Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
CAP. I
Domeniul de aplicare şi principii generale
ART. 1
Prezentul cod cuprinde normele de conduitã obligatorii în legãturã cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor profesionale ale medicului.
ART. 2
Prevederile prezentului cod, atât cele ce reamintesc regulile morale pe care orice medic trebuie sã le respecte, cât şi cele care privesc aspecte tehnice, precum şi comportarea faţã de confraţi, sunt obligatorii pentru medicii din evidenţa Colegiului Medicilor din România. Medicii care au activitãţi în învãţãmânt rãspund în respectarea prevederilor prezentului cod de cei pe care îi au în îndrumare.
ART. 3
Sãnãtatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia medicului constã în a apãra sãnãtatea fizicã şi mentalã a omului, în a uşura suferinţele, în respectul vieţii şi demnitãţii persoanei umane, fãrã discriminãri în funcţie de vârstã, sex, rasã, etnie, religie, naţionalitate, condiţie socialã, ideologie politicã sau orice alt motiv, în timp de pace, precum şi în timp de rãzboi. Respectul datorat persoanei umane nu înceteazã nici dupã decesul acesteia.
ART. 4
În exercitarea profesiei sale, medicul acordã prioritate intereselor pacientului, care primeazã asupra oricãror alte interese.
ART. 5
În exercitarea profesiei sale, medicul este obligat sã respecte drepturile fundamentale ale omului şi principiile etice în domeniul biomedical. Colegiul Medicilor din România va actualiza periodic prevederile prezentului cod în concordanţã cu declaraţiile şi convenţiile la care România este parte, privind etica în domeniul biomedical.
ART. 6
Este interzis medicului, în exercitarea profesiei sale, sã impunã pacientului opiniile sale personale de orice naturã ar fi acestea.
ART. 7
Medicul nu trebuie sã înceteze niciodatã, în decursul vieţii sale profesionale, sã îşi însuşeascã achiziţiile ştiinţei medicale, în scopul îmbunãtãţirii cunoştinţelor sale medicale.
ART. 8
Medicul trebuie ca, în conformitate cu abilitãţile şi cunoştinţele sale, sã contribuie la informarea obiectivã a publicului şi autoritãţilor medicale în ceea ce priveşte problemele medicale. Medicul care oferã informaţii medicale în mass-media trebuie sã verifice modul în care afirmaţiile sale sunt fãcute publice şi sã ia atitudine în cazul denaturãrii acestora.
CAP. II
Îndatoriri generale
SECŢIUNEA A
Despre independenţa profesionalã a medicului şi responsabilitate
ART. 9
Medicul are independenţã profesionalã absolutã, libertatea absolutã a prescripţiilor şi actelor medicale pe care le considerã necesare, în limitele competenţei sale, şi este rãspunzãtor pentru acestea. În cazul limitãrii prin constrângeri administrative şi/sau economice a independenţei sale, medicul nu este rãspunzãtor.
ART. 10
Medicul nu va garanta vindecarea afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat.
ART. 11
În activitatea medicalã ce se desfãşoarã în echipã (secţii de spital, proces de învãţãmânt medical tip rezidenţiat), rãspunderea pentru actele medicale aparţine şefului echipei, în limitele atribuţiilor administrative de coordonare, şi medicului care efectueazã direct actul medical, în limitele competenţei sale profesionale şi rolului care i-a fost atribuit de şeful echipei. În echipele interdisciplinare, şeful echipei se considerã a fi medicul din specialitatea în care s-a stabilit diagnosticul major de internare, dacã nu existã reglementãri speciale care sã prevadã altfel.
ART. 12
Încredinţarea totalã sau parţialã a obligaţiilor proprii cãtre alte persoane, în lipsa controlului personal, constituie abatere deontologicã.
ART. 13
Exprimarea consimţãmântului informat al pacientului pentru tratament nu înlãturã responsabilitatea medicului pentru eventualele greşeli profesionale.
SECŢIUNEA B
Secretul profesional
ART. 14
Secretul profesional este obligatoriu, cu excepţia situaţiilor prevãzute de lege.
ART. 15
Fac obiectul secretului profesional tot ceea ce medicul, în timpul exercitãrii profesiei sale, a aflat direct sau indirect în legãturã cu viaţa intimã a bolnavului, a familiei, a aparţinãtorilor, precum şi probleme de diagnostic, prognostic, tratament, diverse circumstanţe în legãturã cu boala. Secretul profesional persistã şi dupã terminarea tratamentului sau decesul pacientului.
ART. 16
Secretul profesional trebuie pãstrat şi faţã de aparţinãtori, dacã pacientul nu doreşte altfel.
