Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   CODUL MUNCII din 24 ianuarie 2003 (*republicat*)  (Legea nr. 53/2003)    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

CODUL MUNCII din 24 ianuarie 2003 (*republicat*) (Legea nr. 53/2003)

EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL I nr. 345 din 18 mai 2011
---------
    *) Republicatã în temeiul art. V din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 31 martie 2011, dându-se textelor o nouã numerotare.
    Legea nr. 53/2003 - Codul muncii a fost publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, şi a mai fost modificatã şi completatã prin:
    - Legea nr. 480/2003 pentru modificarea lit. e) a art. 50 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 18 noiembrie 2003;
    - Legea nr. 541/2003 pentru modificarea unor dispoziţii ale Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 19 decembrie 2003;
    - Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 65/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 5 iulie 2005, aprobatã cu modificãri şi completãri prin Legea nr. 371/2005, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.147 din 19 decembrie 2005;
    - Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificãrile ulterioare;
    - Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 18 septembrie 2006, aprobatã cu completãri prin Legea nr. 94/2007, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 19 aprilie 2007;
    - Legea nr. 237/2007 privind modificarea alin. (1) al art. 269 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 25 iulie 2007;
    - Legea nr. 202/2008 pentru modificarea alin. (1) al art. 134 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 28 octombrie 2008;
    - Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 148/2008 pentru modificarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 13 noiembrie 2008, aprobatã prin Legea nr. 167/2009, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2009;
    - Legea nr. 331/2009 privind modificarea lit. e) a alin. (1) al art. 276 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 13 noiembrie 2009;
    - Legea nr. 49/2010 privind unele mãsuri în domeniul muncii şi asigurãrilor sociale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 195 din 29 martie 2010.

    TITLUL I
    Dispoziţii generale

    CAP. I
    Domeniul de aplicare

    ART. 1
    (1) Prezentul cod reglementeazã domeniul raporturilor de muncã, modul în care se efectueazã controlul aplicãrii reglementãrilor din domeniul raporturilor de muncã, precum şi jurisdicţia muncii.
    (2) Prezentul cod se aplicã şi raporturilor de muncã reglementate prin legi speciale, numai în mãsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.
    ART. 2
    Dispoziţiile cuprinse în prezentul cod se aplicã:
    a) cetãţenilor români încadraţi cu contract individual de muncã, care presteazã muncã în România;
    b) cetãţenilor români încadraţi cu contract individual de muncã şi care presteazã activitatea în strãinãtate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepţia cazului în care legislaţia statului pe al cãrui teritoriu se executã contractul individual de muncã este mai favorabilã;
    c) cetãţenilor strãini sau apatrizi încadraţi cu contract individual de muncã, care presteazã muncã pentru un angajator român pe teritoriul României;
    d) persoanelor care au dobândit statutul de refugiat şi se încadreazã cu contract individual de muncã pe teritoriul României, în condiţiile legii;
    e) ucenicilor care presteazã muncã în baza unui contract de ucenicie la locul de muncã;
    f) angajatorilor, persoane fizice şi juridice;
    g) organizaţiilor sindicale şi patronale.

    CAP. II
    Principii fundamentale

    ART. 3
    (1) Libertatea muncii este garantatã prin Constituţie. Dreptul la muncã nu poate fi îngrãdit.
    (2) Orice persoanã este liberã în alegerea locului de muncã şi a profesiei, meseriei sau activitãţii pe care urmeazã sã o presteze.
    (3) Nimeni nu poate fi obligat sã munceascã sau sã nu munceascã într-un anumit loc de muncã ori într-o anumitã profesie, oricare ar fi acestea.
    (4) Orice contract de muncã încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor alin. (1)-(3) este nul de drept.
    ART. 4
    (1) Munca forţatã este interzisã.
    (2) Termenul muncã forţatã desemneazã orice muncã sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţãmântul în mod liber.
    (3) Nu constituie muncã forţatã munca sau activitatea impusã de autoritãţile publice:
    a) în temeiul legii privind serviciul militar obligatoriu**);
---------
    **) A se vedea Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bazã de voluntariat, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.155 din 20 decembrie 2005, cu modificãrile ulterioare.
    b) pentru îndeplinirea obligaţiilor civice stabilite prin lege;
    c) în baza unei hotãrâri judecãtoreşti de condamnare, rãmasã definitivã, în condiţiile legii;
    d) în caz de forţã majorã, respectiv în caz de rãzboi, catastrofe sau pericol de catastrofe precum: incendii, inundaţii, cutremure, epidemii sau epizootii violente, invazii de animale sau insecte şi, în general, în toate circumstanţele care pun în pericol viaţa sau condiţiile normale de existenţã ale ansamblului populaţiei ori ale unei pãrţi a acesteia.
    ART. 5
    (1) În cadrul relaţiilor de muncã funcţioneazã principiul egalitãţii de tratament faţã de toţi salariaţii şi angajatorii.
    (2) Orice discriminare directã sau indirectã faţã de un salariat, bazatã pe criterii de sex, orientare sexualã, caracteristici genetice, vârstã, apartenenţã naţionalã, rasã, culoare, etnie, religie, opţiune politicã, origine socialã, handicap, situaţie sau responsabilitate familialã, apartenenţã ori activitate sindicalã, este interzisã.
    (3) Constituie discriminare directã actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţã, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevãzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlãturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitãrii drepturilor prevãzute în legislaţia muncii.
    (4) Constituie discriminare indirectã actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevãzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminãri directe.
    ART. 6
    (1) Orice salariat care presteazã o muncã beneficiazã de condiţii de muncã adecvate activitãţii desfãşurate, de protecţie socialã, de securitate şi sãnãtate în muncã, precum şi de respectarea demnitãţii şi a conştiinţei sale, fãrã nicio discriminare.
    (2) Tuturor salariaţilor care presteazã o muncã le sunt recunoscute dreptul la negocieri colective, dreptul la protecţia datelor cu caracter personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale.
    (3) Pentru munca egalã sau de valoare egalã este interzisã orice discriminare bazatã pe criteriul de sex cu privire la toate elementele şi condiţiile de remunerare.
    ART. 7
    Salariaţii şi angajatorii se pot asocia liber pentru apãrarea drepturilor şi promovarea intereselor lor profesionale, economice şi sociale.
    ART. 8
    (1) Relaţiile de muncã se bazeazã pe principiul consensualitãţii şi al bunei-credinţe.
    (2) Pentru buna desfãşurare a relaţiilor de muncã, participanţii la raporturile de muncã se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncã.
    ART. 9
    Cetãţenii români sunt liberi sã se încadreze în muncã în statele membre ale Uniunii Europene, precum şi în oricare alt stat, cu respectarea normelor dreptului internaţional al muncii şi a tratatelor bilaterale la care România este parte.

    TITLUL II
    Contractul individual de muncã

    CAP. I
    Încheierea contractului individual de muncã

    ART. 10
    Contractul individual de muncã este contractul în temeiul cãruia o persoanã fizicã, denumitã salariat, se obligã sã presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoanã fizicã sau juridicã, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.
    ART. 11
    Clauzele contractului individual de muncã nu pot conţine prevederi contrare sau drepturi sub nivelul minim stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncã.
    ART. 12
    (1) Contractul individual de muncã se încheie pe duratã nedeterminatã.
    (2) Prin excepţie, contractul individual de muncã se poate încheia şi pe duratã determinatã, în condiţiile expres prevãzute de lege.
    ART. 13
    (1) Persoana fizicã dobândeşte capacitate de muncã la împlinirea vârstei de 16 ani.
    (2) Persoana fizicã poate încheia un contract de muncã în calitate de salariat şi la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul pãrinţilor sau al reprezentanţilor legali, pentru activitãţi potrivite cu dezvoltarea fizicã, aptitudinile şi cunoştinţele sale, dacã astfel nu îi sunt periclitate sãnãtatea, dezvoltarea şi pregãtirea profesionalã.
    (3) Încadrarea în muncã a persoanelor sub vârsta de 15 ani este interzisã.
    (4) Încadrarea în muncã a persoanelor puse sub interdicţie judecãtoreascã este interzisã.
    (5) Încadrarea în muncã în locuri de muncã grele, vãtãmãtoare sau periculoase se poate face dupã împlinirea vârstei de 18 ani; aceste locuri de muncã se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului.
    ART. 14
    (1) În sensul prezentului cod, prin angajator se înţelege persoana fizicã sau juridicã ce poate, potrivit legii, sã angajeze forţã de muncã pe bazã de contract individual de muncã.
    (2) Persoana juridicã poate încheia contracte individuale de muncã, în calitate de angajator, din momentul dobândirii personalitãţii juridice.
    (3) Persoana fizicã dobândeşte capacitatea de a încheia contracte individuale de muncã în calitate de angajator, din momentul dobândirii capacitãţii depline de exerciţiu.
    ART. 15
    Este interzisã, sub sancţiunea nulitãţii absolute, încheierea unui contract individual de muncã în scopul prestãrii unei munci sau a unei activitãţi ilicite ori imorale.
    ART. 16
    (1) Contractul individual de muncã se încheie în baza consimţãmântului pãrţilor, în formã scrisã, în limba românã. Obligaţia de încheiere a contractului individual de muncã în formã scrisã revine angajatorului. Forma scrisã este obligatorie pentru încheierea valabilã a contractului.
    (2) Anterior începerii activitãţii, contractul individual de muncã se înregistreazã în registrul general de evidenţã a salariaţilor, care se transmite inspectoratului teritorial de muncã.
    (3) Angajatorul este obligat ca, anterior începerii activitãţii, sã înmâneze salariatului un exemplar din contractul individual de muncã.
    (4) Munca prestatã în temeiul unui contract individual de muncã constituie vechime în muncã.
    ART. 17
    (1) Anterior încheierii sau modificãrii contractului individual de muncã, angajatorul are obligaţia de a informa persoana selectatã în vederea angajãrii ori, dupã caz, salariatul, cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţioneazã sã le înscrie în contract sau sã le modifice.
    (2) Obligaţia de informare a persoanei selectate în vederea angajãrii sau a salariatului se considerã îndeplinitã de cãtre angajator la momentul semnãrii contractului individual de muncã sau a actului adiţional, dupã caz.
    (3) Persoana selectatã în vederea angajãrii ori salariatul, dupã caz, va fi informatã cu privire la cel puţin urmãtoarele elemente:
    a) identitatea pãrţilor;
    b) locul de muncã sau, în lipsa unui loc de muncã fix, posibilitatea ca salariatul sã munceascã în diverse locuri;
    c) sediul sau, dupã caz, domiciliul angajatorului;
    d) funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificãrii ocupaţiilor din România sau altor acte normative, precum şi fişa postului, cu specificarea atribuţiilor postului;
    e) criteriile de evaluare a activitãţii profesionale a salariatului aplicabile la nivelul angajatorului;
    f) riscurile specifice postului;
    g) data de la care contractul urmeazã sã îşi producã efectele;
    h) în cazul unui contract de muncã pe duratã determinatã sau al unui contract de muncã temporarã, durata acestora;
    i) durata concediului de odihnã la care salariatul are dreptul;
    j) condiţiile de acordare a preavizului de cãtre pãrţile contractante şi durata acestuia;
    k) salariul de bazã, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi periodicitatea plãţii salariului la care salariatul are dreptul;
    l) durata normalã a muncii, exprimatã în ore/zi şi ore/sãptãmânã;
    m) indicarea contractului colectiv de muncã ce reglementeazã condiţiile de muncã ale salariatului;
    n) durata perioadei de probã.
    (4) Elementele din informarea prevãzutã la alin. (3) trebuie sã se regãseascã şi în conţinutul contractului individual de muncã.
    (5) Orice modificare a unuia dintre elementele prevãzute la alin. (3) în timpul executãrii contractului individual de muncã impune încheierea unui act adiţional la contract, într-un termen de 20 de zile lucrãtoare de la data apariţiei modificãrii, cu excepţia situaţiilor în care o asemenea modificare este prevãzutã în mod expres de lege.
    (6) La negocierea, încheierea sau modificarea contractului individual de muncã, oricare dintre pãrţi poate fi asistatã de terţi, conform propriei opţiuni, cu respectarea prevederilor alin. (7).
    (7) Cu privire la informaţiile furnizate salariatului, prealabil încheierii contractului individual de muncã, între pãrţi poate interveni un contract de confidenţialitate.
    ART. 18
    (1) În cazul în care persoana selectatã în vederea angajãrii ori salariatul, dupã caz, urmeazã sã îşi desfãşoare activitatea în strãinãtate, angajatorul are obligaţia de a-i comunica în timp util, înainte de plecare, informaţiile prevãzute la art. 17 alin. (3), precum şi informaţii referitoare la:
    a) durata perioadei de muncã ce urmeazã sã fie prestatã în strãinãtate;
    b) moneda în care vor fi plãtite drepturile salariale, precum şi modalitãţile de platã;
    c) prestaţiile în bani şi/sau în naturã aferente desfãşurãrii activitãţii în strãinãtate;
    d) condiţiile de climã;
    e) reglementãrile principale din legislaţia muncii din acea ţarã;
    f) obiceiurile locului a cãror nerespectare i-ar pune în pericol viaţa, libertatea sau siguranţa personalã;
    g) condiţiile de repatriere a lucrãtorului, dupã caz.
    (2) Informaţiile prevãzute la alin. (1) lit. a), b) şi c) trebuie sã se regãseascã şi în conţinutul contractului individual de muncã.
    (3) Dispoziţiile alin. (1) se completeazã prin legi speciale care reglementeazã condiţiile specifice de muncã în strãinãtate.
    ART. 19
    În situaţia în care angajatorul nu îşi executã obligaţia de informare prevãzutã la art. 17 şi 18, persoana selectatã în vederea angajãrii ori salariatul, dupã caz, are dreptul sã sesizeze, în termen de 30 de zile de la data neîndeplinirii acestei obligaţii, instanţa judecãtoreascã competentã şi sã solicite despãgubiri corespunzãtoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutãrii de cãtre angajator a obligaţiei de informare.
    ART. 20
    (1) În afara clauzelor esenţiale prevãzute la art. 17, între pãrţi pot fi negociate şi cuprinse în contractul individual de muncã şi alte clauze specifice.
    (2) Sunt considerate clauze specifice, fãrã ca enumerarea sã fie limitativã:
    a) clauza cu privire la formarea profesionalã;
    b) clauza de neconcurenţã;
    c) clauza de mobilitate;
    d) clauza de confidenţialitate.
    ART. 21
    (1) La încheierea contractului individual de muncã sau pe parcursul executãrii acestuia, pãrţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauzã de neconcurenţã prin care salariatul sã fie obligat ca dupã încetarea contractului sã nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se aflã în concurenţã cu cea prestatã la angajatorul sãu, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţã lunare pe care angajatorul se obligã sã o plãteascã pe toatã perioada de neconcurenţã.
    (2) Clauza de neconcurenţã îşi produce efectele numai dacã în cuprinsul contractului individual de muncã sunt prevãzute în mod concret activitãţile ce sunt interzise salariatului la data încetãrii contractului, cuantumul indemnizaţiei de neconcurenţã lunare, perioada pentru care îşi produce efectele clauza de neconcurenţã, terţii în favoarea cãrora se interzice prestarea activitãţii, precum şi aria geograficã unde salariatul poate fi în realã competiţie cu angajatorul.
    (3) Indemnizaţia de neconcurenţã lunarã datoratã salariatului nu este de naturã salarialã, se negociazã şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetãrii contractului individual de muncã sau, în cazul în care durata contractului individual de muncã a fost mai micã de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.
    (4) Indemnizaţia de neconcurenţã reprezintã o cheltuialã efectuatã de angajator, este deductibilã la calculul profitului impozabil şi se impoziteazã la persoana fizicã beneficiarã, potrivit legii.
    ART. 22
    (1) Clauza de neconcurenţã îşi poate produce efectele pentru o perioadã de maximum 2 ani de la data încetãrii contractului individual de muncã.
    (2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazurile în care încetarea contractului individual de muncã s-a produs de drept, cu excepţia cazurilor prevãzute la art. 56 alin. (1) lit. c), e), f), g) şi i), ori a intervenit din iniţiativa angajatorului pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
    ART. 23
    (1) Clauza de neconcurenţã nu poate avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitãrii profesiei salariatului sau a specializãrii pe care o deţine.
    (2) La sesizarea salariatului sau a inspectoratului teritorial de muncã instanţa competentã poate diminua efectele clauzei de neconcurenţã.
    ART. 24
    În cazul nerespectãrii, cu vinovãţie, a clauzei de neconcurenţã salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, dupã caz, la daune-interese corespunzãtoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului.
    ART. 25
    (1) Prin clauza de mobilitate pãrţile în contractul individual de muncã stabilesc cã, în considerarea specificului muncii, executarea obligaţiilor de serviciu de cãtre salariat nu se realizeazã într-un loc stabil de muncã. În acest caz salariatul beneficiazã de prestaţii suplimentare în bani sau în naturã.
    (2) Cuantumul prestaţiilor suplimentare în bani sau modalitãţile prestaţiilor suplimentare în naturã sunt specificate în contractul individual de muncã.
    ART. 26
    (1) Prin clauza de confidenţialitate pãrţile convin ca, pe toatã durata contractului individual de muncã şi dupã încetarea acestuia, sã nu transmitã date sau informaţii de care au luat cunoştinţã în timpul executãrii contractului, în condiţiile stabilite în regulamentele interne, în contractele colective de muncã sau în contractele individuale de muncã.
    (2) Nerespectarea acestei clauze de cãtre oricare dintre pãrţi atrage obligarea celui în culpã la plata de daune-interese.
    ART. 27
    (1) O persoanã poate fi angajatã în muncã numai în baza unui certificat medical, care constatã faptul cã cel în cauzã este apt pentru prestarea acelei munci.
    (2) Nerespectarea prevederilor alin. (1) atrage nulitatea contractului individual de muncã.
    (3) Competenţa şi procedura de eliberare a certificatului medical, precum şi sancţiunile aplicabile angajatorului în cazul angajãrii sau schimbãrii locului ori felului muncii fãrã certificat medical sunt stabilite prin legi speciale.
    (4) Solicitarea, la angajare, a testelor de graviditate este interzisã.
    (5) La angajarea în domeniile sãnãtate, alimentaţie publicã, educaţie şi în alte domenii stabilite prin acte normative se pot solicita şi teste medicale specifice.
    ART. 28
    Certificatul medical este obligatoriu şi în urmãtoarele situaţii:
    a) la reînceperea activitãţii dupã o întrerupere mai mare de 6 luni, pentru locurile de muncã având expunere la factori nocivi profesionali, şi de un an, în celelalte situaţii;
    b) în cazul detaşãrii sau trecerii în alt loc de muncã ori în altã activitate, dacã se schimbã condiţiile de muncã;
    c) la începerea misiunii, în cazul salariaţilor încadraţi cu contract de muncã temporarã;
    d) în cazul ucenicilor, practicanţilor, elevilor şi studenţilor, în situaţia în care urmeazã sã fie instruiţi pe meserii şi profesii, precum şi în situaţia schimbãrii meseriei pe parcursul instruirii;
    e) periodic, în cazul celor care lucreazã în condiţii de expunere la factori nocivi profesionali, potrivit reglementãrilor Ministerului Sãnãtãţii;
    f) periodic, în cazul celor care desfãşoarã activitãţi cu risc de transmitere a unor boli şi care lucreazã în sectorul alimentar, zootehnic, la instalaţiile de aprovizionare cu apã potabilã, în colectivitãţi de copii, în unitãţi sanitare, potrivit reglementãrilor Ministerului Sãnãtãţii;
    g) periodic, în cazul celor care lucreazã în unitãţi fãrã factori de risc, prin examene medicale diferenţiate în funcţie de vârstã, sex şi stare de sãnãtate, potrivit reglementãrilor din contractele colective de muncã.
    ART. 29
    (1) Contractul individual de muncã se încheie dupã verificarea prealabilã a aptitudinilor profesionale şi personale ale persoanei care solicitã angajarea.
    (2) Modalitãţile în care urmeazã sã se realizeze verificarea prevãzutã la alin. (1) sunt stabilite în contractul colectiv de muncã aplicabil, în statutul de personal - profesional sau disciplinar - şi în regulamentul intern, în mãsura în care legea nu dispune altfel.
    (3) Informaţiile cerute, sub orice formã, de cãtre angajator persoanei care solicitã angajarea cu ocazia verificãrii prealabile a aptitudinilor nu pot avea un alt scop decât acela de a aprecia capacitatea de a ocupa postul respectiv, precum şi aptitudinile profesionale.
    (4) Angajatorul poate cere informaţii în legãturã cu persoana care solicitã angajarea de la foştii sãi angajatori, dar numai cu privire la activitãţile îndeplinite şi la durata angajãrii şi numai cu încunoştinţarea prealabilã a celui în cauzã.
    ART. 30
    (1) Încadrarea salariaţilor la instituţiile şi autoritãţile publice şi la alte unitãţi bugetare se face numai prin concurs sau examen, dupã caz.
    (2) Posturile vacante existente în statul de funcţii vor fi scoase la concurs, în raport cu necesitãţile fiecãrei unitãţi prevãzute la alin. (1).
    (3) În cazul în care la concursul organizat în vederea ocupãrii unui post vacant nu s-au prezentat mai mulţi candidaţi, încadrarea în muncã se face prin examen.
    (4) Condiţiile de organizare şi modul de desfãşurare a concursului/examenului se stabilesc prin regulament aprobat prin hotãrâre a Guvernului.
    ART. 31
    (1) Pentru verificarea aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncã se poate stabili o perioadã de probã de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere.
    (2) Verificarea aptitudinilor profesionale la încadrarea persoanelor cu handicap se realizeazã exclusiv prin modalitatea perioadei de probã de maximum 30 de zile calendaristice.
    (3) Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probã, contractul individual de muncã poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisã, fãrã preaviz, la iniţiativa oricãreia dintre pãrţi, fãrã a fi necesarã motivarea acesteia.
    (4) Pe durata perioadei de probã salariatul beneficiazã de toate drepturile şi are toate obligaţiile prevãzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de muncã aplicabil, în regulamentul intern, precum şi în contractul individual de muncã.
    (5) Pentru absolvenţii instituţiilor de învãţãmânt superior, primele 6 luni dupã debutul în profesie se considerã perioadã de stagiu. Fac excepţie acele profesii în care stagiatura este reglementatã prin legi speciale. La sfârşitul perioadei de stagiu, angajatorul elibereazã obligatoriu o adeverinţã, care este vizatã de inspectoratul teritorial de muncã în a cãrui razã teritorialã de competenţã acesta îşi are sediul.
    (6) Modalitatea de efectuare a stagiului prevãzut la alin. (5) se reglementeazã prin lege specialã.
    ART. 32
    (1) Pe durata executãrii unui contract individual de muncã nu poate fi stabilitã decât o singurã perioadã de probã.
    (2) Prin excepţie, salariatul poate fi supus la o nouã perioadã de probã în situaţia în care acesta debuteazã la acelaşi angajator într-o nouã funcţie sau profesie ori urmeazã sã presteze activitatea într-un loc de muncã cu condiţii grele, vãtãmãtoare sau periculoase.
    (3) Perioada de probã constituie vechime în muncã.
    ART. 33
    Perioada în care se pot face angajãri succesive de probã ale mai multor persoane pentru acelaşi post este de maximum 12 luni.
    ART. 34
    (1) Fiecare angajator are obligaţia de a înfiinţa un registru general de evidenţã a salariaţilor.
    (2) Registrul general de evidenţã a salariaţilor se va înregistra în prealabil la autoritatea publicã competentã, potrivit legii, în a cãrei razã teritorialã se aflã domiciliul, respectiv sediul angajatorului, datã de la care devine document oficial.
    (3) Registrul general de evidenţã a salariaţilor se completeazã şi se transmite inspectoratului teritorial de muncã în ordinea angajãrii şi cuprinde elementele de identificare ale tuturor salariaţilor, data angajãrii, funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificãrii ocupaţiilor din România sau altor acte normative, tipul contractului individual de muncã, salariul, sporurile şi cuantumul acestora, perioada şi cauzele de suspendare a contractului individual de muncã, perioada detaşãrii şi data încetãrii contractului individual de muncã.
    (4) Registrul general de evidenţã a salariaţilor este pãstrat la domiciliul, respectiv sediul angajatorului, urmând sã fie pus la dispoziţie inspectorului de muncã sau oricãrei alte autoritãţi care îl solicitã, în condiţiile legii.
    (5) La solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat sã elibereze un document care sã ateste activitatea desfãşuratã de acesta, durata activitãţii, salariul, vechimea în muncã, în meserie şi în specialitate.
    (6) În cazul încetãrii activitãţii angajatorului, registrul general de evidenţã a salariaţilor se depune la autoritatea publicã competentã, potrivit legii, în a cãrei razã teritorialã se aflã sediul sau domiciliul angajatorului, dupã caz.
    (7) Metodologia de întocmire a registrului general de evidenţã a salariaţilor, înregistrãrile care se efectueazã, precum şi orice alte elemente în legãturã cu întocmirea acestora se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului.
    ART. 35
    (1) Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncã, beneficiind de salariul corespunzãtor pentru fiecare dintre acestea.
    (2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) situaţiile în care prin lege sunt prevãzute incompatibilitãţi pentru cumulul unor funcţii.
    ART. 36
    Cetãţenii strãini şi apatrizii pot fi angajaţi prin contract individual de muncã în baza autorizaţiei de muncã sau a permisului de şedere în scop de muncã, eliberatã/eliberat potrivit legii.

