Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   CODUL CIVIL din 17 iulie 2009  (  Legea nr. 287/2009 )    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

CODUL CIVIL din 17 iulie 2009 ( Legea nr. 287/2009 )

EMITENT: PARLAMENTUL
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 511 din 24 iulie 2009

    Parlamentul României adoptã prezenta lege.

    TITLUL PRELIMINAR
    Despre legea civilã

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 1
    Obiectul Codului civil
    Dispoziţiile prezentului cod reglementeazã raporturile patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
    ART. 2
    Conţinutul Codului civil
    Prezentul cod este alcãtuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referã litera sau spiritul dispoziţiilor sale.
    ART. 3
    Aplicarea generalã a Codului civil
    (1) Dispoziţiile prezentului cod se aplicã şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
    (2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploateazã o întreprindere.
    (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematicã, de cãtre una sau mai multe persoane, a unei activitãţi organizate ce constã în producerea, administrarea ori înstrãinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacã are sau nu ca scop obţinerea de profit.
    ART. 4
    Aplicarea prioritarã a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
    (1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertãţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţã cu Constituţia, Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
    (2) Dacã existã neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementãrile internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.
    ART. 5
    Aplicarea prioritarã a dreptului comunitar
    În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului comunitar se aplicã în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul pãrţilor.

    CAP. II
    Aplicarea legii civile

    ART. 6
    Aplicarea în timp a legii civile
    Legea civilã este aplicabilã cât timp este în vigoare. Ea nu are putere retroactivã.
    ART. 7
    Teritorialitatea legii civile
    (1) Actele normative adoptate de autoritãţile şi instituţiile publice centrale se aplicã pe întreg teritoriul ţãrii, afarã de cazul în care se prevede altfel.
    (2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autoritãţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplicã numai în raza lor de competenţã teritorialã.
    ART. 8
    Extrateritorialitatea legii civile
    În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul Cod civil.

    CAP. III
    Interpretarea şi efectele legii civile

    ART. 9
    Interpretarea legii
    (1) Cel care a adoptat norma civilã este competent sã facã şi interpretarea ei oficialã.
    (2) Norma interpretativã produce efecte numai pentru viitor.
    (3) Interpretarea legii de cãtre instanţã se face numai în scopul aplicãrii ei în cazul dedus judecãţii.
    ART. 10
    Uzanţele şi principiile generale
    (1) În cazurile neprevãzute de lege, se aplicã uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii juridice asemãnãtoare, iar când nu existã asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
    (2) În materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în mãsura în care sunt recunoscute ori admise în mod expres de lege.
    (3) Uzanţele publicate în culegeri elaborate de cãtre autoritãţile sau instituţiile competente în domeniu se prezumã cã existã, pânã la proba contrarã.
    (4) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul locului şi uzurile profesionale.
    ART. 11
    Aplicarea unor categorii de legi
    (1) Legile care derogã de la o dispoziţie generalã, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevãd sancţiuni civile se aplicã numai în cazurile expres prevãzute de lege.
    (2) Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care intereseazã ordinea publicã sau de la bunele moravuri.
    ART. 12
    Libertatea de a dispune
    (1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacã legea nu prevede în mod expres altfel.
    (2) Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacã este insolvabil.
    ART. 13
    Renunţarea la drept
    Renunţarea la un drept nu se prezumã.
    ART. 14
    Buna-credinţã
    (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie sã îşi exercite drepturile şi sã îşi execute obligaţiile cu bunã-credinţã, în acord cu ordinea publicã şi bunele moravuri.
    (2) Buna-credinţã se prezumã pânã la proba contrarã.
    ART. 15
    Abuzul de drept
    Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vãtãma sau pãgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.
    ART. 16
    Vinovãţia
    (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, persoana rãspunde numai pentru faptele sale sãvârşite cu intenţie sau din culpã.
    (2) Fapta este sãvârşitã cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmãreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmãreşte, acceptã posibilitatea producerii acestui rezultat.
    (3) Fapta este sãvârşitã din culpã când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptã, socotind fãrã temei cã nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia sã îl prevadã. Culpa este gravã atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţã sau imprudenţã pe care nici persoana cea mai lipsitã de dibãcie nu ar fi manifestat-o faţã de propriile interese.
    (4) Atunci când legea condiţioneazã efectele juridice ale unei fapte de sãvârşirea sa din culpã, condiţia este îndeplinitã şi dacã fapta a fost sãvârşitã cu intenţie.
    ART. 17
    Eroarea comunã şi invincibilã
    (1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi.
    (2) Cu toate acestea, când cineva, împãrtãşind o credinţã comunã şi invincibilã, a considerat cã o persoanã are un anumit drept sau o anumitã calitate juridicã, instanţa judecãtoreascã, ţinând seama de împrejurãri, va putea hotãrî cã actul încheiat în aceastã stare va produce, faţã de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afarã de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.
    (3) Eroarea comunã şi invincibilã nu se prezumã.
    (4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciarã şi nici în alte materii în care legea reglementeazã un sistem de publicitate.

    CAP. IV
    Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice

    ART. 18
    Obiectul publicitãţii şi modalitãţile de realizare
    (1) Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legãturã cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicitãţii în cazurile expres prevãzute de lege.
    (2) Publicitatea se realizeazã prin cartea funciarã, Arhiva Electronicã de Garanţii Reale Mobiliare, denumitã în continuare arhivã, registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevãzute de lege.
    ART. 19
    Condiţiile de publicitate
    (1) Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.
    (2) Îndeplinirea formalitãţii de publicitate poate fi cerutã de orice persoanã, chiar dacã este lipsitã de capacitatea de exerciţiu.
    (3) Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum şi orice clauzã penalã sau altã sancţiune stipulatã pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise.
    (4) Nimeni nu poate invoca faptul cã nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicitãţii, dacã formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinitã.
    ART. 20
    Efectele publicitãţii
    (1) Publicitatea asigurã opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricãrui alt raport juridic supus publicitãţii, stabileşte rangul acestora şi, dacã legea prevede în mod expres, condiţioneazã constituirea sau efectele lor juridice.
    (2) Între pãrţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, dupã caz, drepturile, actele sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacã nu au fost îndeplinite formalitãţile de publicitate, afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel.
    (3) Publicitatea nu valideazã dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevãzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de bunã-credinţã.
    (4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afarã de cazul în care prin lege se dispune altfel.
    ART. 21
    Prezumţiile
    (1) Dacã un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumã cã el existã, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii.
    (2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumã cã el nu existã.
    ART. 22
    Lipsa publicitãţii. Sancţiuni
    (1) Dacã formalitatea de publicitate nu a fost realizatã, iar aceasta nu era prevãzutã de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicitãţii sunt inopozabile terţilor, afarã de cazul în care se dovedeşte cã aceştia le-au cunoscut pe altã cale.
    (2) Atunci când legea prevede cã simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocatã de orice persoanã interesatã, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altã cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicitãţii.
    (3) În toate cazurile însã, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţã de alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut.
    ART. 23
    Concursul dintre formele de publicitate
    Dacã un drept, act, fapt sau orice raport juridic este supus în acelaşi timp unor formalitãţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperitã de îndeplinirea alteia.
    ART. 24
    Consultarea registrelor publice
    Orice persoanã, chiar fãrã a justifica un interes, poate, în condiţiile legii, sã consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumitã situaţie juridicã şi sã obţinã extrase sau copii certificate de pe acestea.

    CARTEA I
    Despre persoane

    TITLUL I
    Dispoziţii generale

    ART. 25
    Subiectele de drept civil
    (1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
    (2) Persoana fizicã este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.
    (3) Persoana juridicã este orice formã de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titularã de drepturi şi de obligaţii civile.
    ART. 26
    Recunoaşterea drepturilor şi libertãţilor civile
    Drepturile şi libertãţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertãţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege.
    ART. 27
    Cetãţenii strãini şi apatrizii
    (1) Cetãţenii strãini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetãţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertãţile lor civile.
    (2) Asimilarea se aplicã în mod corespunzãtor şi persoanelor juridice strãine.
    ART. 28
    Capacitatea civilã
    (1) Capacitatea civilã este recunoscutã tuturor persoanelor.
    (2) Orice persoanã are capacitate de folosinţã şi, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege, capacitate de exerciţiu.
    ART. 29
    Limitele capacitãţii civile
    (1) Nimeni nu poate fi îngrãdit în capacitatea de folosinţã sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevãzute de lege.
    (2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţã sau la capacitatea de exerciţiu.
    ART. 30
    Egalitatea în faţa legii civile
    Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnicã, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexualã, opinia, convingerile personale, apartenenţa politicã, sindicalã, la o categorie socialã ori la o categorie defavorizatã, averea, originea socialã, gradul de culturã, precum şi orice altã situaţie similarã nu au nicio influenţã asupra capacitãţii civile.
    ART. 31
    Patrimoniul. Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune
    (1) Orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã este titularã a unui patrimoniu.
    (2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însã numai în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege.
    (3) Sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cãrţii a III-a, cele afectate exercitãrii unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii astfel determinate.
    ART. 32
    Transferul intrapatrimonial
    (1) În caz de diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masã patrimonialã în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege şi fãrã a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecãrei mase patrimoniale.
    (2) În toate cazurile prevãzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masã patrimonialã în alta nu constituie o înstrãinare.
    ART. 33
    Patrimoniul profesional individual
    (1) Constituirea masei patrimoniale afectate exercitãrii în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formã şi de publicitate prevãzute de lege.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul mãririi sau micşorãrii patrimoniului profesional individual.
    (3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în condiţiile prevãzute de legea specialã.

    TITLUL II
    Persoana fizicã

    CAP. I
    Capacitatea civilã a persoanei fizice

    SECŢIUNEA 1
    Capacitatea de folosinţã

    ART. 34
    Noţiunea
    Capacitatea de folosinţã este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
    ART. 35
    Durata capacitãţii de folosinţã
    Capacitatea de folosinţã începe la naşterea persoanei şi înceteazã odatã cu moartea acesteia.
    ART. 36
    Drepturile copilului conceput
    Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însã numai dacã el se naşte viu. Dispoziţiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Capacitatea de exerciţiu

    ART. 37
    Noţiunea
    Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singurã acte juridice civile.
    ART. 38
    Începutul capacitãţii de exerciţiu
    (1) Capacitatea de exerciţiu deplinã începe la data când persoana devine majorã.
    (2) Persoana devine majorã la împlinirea vârstei de 18 ani.
    ART. 39
    Situaţia minorului cãsãtorit
    (1) Minorul dobândeşte, prin cãsãtorie, capacitatea deplinã de exerciţiu.
    (2) În cazul în care cãsãtoria este anulatã, minorul care a fost de bunã-credinţã la încheierea cãsãtoriei pãstreazã capacitatea deplinã de exerciţiu.
    ART. 40
    Capacitatea de exerciţiu anticipatã
    Pentru motive temeinice, instanţa de tutelã poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplinã de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi pãrinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.
    ART. 41
    Capacitatea de exerciţiu restrânsã
    (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsã.
    (2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsã se încheie de cãtre acesta, cu încuviinţarea pãrinţilor sau, dupã caz, a tutorelui, iar în cazurile prevãzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelã. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi datã, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.
    (3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsã poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciazã, precum şi acte de dispoziţie de micã valoare, cu caracter curent şi care se executã la data încheierii lor.
    ART. 42
    Actele minorului care a împlinit vârsta de 15 ani
    (1) Minorul care a împlinit vârsta de 15 ani poate sã încheie acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea pãrinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacã este cazul.
    (2) În acest caz, minorul exercitã singur drepturile şi executã tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
    ART. 43
    Lipsa capacitãţii de exerciţiu
    (1) În afara altor cazuri prevãzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
    a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
    b) interzisul judecãtoresc.
    (2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevãzute de lege.
    (3) Cu toate acestea, persoana lipsitã de capacitatea de exerciţiu poate încheia singurã actele anume prevãzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de micã valoare, cu caracter curent şi care se executã la momentul încheierii lor.
    (4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi fãcute şi de reprezentantul sãu legal, afarã de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
    ART. 44
    Sancţiunea
    Actele fãcute de persoana lipsitã de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã, altele decât cele prevãzute la art. 41 alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele fãcute de tutore fãrã autorizarea instanţei de tutelã, atunci când aceastã autorizare este cerutã de lege, sunt lovite de nulitate relativã, chiar fãrã dovedirea unui prejudiciu.
    ART. 45
    Frauda comisã de incapabil
    Nulitatea relativã nu este înlãturatã de simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã cã este capabil sã contracteze. Dacã însã a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea pãrţii induse în eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciazã cã aceasta ar constitui o sancţiune civilã adecvatã.
    ART. 46
    Regimul nulitãţii
    (1) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã poate invoca şi singur, în apãrare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultatã din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecãtoreascã.
    (2) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecãtoreascã incapacitatea acestuia.
    (3) Acţiunea în anulare poate fi exercitatã de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal.
    (4) Atunci când actul s-a încheiat fãrã autorizarea instanţei de tutelã, necesarã potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitãrii acţiunii în anulare.
    ART. 47
    Limitele obligaţiei de restituire
    Persoana lipsitã de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsã nu este obligatã la restituire decât în limita folosului realizat. Dispoziţiile art. 1.635-1.649 se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 48
    Confirmarea actului anulabil
    Minorul devenit major poate confirma actul fãcut singur în timpul minoritãţii, atunci când el trebuia sã fie reprezentat sau asistat. Dupã descãrcarea tutorelui, el poate, de asemenea, sã confirme actul fãcut de tutorele sãu fãrã respectarea tuturor formalitãţilor cerute pentru încheierea lui valabilã. În timpul minoritãţii, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condiţiile art. 1.263 şi 1.264.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Declararea judecãtoreascã a morţii