ART. 17
Secretul profesional trebuie pãstrat faţã de colegi, cadre sanitare şi instituţiile medicale care nu sunt implicate în actul medical al pacientului în cauzã.
ART. 18
În comunicãrile ştiinţifice cazurile vor fi în aşa fel prezentate încât identitatea bolnavului sã nu poatã fi recunoscutã.
ART. 19
În cazul în care nu este contrar intereselor pacientului, medicul curant va permite accesul mass-media la pacient numai cu acceptul acestuia. Medicii şefi ai unitãţilor medicale sunt obligaţi sã ia toate mãsurile în aşa fel încât accesul mass-media la pacient sã se facã numai cu acceptul medicului curant şi al pacientului. Acordarea de informaţii cu privire la un anumit caz se poate face numai cu acordul pacientului, al medicului curant şi al şefului unitãţii medicale.
ART. 20
Evidenţele medicale trebuie pãstrate ca materiale secrete profesionale.
SECŢIUNEA C
Reguli generale de comportament în activitatea medicalã
ART. 21
Medicul nu poate trata un pacient fãrã a-l examina medical în prealabil, personal. Numai în cazuri excepţionale, de urgenţã sau în cazuri de forţã majorã (îmbolnãviri pe nave maritime aflate în mers, pe avioane în zbor, locuri inaccesibile sasu în timp util) se vor da indicaţii de tratament prin mijloace de telecomunicaţii.
ART. 22
Medicul poate executa o activitate medicalã doar dacã are pregãtire şi practicã suficientã pentru aceasta. Aceastã prevedere nu se aplicã în cazuri de urgenţã vitalã, care nu poate fi rezolvatã altfel.
ART. 23
Medicul poate utiliza numai aparate de diagnostic sau tratament autorizate şi pentru mânuirea cãrora are pregãtire ori suficientã practicã.
ART. 24
Dacã în urma examinãrii sau în cursul tratamentului medicul considerã cã nu are suficiente cunoştinţe ori experienţã pentru a asigura o asistenţã corespunzãtoare, va solicita un consult, prin orice mijloace, cu alţi specialişti sau va îndruma bolnavul cãtre aceştia.
ART. 25
În caz de pericol de moarte iminent, medicul va rãmâne lângã pacient atât timp cât este nevoie de ajutorul lui profesional.
ART. 26
Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijã şi aceeaşi atenţie ca şi cel care are şanse de vindecare.
ART. 27
Medicul va informa pacientul asupra bolii acestuia, tratamentului necesar şi a şanselor de însãnãtoşire. Medicul va evita sã trezeascã prin comportamentul lui imaginea unei boli mai grave decât este ea în realitate.
ART. 28
Medicul va pãstra o atitudine de strictã neutralitate şi neamestec în problemele familiale ale bolnavului, exprimându-şi pãrerea numai dacã este solicitat şi numai dacã intervenţia este motivatã de interesul sãnãtãţii bolnavului.
ART. 29
Medicul nu trebuie sã se implice în problemele legate de interesele materiale din familia bolnavului sãu.
SECŢIUNEA D
Obligativitatea acordãrii asistenţei medicale
ART. 30
Medicul care se gãseşte în prezenţa unui bolnav sau rãnit în pericol are obligaţia sã îi acorde asistenţã la nivelul posibilitãţilor momentului şi locului ori sã se asigure cã cel în cauzã primeşte îngrijirile necesare.
ART. 31
În caz de calamitãţi naturale sau accidentãri în masã, medicul este obligat sã rãspundã la chemare, chiar sã îşi ofere de bunãvoie serviciile medicale imediat ce a luat cunoştinţã despre eveniment.
ART. 32
Medicul poate refuza acordarea de îngrijiri de sãnãtate din motive personale sau profesionale temeinice, îndrumând pacientul spre alte surse de îngrijire medicalã, cu excepţia situaţiilor de urgenţã. Medicul este obligat sã punã la dispoziţie confratelui care preia pacientul toate informaţiile medicale referitoare la caz.
SECŢIUNEA E
Întreţinerea şi folosirea cunoştinţelor profesionale. Educaţia medicalã continuã
ART. 33
Medicii au datoria de a-şi perfecţiona continuu cunoştinţele profesionale.
ART. 34
În folosirea unor metode terapeutice noi trebuie sã primeze interesul pacientului, iar acestea nu pot fi utilizate decât dupã evaluarea raportului risc-beneficiu.