    CAP. II
    Executarea contractului individual de muncã

    ART. 37
    Drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncã dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncã şi al contractelor individuale de muncã.
    ART. 38
    Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmãreşte renunţarea la drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovitã de nulitate.
    ART. 39
    (1) Salariatul are, în principal, urmãtoarele drepturi:
    a) dreptul la salarizare pentru munca depusã;
    b) dreptul la repaus zilnic şi sãptãmânal;
    c) dreptul la concediu de odihnã anual;
    d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
    e) dreptul la demnitate în muncã;
    f) dreptul la securitate şi sãnãtate în muncã;
    g) dreptul la acces la formarea profesionalã;
    h) dreptul la informare şi consultare;
    i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncã şi a mediului de muncã;
    j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
    k) dreptul la negociere colectivã şi individualã;
    l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
    m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat;
    n) alte drepturi prevãzute de lege sau de contractele colective de muncã aplicabile.
    (2) Salariatului îi revin, în principal, urmãtoarele obligaţii:
    a) obligaţia de a realiza norma de muncã sau, dupã caz, de a îndeplini atribuţiile ce îi revin conform fişei postului;
    b) obligaţia de a respecta disciplina muncii;
    c) obligaţia de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul colectiv de muncã aplicabil, precum şi în contractul individual de muncã;
    d) obligaţia de fidelitate faţã de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;
    e) obligaţia de a respecta mãsurile de securitate şi sãnãtate a muncii în unitate;
    f) obligaţia de a respecta secretul de serviciu;
    g) alte obligaţii prevãzute de lege sau de contractele colective de muncã aplicabile.
    ART. 40
    (1) Angajatorul are, în principal, urmãtoarele drepturi:
    a) sã stabileascã organizarea şi funcţionarea unitãţii;
    b) sã stabileascã atribuţiile corespunzãtoare fiecãrui salariat, în condiţiile legii;
    c) sã dea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalitãţii lor;
    d) sã exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu;
    e) sã constate sãvârşirea abaterilor disciplinare şi sã aplice sancţiunile corespunzãtoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncã aplicabil şi regulamentului intern;
    f) sã stabileascã obiectivele de performanţã individualã, precum şi criteriile de evaluare a realizãrii acestora.
    (2) Angajatorului îi revin, în principal, urmãtoarele obligaţii:
    a) sã informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncã şi asupra elementelor care privesc desfãşurarea relaţiilor de muncã;
    b) sã asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncã şi condiţiile corespunzãtoare de muncã;
    c) sã acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncã aplicabil şi din contractele individuale de muncã;
    d) sã comunice periodic salariaţilor situaţia economicã şi financiarã a unitãţii, cu excepţia informaţiilor sensibile sau secrete, care, prin divulgare, sunt de naturã sã prejudicieze activitatea unitãţii. Periodicitatea comunicãrilor se stabileşte prin negociere în contractul colectiv de muncã aplicabil;
    e) sã se consulte cu sindicatul sau, dupã caz, cu reprezentanţii salariaţilor în privinţa deciziilor susceptibile sã afecteze substanţial drepturile şi interesele acestora;
    f) sã plãteascã toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi sã reţinã şi sã vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii;
    g) sã înfiinţeze registrul general de evidenţã a salariaţilor şi sã opereze înregistrãrile prevãzute de lege;
    h) sã elibereze, la cerere, toate documentele care atestã calitatea de salariat a solicitantului;
    i) sã asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor.

    CAP. III
    Modificarea contractului individual de muncã

    ART. 41
    (1) Contractul individual de muncã poate fi modificat numai prin acordul pãrţilor.
    (2) Cu titlu de excepţie, modificarea unilateralã a contractului individual de muncã este posibilã numai în cazurile şi în condiţiile prevãzute de prezentul cod.
    (3) Modificarea contractului individual de muncã se referã la oricare dintre urmãtoarele elemente:
    a) durata contractului;
    b) locul muncii;
    c) felul muncii;
    d) condiţiile de muncã;
    e) salariul;
    f) timpul de muncã şi timpul de odihnã.
    ART. 42
    (1) Locul muncii poate fi modificat unilateral de cãtre angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncã decât cel prevãzut în contractul individual de muncã.
    (2) Pe durata delegãrii, respectiv a detaşãrii, salariatul îşi pãstreazã funcţia şi toate celelalte drepturi prevãzute în contractul individual de muncã.
    ART. 43
    Delegarea reprezintã exercitarea temporarã, din dispoziţia angajatorului, de cãtre salariat, a unor lucrãri sau sarcini corespunzãtoare atribuţiilor de serviciu în afara locului sãu de muncã.
    ART. 44
    (1) Delegarea poate fi dispusã pentru o perioadã de cel mult 60 de zile calendaristice în 12 luni şi se poate prelungi pentru perioade succesive de maximum 60 de zile calendaristice, numai cu acordul salariatului. Refuzul salariatului de prelungire a delegãrii nu poate constitui motiv pentru sancţionarea disciplinarã a acestuia.
    (2) Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevãzute de lege sau de contractul colectiv de muncã aplicabil.
    ART. 45
    Detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporarã a locului de muncã, din dispoziţia angajatorului, la un alt angajator, în scopul executãrii unor lucrãri în interesul acestuia. În mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, dar numai cu consimţãmântul scris al salariatului.
    ART. 46
    (1) Detaşarea poate fi dispusã pe o perioadã de cel mult un an.
    (2) În mod excepţional, perioada detaşãrii poate fi prelungitã pentru motive obiective ce impun prezenţa salariatului la angajatorul la care s-a dispus detaşarea, cu acordul ambelor pãrţi, din 6 în 6 luni.
    (3) Salariatul poate refuza detaşarea dispusã de angajatorul sãu numai în mod excepţional şi pentru motive personale temeinice.
    (4) Salariatul detaşat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de detaşare, în condiţiile prevãzute de lege sau de contractul colectiv de muncã aplicabil.
    ART. 47
    (1) Drepturile cuvenite salariatului detaşat se acordã de angajatorul la care s-a dispus detaşarea.
    (2) Pe durata detaşãrii salariatul beneficiazã de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detaşat.
    (3) Angajatorul care detaşeazã are obligaţia de a lua toate mãsurile necesare pentru ca angajatorul la care s-a dispus detaşarea sã îşi îndeplineascã integral şi la timp toate obligaţiile faţã de salariatul detaşat.
    (4) Dacã angajatorul la care s-a dispus detaşarea nu îşi îndeplineşte integral şi la timp toate obligaţiile faţã de salariatul detaşat, acestea vor fi îndeplinite de angajatorul care a dispus detaşarea.
    (5) În cazul în care existã divergenţã între cei doi angajatori sau niciunul dintre ei nu îşi îndeplineşte obligaţiile potrivit prevederilor alin. (1) şi (2), salariatul detaşat are dreptul de a reveni la locul sãu de muncã de la angajatorul care l-a detaşat, de a se îndrepta împotriva oricãruia dintre cei doi angajatori şi de a cere executarea silitã a obligaţiilor neîndeplinite.
    ART. 48
    Angajatorul poate modifica temporar locul şi felul muncii, fãrã consimţãmântul salariatului, şi în cazul unor situaţii de forţã majorã, cu titlu de sancţiune disciplinarã sau ca mãsurã de protecţie a salariatului, în cazurile şi în condiţiile prevãzute de prezentul cod.

    CAP. IV
    Suspendarea contractului individual de muncã

    ART. 49
    (1) Suspendarea contractului individual de muncã poate interveni de drept, prin acordul pãrţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre pãrţi.
    (2) Suspendarea contractului individual de muncã are ca efect suspendarea prestãrii muncii de cãtre salariat şi a plãţii drepturilor de naturã salarialã de cãtre angajator.
    (3) Pe durata suspendãrii pot continua sã existe alte drepturi şi obligaţii ale pãrţilor decât cele prevãzute la alin. (2), dacã acestea sunt prevãzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncã aplicabil, prin contracte individuale de muncã sau prin regulamente interne.
    (4) În cazul suspendãrii contractului individual de muncã din cauza unei fapte imputabile salariatului, pe durata suspendãrii acesta nu va beneficia de niciun drept care rezultã din calitatea sa de salariat.
    (5) De fiecare datã când în timpul perioadei de suspendare a contractului intervine o cauzã de încetare de drept a contractului individual de muncã, cauza de încetare de drept prevaleazã.
    (6) În cazul suspendãrii contractului individual de muncã se suspendã toate termenele care au legãturã cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncã, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncã înceteazã de drept.
    ART. 50
    Contractul individual de muncã se suspendã de drept în urmãtoarele situaţii:
    a) concediu de maternitate;
    b) concediu pentru incapacitate temporarã de muncã;
    c) carantinã;
    d) exercitarea unei funcţii în cadrul unei autoritãţi executive, legislative ori judecãtoreşti, pe toatã durata mandatului, dacã legea nu prevede altfel;
    e) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat;
    f) forţã majorã;
    g) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de procedurã penalã;
    h) de la data expirãrii perioadei pentru care au fost emise avizele, autorizaţiile ori atestãrile necesare pentru exercitarea profesiei. Dacã în termen de 6 luni salariatul nu şi-a reînnoit avizele, autorizaţiile ori atestãrile necesare pentru exercitarea profesiei, contractul individual de muncã înceteazã de drept;
    i) în alte cazuri expres prevãzute de lege.
    ART. 51
    (1) Contractul individual de muncã poate fi suspendat din iniţiativa salariatului, în urmãtoarele situaţii:
    a) concediu pentru creşterea copilului în vârstã de pânã la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pânã la împlinirea vârstei de 3 ani;
    b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstã de pânã la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, pânã la împlinirea vârstei de 18 ani;
    c) concediu paternal;
    d) concediu pentru formare profesionalã;
    e) exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite la nivel central sau local, pe toatã durata mandatului;
    f) participarea la grevã.
    (2) Contractul individual de muncã poate fi suspendat în situaţia absenţelor nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncã aplicabil, contractul individual de muncã, precum şi prin regulamentul intern.
    ART. 52
    (1) Contractul individual de muncã poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în urmãtoarele situaţii:
    a) pe durata cercetãrii disciplinare prealabile, în condiţiile legii;
    b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penalã împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecatã pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinutã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti;
    c) în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activitãţii, fãrã încetarea raportului de muncã, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare;
    d) pe durata detaşãrii;
    e) pe durata suspendãrii de cãtre autoritãţile competente a avizelor, autorizaţiilor sau atestãrilor necesare pentru exercitarea profesiilor.
    (2) În cazurile prevãzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacã se constatã nevinovãţia celui în cauzã, salariatul îşi reia activitatea anterioarã şi i se plãteşte, în temeiul normelor şi principiilor rãspunderii civile contractuale, o despãgubire egalã cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendãrii contractului.
    (3) În cazul reducerii temporare a activitãţii, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare, pe perioade care depãşesc 30 de zile lucrãtoare, angajatorul va avea posibilitatea reducerii programului de lucru de la 5 zile la 4 zile pe sãptãmânã, cu reducerea corespunzãtoare a salariului, pânã la remedierea situaţiei care a cauzat reducerea programului, dupã consultarea prealabilã a sindicatului reprezentativ de la nivelul unitãţii sau a reprezentanţilor salariaţilor, dupã caz.
    ART. 53
    (1) Pe durata reducerii şi/sau a întreruperii temporare a activitãţii, salariaţii implicaţi în activitatea redusã sau întreruptã, care nu mai desfãşoarã activitate, beneficiazã de o indemnizaţie, plãtitã din fondul de salarii, ce nu poate fi mai micã de 75% din salariul de bazã corespunzãtor locului de muncã ocupat, cu excepţia situaţiilor prevãzute la art. 52 alin. (3).
    (2) Pe durata reducerii şi/sau a întreruperii temporare prevãzute la alin. (1), salariaţii se vor afla la dispoziţia angajatorului, acesta având oricând posibilitatea sã dispunã reînceperea activitãţii.
    ART. 54
    Contractul individual de muncã poate fi suspendat, prin acordul pãrţilor, în cazul concediilor fãrã platã pentru studii sau pentru interese personale.

    CAP. V
    Încetarea contractului individual de muncã

    ART. 55
    Contractul individual de muncã poate înceta astfel:
    a) de drept;
    b) ca urmare a acordului pãrţilor, la data convenitã de acestea;
    c) ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre pãrţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevãzute de lege.