    ART. 49
    Cazul general
    (1) În cazul în care o persoanã este dispãrutã şi existã indicii cã a încetat din viaţã, aceasta poate fi declaratã moartã prin hotãrâre judecãtoreascã, la cererea oricãrei persoane interesate, dacã au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultã cã era în viaţã.
    (2) Dacã data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispãrut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevãzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.
    ART. 50
    Cazuri speciale
    (1) Cel dispãrut în împrejurãri deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale feratã ori aerianã, naufragiul, în cursul unor fapte de rãzboi sau într-o altã împrejurare asemãnãtoare, ce îndreptãţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacã au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurãrii în care a avut loc dispariţia.
    (2) Dacã ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilitã, sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, dispoziţiile art. 49 alin. (2).
    (3) Atunci când este sigur cã decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi gãsit sau identificat, moartea poate fi declaratã prin hotãrâre judecãtoreascã, fãrã a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.
    ART. 51
    Procedura de declarare a morţii
    Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedurã civilã.
    ART. 52
    Data prezumatã a morţii celui dispãrut
    (1) Cel declarat mort este socotit cã a încetat din viaţã la data pe care hotãrârea rãmasã definitivã a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacã hotãrârea nu aratã şi ora morţii, se socoteşte cã cel declarat mort a încetat din viaţã în ultima orã a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.
    (2) În lipsa unor indicii îndestulãtoare, se va stabili cã cel declarat mort a încetat din viaţã în ultima orã a celei din urmã zile a termenului prevãzut de art. 49 sau 50, dupã caz.
    (3) Instanţa judecãtoreascã poate rectifica data morţii stabilitã potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2), dacã se dovedeşte cã nu era posibil ca persoana declaratã moartã sã fi decedat la acea datã. În acest caz, data morţii este cea stabilitã prin hotãrârea de rectificare.
    ART. 53
    Prezumţia
    Cel dispãrut este socotit a fi în viaţã, dacã nu a intervenit o hotãrâre declarativã de moarte rãmasã definitivã.
    ART. 54
    Anularea hotãrârii de declarare a morţii
    (1) Dacã cel declarat mort este în viaţã, se poate cere, oricând, anularea hotãrârii prin care s-a declarat moartea.
    (2) Cel care a fost declarat mort poate cere, dupã anularea hotãrârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în naturã, iar dacã aceasta nu este cu putinţã, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat sã le înapoieze decât dacã, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciarã, se va face dovada cã la data dobândirii ştia ori trebuia sã ştie cã persoana declaratã moartã este în viaţã.
    ART. 55
    Descoperirea certificatului de deces
    Orice persoanã interesatã poate cere oricând anularea hotãrârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperã certificatul de deces al celui declarat mort.
    ART. 56
    Plata fãcutã moştenitorilor aparenţi
    Plata fãcutã moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotãrârii declarative de moarte, este valabilã şi liberatorie, dacã a fost fãcutã înainte de radierea din registrul de stare civilã a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a fãcut plata a cunoscut faptul cã persoana declaratã moartã este în viaţã.
    ART. 57
    Drepturile moştenitorului aparent
    Moştenitorul aparent care aflã cã persoana care a fost declaratã decedatã prin hotãrâre judecãtoreascã este în viaţã pãstreazã posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapãrut nu solicitã restituirea lor.

    CAP. II
    Respectul fiinţei umane şi al drepturilor ei inerente

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii comune

    ART. 58
    Drepturile personalitãţii
    (1) Orice persoanã are dreptul la viaţã, la sãnãtate, la integritate fizicã şi psihicã, la onoare şi reputaţie, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine.
    (2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.
    ART. 59
    Atributele de identificare
    Orice persoanã are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţã, precum şi la o stare civilã, dobândite în condiţiile legii.
    ART. 60
    Dreptul de a dispune de sine însuşi
    Persoana fizicã are dreptul sã dispunã de sine însãşi, dacã nu încalcã drepturile şi libertãţile altora, ordinea publicã sau bunele moravuri.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Drepturile la viaţã, la sãnãtate şi la integritate ale persoanei fizice

    ART. 61
    Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane
    (1) Viaţa, sãnãtatea şi integritatea fizicã şi psihicã a oricãrei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege.
    (2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie sã primeze asupra interesului unic al societãţii sau al ştiinţei.
    ART. 62
    Interzicerea practicii eugenice
    (1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.
    (2) Este interzisã orice practicã eugenicã prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor.
    ART. 63
    Intervenţiile asupra caracterelor genetice
    (1) Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice.
    (2) Este interzisã orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.
    (3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umanã asistatã medical nu este admisã pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitãrii unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.
    ART. 64
    Inviolabilitatea corpului uman
    (1) Corpul uman este inviolabil.
    (2) Orice persoanã are dreptul la integritatea sa fizicã şi psihicã. Nu se poate aduce atingere integritãţii fiinţei umane decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevãzute de lege.
    ART. 65
    Examenul caracteristicilor genetice
    (1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţificã, efectuate în condiţiile legii.
    (2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuatã decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, dupã caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţificã, efectuate în condiţiile legii.
    ART. 66
    Interzicerea unor acte patrimoniale
    Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolutã, cu excepţia cazurilor expres prevãzute de lege.
    ART. 67
    Intervenţiile medicale asupra unei persoane
    Nicio persoanã nu poate fi supusã experienţelor, testelor, prelevãrilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţificã decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevãzute de lege.
    ART. 68
    Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţã
    (1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umanã de la donatori în viaţã se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai dupã ce au fost informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimţãmântului dat, pânã în momentul prelevãrii.
    (2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umanã de la minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţã, lipsite de discernãmânt din cauza unui handicap mintal, unei tulburãri mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevãzute de lege.
    ART. 69
    Sesizarea instanţei judecãtoreşti
    La cererea persoanei interesate, instanţa poate lua toate mãsurile necesare pentru a împiedica sau a face sã înceteze orice atingere ilicitã adusã integritãţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea, în condiţiile prevãzute la art. 252-256, a daunelor materiale şi morale suferite.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Respectul vieţii private şi al demnitãţii persoanei umane

    ART. 70
    Dreptul la libera exprimare
    (1) Orice persoanã are dreptul la libera exprimare.
    (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsã decât în cazurile şi limitele prevãzute la art. 75.
    ART. 71
    Dreptul la viaţa privatã
    (1) Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private.
    (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimã, personalã sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fãrã consimţãmântul sãu ori fãrã respectarea limitelor prevãzute la art. 75.
    (3) Este, de asemenea, interzisã utilizarea, în orice mod, a corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privatã a unei persoane, fãrã acordul acesteia ori fãrã respectarea limitelor prevãzute la art. 75.
    ART. 72
    Dreptul la demnitate
    (1) Orice persoanã are dreptul la respectarea demnitãţii sale.
    (2) Este interzisã orice atingere adusã onoarei şi reputaţiei unei persoane, fãrã consimţãmântul acesteia ori fãrã respectarea limitelor prevãzute la art. 75.
    ART. 73
    Dreptul la propria imagine
    (1) Orice persoanã are dreptul la propria imagine.
    (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate sã interzicã ori sã împiedice reproducerea, în orice mod, a înfãţişãrii sale fizice ori a vocii sale sau, dupã caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rãmân aplicabile.
    ART. 74
    Atingeri aduse vieţii private
    Sub rezerva aplicãrii dispoziţiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:
    a) intrarea sau rãmânerea fãrã drept în locuinţã sau luarea din aceasta a oricãrui obiect fãrã acordul celui care o ocupã în mod legal;
    b) interceptarea fãrã drept a unei convorbiri private, sãvârşitã prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţã de cauzã, a unei asemenea interceptãri;
    c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fãrã acordul acesteia;
    d) difuzarea de imagini care prezintã interioare ale unui spaţiu privat, fãrã acordul celui care îl ocupã în mod legal;
    e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afarã de cazurile prevãzute expres de lege;
    f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimã, personalã sau de familie, fãrã acordul persoanei în cauzã;
    g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoanã aflatã la tratament în unitãţile de asistenţã medicalã, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sãnãtate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legãturã cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fãrã acordul persoanei în cauzã, iar în cazul în care aceasta este decedatã, fãrã acordul familiei sau al persoanelor îndreptãţite;
    h) utilizarea, cu rea-credinţã, a numelui, imaginii, vocii sau asemãnãrii cu o altã persoanã;
    i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fãrã acordul persoanei cãreia acestea îi aparţin sau care, dupã caz, are dreptul de a dispune de ele.
    ART. 75
    Limitele
    (1) Nu constituie o încãlcare a drepturilor prevãzute în aceastã secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
    (2) Exercitarea drepturilor şi libertãţilor constituţionale cu bunã-credinţã şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încãlcare a drepturilor prevãzute în prezenta secţiune.
    ART. 76
    Prezumţia de consimţãmânt
    Când însuşi cel la care se referã o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţã cã îşi desfãşoarã activitatea în domeniul informãrii publicului, consimţãmântul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.
    ART. 77
    Prelucrarea datelor personale
    Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevãzute de legea specialã.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Respectul datorat persoanei şi dupã decesul sãu

    ART. 78
    Respectul datorat persoanei decedate
    Persoanei decedate i se datoreazã respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul sãu.
    ART. 79
    Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate
    Memoria persoanei decedate este protejatã în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate în viaţã.
    ART. 80
    Respectarea voinţei persoanei decedate
    (1) Orice persoanã poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul sãu dupã moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsã este necesar şi consimţãmântul scris al pãrinţilor sau, dupã caz, al tutorelui.
    (2) În lipsa dorinţei exprese a persoanei decedate, va fi respectatã, în ordine, voinţa soţului, pãrinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colateralã pânã la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cãrui razã teritorialã a avut loc decesul.
    ART. 81
    Prelevarea de la persoanele decedate
    Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectueazã numai în condiţiile prevãzute de lege, cu acordul scris, exprimat în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de pãrinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colateralã pânã la al patrulea grad inclusiv.