SECŢIUNEA F
Integritatea şi imaginea medicului
ART. 35
Medicul trebuie sã fie model de comportament etico-profesional, contribuind la creşterea nivelului sãu profesional şi moral, a autoritãţii şi prestigiului profesiunii medicale pentru a merita stima şi încrederea pacienţilor şi a colaboratorilor.
ART. 36
Medicul nu trebuie sã se foloseascã de un mandat electiv, o funcţie administrativã sau de alte autoritãţi pentru a-şi creşte clientela.
ART. 37
Medicul poate folosi numai titlul la care are dreptul, conform pregãtirii sale profesionale.
ART. 38
Informãrile privind serviciile medicale sunt acceptate, cu condiţia sã fie corecte, şi se pot referi la:
a) sediul profesional, orele de funcţionare, conducerea instituţiei medicale;
b) specialitatea şi titlul medicului;
c) metodele de diagnostic şi tratament folosite. Aceste informaţii trebuie sã se refere numai la metode de diagnostic şi tratament fundamentate ştiinţific şi acceptate în lumea medicalã. Nu trebuie sã conţinã informaţii eronate sau care ar putea induce pacienţii în eroare;
d) tarifele percepute.
Aceste informaţii nu trebuie sã inducã pacienţilor impresia cã neapelarea la serviciile medicului respectiv le poate pune în pericol starea de sãnãtate fizicã sau psihicã.
ART. 39
Medicul nu poate face reclamã unor medicamente sau bunuri medicale de consum. Menţionarea denumirii unor medicamente sau bunuri medicale în cuprinsul unor articole, cãrţi, fãcutã în scop ştiinţific, nu se considerã reclamã.
ART. 40
Medicul nu trebuie sã facã propagandã în mediile nemedicale sau chiar medicale unor procedee de diagnostic ori tratament insuficient probate, fãrã sã sublinieze şi rezervele ce se impun.
ART. 41
Este contrarã eticii înţelegerea dintre doi medici, între medic şi farmacist sau între medic şi un cadru auxiliar pentru obţinerea de avantaje materiale.
ART. 42
Este interzisã medicului practician implicarea în distribuirea unor remedii, aparate sau produse medicamentoase autorizate ori neautorizate.
ART. 43
Este interzisã practicarea de cãtre medic a unor activitãţi care dezonoreazã profesia medicalã. Orice medic trebuie sã se abţinã, chiar în afara vieţii profesionale, de la acte de naturã sã ducã la desconsiderarea acesteia.
ART. 44
Medicul nu poate fi obligat sã îşi exercite profesia în condiţii ce ar putea compromite calitatea îngrijirilor medicale şi a actelor sale profesionale, cu excepţia urgenţelor medico-chirurgicale vitale.
ART. 45
Medicul nu poate propune sau aplica pacientului ca benefice ori lipsite de riscuri remedii sau procedee iluzorii ori insuficient probate. Orice practicã neştiinţificã este interzisã.
ART. 46
Este interzisã acordarea de facilitãţi, colaborarea sau sprijinirea oricãrei persoane care practicã ilegal medicina. Medicul are obligaţia de a sesiza existenţa unor astfel de situaţii colegiului teritorial al medicilor.
SECŢIUNEA G
Onorarii şi atragerea bolnavilor
ART. 47
Este interzisã emiterea oricãrui document medical care ar aduce pacientului un avantaj material nejustificat sau ilicit.
ART. 48
Este interzisã medicului practicarea concurenţei neloiale, inclusiv prin practicarea unor tarife minimale, vãdit disproporţionate faţã de costul real al serviciului medical, în scopul atragerii clientelei. Este admis serviciul gratuit în scopuri filantropice, cu informarea colegiului teritorial al medicilor cel mai târziu la 3 zile dupã acordarea asistenţei medicale.
CAP. III
Îndatoriri faţã de bolnavi
SECŢIUNEA A
Respectarea drepturilor persoanei
ART. 49
Medicul trebuie sã respecte dreptul persoanei în privinţa opţiunii libere asupra medicului sãu curant şi chiar sã faciliteze aceastã posibilitate.
ART. 50
Un medic care este solicitat sau are obligaţia sã examineze o persoanã privatã de libertate ori sã dea îngrijiri în mediu carceral nu poate nici direct, nici indirect, fie şi numai prin simpla prezenţã, sã cauţioneze sau sã favorizeze atingerea integritãţii fizice ori psihice a vreunui deţinut, inclusiv a demnitãţii acestuia. Dacã medicul constatã cã persoana privatã de libertate a suportat maltratãri, are obligaţia sã informeze autoritatea judiciarã.