    SECŢIUNEA 1
    Încetarea de drept a contractului individual de muncã

    ART. 56
    (1) Contractul individual de muncã existent înceteazã de drept:
    a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoanã fizicã, precum şi în cazul dizolvãrii angajatorului persoanã juridicã, de la data la care angajatorul şi-a încetat existenţa conform legii;
    b) la data rãmânerii irevocabile a hotãrârii judecãtoreşti de declarare a morţii sau a punerii sub interdicţie a salariatului sau a angajatorului persoanã fizicã;
    c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstã standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicãrii deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limitã de vârstã cu reducerea vârstei standard de pensionare;
    d) ca urmare a constatãrii nulitãţii absolute a contractului individual de muncã, de la data la care nulitatea a fost constatatã prin acordul pãrţilor sau prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã;
    e) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupatã de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti de reintegrare;
    f) ca urmare a condamnãrii la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti;
    g) de la data retragerii de cãtre autoritãţile sau organismele competente a avizelor, autorizaţiilor ori atestãrilor necesare pentru exercitarea profesiei;
    h) ca urmare a interzicerii exercitãrii unei profesii sau a unei funcţii, ca mãsurã de siguranţã ori pedeapsã complementarã, de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti prin care s-a dispus interdicţia;
    i) la data expirãrii termenului contractului individual de muncã încheiat pe duratã determinatã;
    j) retragerea acordului pãrinţilor sau al reprezentanţilor legali, în cazul salariaţilor cu vârsta cuprinsã între 15 şi 16 ani.
    (2) Pentru situaţiile prevãzute la alin. (1) lit. c)-j), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncã se face în termen de 5 zile lucrãtoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se comunicã persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrãtoare.
    ART. 57
    (1) Nerespectarea oricãreia dintre condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilã a contractului individual de muncã atrage nulitatea acestuia.
    (2) Constatarea nulitãţii contractului individual de muncã produce efecte pentru viitor.
    (3) Nulitatea contractului individual de muncã poate fi acoperitã prin îndeplinirea ulterioarã a condiţiilor impuse de lege.
    (4) În situaţia în care o clauzã este afectatã de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncã aplicabile, aceasta este înlocuitã de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la despãgubiri.
    (5) Persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncã nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzãtor modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu.
    (6) Constatarea nulitãţii şi stabilirea, potrivit legii, a efectelor acesteia se pot face prin acordul pãrţilor.
    (7) Dacã pãrţile nu se înţeleg, nulitatea se pronunţã de cãtre instanţa judecãtoreascã.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Concedierea

    ART. 58
    (1) Concedierea reprezintã încetarea contractului individual de muncã din iniţiativa angajatorului.
    (2) Concedierea poate fi dispusã pentru motive care ţin de persoana salariatului sau pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
    ART. 59
    Este interzisã concedierea salariaţilor:
    a) pe criterii de sex, orientare sexualã, caracteristici genetice, vârstã, apartenenţã naţionalã, rasã, culoare, etnie, religie, opţiune politicã, origine socialã, handicap, situaţie sau responsabilitate familialã, apartenenţã ori activitate sindicalã;
    b) pentru exercitarea, în condiţiile legii, a dreptului la grevã şi a drepturilor sindicale.
    ART. 60
    (1) Concedierea salariaţilor nu poate fi dispusã:
    a) pe durata incapacitãţii temporare de muncã, stabilitã prin certificat medical conform legii;
    b) pe durata suspendãrii activitãţii ca urmare a instituirii carantinei;
    c) pe durata în care femeia salariatã este gravidã, în mãsura în care angajatorul a luat cunoştinţã de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere;
    d) pe durata concediului de maternitate;
    e) pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstã de pânã la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pânã la împlinirea vârstei de 3 ani;
    f) pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstã de pânã la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, pânã la împlinirea vârstei de 18 ani;
    g) pe durata exercitãrii unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu excepţia situaţiei în care concedierea este dispusã pentru o abatere disciplinarã gravã sau pentru abateri disciplinare repetate, sãvârşite de cãtre acel salariat;
    h) pe durata efectuãrii concediului de odihnã.
    (2) Prevederile alin. (1) nu se aplicã în cazul concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizãrii judiciare, a falimentului sau a dizolvãrii angajatorului, în condiţiile legii.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului

    ART. 61
    Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în urmãtoarele situaţii:
    a) în cazul în care salariatul a sãvârşit o abatere gravã sau abateri repetate de la regulile de disciplinã a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncã, contractul colectiv de muncã aplicabil sau regulamentul intern, ca sancţiune disciplinarã;
    b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadã mai mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedurã penalã;
    c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertizã medicalã, se constatã inaptitudinea fizicã şi/sau psihicã a salariatului, fapt ce nu permite acestuia sã îşi îndeplineascã atribuţiile corespunzãtoare locului de muncã ocupat;
    d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncã în care este încadrat.
    ART. 62
    (1) În cazul în care concedierea intervine pentru unul dintre motivele prevãzute la art. 61 lit. b)-d), angajatorul are obligaţia de a emite decizia de concediere în termen de 30 de zile calendaristice de la data constatãrii cauzei concedierii.
    (2) În cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevãzut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispoziţiilor art. 247-252.
    (3) Decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulitãţii absolute, trebuie sã fie motivatã în fapt şi în drept şi sã cuprindã precizãri cu privire la termenul în care poate fi contestatã şi la instanţa judecãtoreascã la care se contestã.
    ART. 63
    (1) Concedierea pentru sãvârşirea unei abateri grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplinã a muncii poate fi dispusã numai dupã îndeplinirea de cãtre angajator a cercetãrii disciplinare prealabile şi în termenele stabilite de prezentul cod.
    (2) Concedierea salariatului pentru motivul prevãzut la art. 61 lit. d) poate fi dispusã numai dupã evaluarea prealabilã a salariatului, conform procedurii de evaluare stabilite prin contractul colectiv de muncã aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin regulamentul intern.
    ART. 64
    (1) În cazul în care concedierea se dispune pentru motivele prevãzute la art. 61 lit. c) şi d), precum şi în cazul în care contractul individual de muncã a încetat de drept în temeiul art. 56 alin. (1) lit. e), angajatorul are obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de muncã vacante în unitate, compatibile cu pregãtirea profesionalã sau, dupã caz, cu capacitatea de muncã stabilitã de medicul de medicinã a muncii.
    (2) În situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncã vacante potrivit alin. (1), acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncã în vederea redistribuirii salariatului, corespunzãtor pregãtirii profesionale şi/sau, dupã caz, capacitãţii de muncã stabilite de medicul de medicinã a muncii.
    (3) Salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrãtoare de la comunicarea angajatorului, conform prevederilor alin. (1), pentru a-şi manifesta în scris consimţãmântul cu privire la noul loc de muncã oferit.
    (4) În cazul în care salariatul nu îşi manifestã consimţãmântul în termenul prevãzut la alin. (3), precum şi dupã notificarea cazului cãtre agenţia teritorialã de ocupare a forţei de muncã conform alin. (2), angajatorul poate dispune concedierea salariatului.
    (5) În cazul concedierii pentru motivul prevãzut la art. 61 lit. c) salariatul beneficiazã de o compensaţie, în condiţiile stabilite în contractul colectiv de muncã aplicabil sau în contractul individual de muncã, dupã caz.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului

    ART. 65
    (1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintã încetarea contractului individual de muncã determinatã de desfiinţarea locului de muncã ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fãrã legãturã cu persoana acestuia.
    (2) Desfiinţarea locului de muncã trebuie sã fie efectivã şi sã aibã o cauzã realã şi serioasã.
    ART. 66
    Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului poate fi individualã sau colectivã.
    ART. 67
    Salariaţii concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana lor beneficiazã de mãsuri active de combatere a şomajului şi pot beneficia de compensaţii în condiţiile prevãzute de lege şi de contractul colectiv de muncã aplicabil.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Concedierea colectivã. Informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective

    ART. 68
    (1) Prin concediere colectivã se înţelege concedierea, într-o perioadã de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui numãr de:
    a) cel puţin 10 salariaţi, dacã angajatorul care disponibilizeazã are încadraţi mai mult de 20 de salariaţi şi mai puţin de 100 de salariaţi;
    b) cel puţin 10% din salariaţi, dacã angajatorul care disponibilizeazã are încadraţi cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi;
    c) cel puţin 30 de salariaţi, dacã angajatorul care disponibilizeazã are încadraţi cel puţin 300 de salariaţi.
    (2) La stabilirea numãrului efectiv de salariaţi concediaţi colectiv, potrivit alin. (1), se iau în calcul şi acei salariaţi cãrora le-au încetat contractele individuale de muncã din iniţiativa angajatorului, din unul sau mai multe motive, fãrã legãturã cu persoana salariatului, cu condiţia existenţei a cel puţin 5 concedieri.
    ART. 69
    (1) În cazul în care angajatorul intenţioneazã sã efectueze concedieri colective, acesta are obligaţia de a iniţia, în timp util şi în scopul ajungerii la o înţelegere, în condiţiile prevãzute de lege, consultãri cu sindicatul sau, dupã caz, cu reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la:
    a) metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numãrului de salariaţi care vor fi concediaţi;
    b) atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la mãsuri sociale care vizeazã, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesionalã a salariaţilor concediaţi.
    (2) În perioada în care au loc consultãri, potrivit alin. (1), pentru a permite sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor sã formuleze propuneri în timp util, angajatorul are obligaţia sã le furnizeze toate informaţiile relevante şi sã le notifice, în scris, urmãtoarele:
    a) numãrul total şi categoriile de salariaţi;
    b) motivele care determinã concedierea preconizatã;
    c) numãrul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere;
    d) criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de muncã, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;
    e) mãsurile avute în vedere pentru limitarea numãrului concedierilor;
    f) mãsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmeazã sã fie acordate salariaţilor concediaţi, conform dispoziţiilor legale şi/sau contractului colectiv de muncã aplicabil;
    g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;
    h) termenul înãuntrul cãruia sindicatul sau, dupã caz, reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numãrului salariaţilor concediaţi.
    (3) Criteriile prevãzute la alin. (2) lit. d) se aplicã pentru departajarea salariaţilor dupã evaluarea realizãrii obiectivelor de performanţã.
    (4) Obligaţiile prevãzute la alin. (1) şi (2) se menţin indiferent dacã decizia care determinã concedierile colective este luatã de cãtre angajator sau de o întreprindere care deţine controlul asupra angajatorului.
    (5) În situaţia în care decizia care determinã concedierile colective este luatã de o întreprindere care deţine controlul asupra angajatorului, acesta nu se poate prevala, în nerespectarea obligaţiilor prevãzute la alin. (1) şi (2), de faptul cã întreprinderea respectivã nu i-a furnizat informaţiile necesare.
    ART. 70
    Angajatorul are obligaţia sã comunice o copie a notificãrii prevãzute la art. 69 alin. (2) inspectoratului teritorial de muncã şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncã la aceeaşi datã la care a comunicat-o sindicatului sau, dupã caz, reprezentanţilor salariaţilor.
    ART. 71
    (1) Sindicatul sau, dupã caz, reprezentanţii salariaţilor pot propune angajatorului mãsuri în vederea evitãrii concedierilor ori diminuãrii numãrului salariaţilor concediaţi, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificãrii.
    (2) Angajatorul are obligaţia de a rãspunde în scris şi motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 5 zile calendaristice de la primirea acestora.
    ART. 72
    (1) În situaţia în care, ulterior consultãrilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, potrivit prevederilor art. 69 şi 71, angajatorul decide aplicarea mãsurii de concediere colectivã, acesta are obligaţia de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncã şi agenţia teritorialã de ocupare a forţei de muncã, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare datei emiterii deciziilor de concediere.
    (2) Notificarea prevãzutã la alin. (1) trebuie sã cuprindã toate informaţiile relevante cu privire la intenţia de concediere colectivã, prevãzute la art. 69 alin. (2), precum şi rezultatele consultãrilor cu sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, prevãzute la art. 69 alin. (1) şi art. 71, în special motivele concedierilor, numãrul total al salariaţilor, numãrul salariaţilor afectaţi de concediere şi data de la care sau perioada în care vor avea loc aceste concedieri.
    (3) Angajatorul are obligaţia sã comunice o copie a notificãrii prevãzute la alin. (1) sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor, la aceeaşi datã la care a comunicat-o inspectoratului teritorial de muncã şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncã.
    (4) Sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor pot transmite eventuale puncte de vedere inspectoratului teritorial de muncã.
    (5) La solicitarea motivatã a oricãreia dintre pãrţi, inspectoratul teritorial de muncã, cu avizul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncã, poate dispune reducerea perioadei prevãzute la alin. (1), fãrã a aduce atingere drepturilor individuale cu privire la perioada de preaviz.
    (6) Inspectoratul teritorial de muncã are obligaţia de a informa în termen de 3 zile lucrãtoare angajatorul şi sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, dupã caz, asupra reducerii sau prelungirii perioadei prevãzute la alin. (1), precum şi cu privire la motivele care au stat la baza acestei decizii.
    ART. 73
    (1) În perioada prevãzutã la art. 72 alin. (1), agenţia teritorialã de ocupare a forţei de muncã trebuie sã caute soluţii la problemele ridicate de concedierile colective preconizate şi sã le comunice în timp util angajatorului şi sindicatului ori, dupã caz, reprezentanţilor salariaţilor.
    (2) La solicitarea motivatã a oricãreia dintre pãrţi, inspectoratul teritorial de muncã, cu consultarea agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncã, poate dispune amânarea momentului emiterii deciziilor de concediere cu maximum 10 zile calendaristice, în cazul în care aspectele legate de concedierea colectivã avutã în vedere nu pot fi soluţionate pânã la data stabilitã în notificarea de concediere colectivã prevãzutã la art. 72 alin. (1) ca fiind data emiterii deciziilor de concediere.
    (3) Inspectoratul teritorial de muncã are obligaţia de a informa în scris angajatorul şi sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, dupã caz, asupra amânãrii momentului emiterii deciziilor de concediere, precum şi despre motivele care au stat la baza acestei decizii, înainte de expirarea perioadei iniţiale prevãzute la art. 72 alin. (1).
    ART. 74
    (1) În termen de 45 de zile calendaristice de la data concedierii, salariatul concediat prin concediere colectivã are dreptul de a fi reangajat cu prioritate pe postul reînfiinţat în aceeaşi activitate, fãrã examen, concurs sau perioadã de probã.
    (2) În situaţia în care în perioada prevãzutã la alin. (1) se reiau aceleaşi activitãţi, angajatorul va transmite salariaţilor care au fost concediaţi de pe posturile a cãror activitate este reluatã în aceleaşi condiţii de competenţã profesionalã o comunicare scrisã, prin care sunt informaţi asupra reluãrii activitãţii.
    (3) Salariaţii au la dispoziţie un termen de maximum 5 zile calendaristice de la data comunicãrii angajatorului, prevãzutã la alin. (2), pentru a-şi manifesta în scris consimţãmântul cu privire la locul de muncã oferit.
    (4) În situaţia în care salariaţii care au dreptul de a fi reangajaţi potrivit alin. (2) nu îşi manifestã în scris consimţãmântul în termenul prevãzut la alin. (3) sau refuzã locul de muncã oferit, angajatorul poate face noi încadrãri pe locurile de muncã rãmase vacante.
    (5) Prevederile art. 68-73 nu se aplicã salariaţilor din instituţiile publice şi autoritãţile publice.
    (6) Prevederile art. 68-73 nu se aplicã în cazul contractelor individuale de muncã încheiate pe duratã determinatã, cu excepţia cazurilor în care aceste concedieri au loc înainte de data expirãrii acestor contracte.

    SECŢIUNEA a 6-a
    Dreptul la preaviz

    ART. 75
    (1) Persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) şi d), al art. 65 şi 66 beneficiazã de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrãtoare.
    (2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. d), care se aflã în perioada de probã.
    (3) În situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncã este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzãtor, cu excepţia cazului prevãzut la art. 51 alin. (2).
    ART. 76
    Decizia de concediere se comunicã salariatului în scris şi trebuie sã conţinã în mod obligatoriu:
    a) motivele care determinã concedierea;
    b) durata preavizului;
    c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritãţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective;
    d) lista tuturor locurilor de muncã disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmeazã sã opteze pentru a ocupa un loc de muncã vacant, în condiţiile art. 64.
    ART. 77
    Decizia de concediere produce efecte de la data comunicãrii ei salariatului.

    SECŢIUNEA a 7-a
    Controlul şi sancţionarea concedierilor nelegale

    ART. 78
    Concedierea dispusã cu nerespectarea procedurii prevãzute de lege este lovitã de nulitate absolutã.
    ART. 79
    În caz de conflict de muncã angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
    ART. 80
    (1) În cazul în care concedierea a fost efectuatã în mod netemeinic sau nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despãgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
    (2) La solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune pãrţile în situaţia anterioarã emiterii actului de concediere.
    (3) În cazul în care salariatul nu solicitã repunerea în situaţia anterioarã emiterii actului de concediere, contractul individual de muncã va înceta de drept la data rãmânerii definitive şi irevocabile a hotãrârii judecãtoreşti.

    SECŢIUNEA a 8-a
    Demisia

    ART. 81
    (1) Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţã a salariatului care, printr-o notificare scrisã, comunicã angajatorului încetarea contractului individual de muncã, dupã împlinirea unui termen de preaviz.
    (2) Angajatorul este obligat sã înregistreze demisia salariatului. Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dã dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probã.
    (3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.
    (4) Termenul de preaviz este cel convenit de pãrţi în contractul individual de muncã sau, dupã caz, cel prevãzut în contractele colective de muncã aplicabile şi nu poate fi mai mare de 20 de zile lucrãtoare pentru salariaţii cu funcţii de execuţie, respectiv mai mare de 45 de zile lucrãtoare pentru salariaţii care ocupã funcţii de conducere.
    (5) Pe durata preavizului contractul individual de muncã continuã sã îşi producã toate efectele.
    (6) În situaţia în care în perioada de preaviz contractul individual de muncã este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzãtor.
    (7) Contractul individual de muncã înceteazã la data expirãrii termenului de preaviz sau la data renunţãrii totale ori parţiale de cãtre angajator la termenul respectiv.
    (8) Salariatul poate demisiona fãrã preaviz dacã angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul individual de muncã.