    CAP. III
    Identificarea persoanei fizice

    SECŢIUNEA 1
    Numele

    ART. 82
    Dreptul la nume
    Orice persoanã are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.
    ART. 83
    Structura numelui
    Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
    ART. 84
    Dobândirea numelui
    (1) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi modificat prin efectul schimbãrii stãrii civile, în condiţiile prevãzute de lege.
    (2) Prenumele se stabileşte la data înregistrãrii naşterii, pe baza declaraţiei de naştere. Este interzisã înregistrarea de cãtre ofiţerul de stare civilã a prenumelor indecente, ridicole şi a altor asemenea, de naturã a afecta ordinea publicã şi bunele moravuri ori interesele copilului, dupã caz.
    (3) Numele de familie şi prenumele copilului gãsit, nãscut din pãrinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este pãrãsit de cãtre mamã în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilitã în termenul prevãzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cãrui razã teritorialã a fost gãsit copilul ori, dupã caz, s-a constatat pãrãsirea lui, în condiţiile legii speciale.
    ART. 85
    Schimbarea numelui pe cale administrativã
    Cetãţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativã a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Domiciliul şi reşedinţa

    ART. 86
    Dreptul la domiciliu şi reşedinţã
    (1) Cetãţenii români au dreptul sã îşi stabileascã ori sã îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţarã sau în strãinãtate, cu excepţia cazurilor anume prevãzute de lege.
    (2) Dacã prin lege nu se prevede altfel, o persoanã fizicã nu poate sã aibã în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singurã reşedinţã, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe.
    ART. 87
    Domiciliul
    Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitãrii drepturilor şi libertãţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare.
    ART. 88
    Reşedinţa
    Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundarã.
    ART. 89
    Stabilirea şi schimbarea domiciliului
    (1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.
    (2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu opereazã decât atunci când cel care ocupã sau se mutã într-un anumit loc a fãcut-o cu intenţia de a avea o aşezare principalã.
    (3) Dovada intenţiei rezultã din declaraţiile persoanei fãcute la organele administrative competente sã opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurãri de fapt.
    ART. 90
    Prezumţia de domiciliu
    (1) Reşedinţa va fi consideratã domiciliu când acesta nu este cunoscut.
    (2) În lipsã de reşedinţã, persoana fizicã este consideratã cã domiciliazã la locul ultimului domiciliu, iar dacã acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoanã se gãseşte.
    ART. 91
    Dovada
    (1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.
    (2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realitãţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusã altor persoane.
    (3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplicã în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscutã prin alte mijloace de cel cãruia i se opune.
    ART. 92
    Domiciliul minorului şi al celui pus sub interdicţie judecãtoreascã
    (1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplinã de exerciţiu în condiţiile prevãzute de lege este la pãrinţii sãi sau la acela dintre pãrinţi la care el locuieşte în mod statornic.
    (2) În cazul în care pãrinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa de tutelã, ascultându-i pe pãrinţi, precum şi pe copil, dacã acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, minorul este prezumat cã are domiciliul la pãrintele la care locuieşte în mod statornic.
    (3) Prin excepţie, în situaţiile prevãzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţãmântul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire.
    (4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre pãrinţii sãi îl reprezintã ori în cazul în care se aflã sub tutelã, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecãtoreascã, este la reprezentantul legal.
    ART. 93
    Cazurile speciale
    Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea pãrinţilor sãi şi supus unor mãsuri de protecţie specialã, în cazurile prevãzute de lege, se aflã la familia sau la persoanele cãrora le-a fost dat în plasament.
    ART. 94
    Domiciliul persoanei puse sub curatelã
    În cazul în care s-a instituit o curatelã asupra bunurilor celui care a dispãrut, acesta are domiciliul la curator, în mãsura în care acesta este îndreptãţit sã îl reprezinte.
    ART. 95
    Domiciliul la custode sau curator
    Dacã a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau, dupã caz, la curator, în mãsura în care acesta este îndreptãţit sã îi reprezinte.
    ART. 96
    Domiciliul profesional
    Cel care exploateazã o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au nãscut sau urmeazã a se executa în acel loc.
    ART. 97
    Domiciliul ales
    (1) Pãrţile unui act juridic pot sã aleagã un domiciliu în vederea exercitãrii drepturilor sau a executãrii obligaţiilor nãscute din acel act.
    (2) Alegerea domiciliului nu se prezumã, ci trebuie fãcutã în scris.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Actele de stare civilã

    ART. 98
    Starea civilã
    Starea civilã este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calitãţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilã.
    ART. 99
    Dovada stãrii civile
    (1) Starea civilã se dovedeşte prin actele de naştere, cãsãtorie şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilã, precum şi prin certificatele de stare civilã eliberate pe baza acestora.
    (2) Actele de stare civilã sunt înscrisuri autentice şi fac dovada pânã la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintã constatãrile personale ale ofiţerului de stare civilã, şi, pânã la proba contrarã, pentru celelalte menţiuni.
    (3) Hotãrârea judecãtoreascã datã cu privire la starea civilã a unei persoane este opozabilã oricãrei alte persoane cât timp printr-o nouã hotãrâre nu s-a stabilit contrariul.
    (4) Dacã printr-o hotãrâre judecãtoreascã s-a stabilit o anumitã stare civilã a unei persoane, iar printr-o hotãrâre judecãtoreascã ulterioarã este admisã o acţiune prin care s-a contestat starea civilã astfel stabilitã, prima hotãrâre îşi pierde efectele la data rãmânerii definitive a celei de a doua hotãrâri.
    ART. 100
    Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilã
    (1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilã şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti definitive.
    (2) Rectificarea actelor de stare civilã şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primãria care are în pãstrare actul de stare civilã.
    (3) Starea civilã poate fi modificatã în baza unei hotãrâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilã numai dacã a fost formulatã şi o acţiune de modificare a stãrii civile, admisã printr-o hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã.
    (4) Hotãrârea judecãtoreascã prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui act de stare civilã, precum şi înregistrarea fãcutã în temeiul unei asemenea hotãrâri sunt opozabile oricãrei alte persoane cât timp printr-o nouã hotãrâre nu s-a stabilit contrariul.
    ART. 101
    Înscrierea menţiunilor pe actul de stare civilã
    Anularea, completarea, modificarea şi rectificarea unui act de stare civilã sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotãrâre judecãtoreascã rãmasã definitivã ori, dupã caz, prin dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe actul de stare civilã corespunzãtor. În acest scop, hotãrârea judecãtoreascã rãmasã definitivã se comunicã de îndatã, din oficiu, de cãtre instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului.
    ART. 102
    Actele întocmite de un ofiţer de stare civilã necompetent
    Actele de stare civilã întocmite de o persoanã care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilã, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacã acea persoanã nu avea aceastã calitate, afarã de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calitãţi.
    ART. 103
    Alte mijloace de dovadã a stãrii civile
    Starea civilã se poate dovedi, înaintea instanţei judecãtoreşti, prin orice mijloace de probã, dacã:
    a) nu au existat registre de stare civilã;
    b) registrele de stare civilã s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
    c) nu este posibilã procurarea din strãinãtate a certificatului de stare civilã sau a extrasului de pe actul de stare civilã;
    d) întocmirea actului de stare civilã a fost omisã sau, dupã caz, refuzatã.

    TITLUL III
    Ocrotirea persoanei fizice

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 104
    Interesul persoanei ocrotite
    (1) Orice mãsurã de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia.
    (2) La luarea unei mãsuri de ocrotire trebuie sã se ţinã seama de posibilitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile sale.
    ART. 105
    Persoanele ocrotite
    Sunt supuşi unor mãsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza bãtrâneţii, a bolii sau a altor motive prevãzute de lege nu pot sã îşi administreze bunurile şi nici sã îşi apere interesele în condiţii corespunzãtoare.
    ART. 106
    Mãsurile de ocrotire
    (1) Ocrotirea minorului se realizeazã prin pãrinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, dupã caz, prin alte mãsuri de protecţie specialã anume prevãzute de lege.
    (2) Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicţie judecãtoreascã sau prin instituirea curatelei, în condiţiile prevãzute de prezentul cod.
    ART. 107
    Instanţa de tutelã
    Procedurile prevãzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei prin tutelã şi curatelã sunt de competenţa instanţei de tutelã şi de familie stabilite potrivit legii, denumitã în continuare instanţa de tutelã.
    ART. 108
    Ocrotirea persoanei prin tutelã
    (1) Ocrotirea persoanei prin tutelã se realizeazã de cãtre tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prezentului cod, precum şi de cãtre consiliul de familie, ca organ consultativ.
    (2) Consiliul de familie poate fi constituit de cãtre instanţa de tutelã numai la cererea persoanelor interesate.
    (3) În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de cãtre instanţa de tutelã.
    ART. 109
    Ocrotirea persoanei prin curatelã
    Ocrotirea persoanei prin curatelã are loc numai în cazurile şi condiţiile prevãzute de lege.

    CAP. II
    Tutela minorului

    SECŢIUNEA 1
    Deschiderea tutelei

    ART. 110
    Cazurile de instituire
    Tutela minorului se instituie atunci când ambii pãrinţi sunt, dupã caz, decedaţi, necunoscuţi, decãzuţi din exerciţiul drepturilor pãrinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penalã a interzicerii drepturilor pãrinteşti, puşi sub interdicţie judecãtoreascã, dispãruţi ori declaraţi judecãtoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotãrãşte cã este în interesul minorului instituirea unei tutele.
    ART. 111
    Persoanele obligate sã înştiinţeze instanţa de tutelã
    Au obligaţia ca, de îndatã ce aflã de existenţa unui minor lipsit de îngrijire pãrinteascã în cazurile prevãzute la art. 110, sã înştiinţeze instanţa de tutelã:
    a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
    b) serviciul de stare civilã, cu prilejul înregistrãrii morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
    c) instanţele judecãtoreşti, reprezentanţii Ministerului Public şi ai poliţiei, cu prilejul pronunţãrii, luãrii sau executãrii unei mãsuri privative de libertate;
    d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altã persoanã.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Tutorele

    ART. 112
    Persoana care poate fi numitã tutore
    (1) Poate fi tutore o persoanã fizicã sau soţul şi soţia, împreunã, dacã nu se aflã în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevãzute de prezentul cod.
    (2) În cazul în care în situaţia prevãzutã la art. 110 se aflã mai mulţi minori care sunt fraţi sau surori, se numeşte, de regulã, un singur tutore.
    ART. 113
    Persoanele care nu pot fi numite tutore
    (1) Nu poate fi tutore:
    a) minorul, persoana pusã sub interdicţie judecãtoreascã sau cel pus sub curatelã;
    b) cel decãzut din exerciţiul drepturilor pãrinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
    c) cel cãruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotãrâre judecãtoreascã, precum şi cel cu rele purtãri reţinute ca atare de cãtre o instanţã judecãtoreascã;
    d) cel care, exercitând o tutelã, a fost îndepãrtat din aceasta în condiţiile art. 158;
    e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
    f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
    g) cel înlãturat prin înscris autentic sau prin testament de cãtre pãrintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea pãrinteascã.
    (2) Dacã una dintre împrejurãrile prevãzute la alin. (1) survine sau este descoperitã în timpul tutelei, tutorele va fi îndepãrtat, respectându-se aceeaşi procedurã ca şi la numirea lui.
    ART. 114
    Desemnarea tutorelui de cãtre pãrinte
    (1) Pãrintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formã autenticã, ori, dupã caz, prin testament, persoana care urmeazã a fi numitã tutore al copiilor sãi.
    (2) Desemnarea fãcutã de pãrintele care în momentul morţii era decãzut din drepturile pãrinteşti sau pus sub interdicţie judecãtoreascã este lipsitã de efecte.
    (3) Desemnarea fãcutã în condiţiile prezentului articol poate fi revocatã oricând de cãtre pãrinte, chiar şi printr-un înscris sub semnãturã privatã.
    ART. 115
    Desemnarea mai multor tutori
    În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fãrã vreo preferinţã, ori existã mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare sã îndeplineascã sarcinile tutelei şi care îşi exprimã dorinţa de a fi tutore, instanţa de tutelã va hotãrî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale necesare dezvoltãrii armonioase a minorului.
    ART. 116
    Mãsurile provizorii
    (1) Cel chemat la tutelã în conformitate cu dispoziţiile art. 114 nu poate fi înlãturat de cãtre instanţã fãrã acordul sãu decât dacã se aflã în vreunul dintre cazurile prevãzute la art. 113 sau dacã prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.
    (2) În cazul în care cel chemat la tutelã este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelã, dupã încetarea împiedicãrii, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Pânã atunci, instanţa desemneazã un tutore provizoriu.
    (3) Dupã trecerea celor 6 luni, dacã persoana desemnatã nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rãmâne sã îndeplineascã în continuare sarcinile tutelei pânã la numirea unui tutore în condiţiile art. 118.
    ART. 117
    Garanţiile
    La numirea sau, dupã caz, în timpul tutelei, instanţa de tutelã poate hotãrî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele sã dea garanţii reale sau personale, dacã interesele minorului cer o astfel de mãsurã. În acest caz, ea stabileşte potrivit cu împrejurãrile felul şi întinderea garanţiilor.
    ART. 118
    Numirea tutorelui de cãtre instanţa de tutelã
    În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelã numeşte cu prioritate ca tutore, dacã nu se opun motive întemeiate, o rudã sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare sã îndeplineascã aceastã sarcinã, ţinând seama, dupã caz, de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintã cel chemat la tutelã.
    ART. 119
    Procedura de numire
    (1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de cãtre instanţa de tutelã în camera de consiliu, prin încheiere definitivã. Atunci când desemnarea tutorelui s-a fãcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevãzute la art. 120 alin. (2).
    (2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
    (3) În lipsa unui tutore desemnat, dacã instanţa de tutelã a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.
    (4) Încheierea de numire se comunicã în scris tutorelui şi se afişeazã la sediul instanţei de tutelã şi la primãria de la domiciliul minorului.
    (5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicãrii încheierii de numire.
    (6) Între timp, instanţa de tutelã poate lua mãsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar sã numeascã un curator special.
    ART. 120
    Refuzul continuãrii tutelei
    (1) Cel numit tutore este dator sã continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.
    (2) Poate refuza continuarea tutelei:
    a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
    b) femeia însãrcinatã sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
    c) cel care creşte şi educã 2 sau mai mulţi copii;
    d) cel care, din cauza bolii, a infirmitãţii, a felului activitãţilor desfãşurate, a depãrtãrii domiciliului de locul unde se aflã bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea sã îndeplineascã aceastã sarcinã.
    ART. 121
    Înlocuirea tutorelui
    Dacã vreuna dintre împrejurãrile prevãzute la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei, tutorele poate cere sã fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adreseazã instanţei de tutelã, care va hotãrî de urgenţã. Pânã la soluţionarea cererii sale de înlocuire, el este obligat sã continue exercitarea atribuţiilor.
    ART. 122
    Caracterul personal al tutelei
    (1) Tutela este o sarcinã personalã.
    (2) Cu toate acestea, instanţa de tutelã, cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând seama de mãrimea şi compunerea patrimoniului minorului, sã decidã ca administrarea patrimoniului ori doar a unei pãrţi a acestuia sã fie încredinţatã, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane juridice specializate.
    ART. 123
    Gratuitatea tutelei
    (1) Tutela este o sarcinã gratuitã.
    (2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptãţit, pe perioada exercitãrii sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al cãrei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelã, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de munca depusã în administrarea averii şi de starea materialã a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanţa de tutelã, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima aceastã remuneraţie, potrivit împrejurãrilor.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Consiliul de familie