SECŢIUNEA B
Relaţia cu pacientul
ART. 51
Exercitarea profesiei medicale nu trebuie fãcutã impersonal, ci încercând stabilirea unei relaţii umane cu pacientul, pentru ca, la nevoie, compasiunea din partea medicului sã nu parã un act formal.
ART. 52
Este interzis ca medicul curant sã întreţinã relaţii sexuale cu pacienţii sãi sau sã-i supunã pe aceştia unor acte degradante pentru fiinţa umanã.
ART. 53
Medicul trebuie sã dea dovadã de diligenţã maximã în stabilirea diagnosticului, tratamentului adecvat şi în evitarea complicaţiilor previzibile la pacientul aflat în îngrijirea sa.
ART. 54
Prescripţiile medicale trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se cã a fost înţeles complet de cãtre bolnav şi anturajul acestuia, mergând pânã la încercarea de a supraveghea executarea tratamentului.
ART. 55
Din momentul în care a rãspuns unei solicitãri, medicul este automat angajat moral sã asigure bolnavului în cauzã îngrijiri conştiincioase şi devotate, inclusiv prin trimiterea pacientului la o unitate medicalã sau la un specialist cu competenţe superioare.
ART. 56
Medicul curant are obligaţia de a face toate demersurile medicale pentru a facilita pacientului sãu obţinerea drepturilor sale ce decurg din starea de boalã.
ART. 57
În caz de rãzboi, cataclisme, epidemii şi atentate, medicul nu are dreptul sã îşi abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei autoritãţi competente în conformitate cu legea.
SECŢIUNEA C
Consimţãmântul
ART. 58
Pentru orice intervenţie medicalã diagnosticã sau terapeuticã este necesar consimţãmântul informat al pacientului.
ART. 59
Consimţãmântul pacientului va fi exprimat în condiţiile legii.
ART. 60
Consimţãmântul va fi dat dupã informarea pacientului asupra diagnosticului, prognosticului, alternativelor terapeutice, cu riscurile şi beneficiile acestora.
ART. 61
În situaţia pacienţilor minori, incompetenţi sau care nu îşi pot exprima voinţa, consimţãmântul va aparţine reprezentanţilor legali. Dacã medicul curant apreciazã cã decizia reprezentantului legal nu este în interesul pacientului, se constituie o comisie de arbitraj de specialitate pentru a evalua cazul şi a lua decizia.
ART. 62
În situaţii de urgenţã, când este pusã în pericol viaţa pacientului, iar acesta nu îşi poate exprima voinţa şi rudele sau reprezentanţii legali nu pot fi contactaţi, consimţãmântul este implicit, iar medicul va face tot ceea ce este posibil pentru salvarea pacientului, urmând ca informarea acestuia sã se facã ulterior.
ART. 63
Prognosticul grav va fi împãrtãşit pacientului cu prudenţã şi tact, ţinându-se cont de starea psihicã a acestuia. Prognosticul va fi dezvãluit şi familiei doar dacã pacientul consimte la aceasta. În cazul în care se considerã cã dezvãluirea prognosticului infaust va dãuna pacientului sau atunci când acesta nu doreşte sã afle, prognosticul poate fi dezvãluit familiei.
SECŢIUNEA D
Probleme ale îngrijirii minorilor
ART. 64
Medicul trebuie sã fie apãrãtorul intereselor medicale ale copilului bolnav atunci când apreciazã cã starea de sãnãtate a copilului nu este bine înţeleasã sau nu este suficient de bine protejatã de anturaj.
ART. 65
Dacã medicul apreciazã cã un minor este victima unei agresiuni sau privaţiuni, are obligaţia de a-l proteja uzând de prudenţã şi anunţând autoritatea competentã.
SECŢIUNEA E
Eliberarea de documente
ART. 66
Este interzisã eliberarea pentru bolnav a unor certificate de complezenţã sau a unor rapoarte tendenţioase. Orice act medical va oglindi realitatea obiectivã.
ART. 67
Medicul poate emite certificate, atestate şi documente permise de lege, pe baza propriilor sale constatãri şi a examenelor necesare în acest scop. Este interzis ca informaţiile medicale sã fie prezentate deformat sau ascunse. Documentele medicale vor respecta forma prevãzutã de lege. Documentele medicale nu trebuie sã conţinã mai multe date decât este necesar scopului pentru care acestea sunt întocmite şi eliberate.
ART. 68
Persoana la care se referã documentul medical emis are dreptul de a fi informatã cu privire la conţinutul acestuia.