    CAP. VI
    Contractul individual de muncã pe duratã determinatã

    ART. 82
    (1) Prin derogare de la regula prevãzutã la art. 12 alin. (1), angajatorii au posibilitatea de a angaja, în cazurile şi în condiţiile prezentului cod, personal salariat cu contract individual de muncã pe duratã determinatã.
    (2) Contractul individual de muncã pe duratã determinatã se poate încheia numai în formã scrisã, cu precizarea expresã a duratei pentru care se încheie.
    (3) Contractul individual de muncã pe duratã determinatã poate fi prelungit, în condiţiile prevãzute la art. 83, şi dupã expirarea termenului iniţial, cu acordul scris al pãrţilor, pentru perioada realizãrii unui proiect, program sau unei lucrãri.
    (4) Între aceleaşi pãrţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncã pe duratã determinatã.
    (5) Contractele individuale de muncã pe duratã determinatã încheiate în termen de 3 luni de la încetarea unui contract de muncã pe duratã determinatã sunt considerate contracte succesive şi nu pot avea o duratã mai mare de 12 luni fiecare.
    ART. 83
    Contractul individual de muncã poate fi încheiat pentru o duratã determinatã numai în urmãtoarele cazuri:
    a) înlocuirea unui salariat în cazul suspendãrii contractului sãu de muncã, cu excepţia situaţiei în care acel salariat participã la grevã;
    b) creşterea şi/sau modificarea temporarã a structurii activitãţii angajatorului;
    c) desfãşurarea unor activitãţi cu caracter sezonier;
    d) în situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale emise cu scopul de a favoriza temporar anumite categorii de persoane fãrã loc de muncã;
    e) angajarea unei persoane care, în termen de 5 ani de la data angajãrii, îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limitã de vârstã;
    f) ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale, patronale sau al organizaţiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului;
    g) angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii, pot cumula pensia cu salariul;
    h) în alte cazuri prevãzute expres de legi speciale ori pentru desfãşurarea unor lucrãri, proiecte sau programe.
    ART. 84
    (1) Contractul individual de muncã pe duratã determinatã nu poate fi încheiat pe o perioadã mai mare de 36 de luni.
    (2) În cazul în care contractul individual de muncã pe duratã determinatã este încheiat pentru a înlocui un salariat al cãrui contract individual de muncã este suspendat, durata contractului va expira la momentul încetãrii motivelor ce au determinat suspendarea contractului individual de muncã al salariatului titular.
    ART. 85
    Salariatul încadrat cu contract individual de muncã pe duratã determinatã poate fi supus unei perioade de probã, care nu va depãşi:
    a) 5 zile lucrãtoare pentru o duratã a contractului individual de muncã mai micã de 3 luni;
    b) 15 zile lucrãtoare pentru o duratã a contractului individual de muncã cuprinsã între 3 şi 6 luni;
    c) 30 de zile lucrãtoare pentru o duratã a contractului individual de muncã mai mare de 6 luni;
    d) 45 de zile lucrãtoare în cazul salariaţilor încadraţi în funcţii de conducere, pentru o duratã a contractului individual de muncã mai mare de 6 luni.
    ART. 86
    (1) Angajatorii sunt obligaţi sã informeze salariaţii angajaţi cu contract individual de muncã pe duratã determinatã despre locurile de muncã vacante sau care vor deveni vacante, corespunzãtoare pregãtirii lor profesionale, şi sã le asigure accesul la aceste locuri de muncã în condiţii egale cu cele ale salariaţilor angajaţi cu contract individual de muncã pe perioadã nedeterminatã. Aceastã informare se face printr-un anunţ afişat la sediul angajatorului.
    (2) O copie a anunţului prevãzut la alin. (1) se transmite de îndatã sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor.
    ART. 87
    (1) Referitor la condiţiile de angajare şi de muncã, salariaţii cu contract individual de muncã pe duratã determinatã nu vor fi trataţi mai puţin favorabil decât salariaţii permanenţi comparabili, numai pe motivul duratei contractului individual de muncã, cu excepţia cazurilor în care tratamentul diferit este justificat de motive obiective.
    (2) În sensul alin. (1), salariatul permanent comparabil reprezintã salariatul al cãrui contract individual de muncã este încheiat pe duratã nedeterminatã şi care desfãşoarã aceeaşi activitate sau una similarã, în aceeaşi unitate, avându-se în vedere calificarea/aptitudinile profesionale.
    (3) Atunci când nu existã un salariat cu contract individual de muncã încheiat pe duratã nedeterminatã comparabil în aceeaşi unitate, se au în vedere dispoziţiile din contractul colectiv de muncã aplicabil sau, în lipsa acestuia, reglementãrile legale în domeniu.

    CAP. VII
    Munca prin agent de muncã temporarã

    ART. 88
    (1) Munca prin agent de muncã temporarã este munca prestatã de un salariat temporar care a încheiat un contract de muncã temporarã cu un agent de muncã temporarã şi care este pus la dispoziţia utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea şi conducerea acestuia din urmã.
    (2) Salariatul temporar este persoana care a încheiat un contract de muncã temporarã cu un agent de muncã temporarã, în vederea punerii sale la dispoziţia unui utilizator pentru a lucra temporar sub supravegherea şi conducerea acestuia din urmã.
    (3) Agentul de muncã temporarã este persoana juridicã, autorizatã de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, care încheie contracte de muncã temporarã cu salariaţi temporari, pentru a-i pune la dispoziţia utilizatorului, pentru a lucra pe perioada stabilitã de contractul de punere la dispoziţie sub supravegherea şi conducerea acestuia. Condiţiile de funcţionare a agentului de muncã temporarã, precum şi procedura de autorizare se stabilesc prin hotãrâre a Guvernului.
    (4) Utilizatorul este persoana fizicã sau juridicã pentru care şi sub supravegherea şi conducerea cãreia munceşte temporar un salariat temporar pus la dispoziţie de agentul de muncã temporarã.
    (5) Misiunea de muncã temporarã înseamnã acea perioadã în care salariatul temporar este pus la dispoziţia utilizatorului pentru a lucra temporar sub supravegherea şi conducerea acestuia, pentru executarea unei sarcini precise şi cu caracter temporar.
    ART. 89
    Un utilizator poate apela la agenţi de muncã temporarã pentru executarea unei sarcini precise şi cu caracter temporar, cu excepţia cazului prevãzut la art. 93.
    ART. 90
    (1) Misiunea de muncã temporarã se stabileşte pentru un termen care nu poate fi mai mare de 24 de luni.
    (2) Durata misiunii de muncã temporarã poate fi prelungitã pe perioade succesive care, adãugate la durata iniţialã a misiunii, nu poate conduce la depãşirea unei perioade de 36 de luni.
    (3) Condiţiile în care durata unei misiuni de muncã temporarã poate fi prelungitã sunt prevãzute în contractul de muncã temporarã sau pot face obiectul unui act adiţional la acest contract.
    ART. 91
    (1) Agentul de muncã temporarã pune la dispoziţia utilizatorului un salariat angajat prin contract de muncã temporarã, în baza unui contract de punere la dispoziţie încheiat în formã scrisã.
    (2) Contractul de punere la dispoziţie trebuie sã cuprindã:
    a) durata misiunii;
    b) caracteristicile specifice postului, în special calificarea necesarã, locul executãrii misiunii şi programul de lucru;
    c) condiţiile concrete de muncã;
    d) echipamentele individuale de protecţie şi de muncã pe care salariatul temporar trebuie sã le utilizeze;
    e) orice alte servicii şi facilitãţi în favoarea salariatului temporar;
    f) valoarea comisionului de care beneficiazã agentul de muncã temporarã, precum şi remuneraţia la care are dreptul salariatul;
    g) condiţiile în care utilizatorul poate refuza un salariat temporar pus la dispoziţie de un agent de muncã temporarã.
    (3) Orice clauzã prin care se interzice angajarea de cãtre utilizator a salariatului temporar dupã îndeplinirea misiunii este nulã.
    ART. 92
    (1) Salariaţii temporari au acces la toate serviciile şi facilitãţile acordate de utilizator, în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi salariaţi ai acestuia.
    (2) Utilizatorul este obligat sã asigure salariatului temporar dotarea cu echipamente individuale de protecţie şi de muncã, cu excepţia situaţiei în care prin contractul de punere la dispoziţie dotarea este în sarcina agentului de muncã temporarã.
    ART. 93
    Utilizatorul nu poate beneficia de serviciile salariatului temporar, dacã urmãreşte sã înlocuiascã astfel un salariat al sãu al cãrui contract de muncã este suspendat ca urmare a participãrii la grevã.
    ART. 94
    (1) Contractul de muncã temporarã este un contract individual de muncã ce se încheie în scris între agentul de muncã temporarã şi salariatul temporar, pe durata unei misiuni.
    (2) În contractul de muncã temporarã se precizeazã, în afara elementelor prevãzute la art. 17 şi art. 18 alin. (1), condiţiile în care urmeazã sã se desfãşoare misiunea, durata misiunii, identitatea şi sediul utilizatorului, precum şi cuantumul şi modalitãţile remuneraţiei salariatului temporar.
    ART. 95
    (1) Contractul de muncã temporarã se poate încheia şi pentru mai multe misiuni, cu respectarea termenului prevãzut la art. 90 alin. (2).
    (2) Agentul de muncã temporarã poate încheia cu salariatul temporar un contract de muncã pe duratã nedeterminatã, situaţie în care în perioada dintre douã misiuni salariatul temporar se aflã la dispoziţia agentului de muncã temporarã.
    (3) Pentru fiecare nouã misiune între pãrţi se încheie un contract de muncã temporarã, în care vor fi precizate toate elementele prevãzute la art. 94 alin. (2).
    (4) Contractul de muncã temporarã înceteazã la terminarea misiunii pentru care a fost încheiat sau dacã utilizatorul renunţã la serviciile sale înainte de încheierea misiunii, în condiţiile contractului de punere la dispoziţie.
    ART. 96
    (1) Pe toatã durata misiunii salariatul temporar beneficiazã de salariul plãtit de agentul de muncã temporarã.
    (2) Salariul primit de salariatul temporar pentru fiecare misiune se stabileşte prin negociere directã cu agentul de muncã temporarã şi nu poate fi mai mic decât salariul minim brut pe ţarã garantat în platã.
    (3) Agentul de muncã temporarã este cel care reţine şi vireazã toate contribuţiile şi impozitele datorate de salariatul temporar cãtre bugetele statului şi plãteşte pentru acesta toate contribuţiile datorate în condiţiile legii.
    (4) În cazul în care în termen de 15 zile calendaristice de la data la care obligaţiile privind plata salariului şi cele privind contribuţiile şi impozitele au devenit scadente şi exigibile, iar agentul de muncã temporarã nu le executã, ele vor fi plãtite de utilizator, în baza solicitãrii salariatului temporar.
    (5) Utilizatorul care a plãtit sumele datorate potrivit alin. (4) se subrogã, pentru sumele plãtite, în drepturile salariatului temporar împotriva agentului de muncã temporarã.
    ART. 97
    Prin contractul de muncã temporarã se poate stabili o perioadã de probã pentru realizarea misiunii, a cãrei duratã nu poate fi mai mare de:
    a) douã zile lucrãtoare, în cazul în care contractul de muncã temporarã este încheiat pentru o perioadã mai micã sau egalã cu o lunã;
    b) 5 zile lucrãtoare, în cazul în care contractul de muncã temporarã este încheiat pentru o perioadã cuprinsã între o lunã şi 3 luni;
    c) 15 zile lucrãtoare, în cazul în care contractul de muncã temporarã este încheiat pentru o perioadã cuprinsã între 3 şi 6 luni;
    d) 20 de zile lucrãtoare, în cazul în care contractul de muncã temporarã este încheiat pentru o perioadã mai mare de 6 luni;
    e) 30 de zile lucrãtoare, în cazul salariaţilor încadraţi în funcţii de conducere, pentru o duratã a contractului de muncã temporarã mai mare de 6 luni.
    ART. 98
    (1) Pe parcursul misiunii utilizatorul rãspunde pentru asigurarea condiţiilor de muncã pentru salariatul temporar, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
    (2) Utilizatorul va notifica de îndatã agentului de muncã temporarã orice accident de muncã sau îmbolnãvire profesionalã de care a luat cunoştinţã şi a cãrei victimã a fost un salariat temporar pus la dispoziţie de agentul de muncã temporarã.
    ART. 99
    (1) La încetarea misiunii salariatul temporar poate încheia cu utilizatorul un contract individual de muncã.
    (2) În cazul în care utilizatorul angajeazã, dupã o misiune, un salariat temporar, durata misiunii efectuate se ia în calcul la stabilirea drepturilor salariale, precum şi a celorlalte drepturi prevãzute de legislaţia muncii.
    ART. 100
    Agentul de muncã temporarã care concediazã salariatul temporar înainte de termenul prevãzut în contractul de muncã temporarã, pentru alte motive decât cele disciplinare, are obligaţia de a respecta reglementãrile legale privind încetarea contractului individual de muncã pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.
    ART. 101
    Cu excepţia dispoziţiilor speciale contrare, prevãzute în prezentul capitol, dispoziţiile legale, prevederile regulamentelor interne, precum şi cele ale contractelor colective de muncã aplicabile salariaţilor angajaţi cu contract individual de muncã pe duratã nedeterminatã la utilizator se aplicã în egalã mãsurã şi salariaţilor temporari pe durata misiunii la acesta.
    ART. 102
    Agenţii de muncã temporarã nu percep nicio taxã salariaţilor temporari în schimbul demersurilor în vederea recrutãrii acestora de cãtre utilizator sau pentru încheierea unui contract de muncã temporarã.

    CAP. VIII
    Contractul individual de muncã cu timp parţial

    ART. 103
    Salariatul cu fracţiune de normã este salariatul al cãrui numãr de ore normale de lucru, calculate sãptãmânal sau ca medie lunarã, este inferior numãrului de ore normale de lucru al unui salariat cu normã întreagã comparabil.
    ART. 104
    (1) Angajatorul poate încadra salariaţi cu fracţiune de normã prin contracte individuale de muncã pe duratã nedeterminatã sau pe duratã determinatã, denumite contracte individuale de muncã cu timp parţial.
    (2) Contractul individual de muncã cu timp parţial se încheie numai în formã scrisã.
    (3) Salariatul comparabil este salariatul cu normã întreagã din aceeaşi unitate, care are acelaşi tip de contract individual de muncã, presteazã aceeaşi activitate sau una similarã cu cea a salariatului angajat cu contract individual de muncã cu timp parţial, avându-se în vedere şi alte considerente, cum ar fi vechimea în muncã şi calificarea/aptitudinile profesionale.
    (4) Atunci când nu existã un salariat comparabil în aceeaşi unitate, se au în vedere dispoziţiile din contractul colectiv de muncã aplicabil sau, în lipsa acestuia, reglementãrile legale în domeniu.
    ART. 105
    (1) Contractul individual de muncã cu timp parţial cuprinde, în afara elementelor prevãzute la art. 17 alin. (3), urmãtoarele:
    a) durata muncii şi repartizarea programului de lucru;
    b) condiţiile în care se poate modifica programul de lucru;
    c) interdicţia de a efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţã majorã sau pentru alte lucrãri urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlãturãrii consecinţelor acestora.
    (2) În situaţia în care într-un contract individual de muncã cu timp parţial nu sunt precizate elementele prevãzute la alin. (1), contractul se considerã a fi încheiat pentru normã întreagã.
    ART. 106
    (1) Salariatul încadrat cu contract de muncã cu timp parţial se bucurã de drepturile salariaţilor cu normã întreagã, în condiţiile prevãzute de lege şi de contractele colective de muncã aplicabile.
    (2) Drepturile salariale se acordã proporţional cu timpul efectiv lucrat, raportat la drepturile stabilite pentru programul normal de lucru.
    ART. 107
    (1) Angajatorul este obligat ca, în mãsura în care este posibil, sã ia în considerare cererile salariaţilor de a se transfera fie de la un loc de muncã cu normã întreagã la unul cu fracţiune de normã, fie de la un loc de muncã cu fracţiune de normã la un loc de muncã cu normã întreagã sau de a-şi mãri programul de lucru, în cazul în care apare aceastã oportunitate.
    (2) Angajatorul este obligat sã informeze la timp cu privire la apariţia unor locuri de muncã cu fracţiune de normã sau cu normã întreagã, pentru a facilita transferurile de la normã întreagã la fracţiune de normã şi invers. Aceastã informare se face printr-un anunţ afişat la sediul angajatorului.
    (3) O copie a anunţului prevãzut la alin. (2) se transmite de îndatã sindicatului sau reprezentanţilor salariaţilor.
    (4) Angajatorul asigurã, în mãsura în care este posibil, accesul la locuri de muncã cu fracţiune de normã la toate nivelurile.

    CAP. IX
    Munca la domiciliu

    ART. 108
    (1) Sunt consideraţi salariaţi cu munca la domiciliu acei salariaţi care îndeplinesc, la domiciliul lor, atribuţiile specifice funcţiei pe care o deţin.
    (2) În vederea îndeplinirii sarcinilor de serviciu ce le revin, salariaţii cu munca la domiciliu îşi stabilesc singuri programul de lucru.
    (3) Angajatorul este în drept sã verifice activitatea salariatului cu munca la domiciliu, în condiţiile stabilite prin contractul individual de muncã.
    ART. 109
    Contractul individual de muncã la domiciliu se încheie numai în formã scrisã şi conţine, în afara elementelor prevãzute la art. 17 alin. (3), urmãtoarele:
    a) precizarea expresã cã salariatul lucreazã la domiciliu;
    b) programul în cadrul cãruia angajatorul este în drept sã controleze activitatea salariatului sãu şi modalitatea concretã de realizare a controlului;
    c) obligaţia angajatorului de a asigura transportul la şi de la domiciliul salariatului, dupã caz, al materiilor prime şi materialelor pe care le utilizeazã în activitate, precum şi al produselor finite pe care le realizeazã.
    ART. 110
    (1) Salariatul cu munca la domiciliu se bucurã de toate drepturile recunoscute prin lege şi prin contractele colective de muncã aplicabile salariaţilor al cãror loc de muncã este la sediul angajatorului.
    (2) Prin contractele colective de muncã şi/sau prin contractele individuale de muncã se pot stabili şi alte condiţii specifice privind munca la domiciliu, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

    TITLUL III
    Timpul de muncã şi timpul de odihnã

    CAP. I
    Timpul de muncã

    SECŢIUNEA 1
    Durata timpului de muncã

    ART. 111
    Timpul de muncã reprezintã orice perioadã în care salariatul presteazã munca, se aflã la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncã, contractului colectiv de muncã aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare.
    ART. 112
    (1) Pentru salariaţii angajaţi cu normã întreagã durata normalã a timpului de muncã este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe sãptãmânã.
    (2) În cazul tinerilor în vârstã de pânã la 18 ani durata timpului de muncã este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe sãptãmânã.
    ART. 113
    (1) Repartizarea timpului de muncã în cadrul sãptãmânii este, de regulã, uniformã, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu douã zile de repaus.
    (2) În funcţie de specificul unitãţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegalã a timpului de muncã, cu respectarea duratei normale a timpului de muncã de 40 de ore pe sãptãmânã.
    ART. 114
    (1) Durata maximã legalã a timpului de muncã nu poate depãşi 48 de ore pe sãptãmânã, inclusiv orele suplimentare.
    (2) Prin excepţie, durata timpului de muncã, ce include şi orele suplimentare, poate fi prelungitã peste 48 de ore pe sãptãmânã, cu condiţia ca media orelor de muncã, calculatã pe o perioadã de referinţã de 4 luni calendaristice, sã nu depãşeascã 48 de ore pe sãptãmânã.
    (3) Pentru anumite activitãţi sau profesii stabilite prin contractul colectiv de muncã aplicabil, se pot negocia, prin contractul colectiv de muncã respectiv, perioade de referinţã mai mari de 4 luni, dar care sã nu depãşeascã 6 luni.
    (4) Sub rezerva respectãrii reglementãrilor privind protecţia sãnãtãţii şi securitãţii în muncã a salariaţilor, din motive obiective, tehnice sau privind organizarea muncii, contractele colective de muncã pot prevedea derogãri de la durata perioadei de referinţã stabilite la alin. (3), dar pentru perioade de referinţã care în niciun caz sã nu depãşeascã 12 luni.
    (5) La stabilirea perioadelor de referinţã prevãzute la alin. (2)-(4) nu se iau în calcul durata concediului de odihnã anual şi situaţiile de suspendare a contractului individual de muncã.
    (6) Prevederile alin. (1)-(4) nu se aplicã tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani.
    ART. 115
    (1) Pentru anumite sectoare de activitate, unitãţi sau profesii se poate stabili prin negocieri colective sau individuale ori prin acte normative specifice o duratã zilnicã a timpului de muncã mai micã sau mai mare de 8 ore.
    (2) Durata zilnicã a timpului de muncã de 12 ore va fi urmatã de o perioadã de repaus de 24 de ore.
    ART. 116
    (1) Modul concret de stabilire a programului de lucru inegal în cadrul sãptãmânii de lucru de 40 de ore, precum şi în cadrul sãptãmânii de lucru comprimate va fi negociat prin contractul colectiv de muncã la nivelul angajatorului sau, în absenţa acestuia, va fi prevãzut în regulamentul intern.
    (2) Programul de lucru inegal poate funcţiona numai dacã este specificat expres în contractul individual de muncã.
    ART. 117
    Programul de muncã şi modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoştinţã salariaţilor şi sunt afişate la sediul angajatorului.
    ART. 118
    (1) Angajatorul poate stabili programe individualizate de muncã, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauzã.
    (2) Programele individualizate de muncã presupun un mod de organizare flexibil a timpului de muncã.
    (3) Durata zilnicã a timpului de muncã este împãrţitã în douã perioade: o perioadã fixã în care personalul se aflã simultan la locul de muncã şi o perioadã variabilã, mobilã, în care salariatul îşi alege orele de sosire şi de plecare, cu respectarea timpului de muncã zilnic.
    (4) Programul individualizat de muncã poate funcţiona numai cu respectarea dispoziţiilor art. 112 şi 114.
    ART. 119
    Angajatorul are obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncã prestate de fiecare salariat şi de a supune controlului inspecţiei muncii aceastã evidenţã ori de câte ori este solicitat.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Munca suplimentarã