    ART. 124
    Rolul consiliului de familie
    (1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercitã drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului.
    (2) În cazul ocrotirii minorului prin pãrinţi, prin darea în plasament sau, dupã caz, prin alte mãsuri de protecţie specialã prevãzute de lege nu se va institui consiliul de familie.
    ART. 125
    Membrii consiliului de familie
    (1) Instanţa de tutelã poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsã de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legãturi de prietenie cu pãrinţii minorului sau care manifestã interes pentru situaţia acestuia.
    (2) Soţul şi soţia nu pot fi, împreunã, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.
    (3) În aceleaşi condiţii, instanţa de tutelã numeşte şi 2 supleanţi.
    (4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.
    ART. 126
    Alte dispoziţii aplicabile consiliului de familie
    Dispoziţiile art. 113, art. 120 alin. (1) şi alin. (2) lit. d), art. 121 şi art. 147 se aplicã în mod corespunzãtor şi membrilor consiliului de familie.
    ART. 127
    Modificarea consiliului de familie
    În afarã de cazul prevãzut la art. 131, alcãtuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afarã numai dacã interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacã, prin moartea ori dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesarã completarea.
    ART. 128
    Constituirea consiliului de familie
    (1) În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de cãtre instanţa de tutelã, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacã acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricãror altor persoane care au cunoştinţã despre situaţia minorului.
    (2) Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.
    (3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264.
    ART. 129
    Funcţionarea consiliului de familie
    (1) Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii, la solicitarea oricãruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui sau a instanţei de tutelã. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea se poate face şi mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii. În toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperã neregularitatea convocãrii.
    (2) Cei convocaţi sunt obligaţi sã se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane care sunt rude sau afini cu pãrinţii minorului, dacã aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii se pot reprezenta reciproc.
    (3) Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului sau, dupã caz, la sediul instanţei de tutelã.
    ART. 130
    Atribuţiile
    (1) Consiliul de familie dã avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelã, şi ia decizii, în cazurile prevãzute de lege. Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majoritãţii membrilor sãi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintatã în vârstã.
    (2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzãtor.
    (3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit.
    ART. 131
    Înlocuirea consiliului de familie
    Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacã în plângerile formulate potrivit prezentului cod instanţa a hotãrât de cel puţin douã ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.
    ART. 132
    Imposibilitatea constituirii consiliului de familie
    Dacã în cazul prevãzut la art. 131 nu este posibilã constituirea unui nou consiliu, ca şi în cazul contrarietãţii de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi, tutorele poate cere instanţei de tutelã autorizaţia de a exercita singur tutela.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Exercitarea tutelei

    §1. Dispoziţii generale

    ART. 133
    Exercitarea tutelei în interesul minorului
    Tutela se exercitã numai în interesul minorului atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile acestuia.
    ART. 134
    Conţinutul tutelei
    (1) Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor.
    (2) El este obligat sã asigure îngrijirea minorului, sãnãtatea şi dezvoltarea lui fizicã şi mentalã, educarea, învãţãtura şi pregãtirea profesionalã a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.
    ART. 135
    Tutela exercitatã de ambii soţi
    (1) În cazul în care tutori sunt 2 soţi, aceştia rãspund împreunã pentru exercitarea atribuţiilor tutelei. Dispoziţiile privind autoritatea pãrinteascã sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    (2) În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa de tutelã pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.

    §2. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului

    ART. 136
    Avizul consiliului de familie
    Mãsurile privind persoana minorului se iau de cãtre tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepţia mãsurilor care au caracter curent.
    ART. 137
    Domiciliul minorului
    (1) Minorul pus sub tutelã are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanţei de tutelã minorul poate avea şi o reşedinţã.
    (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca minorul sã aibã o reşedinţã determinatã de educarea şi pregãtirea sa profesionalã. În acest caz, instanţa de tutelã va fi de îndatã încunoştinţatã de tutore.
    ART. 138
    Felul învãţãturii sau al pregãtirii profesionale
    (1) Felul învãţãturii sau al pregãtirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviinţarea instanţei de tutelã.
    (2) Instanţa de tutelã nu poate, împotriva voinţei minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, sã schimbe felul învãţãturii acestuia, hotãrâtã de pãrinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.
    ART. 139
    Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani
    Instanţa de tutelã nu poate hotãrî fãrã ascultarea minorului, dacã acesta a împlinit vârsta de 10 ani, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

    §3. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului

    ART. 140
    Inventarul bunurilor minorului
    (1) Dupã numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanţei de tutelã va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobãrii instanţei de tutelã. Inventarul bunurilor minorului va începe sã fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de cãtre instanţa de tutelã.
    (2) Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi sã declare în scris, la întrebarea expresã a delegatului instanţei de tutelã, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţã de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere.
    (3) Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii faţã de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi sã le declare, sunt prezumaţi cã au renunţat la ele. Dacã tutorele sau membrii consiliului de familie nu declarã datoriile pe care le au faţã de minor, deşi au fost somaţi sã le declare, pot fi îndepãrtaţi din funcţie.
    (4) Creanţele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii consiliului de familie, soţul, o rudã în linie dreaptã ori fraţii sau surorile acestora pot fi plãtite voluntar numai cu autorizarea instanţei de tutelã.
    ART. 141
    Actele fãcute în lipsa inventarului
    Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferã întârziere.
    ART. 142
    Administrarea bunurilor minorului
    (1) Tutorele are îndatorirea de a administra cu bunã-credinţã bunurile minorului. În acest scop, tutorele acţioneazã în calitate de administrator însãrcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului, dispoziţiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în mod corespunzãtor, afarã de cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel.
    (2) Nu sunt supuse administrãrii bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit decât dacã testatorul sau donatorul a stipulat altfel. Aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziţie sau, dupã caz, numit de cãtre instanţa de tutelã.
    ART. 143
    Reprezentarea minorului
    Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai pânã când acesta împlineşte vârsta de 14 ani.
    ART. 144
    Regimul juridic al actelor de dispoziţie
    (1) Tutorele nu poate, în numele minorului, sã facã donaţii şi nici sã garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materialã a minorului.
    (2) Tutorele nu poate, fãrã avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelã, sã facã acte de înstrãinare, împãrţealã, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, sã renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi sã încheie în mod valabil orice alte acte ce depãşesc dreptul de administrare.
    (3) Actele fãcute cu încãlcarea dispoziţiilor prevãzute la alin. (1) şi (2) sunt lovite de nulitate relativã. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitatã de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de cãtre procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelã.
    (4) Cu toate acestea, tutorele poate înstrãina, fãrã avizul consiliului de familie şi fãrã autorizarea instanţei de tutelã, bunurile supuse pieirii, degradãrii, alterãrii ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor.
    ART. 145
    Autorizarea instanţei de tutelã
    (1) Instanţa de tutelã acordã tutorelui autorizarea numai dacã actul rãspunde unei nevoi sau prezintã un folos neîndoielnic pentru minor.
    (2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului.
    (3) În caz de vânzare, autorizarea va arãta dacã vânzarea se va face prin acordul pãrţilor, prin licitaţie publicã sau în alt mod.
    (4) În toate cazurile, instanţa de tutelã poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţeazã sumele de bani obţinute.
    ART. 146
    Încuviinţarea şi autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani
    (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviinţarea scrisã a tutorelui sau, dupã caz, a curatorului.
    (2) Dacã actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmeazã sã îl încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanţei de tutelã şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesarã atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie.
    (3) Minorul nu poate sã facã donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stãrii lui materiale, şi nici sã garanteze obligaţia altuia.
    (4) Actele fãcute cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (1)-(3) sunt lovite de nulitate relativã, dispoziţiile art. 144 alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzãtor.
    ART. 147
    Interzicerea unor acte juridice
    (1) Este interzisã, sub sancţiunea nulitãţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudã în linie dreaptã ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altã parte.
    (2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevãzute la alin. (1) poate cumpãra la licitaţie publicã un bun al minorului, dacã are o garanţie realã asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, dupã caz.
    ART. 148
    Suma anualã necesarã pentru întreţinerea minorului
    (1) Consiliul de familie stabileşte suma anualã necesarã pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit împrejurãrilor, aceastã sumã. Decizia consiliului de familie se aduce la cunoştinţã, de îndatã, instanţei de tutelã.
    (2) Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperã din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulãtoare, instanţa de tutelã va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul pãrţilor sau prin licitaţie publicã.
    (3) Obiectele ce au valoare afectivã pentru familia minorului sau pentru minor nu vor fi vândute decât în mod excepţional.
    (4) Dacã minorul este lipsit de bunuri şi nu are pãrinţi sau alte rude care sunt obligate prin lege sã îi acorde întreţinere ori aceasta nu este suficientã, minorul are dreptul la asistenţã socialã, în condiţiile legii.
    ART. 149
    Constituirea de depozite bancare
    (1) Sumele de bani care depãşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale administrãrii bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o bancã indicatã de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasãrii lor.
    (2) Tutorele poate dispune de aceste sume şi instrumente financiare numai cu autorizarea prealabilã a instanţei de tutelã, cu excepţia operaţiunilor prevãzute la alin. (3).
    (3) Cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani şi instrumentele financiare prevãzute la alin. (1) pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar dacã ar fi obţinut autorizarea instanţei de tutelã.
    (4) Tutorele poate depune la o instituţie bancarã şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore, fãrã autorizarea instanţei de tutelã.
    ART. 150
    Cazurile de numire a curatorului special
    (1) Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie sã ducã la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelã va numi un curator special.
    (2) De asemenea, dacã din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat sã îndeplineascã un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintã sau ale cãrui acte le încuviinţeazã, instanţa de tutelã va numi un curator special.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Controlul exercitãrii tutelei

    ART. 151
    Controlul instanţei de tutelã
    (1) Instanţa de tutelã va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.
    (2) În îndeplinirea activitãţii de control, instanţa de tutelã va putea cere colaborarea autoritãţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, dupã caz.
    ART. 152
    Darea de seamã
    (1) Tutorele este dator sã prezinte anual instanţei de tutelã o dare de seamã despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
    (2) Darea de seamã se va prezenta instanţei de tutelã în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic.
    (3) Dacã averea minorului este de micã însemnãtate, instanţa de tutelã poate sã autorizeze ca darea de seamã privind administrarea bunurilor minorului sã se facã pe termene mai lungi, care nu vor depãşi însã 3 ani.
    (4) În afarã de darea de seamã anualã, tutorele este obligat, la cererea instanţei de tutelã, sã dea oricând dãri de seamã despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.
    ART. 153
    Descãrcarea tutorelui
    Instanţa de tutelã va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile fãcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi, dacã sunt corect întocmite şi corespund realitãţii, va da descãrcare tutorelui.
    ART. 154
    Interzicerea dispensei de a da socotealã
    Dispensa de a da socotealã acordatã de pãrinţi sau de o persoanã care ar fi fãcut minorului o liberalitate este consideratã ca nescrisã.
    ART. 155
    Plângerea împotriva tutorelui
    (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevãzuţi la art. 111 pot face plângere la instanţa de tutelã cu privire la actele sau faptele tutorelui pãgubitoare pentru minor.
    (2) Plângerea se soluţioneazã de urgenţã, prin încheiere executorie, de cãtre instanţa de tutelã, cu citarea pãrţilor şi a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacã instanţa de tutelã considerã cã este necesar.