CAP. IV
Îndatoriri faţã de public
ART. 69
Medicul chemat într-o familie ori colectivitate trebuie sã se îngrijeascã de respectarea regulilor de igienã şi de profilaxie. El va semnala bolnavului şi anturajului responsabilitatea ce revine acestora faţã de ei înşişi, dar şi faţã de comunitate şi colectivitate.
ART. 70
Medicul are obligaţia moralã de a aduce la cunoştinţã organelor competente orice situaţie de care aflã şi care reprezintã un pericol pentru sãnãtatea publicã.
CAP. V
Relaţiile medicului cu colegii şi colaboratorii, consultul medical, reguli de comportare cu alţi profesionişti din sfera sanitarã, obligaţii faţã de Colegiul Medicilor din România
SECŢIUNEA A
Relaţiile medicului cu colegii şi colaboratorii. Confraternitatea
ART. 71
Medicul va trebui sã îşi trateze confraţii aşa cum ar dori el însuşi sã fie tratat de ei. În baza spiritului de corp, medicii îşi datoreazã asistenţa moralã.
ART. 72
Schimbul de informaţii între medici privind pacienţii trebuie sã se facã obiectiv şi în timp util, în aşa fel încât asistenţa medicalã a pacienţilor sã fie optimã.
ART. 73
Dacã un medic are neînţelegeri cu un confrate, trebuie sã prevaleze concilierea potrivit Statutului Colegiului Medicilor din România.
ART. 74
Este interzisã rãspândirea de comentarii ce ar putea sã prejudicieze reputaţia profesionalã a unui confrate. Medicii trebuie sã ia apãrarea unui confrate atacat pe nedrept.
ART. 75
Constituie încãlcare a regulilor etice blamarea şi defãimarea colegilor (critica pregãtirii sau activitãţii lor medicale) în faţa bolnavilor, aparţinãtorilor, a personalului sanitar etc., precum şi orice expresie sau act capabil sã zdruncine încrederea în medicul curant şi autoritatea acestuia.
ART. 76
Atunci când un medic ia cunoştinţã despre greşeli etice sau profesionale care aduc atingere imaginii profesiei, comise de cãtre un coleg, trebuie sã ia atitudine cu tact, încercând sã discute problema cu confratele în cauzã. Dacã aceasta nu dã rezultate, medicul are obligaţia sã discute cazul în cadrul Colegiului Medicilor din România, înainte de a se adresa autoritãţilor competente.
SECŢIUNEA B
Consultul medical
ART. 77
Ori de câte ori medicul considerã necesar sã cearã pãrerea unui coleg pentru elucidarea diagnosticului, formularea planului terapeutic sau a indicaţiei unei intervenţii, acesta va propune, de acord cu bolnavul sau aparţinãtorii lui şi ţinând cont de preferinţele acestuia, un consult cu alţi confraţi.
ART. 78
Consultul este organizat de medicul curant şi este recomandabil ca medicii chemaţi pentru consult sã examineze bolnavul în prezenţa medicului curant. Apoi medicii se retrag pentru a discuta cazul. Dupã ce au cãzut de acord, medicul curant comunicã bolnavului sau aparţinãtorului rezultatul consultului. Dacã existã divergenţe de pãreri, se va proceda, dupã caz, la completarea examinãrilor, internarea în spital, lãrgirea consultului prin invitarea altor specialişti etc.
ART. 79
În consultul medical se va pãstra o atmosferã de stimã şi respect reciproc, nu se va manifesta superioritate faţã de medicul curant. Discuţia cazului şi observaţiile critice nu se vor face în faţa bolnavului sau a altor persoane strãine, chiar dacã este vorba de medici subordonaţi.
ART. 80
Un medic care a fost chemat pentru un consult nu trebuie sã revadã ulterior pacientul din proprie iniţiativã şi fãrã aprobarea medicului curant.
ART. 81
În cazul colaborãrii mai multor medici pentru examinarea sau tratamentul aceluiaşi pacient, fiecare practician îşi asumã responsabilitatea personal. Este interzis transferul de sarcini şi responsabilitãţi privind indicaţiile de investigaţii, prescrierea de medicamente sau concedii medicale cãtre alţi medici care nu au participat la consultul medical.
ART. 82
Dacã în urma unui consult avizul celor chemaţi diferã fundamental de cel al medicului curant, pacientul trebuie informat. Medicul curant este liber sã se retragã dacã pãrerea medicilor chemaţi la consult prevaleazã în opinia pacientului sau a anturajului acestuia.
ART. 83
Pacientul aflat în tratamentul unui coleg poate fi asistat de orice confrate pentru probleme incidente urgente, cu informarea prealabilã sau ulterioarã a medicului.