    ART. 120
    (1) Munca prestatã în afara duratei normale a timpului de muncã sãptãmânal, prevãzutã la art. 112, este consideratã muncã suplimentarã.
    (2) Munca suplimentarã nu poate fi efectuatã fãrã acordul salariatului, cu excepţia cazului de forţã majorã sau pentru lucrãri urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlãturãrii consecinţelor unui accident.
    ART. 121
    (1) La solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncã suplimentarã, cu respectarea prevederilor art. 114 sau 115, dupã caz.
    (2) Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilitã potrivit prevederilor art. 114 sau 115, dupã caz, este interzisã, cu excepţia cazului de forţã majorã sau pentru alte lucrãri urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlãturãrii consecinţelor unui accident.
    ART. 122
    (1) Munca suplimentarã se compenseazã prin ore libere plãtite în urmãtoarele 60 de zile calendaristice dupã efectuarea acesteia.
    (2) În aceste condiţii salariatul beneficiazã de salariul corespunzãtor pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
    (3) În perioadele de reducere a activitãţii angajatorul are posibilitatea de a acorda zile libere plãtite din care pot fi compensate orele suplimentare ce vor fi prestate în urmãtoarele 12 luni.
    ART. 123
    (1) În cazul în care compensarea prin ore libere plãtite nu este posibilã în termenul prevãzut de art. 122 alin. (1) în luna urmãtoare, munca suplimentarã va fi plãtitã salariatului prin adãugarea unui spor la salariu corespunzãtor duratei acesteia.
    (2) Sporul pentru munca suplimentarã, acordat în condiţiile prevãzute la alin. (1), se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncã sau, dupã caz, al contractului individual de muncã, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bazã.
    ART. 124
    Tinerii în vârstã de pânã la 18 ani nu pot presta muncã suplimentarã.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Munca de noapte

    ART. 125
    (1) Munca prestatã între orele 22,00-6,00 este consideratã muncã de noapte.
    (2) Salariatul de noapte reprezintã, dupã caz:
    a) salariatul care efectueazã muncã de noapte cel puţin 3 ore din timpul sãu zilnic de lucru;
    b) salariatul care efectueazã muncã de noapte în proporţie de cel puţin 30% din timpul sãu lunar de lucru.
    (3) Durata normalã a timpului de lucru, pentru salariatul de noapte, nu va depãşi o medie de 8 ore pe zi, calculatã pe o perioadã de referinţã de maximum 3 luni calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul sãptãmânal.
    (4) Durata normalã a timpului de lucru pentru salariaţii de noapte a cãror activitate se desfãşoarã în condiţii speciale sau deosebite de muncã nu va depãşi 8 ore pe parcursul oricãrei perioade de 24 de ore decât în cazul în care majorarea acestei durate este prevãzutã în contractul colectiv de muncã aplicabil şi numai în situaţia în care o astfel de prevedere nu contravine unor prevederi exprese stabilite în contractul colectiv de muncã încheiat la nivel superior.
    (5) În situaţia prevãzutã la alin. (4), angajatorul este obligat sã acorde perioade de repaus compensatorii echivalente sau compensare în bani a orelor de noapte lucrate peste durata de 8 ore.
    (6) Angajatorul care, în mod frecvent, utilizeazã munca de noapte este obligat sã informeze despre aceasta inspectoratul teritorial de muncã.
    ART. 126
    Salariaţii de noapte beneficiazã:
    a) fie de program de lucru redus cu o orã faţã de durata normalã a zilei de muncã, pentru zilele în care efectueazã cel puţin 3 ore de muncã de noapte, fãrã ca aceasta sã ducã la scãderea salariului de bazã;
    b) fie de un spor pentru munca prestatã în timpul nopţii de 25% din salariul de bazã, dacã timpul astfel lucrat reprezintã cel puţin 3 ore de noapte din timpul normal de lucru.
    ART. 127
    (1) Salariaţii care urmeazã sã desfãşoare muncã de noapte în condiţiile art. 125 alin. (2) sunt supuşi unui examen medical gratuit înainte de începerea activitãţii şi, dupã aceea, periodic.
    (2) Condiţiile de efectuare a examenului medical şi periodicitatea acestuia se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului sãnãtãţii.
    (3) Salariaţii care desfãşoarã muncã de noapte şi au probleme de sãnãtate recunoscute ca având legãturã cu aceasta vor fi trecuţi la o muncã de zi pentru care sunt apţi.
    ART. 128
    (1) Tinerii care nu au împlinit vârsta de 18 ani nu pot presta muncã de noapte.
    (2) Femeile gravide, lãuzele şi cele care alãpteazã nu pot fi obligate sã presteze muncã de noapte.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Norma de muncã

    ART. 129
    Norma de muncã exprimã cantitatea de muncã necesarã pentru efectuarea operaţiunilor sau lucrãrilor de cãtre o persoanã cu calificare corespunzãtoare, care lucreazã cu intensitate normalã, în condiţiile unor procese tehnologice şi de muncã determinate. Norma de muncã cuprinde timpul productiv, timpul pentru întreruperi impuse de desfãşurarea procesului tehnologic, timpul pentru pauze legale în cadrul programului de muncã.
    ART. 130
    Norma de muncã se exprimã, în funcţie de caracteristicile procesului de producţie sau de alte activitãţi ce se normeazã, sub formã de norme de timp, norme de producţie, norme de personal, sferã de atribuţii sau sub alte forme corespunzãtoare specificului fiecãrei activitãţi.
    ART. 131
    Normarea muncii se aplicã tuturor categoriilor de salariaţi.
    ART. 132
    Normele de muncã se elaboreazã de cãtre angajator, conform normativelor în vigoare, sau, în cazul în care nu existã normative, normele de muncã se elaboreazã de cãtre angajator dupã consultarea sindicatului reprezentativ ori, dupã caz, a reprezentanţilor salariaţilor.

    CAP. II
    Repausuri periodice

    ART. 133
    Perioada de repaus reprezintã orice perioadã care nu este timp de muncã.

    SECŢIUNEA 1
    Pauza de masã şi repausul zilnic

    ART. 134
    (1) În cazurile în care durata zilnicã a timpului de muncã este mai mare de 6 ore, salariaţii au dreptul la pauzã de masã şi la alte pauze, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncã aplicabil sau prin regulamentul intern.
    (2) Tinerii în vârstã de pânã la 18 ani beneficiazã de o pauzã de masã de cel puţin 30 de minute, în cazul în care durata zilnicã a timpului de muncã este mai mare de 4 ore şi jumãtate.
    (3) Pauzele, cu excepţia dispoziţiilor contrare din contractul colectiv de muncã aplicabil şi din regulamentul intern, nu se vor include în durata zilnicã normalã a timpului de muncã.
    ART. 135
    (1) Salariaţii au dreptul între douã zile de muncã la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive.
    (2) Prin excepţie, în cazul muncii în schimburi, acest repaus nu poate fi mai mic de 8 ore între schimburi.
    ART. 136
    (1) Muncã în schimburi reprezintã orice mod de organizare a programului de lucru, potrivit cãruia salariaţii se succed unul pe altul la acelaşi post de muncã, potrivit unui anumit program, inclusiv program rotativ, şi care poate fi de tip continuu sau discontinuu, implicând pentru salariat necesitatea realizãrii unei activitãţi în intervale orare diferite în raport cu o perioadã zilnicã sau sãptãmânalã, stabilitã prin contractul individual de muncã.
    (2) Salariat în schimburi reprezintã orice salariat al cãrui program de lucru se înscrie în cadrul programului de muncã în schimburi.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Repausul sãptãmânal

    ART. 137
    (1) Repausul sãptãmânal se acordã în douã zile consecutive, de regulã sâmbãta şi duminica.
    (2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbãtã şi duminicã ar prejudicia interesul public sau desfãşurarea normalã a activitãţii, repausul sãptãmânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncã aplicabil sau prin regulamentul intern.
    (3) În situaţia prevãzutã la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncã sau, dupã caz, prin contractul individual de muncã.
    (4) În situaţii de excepţie zilele de repaus sãptãmânal sunt acordate cumulat, dupã o perioadã de activitate continuã ce nu poate depãşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncã şi cu acordul sindicatului sau, dupã caz, al reprezentanţilor salariaţilor.
    (5) Salariaţii al cãror repaus sãptãmânal se acordã în condiţiile alin. (4) au dreptul la dublul compensaţiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2).
    ART. 138
    (1) În cazul unor lucrãri urgente, a cãror executare imediatã este necesarã pentru organizarea unor mãsuri de salvare a persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau pentru înlãturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra materialelor, instalaţiilor sau clãdirilor unitãţii, repausul sãptãmânal poate fi suspendat pentru personalul necesar în vederea executãrii acestor lucrãri.
    (2) Salariaţii al cãror repaus sãptãmânal a fost suspendat în condiţiile alin. (1) au dreptul la dublul compensaţiilor cuvenite potrivit art. 123 alin. (2).

    SECŢIUNEA a 3-a
    Sãrbãtorile legale

    ART. 139
    (1) Zilele de sãrbãtoare legalã în care nu se lucreazã sunt:
    - 1 şi 2 ianuarie;
    - prima şi a doua zi de Paşti;
    - 1 mai;
    - prima şi a doua zi de Rusalii;
    - Adormirea Maicii Domnului;
    - 1 decembrie;
    - prima şi a doua zi de Crãciun;
    - douã zile pentru fiecare dintre cele 3 sãrbãtori religioase anuale, declarate astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru persoanele aparţinând acestora.
    (2) Acordarea zilelor libere se face de cãtre angajator.
    ART. 140
    Prin hotãrâre a Guvernului se vor stabili programe de lucru adecvate pentru unitãţile sanitare şi pentru cele de alimentaţie publicã, în scopul asigurãrii asistenţei sanitare şi, respectiv, al aprovizionãrii populaţiei cu produse alimentare de strictã necesitate, a cãror aplicare este obligatorie.
    ART. 141
    Prevederile art. 139 nu se aplicã în locurile de muncã în care activitatea nu poate fi întreruptã datoritã caracterului procesului de producţie sau specificului activitãţii.
    ART. 142
    (1) Salariaţilor care lucreazã în unitãţile prevãzute la art. 140, precum şi la locurile de muncã prevãzute la art. 141 li se asigurã compensarea cu timp liber corespunzãtor în urmãtoarele 30 de zile.
    (2) În cazul în care, din motive justificate, nu se acordã zile libere, salariaţii beneficiazã, pentru munca prestatã în zilele de sãrbãtoare legalã, de un spor la salariul de bazã ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bazã corespunzãtor muncii prestate în programul normal de lucru.
    ART. 143
    Prin contractul colectiv de muncã aplicabil se pot stabili şi alte zile libere.

    CAP. III
    Concediile

    SECŢIUNEA 1
    Concediul de odihnã anual şi alte concedii ale salariaţilor

    ART. 144
    (1) Dreptul la concediu de odihnã anual plãtit este garantat tuturor salariaţilor.
    (2) Dreptul la concediu de odihnã anual nu poate forma obiectul vreunei cesiuni, renunţãri sau limitãri.
    ART. 145
    (1) Durata minimã a concediului de odihnã anual este de 20 de zile lucrãtoare.
    (2) Durata efectivã a concediului de odihnã anual se stabileşte în contractul individual de muncã, cu respectarea legii şi a contractelor colective aplicabile, şi se acordã proporţional cu activitatea prestatã într-un an calendaristic.
    (3) Sãrbãtorile legale în care nu se lucreazã, precum şi zilele libere plãtite stabilite prin contractul colectiv de muncã aplicabil nu sunt incluse în durata concediului de odihnã anual.
    ART. 146
    (1) Concediul de odihnã se efectueazã în fiecare an.
    (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), efectuarea concediului în anul urmãtor este permisã numai în cazurile expres prevãzute de lege sau în cazurile prevãzute în contractul colectiv de muncã aplicabil.
    (3) Angajatorul este obligat sã acorde concediu, pânã la sfârşitul anului urmãtor, tuturor salariaţilor care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnã la care aveau dreptul.
    (4) Compensarea în bani a concediului de odihnã neefectuat este permisã numai în cazul încetãrii contractului individual de muncã.
    ART. 147
    (1) Salariaţii care lucreazã în condiţii grele, periculoase sau vãtãmãtoare, nevãzãtorii, alte persoane cu handicap şi tinerii în vârstã de pânã la 18 ani beneficiazã de un concediu de odihnã suplimentar de cel puţin 3 zile lucrãtoare.
    (2) Numãrul de zile lucrãtoare aferent concediului de odihnã suplimentar pentru categoriile de salariaţi prevãzute la alin. (1) se stabileşte prin contractul colectiv de muncã aplicabil şi va fi de cel puţin 3 zile lucrãtoare.
    ART. 148
    (1) Efectuarea concediului de odihnã se realizeazã în baza unei programãri colective sau individuale stabilite de angajator cu consultarea sindicatului sau, dupã caz, a reprezentanţilor salariaţilor, pentru programãrile colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programãrile individuale. Programarea se face pânã la sfârşitul anului calendaristic pentru anul urmãtor.
    (2) Prin programãrile colective se pot stabili perioade de concediu care nu pot fi mai mici de 3 luni pe categorii de personal sau locuri de muncã.
    (3) Prin programare individualã se poate stabili data efectuãrii concediului sau, dupã caz, perioada în care salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioadã care nu poate fi mai mare de 3 luni.
    (4) În cadrul perioadelor de concediu stabilite conform alin. (2) şi (3) salariatul poate solicita efectuarea concediului cu cel puţin 60 de zile anterioare efectuãrii acestuia.
    (5) În cazul în care programarea concediilor se face fracţionat, angajatorul este obligat sã stabileascã programarea astfel încât fiecare salariat sã efectueze într-un an calendaristic cel puţin 10 zile lucrãtoare de concediu neîntrerupt.
    ART. 149
    Salariatul este obligat sã efectueze în naturã concediul de odihnã în perioada în care a fost programat, cu excepţia situaţiilor expres prevãzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.
    ART. 150
    (1) Pentru perioada concediului de odihnã salariatul beneficiazã de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai micã decât salariul de bazã, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivã, prevãzute în contractul individual de muncã.
    (2) Indemnizaţia de concediu de odihnã reprezintã media zilnicã a drepturilor salariale prevãzute la alin. (1) din ultimele 3 luni anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicatã cu numãrul de zile de concediu.
    (3) Indemnizaţia de concediu de odihnã se plãteşte de cãtre angajator cu cel puţin 5 zile lucrãtoare înainte de plecarea în concediu.
    ART. 151
    (1) Concediul de odihnã poate fi întrerupt, la cererea salariatului, pentru motive obiective.
    (2) Angajatorul poate rechema salariatul din concediul de odihnã în caz de forţã majorã sau pentru interese urgente care impun prezenţa salariatului la locul de muncã. În acest caz angajatorul are obligaţia de a suporta toate cheltuielile salariatului şi ale familiei sale, necesare în vederea revenirii la locul de muncã, precum şi eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnã.
    ART. 152
    (1) În cazul unor evenimente familiale deosebite, salariaţii au dreptul la zile libere plãtite, care nu se includ în durata concediului de odihnã.
    (2) Evenimentele familiale deosebite şi numãrul zilelor libere plãtite sunt stabilite prin lege, prin contractul colectiv de muncã aplicabil sau prin regulamentul intern.
    ART. 153
    (1) Pentru rezolvarea unor situaţii personale salariaţii au dreptul la concedii fãrã platã.
    (2) Durata concediului fãrã platã se stabileşte prin contractul colectiv de muncã aplicabil sau prin regulamentul intern.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Concediile pentru formare profesionalã

    ART. 154
    (1) Salariaţii au dreptul sã beneficieze, la cerere, de concedii pentru formare profesionalã.
    (2) Concediile pentru formare profesionalã se pot acorda cu sau fãrã platã.
    ART. 155
    (1) Concediile fãrã platã pentru formare profesionalã se acordã la solicitarea salariatului, pe perioada formãrii profesionale pe care salariatul o urmeazã din iniţiativa sa.
    (2) Angajatorul poate respinge solicitarea salariatului numai dacã absenţa salariatului ar prejudicia grav desfãşurarea activitãţii.
    ART. 156
    (1) Cererea de concediu fãrã platã pentru formare profesionalã trebuie sã fie înaintatã angajatorului cu cel puţin o lunã înainte de efectuarea acestuia şi trebuie sã precizeze data de începere a stagiului de formare profesionalã, domeniul şi durata acestuia, precum şi denumirea instituţiei de formare profesionalã.
    (2) Efectuarea concediului fãrã platã pentru formare profesionalã se poate realiza şi fracţionat în cursul unui an calendaristic, pentru susţinerea examenelor de absolvire a unor forme de învãţãmânt sau pentru susţinerea examenelor de promovare în anul urmãtor în cadrul instituţiilor de învãţãmânt superior, cu respectarea condiţiilor stabilite la alin. (1).
    ART. 157
    (1) În cazul în care angajatorul nu şi-a respectat obligaţia de a asigura pe cheltuiala sa participarea unui salariat la formare profesionalã în condiţiile prevãzute de lege, salariatul are dreptul la un concediu pentru formare profesionalã, plãtit de angajator, de pânã la 10 zile lucrãtoare sau de pânã la 80 de ore.
    (2) În situaţia prevãzutã la alin. (1) indemnizaţia de concediu va fi stabilitã conform art. 150.
    (3) Perioada în care salariatul beneficiazã de concediul plãtit prevãzut la alin. (1) se stabileşte de comun acord cu angajatorul. Cererea de concediu plãtit pentru formare profesionalã va fi înaintatã angajatorului în condiţiile prevãzute la art. 156 alin. (1).
    ART. 158
    Durata concediului pentru formare profesionalã nu poate fi dedusã din durata concediului de odihnã anual şi este asimilatã unei perioade de muncã efectivã în ceea ce priveşte drepturile cuvenite salariatului, altele decât salariul.