    SECŢIUNEA a 6-a
    Încetarea tutelei

    ART. 156
    Cazurile de încetare
    (1) Tutela înceteazã în cazul în care nu se mai menţine situaţia care a dus la instituirea tutelei, precum şi în cazul morţii minorului.
    (2) Funcţia tutorelui înceteazã prin moartea acestuia, prin îndepãrtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.
    ART. 157
    Moartea tutorelui
    (1) În cazul morţii tutorelui, moştenitorii sãi sau orice altã persoanã dintre cele prevãzute la art. 111 au datoria de a înştiinţa, de îndatã, instanţa de tutelã.
    (2) Pânã la numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacã sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procurã specialã, pe unul dintre ei sã îndeplineascã în mod provizoriu sarcinile tutelei.
    (3) Dacã moştenitorii sunt minori, înştiinţarea instanţei de tutelã se poate face de orice persoanã interesatã, precum şi de cele prevãzute la art. 111. În acest caz, moştenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanţa de tutelã va numi de urgenţã un curator special, care poate fi executorul testamentar.
    ART. 158
    Îndepãrtarea tutorelui
    În afarã de alte cazuri prevãzute de lege, tutorele este îndepãrtat dacã sãvârşeşte un abuz, o neglijenţã gravã sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacã nu îşi îndeplineşte în mod corespunzãtor sarcina.
    ART. 159
    Numirea curatorului special
    Pânã la preluarea funcţiei de cãtre noul tutore, în cazurile prevãzute la art. 157 şi 158, instanţa de tutelã poate numi un curator special.
    ART. 160
    Darea de seamã generalã
    (1) La încetarea din orice cauzã a tutelei, tutorele sau, dupã caz, moştenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, sã prezinte instanţei de tutelã o dare de seamã generalã. Tutorele are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepãrtare de la tutelã.
    (2) Dacã funcţia tutorelui înceteazã prin moartea acestuia, darea de seamã generalã va fi întocmitã de moştenitorii sãi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptãrii moştenirii sau, dupã caz, de la data solicitãrii de cãtre instanţa de tutelã. În cazul în care nu existã moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona, darea de seamã generalã va fi întocmitã de cãtre un curator special, numit de instanţa de tutelã, în termenul stabilit de aceasta.
    (3) Darea de seamã generalã va trebui sã cuprindã situaţiile veniturilor şi cheltuielilor pe ultimii ani, sã indice activul şi pasivul, precum şi stadiul în care se aflã procesele minorului.
    (4) Instanţa de tutelã îl poate constrânge pe cel obligat sã facã darea de seamã generalã, potrivit dispoziţiilor art. 163.
    ART. 161
    Predarea bunurilor
    Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, dupã caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore de cãtre tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul lor legal ori, în lipsã, de curatorul special numit potrivit dispoziţiilor art. 160 alin. (2).
    ART. 162
    Descãrcarea de gestiune
    (1) Dupã predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelã va da tutorelui descãrcare de gestiunea sa.
    (2) Chiar dacã instanţa de tutelã a dat tutorelui descãrcare de gestiune, acesta rãspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.
    (3) Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are obligaţia sã cearã acestuia, chiar şi dupã descãrcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancţiunea de a fi obligat el însuşi de a repara aceste prejudicii.
    ART. 163
    Amenda civilã
    (1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevãzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancţionat cu amendã civilã, în folosul statului, care nu poate depãşi valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetatã de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, dupã care se va numi un alt tutore.
    (2) De asemenea, dacã tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depãşi 3 salarii medii pe economie.
    (3) Amenda civilã se aplicã de cãtre instanţa de tutelã, prin încheiere executorie.

    CAP. III
    Ocrotirea interzisului judecãtoresc

    ART. 164
    Condiţiile
    (1) Persoana care nu are discernãmântul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilitãţii mintale, va fi pusã sub interdicţie judecãtoreascã.
    (2) Pot fi puşi sub interdicţie judecãtoreascã şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsã.
    ART. 165
    Persoanele care pot cere punerea sub interdicţie
    Interdicţia poate fi cerutã de persoanele prevãzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzãtor.
    ART. 166
    Desemnarea tutorelui
    Orice persoanã care are capacitatea deplinã de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formã autenticã, persoana care urmeazã a fi numitã tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusã sub interdicţie judecãtoreascã. Dispoziţiile art. 114 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 167
    Numirea unui curator special
    În caz de nevoie şi pânã la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecãtoreascã, instanţa de tutelã poate numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cãrui interdicţie a fost cerutã, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia.
    ART. 168
    Procedura
    Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecãtoreascã se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedurã civilã.
    ART. 169
    Opozabilitatea interdicţiei
    (1) Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas definitivã.
    (2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusã unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalitãţilor de publicitate prevãzute de Codul de procedurã civilã, afarã numai dacã cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altã cale.
    ART. 170
    Comunicarea hotãrârii de punere sub interdicţie judecãtoreascã
    (1) Hotãrârea de punere sub interdicţie va fi comunicatã, în condiţiile legii, instanţei de tutelã, care va desemna, de îndatã, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecãtoreascã. Dispoziţiile art. 114-120 se aplicã în mod corespunzãtor.
    (2) De asemenea, hotãrârea de punere sub interdicţie rãmasã definitivã va fi comunicatã şi autoritãţilor de sãnãtate publicã teritoriale, pentru ca acestea sã instituie asupra celui interzis o supraveghere medicalã permanentã, potrivit legii.
    ART. 171
    Aplicarea regulilor de la tutelã
    Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplicã şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecãtoreascã, în mãsura în care legea nu dispune altfel.
    ART. 172
    Actele încheiate de cel pus sub interdicţie judecãtoreascã
    Actele juridice încheiate de persoana pusã sub interdicţie judecãtoreascã, altele decât cele prevãzute la art. 43 alin. (3), sunt lovite de nulitate relativã, chiar dacã la data încheierii lor aceasta ar fi avut discernãmânt.
    ART. 173
    Înlocuirea tutorelui
    (1) Tutorele celui pus sub interdicţie judecãtoreascã este în drept sã cearã înlocuirea sa dupã 3 ani de la numire.
    (2) Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
    ART. 174
    Obligaţiile tutorelui
    (1) Tutorele este dator sã îngrijeascã de cel pus sub interdicţie judecãtoreascã, spre a-i grãbi vindecarea şi a-i îmbunãtãţi condiţiile de viaţã. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie judecãtoreascã.
    (2) Instanţa de tutelã, luând avizul consiliului de familie şi consultând un medic de specialitate, va hotãrî, ţinând seama de împrejurãri, dacã cel pus sub interdicţie judecãtoreascã va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie sanitarã.
    (3) Când cel pus sub interdicţie judecãtoreascã este cãsãtorit, va fi ascultat şi soţul acestuia.
    ART. 175
    Liberalitãţile primite de descendenţii interzisului judecãtoresc
    Din bunurile celui pus sub interdicţie judecãtoreascã, descendenţii acestuia pot fi gratificaţi sau înzestraţi de cãtre tutore cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelã, fãrã însã sã se poatã da scutire de raport.
    ART. 176
    Minorul pus sub interdicţie judecãtoreascã
    (1) Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecãtoreascã, se afla sub ocrotirea pãrinţilor rãmâne sub aceastã ocrotire pânã la data când devine major, fãrã a i se numi un tutore. Dispoziţiile art. 174 sunt aplicabile şi situaţiei prevãzute în prezentul alineat.
    (2) Dacã la data când minorul devine major acesta se aflã încã sub interdicţie judecãtoreascã, instanţa de tutelã numeşte un tutore.
    (3) În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecãtoreascã, minorul se afla sub tutelã, instanţa de tutelã va hotãrî dacã fostul tutore al minorului pãstreazã sarcina tutelei sau dacã trebuie numit un nou tutore.
    ART. 177
    Ridicarea interdicţiei judecãtoreşti
    (1) Dacã au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecãtoreascã va pronunţa ridicarea ei.
    (2) Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecãtoreascã, de tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevãzute la art. 111.
    (3) Hotãrârea prin care se pronunţã ridicarea interdicţiei judecãtoreşti îşi produce efectele de la data când a rãmas definitivã.
    (4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusã decât în condiţiile prevãzute la art. 169 alin. (2), care se aplicã în mod corespunzãtor.

    CAP. IV
    Curatela

    ART. 178
    Cazurile de instituire
    În afarã de cazurile prevãzute de lege, instanţa de tutelã poate institui curatela:
    a) dacã, din cauza bãtrâneţii, a bolii sau a unei infirmitãţi fizice, o persoanã, deşi capabilã, nu poate, personal, sã îşi administreze bunurile sau sã îşi apere interesele în condiţii corespunzãtoare şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator;
    b) dacã, din cauza bolii sau din alte motive, o persoanã, deşi capabilã, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, sã ia mãsurile necesare în cazuri a cãror rezolvare nu suferã amânare;
    c) dacã o persoanã, fiind obligatã sã lipseascã vreme îndelungatã de la domiciliu, nu a lãsat un mandatar sau un administrator general;
    d) dacã o persoanã a dispãrut fãrã a exista informaţii despre ea şi nu a lãsat un mandatar sau un administrator general.
    ART. 179
    Competenţa instanţei de tutelã
    Instanţa de tutela competentã este:
    a) în cazul prevãzut la art. 178 lit. a), instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate;
    b) în cazul prevãzut la art. 178 lit. b), fie instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie luate mãsurile urgente;
    c) în cazurile prevãzute la art. 178 lit. c) sau d), instanţa de la ultimul domiciliu din ţarã al celui lipsã ori al celui dispãrut.
    ART. 180
    Persoana care poate fi numitã curator
    (1) Poate fi numitã curator orice persoanã fizicã având deplinã capacitate de exerciţiu şi care este în mãsurã sã îndeplineascã aceastã sarcinã.
    (2) Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formã autenticã, o persoanã care sã fie numitã curator, aceasta va fi numitã cu prioritate. Numirea poate fi înlãturatã numai pentru motive temeinice, dispoziţiile art. 114-120 aplicându-se în mod corespunzãtor.
    ART. 181
    Efectele curatelei
    În cazurile prevãzute la art. 178, instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacitãţii celui pe care curatorul îl reprezintã.
    ART. 182
    Procedura de instituire
    (1) Curatela se poate institui la cererea celui care urmeazã a fi reprezentat, a soţului sãu, a rudelor sau a celor prevãzuţi la art. 111.
    (2) Curatela nu se poate institui decât cu consimţãmântul celui reprezentat, în afarã de cazurile în care consimţãmântul nu poate fi dat.
    (3) Numirea curatorului se face de instanţa de tutelã, cu acordul celui desemnat, printr-o încheiere care se comunicã în scris curatorului şi se afişeazã la sediul instanţei de tutelã, precum şi la primãria de la domiciliul celui reprezentat.
    ART. 183
    Conţinutul curatelei
    (1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplicã regulile de la mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa de tutelã va hotãrî cã se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însãrcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia.
    (2) Dacã sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelã poate stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmã nu este în mãsurã sã o facã.
    ART. 184
    Înlocuirea curatorului
    (1) Curatorul este în drept sã cearã înlocuirea sa dupã 3 ani de la numire.
    (2) Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani.
    ART. 185
    Încetarea curatelei
    Dacã au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicatã de instanţa de tutelã la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevãzuţi la art. 111.
    ART. 186
    Dispoziţii speciale
    Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplicã şi curatorului special prevãzut la art. 150, 159 şi 167. În aceste din urmã cazuri, drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplicã, în mod corespunzãtor, şi curatorului special.

