenzii în cazul procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, spre deosebire de procedura de recunoaştere a învinuirii în faţa instanţei, Curtea constată că examinarea constituţionalităţii va avea în vedere dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 15. Astfel, Curtea constată că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 478 alin. (1) şi art. 479 din Codul de procedură penală. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 396 alin. (10): „Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.“; – Art. 478 alin. (1): „În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat.“; – Art. 479: „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia.“ 16. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi şi art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 53 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 12 mai 2016, a statuat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o procedură specială ce are ca obiect, conform art. 479 din Codul de procedură penală, recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia. Potrivit art. 478 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către inculpat. Limitele încheierii lui sunt stabilite prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior, iar efectele sunt supuse aceluiaşi aviz. 18. Cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că, spre deosebire de acordul de recunoaştere a vinovăţiei, recunoaşterea învinuirii are loc în faza judecăţii în primă instanţă. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare şi soluţionare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaşte situaţia de fapt reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu şi solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată. Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi (n.r. şi de persoana vătămată, ca urmare a modificărilor aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016), dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoaşterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii. 19. Distinct de aceste aspecte, Curtea observă că regimul sancţionator prevăzut la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul recunoaşterii învinuirii a fost reglementat prin art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală şi pentru cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art. 480 alin. (3) din Codul de procedură penală a fost însă abrogat prin dispoziţiile art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, nefiind astfel niciodată în vigoare. Curtea reţine că, prin art. I pct. 121 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, la articolul 480, după alineatul (3) s-a introdus un nou alineat, alineatul (4), cu următorul cuprins: „Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpaţii minori se va tine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.“ 20. Cu toate acestea, Curtea observă că la momentul sesizării sale şi al pronunţării Sentinţei penale, regimul sancţionator aplicabil în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei nu era reglementat în sensul celor prevăzute de noul alineat (4) introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Totodată, Curtea reţine că împotriva Sentinţei penale pronunţate de Tribunalul Sălaj - Secţia penală nu a fost exercitată calea de atac a apelului, astfel că este exclusă o eventuală aplicare în cauză a noilor reglementări relative la regimul sancţionator aplicabil în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. 21. Astfel, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate relative la încălcarea principiului nediscriminării prin imposibilitatea aplicării în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei al aceluiaşi sistem sancţionator ca cel aplicabil în cazul recunoaşterii învinuirii, Curtea observă că, răspunzând unei critici identice cu cea formulată în prezenta cauză, s-a pronunţat prin Decizia nr. 53 din 16 februarie 2016, precitată. Cu acel prilej, instanţa de control constituţional a constatat că o astfel de excepţie de neconstituţionalitate este argumentată prin compararea regimului sancţionator aplicabil în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu cel aplicabil în cazul recunoaşterii de către inculpat a faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu. 22. Totodată, Curtea a reţinut că, în aceste condiţii, neconstituţionalitatea textului criticat este dedusă prin compararea celor două instituţii sub aspectul regimului sancţionator aplicabil. Or, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“, Curtea a constatat că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. 23. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, referitor la critici de neconstituţionalitate similare, în jurisprudenţa sa, a statuat că acestea urmează să fie respinse ca inadmisibile, întrucât examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu prevederi din Constituţie sau din actele internaţionale la care România este parte, iar nu compararea dispoziţiilor mai multor legi între ele şi nici coroborarea lor sau posibilele contradicţii din cadrul legislaţiei interne (a se vedea Decizia nr. 362 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 18 noiembrie 2013, şi Decizia nr. 823 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2016). 24. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. 25. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi art. 479 din Codul de procedură penală, Curtea observă că motivele de neconstituţionalitate ridicate de autorul excepţiei se referă la regimul sancţionator aplicabil în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, fără a arăta, în mod concret, în ce măsură dispoziţiile criticate vin în contradicţie cu prevederile constituţionale relative la principiul nediscriminării. 26. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, prin urmare, Curtea nu se poate substitui autorului excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate. Acest fapt ar avea semnificaţia exercitării unui control de constituţionalitate din oficiu, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 146 din Constituţie. De altfel, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituţională a statuat că orice excepţie de neconstituţionalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă şi intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, şi anume textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat, precum şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituţionalităţii textului criticat. În condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepţiei nu este o condiţie sine qua non a existenţei acesteia. De aceea, Curtea a constatat că, în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine în mod rezonabil existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate. 27. Curtea apreciază că, în prezenta cauză, indicarea temeiurilor constituţionale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi.»“ (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008). 28. Astfel, Curtea constată că, dat fiind caracterul general al textelor constituţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate. Având în vedere aceste aspecte, Curtea urmează să respingă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi ale art. 479 din Codul de procedură penală. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 478 alin. (1) şi art. 479 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pop Murariu Cristian Aurel în Dosarul nr. 83/84/2016 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 martie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