    TITLUL IV
    Salarizarea

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 159
    (1) Salariul reprezintã contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncã.
    (2) Pentru munca prestatã în baza contractului individual de muncã fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani.
    (3) La stabilirea şi la acordarea salariului este interzisã orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexualã, caracteristici genetice, vârstã, apartenenţã naţionalã, rasã, culoare, etnie, religie, opţiune politicã, origine socialã, handicap, situaţie sau responsabilitate familialã, apartenenţã ori activitate sindicalã.
    ART. 160
    Salariul cuprinde salariul de bazã, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.
    ART. 161
    Salariile se plãtesc înaintea oricãror alte obligaţii bãneşti ale angajatorilor.
    ART. 162
    (1) Nivelurile salariale minime se stabilesc prin contractele colective de muncã aplicabile.
    (2) Salariul individual se stabileşte prin negocieri individuale între angajator şi salariat.
    (3) Sistemul de salarizare a personalului din autoritãţile şi instituţiile publice finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurãrilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative.
    ART. 163
    (1) Salariul este confidenţial, angajatorul având obligaţia de a lua mãsurile necesare pentru asigurarea confidenţialitãţii.
    (2) În scopul promovãrii intereselor şi apãrãrii drepturilor salariaţilor, confidenţialitatea salariilor nu poate fi opusã sindicatelor sau, dupã caz, reprezentanţilor salariaţilor, în strictã legãturã cu interesele acestora şi în relaţia lor directã cu angajatorul.

    CAP. II
    Salariul de bazã minim brut pe ţarã garantat în platã

    ART. 164
    (1) Salariul de bazã minim brut pe ţarã garantat în platã, corespunzãtor programului normal de muncã, se stabileşte prin hotãrâre a Guvernului, dupã consultarea sindicatelor şi a patronatelor. În cazul în care programul normal de muncã este, potrivit legii, mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bazã minim brut orar se calculeazã prin raportarea salariului de bazã minim brut pe ţarã la numãrul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat.
    (2) Angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bazã prin contractul individual de muncã sub salariul de bazã minim brut orar pe ţarã.
    (3) Angajatorul este obligat sã garanteze în platã un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bazã minim brut pe ţarã. Aceste dispoziţii se aplicã şi în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate sã îşi desfãşoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepţia grevei.
    (4) Salariul de bazã minim brut pe ţarã garantat în platã este adus la cunoştinţa salariaţilor prin grija angajatorului.
    ART. 165
    Pentru salariaţii cãrora angajatorul, conform contractului colectiv sau individual de muncã, le asigurã hranã, cazare sau alte facilitãţi, suma în bani cuvenitã pentru munca prestatã nu poate fi mai micã decât salariul minim brut pe ţarã prevãzut de lege.

    CAP. III
    Plata salariului

    ART. 166
    (1) Salariul se plãteşte în bani cel puţin o datã pe lunã, la data stabilitã în contractul individual de muncã, în contractul colectiv de muncã aplicabil sau în regulamentul intern, dupã caz.
    (2) Plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar.
    (3) Plata în naturã a unei pãrţi din salariu, în condiţiile stabilite la art. 165, este posibilã numai dacã este prevãzutã expres în contractul colectiv de muncã aplicabil sau în contractul individual de muncã.
    (4) Întârzierea nejustificatã a plãţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
    ART. 167
    (1) Salariul se plãteşte direct titularului sau persoanei împuternicite de acesta.
    (2) În caz de deces al salariatului, drepturile salariale datorate pânã la data decesului sunt plãtite, în ordine, soţului supravieţuitor, copiilor majori ai defunctului sau pãrinţilor acestuia. Dacã nu existã niciuna dintre aceste categorii de persoane, drepturile salariale sunt plãtite altor moştenitori, în condiţiile dreptului comun.
    ART. 168
    (1) Plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de platã, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstreazã efectuarea plãţii cãtre salariatul îndreptãţit.
    (2) Statele de platã, precum şi celelalte documente justificative se pãstreazã şi se arhiveazã de cãtre angajator în aceleaşi condiţii şi termene ca în cazul actelor contabile, conform legii.
    ART. 169
    (1) Nicio reţinere din salariu nu poate fi operatã, în afara cazurilor şi condiţiilor prevãzute de lege.
    (2) Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacã datoria salariatului este scadentã, lichidã şi exigibilã şi a fost constatatã ca atare printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã şi irevocabilã.
    (3) În cazul pluralitãţii de creditori ai salariatului va fi respectatã urmãtoarea ordine:
    a) obligaţiile de întreţinere, conform Codului familiei;
    b) contribuţiile şi impozitele datorate cãtre stat;
    c) daunele cauzate proprietãţii publice prin fapte ilicite;
    d) acoperirea altor datorii.
    (4) Reţinerile din salariu cumulate nu pot depãşi în fiecare lunã jumãtate din salariul net.
    ART. 170
    Acceptarea fãrã rezerve a unei pãrţi din drepturile salariale sau semnarea actelor de platã în astfel de situaţii nu poate avea semnificaţia unei renunţãri din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, potrivit dispoziţiilor legale sau contractuale.
    ART. 171
    (1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
    (2) Termenul de prescripţie prevãzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.

    CAP. IV
    Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale

    ART. 172
    Constituirea şi utilizarea fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale se vor reglementa prin lege specialã.

    CAP. V
    Protecţia drepturilor salariaţilor în cazul transferului întreprinderii, al unitãţii sau al unor pãrţi ale acesteia

    ART. 173
    (1) Salariaţii beneficiazã de protecţia drepturilor lor în cazul în care se produce un transfer al întreprinderii, al unitãţii sau al unor pãrţi ale acesteia cãtre un alt angajator, potrivit legii.
    (2) Drepturile şi obligaţiile cedentului, care decurg dintr-un contract sau raport de muncã existent la data transferului, vor fi transferate integral cesionarului.
    (3) Transferul întreprinderii, al unitãţii sau al unor pãrţi ale acesteia nu poate constitui motiv de concediere individualã sau colectivã a salariaţilor de cãtre cedent ori de cãtre cesionar.
    ART. 174
    Cedentul şi cesionarul au obligaţia de a informa şi de a consulta, anterior transferului, sindicatul sau, dupã caz, reprezentanţii salariaţilor cu privire la implicaţiile juridice, economice şi sociale asupra salariaţilor, decurgând din transferul dreptului de proprietate.

    TITLUL V
    Sãnãtatea şi securitatea în muncã

    CAP. I
    Reguli generale

    ART. 175
    (1) Angajatorul are obligaţia sã asigure securitatea şi sãnãtatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncã.
    (2) Dacã un angajator apeleazã la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonereazã de rãspundere în acest domeniu.
    (3) Obligaţiile salariaţilor în domeniul securitãţii şi sãnãtãţii în muncã nu pot aduce atingere responsabilitãţii angajatorului.
    (4) Mãsurile privind securitatea şi sãnãtatea în muncã nu pot sã determine, în niciun caz, obligaţii financiare pentru salariaţi.
    ART. 176
    (1) Dispoziţiile prezentului titlu se completeazã cu dispoziţiile legii speciale, ale contractelor colective de muncã aplicabile, precum şi cu normele şi normativele de protecţie a muncii.
    (2) Normele şi normativele de protecţie a muncii pot stabili:
    a) mãsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncã şi a bolilor profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor;
    b) mãsuri de protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activitãţi;
    c) mãsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de personal;
    d) dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organisme speciale de asigurare a securitãţii şi sãnãtãţii în muncã.
    ART. 177
    (1) În cadrul propriilor responsabilitãţi angajatorul va lua mãsurile necesare pentru protejarea securitãţii şi sãnãtãţii salariaţilor, inclusiv pentru activitãţile de prevenire a riscurilor profesionale, de informare şi pregãtire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizãrii protecţiei muncii şi mijloacelor necesare acesteia.
    (2) La adoptarea şi punerea în aplicare a mãsurilor prevãzute la alin. (1) se va ţine seama de urmãtoarele principii generale de prevenire:
    a) evitarea riscurilor;
    b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
    c) combaterea riscurilor la sursã;
    d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncã şi alegerea echipamentelor şi metodelor de muncã şi de producţie, în vederea atenuãrii, cu precãdere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi a reducerii efectelor acestora asupra sãnãtãţii;
    e) luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
    f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai puţin periculos;
    g) planificarea prevenirii;
    h) adoptarea mãsurilor de protecţie colectivã cu prioritate faţã de mãsurile de protecţie individualã;
    i) aducerea la cunoştinţa salariaţilor a instrucţiunilor corespunzãtoare.
    ART. 178
    (1) Angajatorul rãspunde de organizarea activitãţii de asigurare a sãnãtãţii şi securitãţii în muncã.
    (2) În cuprinsul regulamentelor interne sunt prevãzute în mod obligatoriu reguli privind securitatea şi sãnãtatea în muncã.
    (3) În elaborarea mãsurilor de securitate şi sãnãtate în muncã angajatorul se consultã cu sindicatul sau, dupã caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de securitate şi sãnãtate în muncã.
    ART. 179
    Angajatorul are obligaţia sã asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncã şi boli profesionale, în condiţiile legii.
    ART. 180
    (1) Angajatorul are obligaţia sã organizeze instruirea angajaţilor sãi în domeniul securitãţii şi sãnãtãţii în muncã.
    (2) Instruirea se realizeazã periodic, prin modalitãţi specifice stabilite de comun acord de cãtre angajator împreunã cu comitetul de securitate şi sãnãtate în muncã şi cu sindicatul sau, dupã caz, cu reprezentanţii salariaţilor.
    (3) Instruirea prevãzutã la alin. (2) se realizeazã obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor care îşi schimbã locul de muncã sau felul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea dupã o întrerupere mai mare de 6 luni. În toate aceste cazuri instruirea se efectueazã înainte de începerea efectivã a activitãţii.
    (4) Instruirea este obligatorie şi în situaţia în care intervin modificãri ale legislaţiei în domeniu.
    ART. 181
    (1) Locurile de muncã trebuie sã fie organizate astfel încât sã garanteze securitatea şi sãnãtatea salariaţilor.
    (2) Angajatorul trebuie sã organizeze controlul permanent al stãrii materialelor, utilajelor şi substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurãrii sãnãtãţii şi securitãţii salariaţilor.
    (3) Angajatorul rãspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a primului ajutor în caz de accidente de muncã, pentru crearea condiţiilor de preîntâmpinare a incendiilor, precum şi pentru evacuarea salariaţilor în situaţii speciale şi în caz de pericol iminent.
    ART. 182
    (1) Pentru asigurarea securitãţii şi sãnãtãţii în muncã instituţia abilitatã prin lege poate dispune limitarea sau interzicerea fabricãrii, comercializãrii, importului ori utilizãrii cu orice titlu a substanţelor şi preparatelor periculoase pentru salariaţi.
    (2) Inspectorul de muncã poate, cu avizul medicului de medicinã a muncii, sã impunã angajatorului sã solicite organismelor competente, contra cost, analize şi expertize asupra unor produse, substanţe sau preparate considerate a fi periculoase, pentru a cunoaşte compoziţia acestora şi efectele pe care le-ar putea produce asupra organismului uman.

    CAP. II
    Comitetul de securitate şi sãnãtate în muncã

    ART. 183
    (1) La nivelul fiecãrui angajator se constituie un comitet de securitate şi sãnãtate în muncã, cu scopul de a asigura implicarea salariaţilor în elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul protecţiei muncii.
    (2) Comitetul de securitate şi sãnãtate în muncã se constituie în cadrul persoanelor juridice din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital strãin, care desfãşoarã activitãţi pe teritoriul României.
    ART. 184
    (1) Comitetul de securitate şi sãnãtate în muncã se organizeazã la angajatorii persoane juridice la care sunt încadraţi cel puţin 50 de salariaţi.
    (2) În cazul în care condiţiile de muncã sunt grele, vãtãmãtoare sau periculoase, inspectorul de muncã poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru angajatorii la care sunt încadraţi mai puţin de 50 de salariaţi.
    (3) În cazul în care activitatea se desfãşoarã în unitãţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe comitete de securitate şi sãnãtate în muncã. Numãrul acestora se stabileşte prin contractul colectiv de muncã aplicabil.
    (4) Comitetul de securitate şi sãnãtate în muncã coordoneazã mãsurile de securitate şi sãnãtate în muncã şi în cazul activitãţilor care se desfãşoarã temporar, cu o duratã mai mare de 3 luni.
    (5) În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi sãnãtate în muncã, atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de responsabilul cu protecţia muncii numit de angajator.
    ART. 185
    Componenţa, atribuţiile specifice şi funcţionarea comitetului de securitate şi sãnãtate în muncã sunt reglementate prin hotãrâre a Guvernului.

    CAP. III
    Protecţia salariaţilor prin servicii medicale

    ART. 186
    Angajatorii au obligaţia sã asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de medicinã a muncii.
    ART. 187
    (1) Serviciul medical de medicinã a muncii poate fi un serviciu autonom organizat de angajator sau un serviciu asigurat de o asociaţie patronalã.
    (2) Durata muncii prestate de medicul de medicinã a muncii se calculeazã în funcţie de numãrul de salariaţi ai angajatorului, potrivit legii.
    ART. 188
    (1) Medicul de medicinã a muncii este un salariat, atestat în profesia sa potrivit legii, titular al unui contract de muncã încheiat cu un angajator sau cu o asociaţie patronalã.
    (2) Medicul de medicinã a muncii este independent în exercitarea profesiei sale.
    ART. 189
    (1) Sarcinile principale ale medicului de medicinã a muncii constau în:
    a) prevenirea accidentelor de muncã şi a bolilor profesionale;
    b) supravegherea efectivã a condiţiilor de igienã şi sãnãtate în muncã;
    c) asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la angajarea în muncã, cât şi pe durata executãrii contractului individual de muncã.
    (2) În vederea realizãrii sarcinilor ce îi revin medicul de medicinã a muncii poate propune angajatorului schimbarea locului de muncã sau a felului muncii unor salariaţi, determinatã de starea de sãnãtate a acestora.
    (3) Medicul de medicinã a muncii este membru de drept în comitetul de securitate şi sãnãtate în muncã.
    ART. 190
    (1) Medicul de medicinã a muncii stabileşte în fiecare an un program de activitate pentru îmbunãtãţirea mediului de muncã din punct de vedere al sãnãtãţii în muncã pentru fiecare angajator.
    (2) Elementele programului sunt specifice pentru fiecare angajator şi sunt supuse avizãrii comitetului de securitate şi sãnãtate în muncã.
    ART. 191
    Prin lege specialã vor fi reglementate atribuţiile specifice, modul de organizare a activitãţii, organismele de control, precum şi statutul profesional specific al medicilor de medicinã a muncii.

    TITLUL VI
    Formarea profesionalã

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 192
    (1) Formarea profesionalã a salariaţilor are urmãtoarele obiective principale:
    a) adaptarea salariatului la cerinţele postului sau ale locului de muncã;
    b) obţinerea unei calificãri profesionale;
    c) actualizarea cunoştinţelor şi deprinderilor specifice postului şi locului de muncã şi perfecţionarea pregãtirii profesionale pentru ocupaţia de bazã;
    d) reconversia profesionalã determinatã de restructurãri socioeconomice;
    e) dobândirea unor cunoştinţe avansate, a unor metode şi procedee moderne, necesare pentru realizarea activitãţilor profesionale;
    f) prevenirea riscului şomajului;
    g) promovarea în muncã şi dezvoltarea carierei profesionale.
    (2) Formarea profesionalã şi evaluarea cunoştinţelor se fac pe baza standardelor ocupaţionale.
    ART. 193
    Formarea profesionalã a salariaţilor se poate realiza prin urmãtoarele forme:
    a) participarea la cursuri organizate de cãtre angajator sau de cãtre furnizorii de servicii de formare profesionalã din ţarã ori din strãinãtate;
    b) stagii de adaptare profesionalã la cerinţele postului şi ale locului de muncã;
    c) stagii de practicã şi specializare în ţarã şi în strãinãtate;
    d) ucenicie organizatã la locul de muncã;
    e) formare individualizatã;
    f) alte forme de pregãtire convenite între angajator şi salariat.
    ART. 194
    (1) Angajatorii au obligaţia de a asigura participarea la programe de formare profesionalã pentru toţi salariaţii, dupã cum urmeazã:
    a) cel puţin o datã la 2 ani, dacã au cel puţin 21 de salariaţi;
    b) cel puţin o datã la 3 ani, dacã au sub 21 de salariaţi.
    (2) Cheltuielile cu participarea la programele de formare profesionalã, asiguratã în condiţiile alin. (1), se suportã de cãtre angajatori.
    ART. 195
    (1) Angajatorul persoanã juridicã care are mai mult de 20 de salariaţi elaboreazã anual şi aplicã planuri de formare profesionalã, cu consultarea sindicatului sau, dupã caz, a reprezentanţilor salariaţilor.
    (2) Planul de formare profesionalã elaborat conform prevederilor alin. (1) devine anexã la contractul colectiv de muncã încheiat la nivel de unitate.
    (3) Salariaţii au dreptul sã fie informaţi cu privire la conţinutul planului de formare profesionalã.
    ART. 196
    (1) Participarea la formarea profesionalã poate avea loc la iniţiativa angajatorului sau la iniţiativa salariatului.
    (2) Modalitatea concretã de formare profesionalã, drepturile şi obligaţiile pãrţilor, durata formãrii profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesionalã, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesionalã, se stabilesc prin acordul pãrţilor şi fac obiectul unor acte adiţionale la contractele individuale de muncã.
    ART. 197
    (1) În cazul în care participarea la cursurile sau stagiile de formare profesionalã este iniţiatã de angajator, toate cheltuielile ocazionate de aceastã participare sunt suportate de cãtre acesta.
    (2) Pe perioada participãrii la cursurile sau stagiile de formare profesionalã conform alin. (1), salariatul va beneficia, pe toatã durata formãrii profesionale, de toate drepturile salariale deţinute.
    (3) Pe perioada participãrii la cursurile sau stagiile de formare profesionalã conform alin. (1), salariatul beneficiazã de vechime la acel loc de muncã, aceastã perioadã fiind consideratã stagiu de cotizare în sistemul asigurãrilor sociale de stat.
    ART. 198
    (1) Salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesionalã, în condiţiile art. 197 alin. (1), nu pot avea iniţiativa încetãrii contractului individual de muncã pentru o perioadã stabilitã prin act adiţional.
    (2) Durata obligaţiei salariatului de a presta muncã în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesionalã, precum şi orice alte aspecte în legãturã cu obligaţiile salariatului, ulterioare formãrii profesionale, se stabilesc prin act adiţional la contractul individual de muncã.
    (3) Nerespectarea de cãtre salariat a dispoziţiei prevãzute la alin. (1) determinã obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregãtirea sa profesionalã, proporţional cu perioada nelucratã din perioada stabilitã conform actului adiţional la contractul individual de muncã.
    (4) Obligaţia prevãzutã la alin. (3) revine şi salariaţilor care au fost concediaţi în perioada stabilitã prin actul adiţional, pentru motive disciplinare, sau al cãror contract individual de muncã a încetat ca urmare a arestãrii preventive pentru o perioadã mai mare de 60 de zile, a condamnãrii printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã pentru o infracţiune în legãturã cu munca lor, precum şi în cazul în care instanţa penalã a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv.
    ART. 199
    (1) În cazul în care salariatul este cel care are iniţiativa participãrii la o formã de pregãtire profesionalã cu scoatere din activitate, angajatorul va analiza solicitarea salariatului împreunã cu sindicatul sau, dupã caz, cu reprezentanţii salariaţilor.
    (2) Angajatorul va decide cu privire la cererea formulatã de salariat potrivit alin. (1), în termen de 15 zile de la primirea solicitãrii. Totodatã angajatorul va decide cu privire la condiţiile în care va permite salariatului participarea la forma de pregãtire profesionalã, inclusiv dacã va suporta în totalitate sau în parte costul ocazionat de aceasta.
    ART. 200
    Salariaţii care au încheiat un act adiţional la contractul individual de muncã cu privire la formarea profesionalã pot primi în afara salariului corespunzãtor locului de muncã şi alte avantaje în naturã pentru formarea profesionalã.