    TITLUL IV
    Persoana juridicã

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 187
    Elementele constitutive
    Orice persoanã juridicã trebuie sã aibã o organizare de sine stãtãtoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizãrii unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
    ART. 188
    Calitatea de persoanã juridicã
    Sunt persoane juridice entitãţile prevãzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevãzute la art. 187.
    ART. 189
    Categorii de persoane juridice
    Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.
    ART. 190
    Persoana juridicã de drept privat
    Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevãzute de lege.
    ART. 191
    Persoana juridicã de drept public
    (1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţeazã prin lege.
    (2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevãzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autoritãţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevãzute de lege.
    ART. 192
    Regimul juridic aplicabil
    Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacã prin lege nu se prevede altfel.
    ART. 193
    Efectele personalitãţii juridice
    (1) Persoana juridicã participã în nume propriu la circuitul civil şi rãspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afarã de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
    (2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bunã-credinţã calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacã prin aceasta se urmãreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.

    CAP. II
    Înfiinţarea persoanei juridice

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii comune

    ART. 194
    Modurile de înfiinţare
    (1) Persoana juridicã se înfiinţeazã:
    a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autoritãţilor şi al instituţiilor publice, al unitãţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de cãtre stat sau de cãtre unitãţile administrativteritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie sã prevadã în mod expres dacã autoritatea publicã sau instituţia publicã este persoanã juridicã;
    b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
    c) în orice alt mod prevãzut de lege.
    (2) Dacã prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, dupã caz, statutul acesteia.
    ART. 195
    Durata persoanei juridice
    Persoana juridicã se înfiinţeazã pe duratã nedeterminatã, dacã prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Nulitatea persoanei juridice

    ART. 196
    Cauzele de nulitate
    (1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatatã sau, dupã caz, declaratã de instanţa judecãtoreascã numai atunci când:
    a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autenticã în situaţiile anume prevãzute de lege;
    b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţãrii persoanei juridice;
    c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
    d) lipseşte autorizaţia administrativã necesarã pentru înfiinţarea acesteia;
    e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
    f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vãrsat;
    g) s-au încãlcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vãrsat;
    h) nu s-a respectat numãrul minim de fondatori sau asociaţi prevãzut de lege;
    i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevãzute sub sancţiunea nulitãţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.
    (2) Nerespectarea dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c)-g) se sancţioneazã cu nulitatea absolutã.
    ART. 197
    Aspectele speciale privind regimul nulitãţii
    (1) Nulitatea relativã a persoanei juridice poate fi invocatã în termen de un an de la data înregistrãrii sau înfiinţãrii acesteia, dupã caz.
    (2) Nulitatea absolutã sau relativã a persoanei juridice se acoperã în toate cazurile, dacã, pânã la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecatã, cauza de nulitate a fost înlãturatã.
    ART. 198
    Efectele nulitãţii
    (1) De la data la care hotãrârea judecãtoreascã de constatare sau declarare a nulitãţii a devenit definitivã, persoana juridicã înceteazã fãrã efect retroactiv şi intrã în lichidare.
    (2) Prin hotãrârea judecãtoreascã de constatare sau declarare a nulitãţii se numesc şi lichidatorii.
    (3) Hotãrârea judecãtoreascã definitivã se comunicã, din oficiu, spre a fi notatã în toate registrele publice în care persoana juridicã a fost înregistratã sau, dupã caz, menţionatã.
    (4) În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii rãspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au nãscut în sarcina acesteia de la data înfiinţãrii ei şi pânã la data notãrii în registrele publice a hotãrârii judecãtoreşti prevãzute la alin. (3).
    ART. 199
    Regimul actelor juridice încheiate cu terţii
    (1) Constatarea sau, dupã caz, declararea nulitãţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de cãtre organele de administrare, direct sau prin reprezentare, dupã caz.
    (2) Nici persoana juridicã şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afarã de cazul în care se dovedeşte cã aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Înregistrarea persoanei juridice

    ART. 200
    Înregistrarea persoanei juridice
    (1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrãrii, dacã legile care le sunt aplicabile prevãd aceastã înregistrare.
    (2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, dupã caz, orice altã formalitate de publicitate prevãzutã de lege, fãcutã în scopul dobândirii personalitãţii juridice sau al luãrii în evidenţã a persoanelor juridice legal înfiinţate, dupã caz.
    (3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevãzute de lege, din oficiu.
    ART. 201
    Obligaţia de verificare a documentelor publicate
    Persoana juridicã este obligatã sã verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi textul depus la registrul public şi cel apãrut într-o publicaţie oficialã. În caz de neconcordanţã, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afarã de cazul în care se face dovada cã ei cunoşteau textul depus la registru.
    ART. 202
    Lipsa înregistrãrii
    (1) Dacã înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridicã nu se considerã legal înfiinţatã cât timp înregistrarea nu a fost efectuatã.
    (2) Dacã însã înregistrarea este cerutã numai pentru opozabilitate faţã de terţi, actele sau faptele juridice fãcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevãzutã în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afarã de cazul în care se face dovada cã aceştia cunoşteau cã publicitatea nu a fost îndeplinitã.
    ART. 203
    Rãspunderea pentru neefectuarea formalitãţilor de înregistrare
    Fondatorii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrãrii, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia rãspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalitãţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacã aceste formalitãţi trebuiau sã fie cerute de aceste persoane.
    ART. 204
    Înregistrarea modificãrilor aduse actului de înfiinţare
    Dispoziţiile art. 200-203 sunt aplicabile şi în cazul înregistrãrii modificãrilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice, realizate cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege sau de actul de înfiinţare a acesteia, dupã caz.

    CAP. III
    Capacitatea civilã a persoanei juridice

    SECŢIUNEA 1
    Capacitatea de folosinţã a persoanei juridice

    ART. 205
    Data dobândirii capacitãţii de folosinţã
    (1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrãrii au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrãrii lor.
    (2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, dupã caz, potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizãrii constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricãrei alte cerinţe prevãzute de lege.
    (3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevãzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, sã dobândeascã drepturi şi sã îşi asume obligaţii, însã numai în mãsura necesarã pentru ca persoana juridicã sã ia fiinţã în mod valabil.
    (4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire rãspund nelimitat şi solidar faţã de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (3), în afarã de cazul în care persoana juridicã nou-creatã, dupã ce a dobândit personalitate juridicã, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încã de la data încheierii lor şi produc efecte depline.
    ART. 206
    Conţinutul capacitãţii de folosinţã
    (1) Persoana juridicã poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afarã de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.
    (2) Persoanele juridice fãrã scop patrimonial pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
    (3) Actul juridic încheiat cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este lovit de nulitate absolutã.
    ART. 207
    Desfãşurarea activitãţilor autorizate
    (1) În cazul activitãţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfãşura asemenea activitãţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacã prin lege nu se prevede altfel.
    (2) Actele şi operaţiunile sãvârşite fãrã autorizaţiile prevãzute de lege sunt lovite de nulitate absolutã, iar persoanele care le-au fãcut rãspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevãzute de lege.
    ART. 208
    Capacitatea de a primi liberalitãţi
    Prin excepţie de la prevederile art. 205 alin. (3) şi dacã prin lege nu se dispune altfel, orice persoanã juridicã poate primi liberalitãţi în condiţiile dreptului comun, de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalitãţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridicã sã ia fiinţã în mod legal.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice

    §1. Capacitatea de exerciţiu

    ART. 209
    Data dobândirii capacitãţii de exerciţiu
    (1) Persoana juridicã îşi exercitã drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.
    (2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate sã acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.
    (3) Raporturile dintre persoana juridicã şi cei care alcãtuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacã nu s-a prevãzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
    ART. 210
    Lipsa organelor de administrare
    (1) Pânã la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridicã se fac de cãtre fondatori ori de cãtre persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
    (2) Actele juridice încheiate de cãtre fondatori sau de cãtre persoanele desemnate cu depãşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligã persoana juridicã în condiţiile gestiunii de afaceri.
    (3) Cel care contracteazã pentru persoana juridicã rãmâne personal ţinut faţã de terţi dacã aceasta nu se înfiinţeazã ori dacã nu îşi asumã obligaţia contractatã, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de aceastã obligaţie.
    ART. 211
    Incapacitãţi şi incompatibilitãţi
    (1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsã, cei decãzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili sã ocupe o astfel de funcţie.
    (2) Actele încheiate cu încãlcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt lovite de nulitate relativã. Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt cã persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, dupã caz, sau pentru cã acestea au fost numite cu încãlcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacã nu s-a produs o vãtãmare.

    §2. Funcţionarea persoanei juridice

    ART. 212
    Actele emise de organele persoanei juridice
    (1) Hotãrârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivã.
    (2) Faţã de terţi hotãrârile şi deciziile luate în condiţiile legii, actului de constituire sau statutului produc efecte numai de la data publicãrii lor, în condiţiile prevãzute de lege, în afarã de cazul în care se face dovada cã aceştia le-au cunoscut pe altã cale.
    ART. 213
    Obligaţiile membrilor organelor de administrare
    Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie sã acţioneze în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar.
    ART. 214
    Separarea patrimoniilor
    (1) Membrii organelor de administrare au obligaţia sã asigure şi sã menţinã separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu.
    (2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, dupã caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afarã de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de cãtre cei care i-au numit.
    ART. 215
    Contrarietatea de interese
    (1) Este lovit de nulitate relativã actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacã acesta din urmã, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colateralã sau afinii sãi, pânã la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes sã se încheie acel act şi dacã partea cealaltã a cunoscut sau trebuia sã cunoascã acest lucru.
    (2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevãzute la alin. (1) are interes într-o problemã supusã hotãrârii acestor organe, trebuie sã înştiinţeze persoana juridicã şi sã nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el rãspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacã fãrã votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerutã.
    ART. 216
    Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice
    (1) Hotãrârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivã şi au cerut sã se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţã, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotãrârea sau decizia respectivã ori de la data când a avut loc şedinţa, dupã caz.
    (2) Administratorii nu pot însã ataca hotãrârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despãgubiţi, dacã revocarea a fost nejustificatã sau intempestivã şi au suferit astfel un prejudiciu.
    (3) Cererea de anulare se soluţioneazã în camera de consiliu de cãtre instanţa competentã în circumscripţia cãreia persoana juridicã îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridicã în cauzã, reprezentatã prin administratori. Hotãrârea instanţei este supusã numai apelului.
    (4) Dacã hotãrârea este atacatã de toţi administratorii, persoana juridicã este reprezentatã în justiţie de persoana desemnatã de preşedintele instanţei dintre membrii persoanei juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost însãrcinatã pânã când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altã persoanã.
    (5) Hotãrârea definitivã de anulare va fi menţionatã în registrul public în care este înregistratã persoana juridicã, fiind opozabilã de la aceastã datã faţã de orice persoanã, inclusiv faţã de membrii acelei persoane juridice.
    (6) Dacã se invocã motive de nulitate absolutã, dreptul la acţiunea în constatarea nulitãţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulatã de orice persoanã interesatã. Dispoziţiile alin. (3)-(5) rãmân aplicabile.
    (7) Prevederile prezentului articol se aplicã în mãsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.
    ART. 217
    Suspendarea actelor atacate
    (1) Odatã cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţã preşedinţialã, suspendarea executãrii actelor atacate.
    (2) Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa îl poate obliga pe reclamant sã depunã o cauţiune, în condiţiile legii.
    ART. 218
    Participarea la circuitul civil
    (1) Actele juridice fãcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.
    (2) În raporturile cu terţii, persoana juridicã este angajatã prin actele organelor sale, chiar dacã aceste acte depãşesc puterea de reprezentare conferitã prin actul de constituire sau statut, în afarã de cazul în care ea dovedeşte cã terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.
    (3) Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotãrârile organelor statutare ale persoanei juridice care limiteazã sau lãrgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacã au fost publicate.
    ART. 219
    Rãspunderea pentru fapte juridice
    (1) Faptele licite sau ilicite sãvârşite de organele persoanei juridice obligã însãşi persoana juridicã, însã numai dacã ele au legãturã cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
    (2) Faptele ilicite atrag şi rãspunderea personalã şi solidarã a celor care le-au sãvârşit, atât faţã de persoana juridicã, cât şi faţã de terţi.
    ART. 220
    Rãspunderea membrilor organelor persoanei juridice
    (1) Acţiunea în rãspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de cãtre aceştia prin încãlcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerutã de lege, iar în lipsã, cu majoritatea cerutã de prevederile statutare.
    (2) Hotãrârea poate fi luatã chiar dacã problema rãspunderii persoanelor prevãzute la alin. (1) nu figureazã pe ordinea de zi.
    (3) Organul de conducere competent desemneazã cu aceeaşi majoritate persoana însãrcinatã sã exercite acţiunea în justiţie.
    (4) Dacã s-a hotãrât introducerea acţiunii în rãspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora înceteazã de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.
    (5) În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi în baza unui alt contract decât a unui contract individual de muncã, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti.