ART. 84
Dacã propunerea pentru un consult medical vine din partea pacientului sau a anturajului acestuia, medicul are obligaţia organizãrii modalitãţii de consult. În cazul în care medicul curant nu este de acord, se poate retrage fãrã explicaţii. În urma consultului se va redacta un document semnat de participanţi. Dacã documentul nu este redactat, se considerã cã participanţii la consult susţin punctul de vedere al medicului curant.
SECŢIUNEA C
Raporturi cu alţi profesionişti sanitari
ART. 85
Medicii vor avea raporturi bune, în interesul pacienţilor, cu ceilalţi profesionişti din domeniul medical.
SECŢIUNEA D
Obligaţii faţã de Colegiul Medicilor din România
ART. 86
Medicii membri ai Colegiului Medicilor din România trebuie sã susţinã organizaţia din toate punctele de vedere.
ART. 87
Medicul aflat în anchetã profesionalã este obligat sã colaboreze cu persoanele desemnate de colegiu şi sã furnizeze toate datele solicitate în vederea încheierii investigaţiei în cel mult 14 zile de la solicitare.
CAP. VI
Situaţii speciale
SECŢIUNEA A
Reguli privind cercetarea medicalã pe subiecţi umani
ART. 88
Cercetarea medicalã pe subiecţi umani se face cu respectarea prevederilor convenţiilor şi declaraţiilor internaţionale la care România este parte semnatarã.
ART. 89
Medicul implicat în cercetarea biomedicalã are datoria de a promova şi proteja viaţa, sãnãtatea, intimitatea şi demnitatea subiecţilor umani care participã la cercetare.
ART. 90
În desfãşurarea cercetãrii medicale pe subiecţi umani trebuie acordatã o protecţie deosebitã populaţiilor vulnerabile, cum ar fi:
a) persoane dezavantajate din punct de vedere economic şi medical;
b) persoane care nu îşi pot da consimţãmântul pentru participarea într-o cercetare medicalã (minori, persoane incompetente, persoane care datoritã stãrii lor nu îşi pot exprima voinţa);
c) persoane care sunt susceptibile a-şi da consimţãmântul sub presiune (de exemplu, persoane în detenţie, militari);
d) persoane care nu beneficiazã personal din cercetare;
e) persoane pentru care cercetarea medicalã este combinatã cu îngrijirea medicalã.
ART. 91
În cercetarea pe subiecţi umani, binele individului primeazã asupra binelui societãţii în general şi al ştiinţei.
ART. 92
Cercetarea medicalã în scopul progresului medical trebuie sã se facã doar în ultimã instanţã pe subiecţi umani. Aceasta trebuie sã se efectueze în conformitate cu datele ştiinţifice existente, cu alte surse relevante de informare şi cu datele obţinute din experimentarea pe animale, atunci când aceasta este posibilã.
ART. 93
Principalul scop al cercetãrii medicale pe subiecţi umani este de a îmbunãtãţi metodele profilactice, diagnostice şi de tratament, înţelegerea etiologiei şi a patogenezei unei afecţiuni.
ART. 94
Nu se poate întreprinde nici o cercetare pe o persoanã, decât dacã sunt întrunite cumulativ urmãtoarele condiţii:
a) nu existã nici o metodã alternativã la cercetarea pe fiinţe umane, de eficacitate comparabilã;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporţionate în comparaţie cu beneficiile potenţiale ale cercetãrii;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa competentã dupã ce a fãcut obiectul unei examinãri independente asupra pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei evaluãri a importanţei obiectivului cercetãrii, precum şi al unei examinãri pluridisciplinare a acceptabilitãţii sale pe plan etic;
d) persoana pe care se fac cercetãri este informatã asupra drepturilor sale şi asupra garanţiilor pentru protecţia sa;
e) existã consimţãmântul participanţilor.
ART. 95
Protocolul cercetãrii trebuie sã fie evaluat de o comisie de eticã, formatã din persoane independente faţã de cercetãtori sau sponsori. Comisia de eticã ce efectueazã evaluarea proiectului trebuie sã fie informatã cu privire la desfãşurarea cercetãrii şi are dreptul de a monitoriza cercetãrile în derulare.
ART. 96
Cercetarea medicalã pe subiecţi umani trebuie sã fie efectuatã numai de cãtre persoane calificate în acest sens. Aceastã persoanã are reponsabilitatea privind subiecţii implicaţi în cercetare, chiar dacã aceştia şi-au exprimat consimţãmântul informat pentru participare.