    CAP. II
    Contracte speciale de formare profesionalã organizatã de angajator

    ART. 201
    Sunt considerate contracte speciale de formare profesionalã contractul de calificare profesionalã şi contractul de adaptare profesionalã.
    ART. 202
    (1) Contractul de calificare profesionalã este cel în baza cãruia salariatul se obligã sã urmeze cursurile de formare organizate de angajator pentru dobândirea unei calificãri profesionale.
    (2) Pot încheia contracte de calificare profesionalã salariaţii cu vârsta minimã de 16 ani împliniţi, care nu au dobândit o calificare sau au dobândit o calificare ce nu le permite menţinerea locului de muncã la acel angajator.
    (3) Contractul de calificare profesionalã se încheie pentru o duratã cuprinsã între 6 luni şi 2 ani.
    ART. 203
    (1) Pot încheia contracte de calificare profesionalã numai angajatorii autorizaţi în acest sens de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi de Ministerul Educaţiei, Cercetãrii, Tineretului şi Sportului.
    (2) Procedura de autorizare, precum şi modul de atestare a calificãrii profesionale se stabilesc prin lege specialã.
    ART. 204
    (1) Contractul de adaptare profesionalã se încheie în vederea adaptãrii salariaţilor debutanţi la o funcţie nouã, la un loc de muncã nou sau în cadrul unui colectiv nou.
    (2) Contractul de adaptare profesionalã se încheie odatã cu încheierea contractului individual de muncã sau, dupã caz, la debutul salariatului în funcţia nouã, la locul de muncã nou sau în colectivul nou, în condiţiile legii.
    ART. 205
    (1) Contractul de adaptare profesionalã este un contract încheiat pe duratã determinatã, ce nu poate fi mai mare de un an.
    (2) La expirarea termenului contractului de adaptare profesionalã salariatul poate fi supus unei evaluãri în vederea stabilirii mãsurii în care acesta poate face faţã funcţiei noi, locului de muncã nou sau colectivului nou în care urmeazã sã presteze munca.
    ART. 206
    (1) Formarea profesionalã la nivelul angajatorului prin intermediul contractelor speciale se face de cãtre un formator.
    (2) Formatorul este numit de angajator dintre salariaţii calificaţi, cu o experienţã profesionalã de cel puţin 2 ani în domeniul în care urmeazã sã se realizeze formarea profesionalã.
    (3) Un formator poate asigura formarea, în acelaşi timp, pentru cel mult 3 salariaţi.
    (4) Exercitarea activitãţii de formare profesionalã se include în programul normal de lucru al formatorului.
    ART. 207
    (1) Formatorul are obligaţia de a primi, de a ajuta, de a informa şi de a îndruma salariatul pe durata contractului special de formare profesionalã şi de a supraveghea îndeplinirea atribuţiilor de serviciu corespunzãtoare postului ocupat de salariatul în formare.
    (2) Formatorul asigurã cooperarea cu alte organisme de formare şi participã la evaluarea salariatului care a beneficiat de formare profesionalã.

    CAP. III
    Contractul de ucenicie la locul de muncã

    ART. 208
    (1) Ucenicia la locul de muncã se organizeazã în baza contractului de ucenicie.
    (2) Contractul de ucenicie la locul de muncã este contractul individual de muncã de tip particular, în temeiul cãruia:
    a) angajatorul persoanã juridicã sau persoanã fizicã se obligã ca, în afara plãţii unui salariu, sã asigure formarea profesionalã a ucenicului într-o meserie potrivit domeniului sãu de activitate;
    b) ucenicul se obligã sã se formeze profesional şi sã munceascã în subordinea angajatorului respectiv.
    (3) Contractul de ucenicie la locul de muncã se încheie pe duratã determinatã.
    ART. 209
    (1) Persoana încadratã în muncã în baza unui contract de ucenicie are statut de ucenic.
    (2) Ucenicul beneficiazã de dispoziţiile aplicabile celorlalţi salariaţi, în mãsura în care ele nu sunt contrare celor specifice statutului sãu.
    ART. 210
    Organizarea, desfãşurarea şi controlul activitãţii de ucenicie se reglementeazã prin lege specialã.

    TITLUL VII
    Dialogul social

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 211
    Pentru asigurarea climatului de stabilitate şi pace socialã, prin lege sunt reglementate modalitãţile de consultãri şi dialog permanent între partenerii sociali.
    ART. 212
    (1) Consiliul Economic şi Social este instituţie publicã de interes naţional, tripartitã, autonomã, constituitã în scopul realizãrii dialogului tripartit la nivel naţional.
    (2) Organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social se stabilesc prin lege specialã.
    ART. 213
    În cadrul ministerelor şi prefecturilor funcţioneazã, în condiţiile legii, comisii de dialog social, cu caracter consultativ, între administraţia publicã, sindicate şi patronat.

    CAP. II
    Sindicatele

    ART. 214
    (1) Sindicatele, federaţiile şi confederaţiile sindicale, denumite în continuare organizaţii sindicale, sunt constituite de cãtre salariaţi pe baza dreptului de liberã asociere, în scopul promovãrii intereselor lor profesionale, economice şi sociale, precum şi al apãrãrii drepturilor individuale şi colective ale acestora prevãzute în contractele colective şi individuale de muncã sau în acordurile colective de muncã şi raporturile de serviciu, precum şi în legislaţia naţionalã, în pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
    (2) Constituirea, organizarea şi funcţionarea sindicatelor se reglementeazã prin lege.
    ART. 215
    Sindicatele participã prin reprezentanţii proprii, în condiţiile legii, la negocierea şi încheierea contractelor colective de muncã, la tratative sau acorduri cu autoritãţile publice şi cu patronatele, precum şi în structurile specifice dialogului social.
    ART. 216
    Sindicatele se pot asocia în mod liber, în condiţiile legii, în federaţii, confederaţii sau uniuni teritoriale.
    ART. 217
    Exerciţiul dreptului sindical al salariaţilor este recunoscut la nivelul tuturor angajatorilor, cu respectarea drepturilor şi libertãţilor garantate prin Constituţie şi în conformitate cu dispoziţiile prezentului cod şi ale legilor speciale.
    ART. 218
    (1) Este interzisã orice intervenţie a autoritãţilor publice de naturã a limita drepturile sindicale sau a împiedica exercitarea lor legalã.
    (2) Este interzis, de asemenea, orice act de ingerinţã al patronilor sau al organizaţiilor patronale, fie direct, fie prin reprezentanţii sau membrii lor, în constituirea organizaţiilor sindicale sau în exercitarea drepturilor lor.
    ART. 219
    La cererea membrilor lor, sindicatele pot sã îi reprezinte pe aceştia în cadrul conflictelor de muncã, în condiţiile legii.
    ART. 220
    (1) Reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor li se asigurã protecţia legii contra oricãror forme de condiţionare, constrângere sau limitare a exercitãrii funcţiilor lor.
    (2) Pe toatã durata exercitãrii mandatului, reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.
    (3) Alte mãsuri de protecţie a celor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor sunt prevãzute în legi speciale şi în contractul colectiv de muncã aplicabil.

    CAP. III
    Reprezentanţii salariaţilor

    ART. 221
    (1) La angajatorii la care sunt încadraţi mai mult de 20 de salariaţi şi la care nu sunt constituite organizaţii sindicale reprezentative conform legii, interesele salariaţilor pot fi promovate şi apãrate de reprezentanţii lor, aleşi şi mandataţi special în acest scop.
    (2) Reprezentanţii salariaţilor sunt aleşi în cadrul adunãrii generale a salariaţilor, cu votul a cel puţin jumãtate din numãrul total al salariaţilor.
    (3) Reprezentanţii salariaţilor nu pot sã desfãşoare activitãţi ce sunt recunoscute prin lege exclusiv sindicatelor.
    ART. 222
    (1) Pot fi aleşi ca reprezentanţi ai salariaţilor salariaţii care au capacitate deplinã de exerciţiu.
    (2) Numãrul de reprezentanţi aleşi ai salariaţilor se stabileşte de comun acord cu angajatorul, în raport cu numãrul de salariaţi ai acestuia.
    (3) Durata mandatului reprezentanţilor salariaţilor nu poate fi mai mare de 2 ani.
    ART. 223
    Reprezentanţii salariaţilor au urmãtoarele atribuţii principale:
    a) sã urmãreascã respectarea drepturilor salariaţilor, în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu contractul colectiv de muncã aplicabil, cu contractele individuale de muncã şi cu regulamentul intern;
    b) sã participe la elaborarea regulamentului intern;
    c) sã promoveze interesele salariaţilor referitoare la salariu, condiţii de muncã, timp de muncã şi timp de odihnã, stabilitate în muncã, precum şi orice alte interese profesionale, economice şi sociale legate de relaţiile de muncã;
    d) sã sesizeze inspectoratul de muncã cu privire la nerespectarea dispoziţiilor legale şi ale contractului colectiv de muncã aplicabil;
    e) sã negocieze contractul colectiv de muncã, în condiţiile legii.
    ART. 224
    Atribuţiile reprezentanţilor salariaţilor, modul de îndeplinire a acestora, precum şi durata şi limitele mandatului lor se stabilesc în cadrul adunãrii generale a salariaţilor, în condiţiile legii.
    ART. 225
    Numãrul de ore în cadrul programului normal de lucru pentru reprezentanţii salariaţilor destinat în vederea îndeplinirii mandatului pe care l-au primit se stabileşte prin contractul colectiv de muncã aplicabil sau, în lipsa acestuia, prin negociere directã cu conducerea unitãţii.
    ART. 226
    Pe toatã durata exercitãrii mandatului, reprezentanţii salariaţilor nu pot fi concediaţi pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţi.

    CAP. IV
    Patronatul

    ART. 227
    (1) Patronatele, denumite şi organizaţii de angajatori, constituite în condiţiile legii, sunt organizaţii ale angajatorilor, autonome, fãrã caracter politic, înfiinţate ca persoane juridice de drept privat, fãrã scop patrimonial.
    (2) Angajatorii se pot asocia în federaţii şi/sau confederaţii ori alte structuri asociative, conform legii.
    ART. 228
    Constituirea, organizarea şi funcţionarea patronatelor, precum şi exercitarea drepturilor şi obligaţiilor acestora sunt reglementate prin lege specialã.

    TITLUL VIII
    Contractele colective de muncã

    ART. 229
    (1) Contractul colectiv de muncã este convenţia încheiatã în formã scrisã între angajator sau organizaţia patronalã, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevãzut de lege, de cealaltã parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncã, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncã.
    (2) Negocierea colectivã la nivel de unitate este obligatorie, cu excepţia cazului în care angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi.
    (3) La negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncã pãrţile sunt egale şi libere.
    (4) Contractele colective de muncã, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea pãrţilor.
    ART. 230
    Pãrţile, reprezentarea acestora, precum şi procedura de negociere şi de încheiere a contractelor colective de muncã sunt stabilite potrivit legii.

    TITLUL IX
    Conflictele de muncã

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 231
    Prin conflicte de muncã se înţelege conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfãşurarea raporturilor de muncã.
    ART. 232
    Procedura de soluţionare a conflictelor de muncã se stabileşte prin lege specialã.

    CAP. II
    Greva

    ART. 233
    Salariaţii au dreptul la grevã pentru apãrarea intereselor profesionale, economice şi sociale.
    ART. 234
    (1) Greva reprezintã încetarea voluntarã şi colectivã a lucrului de cãtre salariaţi.
    (2) Participarea salariaţilor la grevã este liberã. Niciun salariat nu poate fi constrâns sã participe sau sã nu participe la o grevã.
    (3) Limitarea sau interzicerea dreptului la grevã poate interveni numai în cazurile şi pentru categoriile de salariaţi prevãzute expres de lege.
    ART. 235
    Participarea la grevã, precum şi organizarea acesteia cu respectarea legii nu reprezintã o încãlcare a obligaţiilor salariaţilor şi nu pot avea drept consecinţã sancţionarea disciplinarã a salariaţilor grevişti sau a organizatorilor grevei.
    ART. 236
    Modul de exercitare a dreptului de grevã, organizarea, declanşarea şi desfãşurarea grevei, procedurile prealabile declanşãrii grevei, suspendarea şi încetarea grevei, precum şi orice alte aspecte legate de grevã se reglementeazã prin lege specialã.

    TITLUL X
    Inspecţia Muncii

    ART. 237
    Aplicarea reglementãrilor generale şi speciale în domeniul relaţiilor de muncã, securitãţii şi sãnãtãţii în muncã este supusã controlului Inspecţiei Muncii, ca organism specializat al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridicã, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
    ART. 238
    Inspecţia Muncii are în subordine inspectoratele teritoriale de muncã, organizate în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
    ART. 239
    Înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii sunt reglementate prin lege specialã.
    ART. 240
    Prin derogare de la prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 252/2003 privind registrul unic de control, în cazul controalelor care au ca obiectiv depistarea muncii fãrã forme legale, inspectorii de muncã vor completa registrul unic de control dupã efectuarea controlului.

    TITLUL XI
    Rãspunderea juridicã

    CAP. I
    Regulamentul intern

    ART. 241
    Regulamentul intern se întocmeşte de cãtre angajator, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor, dupã caz.
    ART. 242
    Regulamentul intern cuprinde cel puţin urmãtoarele categorii de dispoziţii:
    a) reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncã în cadrul unitãţii;
    b) reguli privind respectarea principiului nediscriminãrii şi al înlãturãrii oricãrei forme de încãlcare a demnitãţii;
    c) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor;
    d) procedura de soluţionare a cererilor sau a reclamaţiilor individuale ale salariaţilor;
    e) reguli concrete privind disciplina muncii în unitate;
    f) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile;
    g) reguli referitoare la procedura disciplinarã;
    h) modalitãţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice;
    i) criteriile şi procedurile de evaluare profesionalã a salariaţilor.
    ART. 243
    (1) Regulamentul intern se aduce la cunoştinţa salariaţilor prin grija angajatorului şi îşi produce efectele faţã de salariaţi din momentul încunoştinţãrii acestora.
    (2) Obligaţia de informare a salariaţilor cu privire la conţinutul regulamentului intern trebuie îndeplinitã de angajator.
    (3) Modul concret de informare a fiecãrui salariat cu privire la conţinutul regulamentului intern se stabileşte prin contractul colectiv de muncã aplicabil sau, dupã caz, prin conţinutul regulamentului intern.
    (4) Regulamentul intern se afişeazã la sediul angajatorului.
    ART. 244
    Orice modificare ce intervine în conţinutul regulamentului intern este supusã procedurilor de informare prevãzute la art. 243.
    ART. 245
    (1) Orice salariat interesat poate sesiza angajatorul cu privire la dispoziţiile regulamentului intern, în mãsura în care face dovada încãlcãrii unui drept al sãu.
    (2) Controlul legalitãţii dispoziţiilor cuprinse în regulamentul intern este de competenţa instanţelor judecãtoreşti, care pot fi sesizate în termen de 30 de zile de la data comunicãrii de cãtre angajator a modului de soluţionare a sesizãrii formulate potrivit alin. (1).
    ART. 246
    (1) Întocmirea regulamentului intern la nivelul fiecãrui angajator se realizeazã în termen de 60 de zile de la data intrãrii în vigoare a prezentului cod.
    (2) În cazul angajatorilor înfiinţaţi dupã intrarea în vigoare a prezentului cod, termenul de 60 de zile prevãzut la alin. (1) începe sã curgã de la data dobândirii personalitãţii juridice.

    CAP. II
    Rãspunderea disciplinarã

    ART. 247
    (1) Angajatorul dispune de prerogativã disciplinarã, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor sãi ori de câte ori constatã cã aceştia au sãvârşit o abatere disciplinarã.
    (2) Abaterea disciplinarã este o faptã în legãturã cu munca şi care constã într-o acţiune sau inacţiune sãvârşitã cu vinovãţie de cãtre salariat, prin care acesta a încãlcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncã sau contractul colectiv de muncã aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducãtorilor ierarhici.
    ART. 248
    (1) Sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul sãvârşeşte o abatere disciplinarã sunt:
    a) avertismentul scris;
    b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzãtor funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o duratã ce nu poate depãşi 60 de zile;
    c) reducerea salariului de bazã pe o duratã de 1-3 luni cu 5-10%;
    d) reducerea salariului de bazã şi/sau, dupã caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadã de 1-3 luni cu 5-10%;
    e) desfacerea disciplinarã a contractului individual de muncã.
    (2) În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin lege specialã, se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat acesta.
    (3) Sancţiunea disciplinarã se radiazã de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacã salariatului nu i se aplicã o nouã sancţiune disciplinarã în acest termen. Radierea sancţiunilor disciplinare se constatã prin decizie a angajatorului emisã în formã scrisã.
    ART. 249
    (1) Amenzile disciplinare sunt interzise.
    (2) Pentru aceeaşi abatere disciplinarã se poate aplica numai o singurã sancţiune.
    ART. 250
    Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinarã aplicabilã în raport cu gravitatea abaterii disciplinare sãvârşite de salariat, avându-se în vedere urmãtoarele:
    a) împrejurãrile în care fapta a fost sãvârşitã;
    b) gradul de vinovãţie a salariatului;
    c) consecinţele abaterii disciplinare;
    d) comportarea generalã în serviciu a salariatului;
    e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de cãtre acesta.
    ART. 251
    (1) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, nicio mãsurã, cu excepţia celei prevãzute la art. 248 alin. (1) lit. a), nu poate fi dispusã mai înainte de efectuarea unei cercetãri disciplinare prealabile.
    (2) În vederea desfãşurãrii cercetãrii disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicitã de cãtre angajator sã realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii.
    (3) Neprezentarea salariatului la convocarea fãcutã în condiţiile prevãzute la alin. (2) fãrã un motiv obiectiv dã dreptul angajatorului sã dispunã sancţionarea, fãrã efectuarea cercetãrii disciplinare prealabile.
    (4) În cursul cercetãrii disciplinare prealabile salariatul are dreptul sã formuleze şi sã susţinã toate apãrãrile în favoarea sa şi sã ofere persoanei împuternicite sã realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le considerã necesare, precum şi dreptul sã fie asistat, la cererea sa, de cãtre un reprezentant al sindicatului al cãrui membru este.
    ART. 252
    (1) Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisã în formã scrisã, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luãrii la cunoştinţã despre sãvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data sãvârşirii faptei.
    (2) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
    a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinarã;
    b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncã sau contractul colectiv de muncã aplicabil care au fost încãlcate de salariat;
    c) motivele pentru care au fost înlãturate apãrãrile formulate de salariat în timpul cercetãrii disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevãzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuatã cercetarea;
    d) temeiul de drept în baza cãruia sancţiunea disciplinarã se aplicã;
    e) termenul în care sancţiunea poate fi contestatã;
    f) instanţa competentã la care sancţiunea poate fi contestatã.
    (3) Decizia de sancţionare se comunicã salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicãrii.
    (4) Comunicarea se predã personal salariatului, cu semnãturã de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandatã, la domiciliul sau reşedinţa comunicatã de acesta.
    (5) Decizia de sancţionare poate fi contestatã de salariat la instanţele judecãtoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicãrii.