    §3. Dispoziţii speciale

    ART. 221
    Rãspunderea persoanelor juridice de drept public
    Dacã prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.
    ART. 222
    Independenţa patrimonialã
    Persoana juridicã având în subordine o altã persoanã juridicã nu rãspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmã şi nici persoana juridicã subordonatã nu rãspunde pentru persoana juridicã faţã de care este subordonatã, dacã prin lege nu se dispune altfel.
    ART. 223
    Statul şi unitãţile administrativ-teritoriale
    (1) În raporturile civile în care se prezintã nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participã prin Ministerul Finanţelor Publice, afarã de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi unitãţilor administrativ-teritoriale care participã la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevãzute de lege.
    ART. 224
    Rãspunderea civilã a statului şi a unitãţilor administrativ-teritoriale
    (1) Dacã prin lege nu se dispune altfel, statul nu rãspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autoritãţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu rãspunde pentru obligaţiile statului.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzãtor şi unitãţilor administrativ-teritoriale care nu rãspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridicã.

    CAP. IV
    Identificarea persoanei juridice

    ART. 225
    Naţionalitatea persoanei juridice
    Sunt de naţionalitate românã toate persoanele juridice al cãror sediu, potrivit actului de constituire sau statutului, este stabilit în România.
    ART. 226
    Denumirea persoanei juridice
    (1) Persoana juridicã poartã denumirea stabilitã, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau prin statut.
    (2) Odatã cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.
    ART. 227
    Sediul persoanei juridice
    (1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.
    (2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridicã poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    ART. 228
    Schimbarea denumirii şi sediului
    Persoana juridicã poate sã îşi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevãzute de lege.
    ART. 229
    Dovada denumirii şi sediului
    (1) În raporturile cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţã prevãzute de lege pentru persoana juridicã respectivã.
    (2) În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusã altor persoane.
    ART. 230
    Alte atribute de identificare
    În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridicã mai poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numãrul de înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de identificare, în condiţiile legii.
    ART. 231
    Menţiunile obligatorii
    Toate documentele, indiferent de formã, care emanã de la persoana juridicã trebuie sã cuprindã denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevãzute de lege, sub sancţiunea plãţii de daune-interese persoanei prejudiciate.

    CAP. V
    Reorganizarea persoanei juridice

    ART. 232
    Noţiunea
    Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridicã în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori încetarea acestora.
    ART. 233
    Modurile de reorganizare
    (1) Reorganizarea persoanei juridice se realizeazã prin fuziune, prin divizare sau prin transformare.
    (2) Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevãzute pentru dobândirea personalitãţii juridice, în afarã de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.
    ART. 234
    Fuziunea
    Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de cãtre o altã persoanã juridicã sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcãtui o persoanã juridicã nouã.
    ART. 235
    Efectele fuziunii
    (1) În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se transferã în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.
    (2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se transferã în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.
    ART. 236
    Divizarea
    (1) Divizarea poate fi totalã sau parţialã.
    (2) Divizarea totalã se face prin împãrţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între douã sau mai multe persoane juridice care existã deja sau care se înfiinţeazã prin divizare.
    (3) Divizarea parţialã constã în desprinderea unei pãrţi din patrimoniul unei persoane juridice, care continuã sã existe, şi în transmiterea acestei pãrţi cãtre una sau mai multe persoane juridice care existã sau care se înfiinţeazã în acest mod.
    ART. 237
    Efectele divizãrii
    (1) Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţã prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacã prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altã proporţie.
    (2) În cazul divizãrii parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înfiinţeazã în acest mod, reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporţionalã cu partea transmisã.
    (3) În cazul în care partea desprinsã se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care se înfiinţeazã în acest mod, împãrţirea patrimoniului între persoana juridicã faţã de care s-a fãcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alin. (2), iar între persoanele juridice dobânditoare, împãrţirea pãrţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin. (1), ce se vor aplica în mod corespunzãtor.
    ART. 238
    Întinderea rãspunderii în caz de divizare
    (1) În cazul divizãrii, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va rãspunde:
    a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formeazã obiectul drepturilor dobândite sau pãstrate integral;
    b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau pãstrate, socotitã dupã scãderea obligaţiilor prevãzute la lit. a).
    (2) Dacã o persoanã juridicã înfiinţatã în condiţiile art. 194 alin. (1) lit. a) este supusã divizãrii, prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de repartizare a obligaţiilor decât acela prevãzut în prezentul articol.
    ART. 239
    Repartizarea contractelor în caz de divizare
    În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (2), art. 237 şi 238, astfel încât executarea fiecãruia dintre ele sã se facã în întregime de cãtre o singurã persoanã juridicã dobânditoare, afarã numai dacã aceasta nu este cu putinţã.
    ART. 240
    Încetarea unor contracte
    (1) În cazul contractelor încheiate în considerarea calitãţii persoanei juridice supuse reorganizãrii, acestea nu îşi înceteazã efectele, cu excepţia cazului în care pãrţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionatã de acordul pãrţii interesate.
    (2) Dacã menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionatã de acordul pãrţii interesate, aceasta va fi notificatã sau, dupã caz, înştiinţatã prin scrisoare recomandatã, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţãmântul în termen de 10 zile lucrãtoare de la comunicarea notificãrii sau înştiinţãrii. Lipsa de rãspuns în acest termen echivaleazã cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de cãtre persoana juridicã succesoare.
    ART. 241
    Transformarea persoanei juridice
    (1) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevãzute de lege, atunci când o persoanã juridicã îşi înceteazã existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.
    (2) În cazul transformãrii, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa se transferã în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate, cu excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmã cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rãmân aplicabile.
    ART. 242
    Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor
    (1) În cazul reorganizãrii persoanelor juridice supuse înregistrãrii, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizeazã atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia.
    (2) În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrãrii, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevãzute la alin. (1), se realizeazã atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai pe data aprobãrii de cãtre organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predãrii-primirii, a evidenţei şi a repartizãrii tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricãror alte asemenea acte prevãzute de lege.
    (3) În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciarã, în baza actului de reorganizare încheiat în formã autenticã sau, dupã caz, a actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în ambele situaţii însoţit, dacã este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei juridice nou-înfiinţate.
    ART. 243
    Opoziţiile
    (1) Actele prin care s-a hotãrât reorganizarea pot fi atacate, dacã prin lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de cãtre creditori şi orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţã de aprobarea reorganizãrii, dar nu mai târziu de un an de la data publicãrii acesteia, sau, dupã caz, de la data aprobãrii acesteia de cãtre organul competent, potrivit legii.
    (2) Opoziţia suspendã executarea faţã de oponenţi pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, în afarã de cazul în care persoana juridicã debitoare face dovada executãrii obligaţiilor sau oferã garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.
    (3) Opoziţia se judecã în camera de consiliu, cu citarea pãrţilor, de cãtre instanţa competentã.
    (4) Hotãrârea pronunţatã asupra opoziţiei este supusã numai apelului.

    CAP. VI
    Încetarea persoanei juridice

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale

    ART. 244
    Modurile de încetare
    Persoana juridicã înceteazã, dupã caz, prin constatarea ori declararea nulitãţii, prin fuziune, divizare totalã, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevãzut de actul constitutiv sau de lege.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Dizolvarea persoanei juridice

    ART. 245
    Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat
    Persoanele juridice de drept privat se dizolvã:
    a) dacã termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
    b) dacã scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
    c) dacã scopul pe care îl urmãresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacã ele urmãresc un alt scop decât cel declarat;
    d) prin hotãrârea organelor competente ale acestora;
    e) prin orice alt mod prevãzut de lege, actul de constituire sau statut.
    ART. 246
    Dizolvarea persoanelor juridice de drept public
    Persoanele juridice de drept public se dizolvã numai în cazurile şi în condiţiile anume prevãzute de lege.
    ART. 247
    Opoziţiile
    În cazul în care persoana juridicã se dizolvã prin hotãrârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, dispoziţiile art. 243 aplicându-se în mod corespunzãtor.
    ART. 248
    Lichidarea
    (1) Prin efectul dizolvãrii persoana juridicã intrã în lichidare în vederea valorificãrii activului şi a plãţii pasivului.
    (2) Persoana juridicã îşi pãstreazã capacitatea civilã pentru operaţiunile necesare lichidãrii pânã la finalizarea acesteia.
    (3) Dacã încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totalã, nu se declanşeazã procedura lichidãrii.
    ART. 249
    Destinaţia bunurilor rãmase dupã lichidare
    (1) Oricare ar fi cauzele dizolvãrii, bunurile persoanei juridice rãmase dupã lichidare vor primi destinaţia stabilitã în actul de constituire sau statut ori destinaţia stabilitã în hotãrârea organului competent luatã înainte de dizolvare.
    (2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotãrâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotãrârea este contrarã legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rãmase dupã lichidare se atribuie de instanţa competentã, prin hotãrâre supusã numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemãnãtor, dacã prin lege nu se prevede altfel. Atunci când existã mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.
    (3) În cazul în care persoana juridicã a fost dizolvatã pentru motivele prevãzute la art. 245 lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoanã juridicã nu este de acord cu preluarea bunurilor rãmase dupã lichidare în condiţiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cãrui razã teritorialã se aflã bunurile.
    (4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rãmase dupã lichidare are loc la data preluãrii lor de cãtre beneficiari, dacã prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi hotãrârea judecãtoreascã rãmasã definitivã, în cazurile prevãzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, dupã caz, pot servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciarã. În cazul bunurilor imobile, dispoziţiile art. 1.244 şi cele în materie de carte funciarã rãmân aplicabile.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Dispoziţii speciale

    ART. 250
    Desfiinţarea unor persoane juridice
    (1) Persoanele juridice înfiinţate de cãtre autoritãţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvãrii, pot fi desfiinţate prin hotãrârea organului care le-a înfiinţat.
    (2) În acest caz, dacã organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferã persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însã seama şi de natura obligaţiilor respective.
    ART. 251
    Data încetãrii personalitãţii juridice
    (1) Persoanele juridice supuse înregistrãrii înceteazã la data radierii din registrele în care au fost înscrise.
    (2) Celelalte persoane juridice înceteazã la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, dupã caz, la data îndeplinirii oricãrei alte cerinţe prevãzute de lege.