ART. 97
Experimentul clinic (cercetarea fãrã scop terapeutic) este admisibil din punct de vedere etic dacã nu comportã nici un risc serios previzibil. Cercetãtorii care conduc experimentul clinic sunt obligaţi sã îl întrerupã dacã apare pericolul vãtãmãrii sãnãtãţii subiectului sau când acesta cere sistarea experimentului. Cercetarea medicalã pe subiecţi umani se poate derula doar dacã potenţialele beneficii sunt superioare riscurilor.
ART. 98
Impunerea cu forţa sau prin inducerea în eroare a exprimentului pe om constituie o gravã încãlcare a principiilor eticii medicale. Participarea subiecţilor umani în cercetare se poate face numai voluntar şi numai dupã ce aceştia au fost informaţi adecvat cu privire la: scopurile, metodele cercetãrii, riscurile şi beneficiile anticipate. De asemenea, subiecţii trebuie informaţi cã se pot retrage oricând din cercetare, fãrã ca acest lucru sã îi prejudicieze în vreun fel. Consimţãmântul informat al participanţilor trebuie luat cu respectarea prevederilor legale.
ART. 99
Refuzul unui pacient de a participa într-o cercetare nu trebuie sã influenţeze calitatea relaţiei medic-pacient.
ART. 100
În cazul minorilor, consimţãmântul va fi obţinut de la aparţinãtori sau de la reprezentantul legal, fiind necesar şi acceptul minorului de a participa în cercetare. Este necesar un maximum de prudenţã în a utiliza minorii în experimentele medicale şi numai dacã riscurile sunt minime.
ART. 101
În cazul persoanelor incompetente sau incapabile de a-şi exprima voinţa, consimţãmântul va fi obţinut de la aparţinãtori sau de la reprezentanţii legali.
ART. 102
Includerea în cercetarea medicalã a subiecţilor incompetenţi sau care nu îşi pot exprima voinţa se va face numai atunci când cercetarea nu poate fi efectuatã folosindu-se persoane competente (condiţia fizicã sau psihicã ce împiedicã obţinerea consimţãmântului informat este o caracteristicã necesarã a populaţiei incluse în studiu) şi numai dacã riscurile sunt minore.
ART. 103
Medicul trebuie sã ia toate mãsurile necesare pentru protejarea intimitãţii subiecţilor participanţi în cercetare, pentru pãstrarea confidenţialitãţii informaţiilor despre subiecţi, şi trebuie sã minimalizeze pe cât posibil impactul cercetãrii asupra integritãţii fizice, mentale şi a personalitãţii acestora.
ART. 104
Cercetãrile fãcute în scop terapeutic constituie aplicarea pentru prima datã la om a unor procedee medicale sau chirurgicale şi se vor face exclusiv în scop curativ. În asemenea cercetãri trebuie sã existe o proporţionalitate justã, în favoarea bolnavului, între riscurile procedeului nou şi gravitatea cazului; pericolele posibile ale procedeului nou sã nu întreacã în gravitate evoluţia probabilã a bolii de bazã sau a tratamentelor cunoscute şi aplicate pânã în prezent.
ART. 105
Folosirea unui placebo în cercetãri medicale combinate cu îngrijirea pacienţilor este admisã numai atunci când nu existã metode profilactice, diagnostice sau terapeutice demonstrate pentru subiecţii participanţi ori atunci când pacienţii care primesc placebo nu sunt expuşi unor riscuri suplimentare.
ART. 106
Participanţii într-o cercetare medicalã trebuie sã aibã acces la beneficiile rezultate din aceasta, dupã încheierea cercetãrii.
ART. 107
Publicarea rezultatelor unei cercetãri medicale pe subiecţi umani se va face cu respectarea acurateţei datelor şi numai în condiţiile în care sunt respectate normele etice naţionale şi internaţionale care guverneazã cercetarea medicalã pe subiecţi umani.
ART. 108
Se interzice provocarea de îmbolnãviri artificiale unor oameni sãnãtoşi, din raţiuni experimentale.
ART. 109
În toate cazurile de cercetãri clinice, pentru verificarea pe om a eficacitãţii unor metode de diagnostic sau de tratament se va respecta riguros condiţia consimţãmântului voluntar al subiectului.
ART. 110
Experimentarea umanã trebuie sã respecte un numãr de reguli:
a) sã fie precedatã de o serioasã experimentare pe animal;
b) subiectul sã accepte voluntar, sã fie major, în stare de libertate şi perfect informat despre riscuri;
c) în cazul unor maladii incurabile, la subiecţi în stadiul terminal, remediul nu trebuie sã provoace suferinţe suplimentare şi sã existe şanse rezonabile de a fi util;
d) nu pot fi experimentate remedii care ar altera psihicul sau conştiinţa moralã.