    CAP. III
    Rãspunderea patrimonialã

    ART. 253
    (1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor rãspunderii civile contractuale, sã îl despãgubeascã pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legãturã cu serviciul.
    (2) În cazul în care angajatorul refuzã sã îl despãgubeascã pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanţelor judecãtoreşti competente.
    (3) Angajatorul care a plãtit despãgubirea îşi va recupera suma aferentã de la salariatul vinovat de producerea pagubei, în condiţiile art. 254 şi urmãtoarele.
    ART. 254
    (1) Salariaţii rãspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor rãspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legãturã cu munca lor.
    (2) Salariaţii nu rãspund de pagubele provocate de forţa majorã sau de alte cauze neprevãzute care nu puteau fi înlãturate şi nici de pagubele care se încadreazã în riscul normal al serviciului.
    (3) În situaţia în care angajatorul constatã cã salariatul sãu a provocat o pagubã din vina şi în legãturã cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notã de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul pãrţilor, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicãrii.
    (4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul pãrţilor, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie.
    ART. 255
    (1) Când paguba a fost produsã de mai mulţi salariaţi, cuantumul rãspunderii fiecãruia se stabileşte în raport cu mãsura în care a contribuit la producerea ei.
    (2) Dacã mãsura în care s-a contribuit la producerea pagubei nu poate fi determinatã, rãspunderea fiecãruia se stabileşte proporţional cu salariul sãu net de la data constatãrii pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de la ultimul sãu inventar.
    ART. 256
    (1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumã nedatoratã este obligat sã o restituie.
    (2) Dacã salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în naturã sau dacã acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptãţit, este obligat sã suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauzã se stabileşte potrivit valorii acestora de la data plãţii.
    ART. 257
    (1) Suma stabilitã pentru acoperirea daunelor se reţine în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauzã din partea angajatorului la care este încadratã în muncã.
    (2) Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar net, fãrã a putea depãşi împreunã cu celelalte reţineri pe care le-ar avea cel în cauzã jumãtate din salariul respectiv.
    ART. 258
    (1) În cazul în care contractul individual de muncã înceteazã înainte ca salariatul sã îl fi despãgubit pe angajator şi cel în cauzã se încadreazã la un alt angajator ori devine funcţionar public, reţinerile din salariu se fac de cãtre noul angajator sau noua instituţie ori autoritate publicã, dupã caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest scop de cãtre angajatorul pãgubit.
    (2) Dacã persoana în cauzã nu s-a încadrat în muncã la un alt angajator, în temeiul unui contract individual de muncã ori ca funcţionar public, acoperirea daunei se va face prin urmãrirea bunurilor sale, în condiţiile Codului de procedurã civilã.
    ART. 259
    În cazul în care acoperirea prejudiciului prin reţineri lunare din salariu nu se poate face într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima ratã de reţineri, angajatorul se poate adresa executorului judecãtoresc în condiţiile Codului de procedurã civilã.

    CAP. IV
    Rãspunderea contravenţionalã

    ART. 260
    (1) Constituie contravenţie şi se sancţioneazã astfel urmãtoarele fapte:
    a) nerespectarea dispoziţiilor privind garantarea în platã a salariului minim brut pe ţarã, cu amendã de la 300 lei la 2.000 lei;
    b) încãlcarea de cãtre angajator a prevederilor art. 34 alin. (5), cu amendã de la 300 lei la 1.000 lei;
    c) împiedicarea sau obligarea, prin ameninţãri ori prin violenţe, a unui salariat sau a unui grup de salariaţi sã participe la grevã ori sã munceascã în timpul grevei, cu amendã de la 1.500 lei la 3.000 lei;
    d) stipularea în contractul individual de muncã a unor clauze contrare dispoziţiilor legale, cu amendã de la 2.000 lei la 5.000 lei;
    e) primirea la muncã a pânã la 5 persoane fãrã încheierea unui contract individual de muncã, potrivit art. 16 alin. (1), cu amendã de la 10.000 lei la 20.000 lei pentru fiecare persoanã identificatã;
    f) prestarea muncii de cãtre o persoanã fãrã încheierea unui contract individual de muncã, cu amendã de la 500 lei la 1.000 lei;
    g) încãlcarea de cãtre angajator a prevederilor art. 139 şi 142, cu amendã de la 5.000 lei la 10.000 lei;
    h) încãlcarea obligaţiei prevãzute la art. 140, cu amendã de la 5.000 lei la 20.000 lei;
    i) nerespectarea dispoziţiilor privind munca suplimentarã, cu amendã de la 1.500 lei la 3.000 lei;
    j) nerespectarea prevederilor legale privind acordarea repausului sãptãmânal, cu amendã de la 1.500 lei la 3.000 lei;
    k) neacordarea indemnizaţiei prevãzute la art. 53 alin. (1), în cazul în care angajatorul îşi întrerupe temporar activitatea cu menţinerea raporturilor de muncã, cu amendã de la 1.500 lei la 5.000 lei;
    l) încãlcarea prevederilor legale referitoare la munca de noapte, cu amendã de la 1.500 lei la 3.000 lei;
    m) încãlcarea de cãtre angajator a obligaţiei prevãzute la art. 27 şi 119, cu amendã de la 1.500 lei la 3.000 lei;
    n) nerespectarea prevederilor legale privind înregistrarea de cãtre angajator a demisiei, cu amendã de la 1.500 lei la 3.000 lei;
    o) încãlcarea de cãtre agentul de muncã temporarã a obligaţiei prevãzute la art. 102, cu amendã de la 5.000 lei la 10.000 lei, pentru fiecare persoanã identificatã, fãrã a depãşi valoarea cumulatã de 100.000 lei;
    p) încãlcarea prevederilor art. 16 alin. (3), cu amendã de la 1.500 lei la 2.000 lei.
    (2) Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de cãtre inspectorii de muncã.
    (3) Contravenţiilor prevãzute la alin. (1) li se aplicã dispoziţiile legislaţiei în vigoare.

    CAP. V
    Rãspunderea penalã

    ART. 261
    Neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive privind plata salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de cãtre partea interesatã constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendã.
    ART. 262
    Neexecutarea unei hotãrâri judecãtoreşti definitive privind reintegrarea în muncã a unui salariat constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendã.
    ART. 263
    (1) În cazul infracţiunilor prevãzute la art. 261 şi 262 acţiunea penalã se pune în mişcare la plângerea persoanei vãtãmate.
    (2) Împãcarea pãrţilor înlãturã rãspunderea penalã.
    ART. 264
    (1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendã penalã fapta persoanei care, în mod repetat, stabileşte pentru salariaţii încadraţi în baza contractului individual de muncã salarii sub nivelul salariului minim brut pe ţarã garantat în platã, prevãzut de lege.
    (2) Cu pedeapsa prevãzutã la alin. (1) se sancţioneazã şi infracţiunea constând în refuzul repetat al unei persoane de a permite, potrivit legii, accesul inspectorilor de muncã în oricare dintre spaţiile unitãţii sau de a pune la dispoziţia acestora documentele solicitate, potrivit legii.
    (3) Constituie infracţiune şi se sancţioneazã cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendã penalã primirea la muncã a mai mult de 5 persoane, indiferent de cetãţenia acestora, fãrã încheierea unui contract individual de muncã.
    ART. 265
    (1) Încadrarea în muncã a minorilor cu nerespectarea condiţiilor legale de vârstã sau folosirea acestora pentru prestarea unor activitãţi cu încãlcarea prevederilor legale referitoare la regimul de muncã al minorilor constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani.
    (2) Cu pedeapsa prevãzutã la art. 264 alin. (3) se sancţioneazã primirea la muncã a unei persoane aflate în situaţie de şedere ilegalã în România, cunoscând cã aceasta este victimã a traficului de persoane.
    (3) Dacã munca prestatã de persoana prevãzutã la alin. (2) şi la art. 264 alin. (3) este de naturã sã îi punã în pericol viaţa, integritatea sau sãnãtatea, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
    (4) În cazul sãvârşirii uneia dintre infracţiunile prevãzute la alin. (2) şi (3) şi la art. 264 alin. (3), instanţa de judecatã poate dispune şi aplicarea uneia dintre urmãtoarele pedepse complementare:
    a) pierderea totalã sau parţialã a dreptului angajatorului de a beneficia de prestaţii, ajutoare sau subvenţii publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene gestionate de autoritãţile române, pentru o perioadã de pânã la 5 ani;
    b) interzicerea dreptului angajatorului de a participa la atribuirea unui contract de achiziţii publice pentru o perioadã de pânã la 5 ani;
    c) recuperarea integralã sau parţialã a prestaţiilor, ajutoarelor sau subvenţiilor publice, inclusiv fonduri ale Uniunii Europene gestionate de autoritãţile române, atribuite angajatorului pe o perioadã de pânã la 12 luni înainte de comiterea infracţiunii;
    d) închiderea temporarã sau definitivã a punctului ori punctelor de lucru în care s-a comis infracţiunea sau retragerea temporarã ori definitivã a unei licenţe de desfãşurare a activitãţii profesionale în cauzã, dacã acest lucru este justificat de gravitatea încãlcãrii.
    (5) În cazul sãvârşirii uneia dintre infracţiunile prevãzute la alin. (2) şi (3) şi la art. 264 alin. (3), angajatorul va fi obligat sã plãteascã sumele reprezentând:
    a) orice remuneraţie restantã datoratã persoanelor angajate ilegal. Cuantumul remuneraţiei se presupune a fi egal cu salariul mediu brut pe economie, cu excepţia cazului în care fie angajatorul, fie angajatul poate dovedi contrariul;
    b) cuantumul tuturor impozitelor, taxelor şi contribuţiilor de asigurãri sociale pe care angajatorul le-ar fi plãtit dacã persoana ar fi fost angajatã legal, inclusiv penalitãţile de întârziere şi amenzile administrative corespunzãtoare;
    c) cheltuielile determinate de transferul plãţilor restante în ţara în care persoana angajatã ilegal s-a întors de bunãvoie sau a fost returnatã în condiţiile legii.
    (6) În cazul sãvârşirii uneia dintre infracţiunile prevãzute la alin. (2) şi (3) şi la art. 264 alin. (3) de cãtre un subcontractant, atât contractantul principal, cât şi orice subcontractant intermediar, dacã au avut cunoştinţã de faptul cã subcontractantul angajator angaja strãini aflaţi în situaţie de şedere ilegalã, pot fi obligaţi de cãtre instanţã, în solidar cu angajatorul sau în locul subcontractantului angajator ori al contractantului al cãrui subcontractant direct este angajatorul, la plata sumelor de bani prevãzute la alin. (5) lit. a) şi c).

    TITLUL XII
    Jurisdicţia muncii

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 266
    Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncã cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, dupã caz, colective de muncã prevãzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.
    ART. 267
    Pot fi pãrţi în conflictele de muncã:
    a) salariaţii, precum şi orice altã persoanã titularã a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncã;
    b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncã temporarã, utilizatorii, precum şi orice altã persoanã care beneficiazã de o muncã desfãşuratã în condiţiile prezentului cod;
    c) sindicatele şi patronatele;
    d) alte persoane juridice sau fizice care au aceastã vocaţie în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedurã civilã.
    ART. 268
    (1) Cererile în vederea soluţionãrii unui conflict de muncã pot fi formulate:
    a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicatã decizia unilateralã a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncã;
    b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de sancţionare disciplinarã;
    c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncã constã în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despãgubiri cãtre salariat, precum şi în cazul rãspunderii patrimoniale a salariaţilor faţã de angajator;
    d) pe toatã durata existenţei contractului, în cazul în care se solicitã constatarea nulitãţii unui contract individual sau colectiv de muncã ori a unor clauze ale acestuia;
    e) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutãrii contractului colectiv de muncã ori a unor clauze ale acestuia.
    (2) În toate situaţiile, altele decât cele prevãzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului.

    CAP. II
    Competenţa materialã şi teritorialã

    ART. 269
    (1) Judecarea conflictelor de muncã este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedurã civilã.
    (2) Cererile referitoare la cauzele prevãzute la alin. (1) se adreseazã instanţei competente în a cãrei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, dupã caz, sediul.

    CAP. III
    Reguli speciale de procedurã

    ART. 270
    Cauzele prevãzute la art. 266 sunt scutite de taxa judiciarã de timbru şi de timbrul judiciar.
    ART. 271
    (1) Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncã se judecã în regim de urgenţã.
    (2) Termenele de judecatã nu pot fi mai mari de 15 zile.
    (3) Procedura de citare a pãrţilor se considerã legal îndeplinitã dacã se realizeazã cu cel puţin 24 de ore înainte de termenul de judecatã.
    ART. 272
    Sarcina probei în conflictele de muncã revine angajatorului, acesta fiind obligat sã depunã dovezile în apãrarea sa pânã la prima zi de înfãţişare.
    ART. 273
    Administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgenţã, instanţa fiind în drept sã decadã din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.
    ART. 274
    Hotãrârile pronunţate în fond sunt definitive şi executorii de drept.
    ART. 275
    Dispoziţiile prezentului titlu se completeazã cu prevederile Codului de procedurã civilã.

    TITLUL XIII
    Dispoziţii tranzitorii şi finale

    ART. 276
    Potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România, legislaţia muncii va fi armonizatã permanent cu normele Uniunii Europene, cu convenţiile şi recomandãrile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, cu normele dreptului internaţional al muncii.
    ART. 277
    (1) În sensul prezentului cod, funcţiile de conducere sunt cele definite prin lege sau prin reglementãri interne ale angajatorului.
    (2) Prezenta lege transpune art. 16 lit. b), art. 18 şi 19 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizãrii timpului de lucru, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 299 din 18 noiembrie 2003, şi art. 3, 4 şi 10 din Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncã temporarã, publicatã în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 327 din 5 decembrie 2008.
    ART. 278
    (1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în mãsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncã prevãzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.
    (2) Prevederile prezentului cod se aplicã cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncã neîntemeiate pe un contract individual de muncã, în mãsura în care reglementãrile speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilã cu specificul raporturilor de muncã respective.
    ART. 279
    (1) Vechimea în muncã stabilitã pânã la data de 31 decembrie 2010 se probeazã cu carnetul de muncã.
    (2) Dupã data abrogãrii Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncã, cu modificãrile ulterioare, vechimea în muncã stabilitã pânã la data de 31 decembrie 2010 se reconstituie, la cererea persoanei care nu posedã carnet de muncã, de cãtre instanţa judecãtoreascã competentã sã soluţioneze conflictele de muncã, pe baza înscrisurilor sau a altor probe din care sã rezulte existenţa raporturilor de muncã. Cererile de reconstituire formulate anterior datei abrogãrii Decretului nr. 92/1976, cu modificãrile ulterioare, se vor soluţiona potrivit dispoziţiilor acestui act normativ.
    (3) Angajatorii care pãstreazã şi completeazã carnetele de muncã le vor elibera titularilor în mod eşalonat, pânã la data de 30 iunie 2011, pe bazã de proces-verbal individual de predareprimire.
    (4) Inspectoratele teritoriale de muncã ce deţin carnetele de muncã ale salariaţilor le vor elibera pânã la data prevãzutã la alin. (3), în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale.
    (5) Anunţul privind pierderea carnetelor de muncã emise în temeiul Decretului nr. 92/1976, cu modificãrile ulterioare, se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
    ART. 280
    Pe data intrãrii în vigoare a prezentului cod cauzele privind conflicte de muncã aflate pe rolul tribunalelor se judecã în continuare potrivit dispoziţiilor procesuale aplicabile la data sesizãrii instanţelor.
    ART. 281
    (1) Prezentul cod intrã în vigoare la data de 1 martie 2003.
    (2) Pe data intrãrii în vigoare a prezentului cod se abrogã:
    - Codul muncii al R.S.R., Legea nr. 10/1972, publicatã în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 140 din 1 decembrie 1972, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
    - Legea nr. 1/1970 - Legea organizãrii şi disciplinei muncii în unitãţile socialiste de stat, publicatã în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 27 din 27 martie 1970, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
    - Decretul nr. 63/1981 privind modul de recuperare a unor pagube aduse avutului obştesc, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 17 din 25 martie 1981;
    - Legea nr. 30/1990 privind angajarea salariaţilor în funcţie de competenţã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 16 noiembrie 1990;
    - Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 8 ianuarie 1991;
    - Legea salarizãrii nr. 14/1991, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 9 februarie 1991, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
    - Legea nr. 6/1992 privind concediul de odihnã şi alte concedii ale salariaţilor, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 10 februarie 1992;
    - Legea nr. 68/1993 privind garantarea în platã a salariului minim, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 15 octombrie 1993;
    - Legea nr. 75/1996 privind stabilirea zilelor de sãrbãtoare legalã în care nu se lucreazã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 17 iulie 1996, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
    - art. 34 şi 35 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncã, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 19 mai 1998.
    (3) Pe data de 1 ianuarie 2011 se abrogã dispoziţiile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncã, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 37 din 26 aprilie 1976, cu modificãrile ulterioare.

    NOTÃ:
    Reproducem mai jos prevederile art. II, III şi IV din Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, care nu sunt încorporate în forma republicatã a Legii nr. 53/2003 - Codul muncii şi care se aplicã, în continuare, ca dispoziţii proprii ale actului modificator:
    " Art. II. - (1) Contractele colective de muncã şi actele adiţionale încheiate în intervalul de la data intrãrii în vigoare a prezentei legi şi pânã la 31 decembrie 2011 nu pot prevedea o duratã de valabilitate care sã depãşeascã 31 decembrie 2011. Dupã aceastã datã, contractele colective de muncã şi actele adiţionale se vor încheia pe durate stabilite prin legea specialã.
    (2) Contractele colective de muncã în aplicare la data intrãrii în vigoare a prezentei legi îşi produc efectele pânã la data expirãrii termenului pentru care au fost încheiate.
   Art. III. - La data intrãrii în vigoare a prezentei legi se abrogã:
    - art. 23 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncã, republicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 19 mai 1998, cu modificãrile şi completãrile ulterioare;
    - art. 72 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncã, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, cu modificãrile şi completãrile ulterioare.
   Art. IV. - Prezenta lege intrã în vigoare la 30 de zile de la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I."

                                          -------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016