ART. 111
Se interzice orice activitate terapeuticã sau experimentalã pe om din simple raţiuni de orgoliu profesional ori ştiinţific, de al cãrei rezultat nu poate beneficia majoritatea indivizilor sau care lezeazã principiile culturale ori morale ale comunitãţii.
ART. 112
Experimentele privind clonarea fiinţei umane sunt interzise.
SECŢIUNEA B
Exerciţiul medicinei de expertizã judiciarã
ART. 113
Subiectul va fi informat în prealabil despre sensul examinãrii, de cãtre expertul care nu a avut niciodatã nici o relaţie de un gen oarecare cu cel expertizat, ceea ce i-ar putea influenţa raţionamentele. În acest din urmã caz expertul are obligaţia de a se recuza, informând forurile competente cu privire la motivele recuzãrii.
ART. 114
Expertizatul îl poate recuza pe expert, acesta trebuind sã se supunã dorinţei expertizatului.
ART. 115
Raportul final nu va conţine decât elemente de rãspuns la chestiunile puse în decizia de numire a expertului. În rest, expertul este supus secretului profesional.
SECŢIUNEA C
Exerciţiul medicinei private
ART. 116
Este interzis unui medic sã îşi încredinţeze propriul cabinet unui coleg pentru a fi administrat. Excepţie face situaţia în care medicul titular este plecat din localitate din motive bine întemeiate (concedii de odihnã, de boalã, postnatale, stagii de pregãtire în alte localitãţi sau în strãinãtate), când se va utiliza licenţa de înlocuire acordatã de Colegiul Medicilor din România.
ART. 117
În cabinetele de grup, exerciţiul profesiei rãmâne personal, pentru a se putea asigura, pe de o parte, independenţa profesionalã, iar pe de altã parte, rãspunderea profesionalã individualã completã. Libertatea de opţiune pentru un anumit medic trebuie asiguratã şi respectatã.
ART. 118
Orice fel de asociere între medici trebuie sã facã obiectul unui contract scris ce trebuie sã respecte independenţa profesionalã a fiecãruia. Actul trebuie obligatoriu comunicat consiliului colegiului teritorial, pentru ca acesta sã îşi dea avizul din toate punctele de vedere.
ART. 119
Angajamentul profesional al medicului nu poate depãşi competenţa profesionalã, capacitatea tehnicã şi de dotare a cabinetului ori baza materialã afectatã, inclusiv prin convenţii sau colaborãri ferme cu alte unitãţi sanitare.
SECŢIUNEA D
Atentarea la viaţa şi integritatea fizicã a bolnavului. Eutanasia
ART. 120
Medicul trebuie sã încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului.
ART. 121
Se interzice cu desãvârşire eutanasia, adicã utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacã a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient.
ART. 122
Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri ori autovãtãmãri prin sfaturi, recomandãri, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens.
ART. 123
Nici o mutilare nu poate fi practicatã fãrã o justificare medicalã evidentã, serios documentatã şi fãrã consimţãmântul informat al pacientului, cu excepţia situaţiilor de urgenţã cu risc vital.
ART. 124
Prin actele sale profesionale, de investigare sau terapeutice, medicul nu trebuie sã supunã pacientul nici unui risc nejustificat, chiar dacã existã cererea expresã a acestuia din urmã.
ART. 125
Întreruperea de sarcinã poate fi practicatã în cazurile şi în condiţiile prevãzute de lege. Orice medic este liber sã refuze fãrã explicaţii cererea de întrerupere voluntarã a sarcinii.
CAP. VII
Dispoziţii diverse
ART. 126
În domenii specifice ale unor specialitãţi medicale, la propunerea comisiilor de specialitate, Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România poate adopta norme de detaliere ce vor fi publicate ca anexe şi care fac parte integrantã din prezentul cod.
ART. 127
În situaţia unei acţiuni disciplinare împotriva sa, medicul trebuie sã fie sincer în toate declaraţiile pe care le face. Invocarea secretului profesional nu trebuie sã împiedice instruirea disciplinarã în curs. Declaraţiile inexacte fãcute deliberat vor fi considerate drept abateri grave.
ART. 128
Orice medic care înceteazã exerciţiul profesiei are obligaţia de aduce acest fapt la cunoştinţa Colegiului Medicilor din România.
ART. 129
Prezentul cod a fost aprobat de Adunarea generalã naţionalã în şedinţa din data de 25 martie 2005 şi intrã în vigoare la data publicãrii în Monitorul Oficial al României, Partea I.
------------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