    TITLUL V
    Apãrarea drepturilor nepatrimoniale

    ART. 252
    Ocrotirea personalitãţii umane
    Orice persoanã fizicã are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umanã, cum sunt viaţa, sãnãtatea, integritatea fizicã, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţificã, artisticã, literarã sau tehnicã, precum şi a oricãror alte drepturi nepatrimoniale.
    ART. 253
    Mijloacele de apãrare
    (1) Persoana fizicã ale cãrei drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:
    a) interzicerea sãvârşirii faptei ilicite, dacã aceasta este iminentã;
    b) încetarea încãlcãrii şi interzicerea pentru viitor, dacã aceasta dureazã încã;
    c) constatarea caracterului ilicit al faptei sãvârşite, dacã tulburarea pe care a produs-o subzistã.
    (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul lezãrii prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai mãsurile prevãzute la alin. (1) lit. b) şi c).
    (3) Totodatã, cel care a suferit o încãlcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei sã îl oblige pe autorul faptei sã îndeplineascã orice mãsuri socotite necesare de cãtre instanţã spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
    a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotãrârii de condamnare;
    b) orice alte mãsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
    (4) De asemenea, persoana prejudiciatã poate cere despãgubiri sau, dupã caz, o reparaţie patrimonialã pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacã vãtãmarea este imputabilã autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
    ART. 254
    Apãrarea dreptului la nume
    (1) Cel al cãrui nume este contestat poate sã cearã instanţei judecãtoreşti recunoaşterea dreptului sãu la acel nume.
    (2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui sãu poate sã cearã oricând instanţei judecãtoreşti sã dispunã încetarea acestei atingeri nelegitime.
    (3) Dispoziţiile prezentului articol se aplicã, în mod corespunzãtor, şi apãrãrii dreptului la pseudonim, ales în condiţiile legii.
    ART. 255
    Mãsurile provizorii
    (1) Dacã persoana care se considerã lezatã face dovada credibilã cã drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi cã aceastã acţiune riscã sã îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate sã cearã instanţei judecãtoreşti luarea unor mãsuri provizorii.
    (2) Instanţa judecãtoreascã poate sã dispunã în special:
    a) interzicerea încãlcãrii sau încetarea ei provizorie;
    b) luarea mãsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
    (3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanţa judecãtoreascã nu poate sã dispunã încetarea, cu titlu provizoriu, a acţiunii prejudiciabile decât dacã prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacã acţiunea nu este în mod evident justificatã, potrivit art. 75, şi dacã mãsura luatã de instanţã nu apare ca fiind disproporţionatã în raport cu prejudiciile cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rãmân aplicabile.
    (4) Instanţa soluţioneazã cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţialã, care se aplicã în mod corespunzãtor. În cazul în care cererea este formulatã înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotãrârea prin care s-a dispus mãsura provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea în fond trebuie sã fie introdusã, sub sancţiunea încetãrii de drept a acelei mãsuri. Dispoziţiile alin. (6) sunt aplicabile.
    (5) Dacã mãsurile luate sunt de naturã sã producã un prejudiciu pãrţii adverse, instanţa îl poate obliga pe reclamant sã dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetãrii de drept a mãsurii dispuse.
    (6) Mãsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în justiţie pentru apãrarea dreptului nepatrimonial încãlcat înceteazã de drept, dacã reclamantul nu a sesizat instanţa în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.
    (7) Reclamantul este ţinut sã repare, la cererea pãrţii interesate, prejudiciul cauzat prin mãsurile provizorii luate, dacã acţiunea de fond este respinsã ca neîntemeiatã. Cu toate acestea, dacã reclamantul nu a fost în culpã ori a avut o culpã uşoarã, instanţa, în raport cu circumstanţele concrete, poate fie sã refuze obligarea sa la despãgubirile cerute de partea adversã, fie sã dispunã reducerea acestora.
    (8) Dacã partea adversã nu solicitã daune-interese, instanţa va dispune eliberarea cauţiunii, la cererea reclamantului, prin hotãrâre datã cu citarea pãrţilor. Cererea se judecã potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţialã, care se aplicã în mod corespunzãtor. În cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii, instanţa va fixa un termen în vederea introducerii acţiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunţãrii hotãrârii, sub sancţiunea încetãrii de drept a mãsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauţiune.
    ART. 256
    Decesul titularului dreptului nepatrimonial
    (1) Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încãlcat poate fi continuatã sau pornitã, dupã moartea persoanei vãtãmate, de cãtre soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptã ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale pânã la gradul al patrulea inclusiv.
    (2) Acţiunea pentru restabilirea integritãţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornitã de cei prevãzuţi la alin. (1).
    ART. 257
    Apãrarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice
    Dispoziţiile prezentului titlu se aplicã prin asemãnare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.

    CARTEA a II-a
    Despre familie

    TITLUL I
    Dispoziţii generale

    ART. 258
    Familia
    (1) Familia se întemeiazã pe cãsãtoria liber consimţitã între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea pãrinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.
    (2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societãţii şi a statului.
    (3) Statul este obligat sã sprijine, prin mãsuri economice şi sociale, încheierea cãsãtoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.
    (4) În sensul prezentului Cod civil, prin soţi se înţelege bãrbatul şi femeia uniţi prin cãsãtorie.
    ART. 259
    Cãsãtoria
    (1) Cãsãtoria este uniunea liber consimţitã între un bãrbat şi o femeie, încheiatã în condiţiile legii.
    (2) Bãrbatul şi femeia au dreptul de a se cãsãtori în scopul de a întemeia o familie.
    (3) Celebrarea religioasã a cãsãtoriei poate fi fãcutã numai dupã încheierea cãsãtoriei civile.
    (4) Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale cãsãtoriei se stabilesc prin prezentul Cod civil.
    (5) Cãsãtoria înceteazã prin decesul sau prin declararea judecãtoreascã a morţii unuia dintre soţi.
    (6) Cãsãtoria poate fi desfãcutã prin divorţ, în condiţiile legii.
    ART. 260
    Egalitatea în drepturi a copiilor
    Copiii din afara cãsãtoriei sunt egali în faţa legii cu cei din cãsãtorie, precum şi cu cei adoptaţi.
    ART. 261
    Îndatorirea pãrinţilor
    Pãrinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.
    ART. 262
    Relaţiile dintre pãrinţi şi copii
    (1) Copilul nu poate fi separat de pãrinţii sãi fãrã încuviinţarea acestora, cu excepţia cazurilor prevãzute de lege.
    (2) Copilul care nu locuieşte la pãrinţii sãi sau, dupã caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legãturi personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condiţiile prevãzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.
    ART. 263
    Principiul interesului superior al copilului
    (1) Orice mãsurã privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie sã fie luatã cu respectarea interesului superior al copilului.
    (2) Pentru rezolvarea cererilor care se referã la copii, autoritãţile competente sunt datoare sã dea toate îndrumãrile necesare pentru ca pãrţile sã recurgã la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilã.
    (3) Procedurile referitoare la relaţiile dintre pãrinţi şi copii trebuie sã garanteze cã dorinţele şi interesele pãrinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autoritãţilor şi cã acestea ţin cont de ele în hotãrârile pe care le iau.
    (4) Procedurile privitoare la copii trebuie sã se desfãşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie sã nu fie afectate.
    (5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplinã de exerciţiu, potrivit legii.
    ART. 264
    Ascultarea copilului
    (1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacã autoritatea competentã considerã cã acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.
    (2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacã este respectatã, precum şi asupra consecinţelor oricãrei decizii care îl priveşte.
    (3) Orice copil poate cere sã fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2). Respingerea cererii de cãtre autoritatea competentã trebuie motivatã.
    (4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul sãu de maturitate.
    (5) Dispoziţiile legale speciale privind consimţãmântul sau prezenţa copilului, în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea de cãtre instanţã a unui reprezentant în caz de conflict de interese rãmân aplicabile.
    ART. 265
    Instanţa competentã
    Toate mãsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecãtoreşti, precum şi toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cãrţi sunt de competenţa instanţei de tutelã prevãzute la art. 107.

    TITLUL II
    Cãsãtoria

    CAP. I
    Logodna

    ART. 266
    Încheierea logodnei
    (1) Logodna este promisiunea reciprocã de a încheia cãsãtoria.
    (2) Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea cãsãtoriei sunt aplicabile în mod corespunzãtor, cu excepţia avizului medical şi a autorizãrii organului administrativ competent.
    (3) Încheierea logodnei nu este supusã niciunei formalitãţi şi poate fi doveditã cu orice mijloc de probã.
    (4) Încheierea cãsãtoriei nu este condiţionatã de încheierea logodnei.
    (5) Logodna se poate încheia doar între bãrbat şi femeie.
    ART. 267
    Ruperea logodnei
    (1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns sã încheie cãsãtoria.
    (2) Clauza penalã stipulatã pentru ruperea logodnei este consideratã nescrisã.
    (3) Ruperea logodnei nu este supusã niciunei formalitãţi şi poate fi doveditã cu orice mijloc de probã.
    ART. 268
    Restituirea darurilor
    (1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea cãsãtoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.
    (2) Darurile se restituie în naturã sau, dacã aceasta nu mai este cu putinţã, în mãsura îmbogãţirii.
    (3) Obligaţia de restituire nu existã dacã logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.
    ART. 269
    Rãspunderea pentru ruperea logodnei
    (1) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligatã la despãgubiri pentru cheltuielile fãcute sau contractate în vederea cãsãtoriei, în mãsura în care au fost potrivite cu împrejurãrile, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate.
    (2) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celãlalt sã rupã logodna poate fi obligatã la despãgubiri în condiţiile alin. (1).
    ART. 270
    Termenul de prescripţie
    Dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.

    CAP. II
    Încheierea cãsãtoriei

    SECŢIUNEA 1
    Condiţiile de fond pentru încheierea cãsãtoriei

    ART. 271
    Consimţãmântul la cãsãtorie
    Cãsãtoria se încheie între bãrbat şi femeie prin consimţãmântul personal şi liber al acestora.
    ART. 272
    Vârsta matrimonialã
    (1) Cãsãtoria se poate încheia dacã viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.
    (2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate cãsãtori în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea pãrinţilor sãi sau, dupã caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelã în a cãrei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul dintre pãrinţi refuzã sã încuviinţeze cãsãtoria, instanţa de tutelã hotãrãşte şi asupra acestei divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
    (3) Dacã unul dintre pãrinţi este decedat sau se aflã în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt pãrinte este suficientã.
    (4) De asemenea, în condiţiile art. 398, este suficientã încuviinţarea pãrintelui care exercitã autoritatea pãrinteascã.
    (5) Dacã nu existã nici pãrinţi, nici tutore care sã poatã încuviinţa cãsãtoria, este necesarã încuviinţarea persoanei sau a autoritãţii care a fost abilitatã sã exercite drepturile pãrinteşti.
    ART. 273
    Bigamia
    Este interzisã încheierea unei noi cãsãtorii de cãtre persoana care este cãsãtoritã.
    ART. 274
    Interzicerea cãsãtoriei între rude
    (1) Este interzisã încheierea cãsãtoriei între rudele în linie dreaptã, precum şi între cele în linie colateralã pânã la al patrulea grad inclusiv.
    (2) Pentru motive temeinice, cãsãtoria între rudele în linie colateralã de gradul al patrulea poate fi autorizatã de instanţa de tutelã în a cãrei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.
    (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazul rudeniei din adopţie.
    ART. 275
    Interzicerea cãsãtoriei între tutore şi persoana minorã
    Cãsãtoria este opritã între tutore şi persoana minorã care se aflã sub tutela sa.
    ART. 276
    Alienaţia şi debilitatea mintalã
    Este interzis sã se cãsãtoreascã alienatul mintal şi debilul mintal.
    ART. 277
    Interzicerea sau echivalarea unor forme de convieţuire cu cãsãtoria
    (1) Este interzisã cãsãtoria dintre persoane de acelaşi sex.
    (2) Cãsãtoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în strãinãtate fie de cetãţeni români, fie de cetãţeni strãini nu sunt recunoscute în România.
    (3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate sau contractate în strãinãtate fie de cetãţeni români, fie de cetãţeni strãini nu sunt recunoscute în România.
    (4) Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetãţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rãmân aplicabile.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Formalitãţile pentru încheierea cãsãtoriei

    ART. 278
    Comunicarea stãrii de sãnãtate
    Cãsãtoria nu se încheie dacã viitorii soţi nu declarã cã şi-au comunicat reciproc starea sãnãtãţii lor. Dispoziţiile legale prin care este opritã cãsãtoria celor care suferã de anumite boli rãmân aplicabile.
    ART. 279
    Locul încheierii cãsãtoriei
    (1) Cãsãtoria se celebreazã de cãtre ofiţerul de stare civilã, la sediul primãriei.
    (2) Prin excepţie, cãsãtoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de cãtre un ofiţer de stare civilã de la o altã primãrie decât cea în a cãrei razã teritorialã domiciliazã sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţãrii primãriei de domiciliu sau de reşedinţã a viitorilor soţi, în vederea publicãrii.
    ART. 280
    Declaraţia de cãsãtorie
    (1) Cei care vor sã se cãsãtoreascã vor face personal declaraţia de cãsãtorie, potrivit legii, la primãria unde urmeazã a se încheia cãsãtoria.
    (2) În cazurile prevãzute de lege, declaraţia de cãsãtorie se poate face şi în afara sediului primãriei.
    (3) Atunci când viitorul soţ este minor, pãrinţii sau, dupã caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviinţeazã încheierea cãsãtoriei. Dispoziţiile art. 272 alin. (5) rãmân aplicabile.
    (4) Dacã unul dintre viitorii soţi, pãrinţii sau tutorele nu se aflã în localitatea unde urmeazã a se încheia cãsãtoria, ei pot face declaraţia la primãria în a cãrei razã teritorialã îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primãria unde urmeazã a se încheia cãsãtoria.
    ART. 281
    Conţinutul declaraţiei de cãsãtorie
    (1) În declaraţia de cãsãtorie, viitorii soţi vor arãta cã nu existã niciun impediment legal la cãsãtorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul cãsãtoriei, precum şi regimul matrimonial ales.
    (2) Odatã cu declaraţia de cãsãtorie ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea cãsãtoriei.
    ART. 282
    Alegerea numelui de familie
    Viitorii soţi pot conveni sã îşi pãstreze numele dinaintea cãsãtoriei, sã ia numele oricãruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate sã îşi pãstreze numele de dinaintea cãsãtoriei, iar celãlalt sã poarte numele lor reunite.
    ART. 283
    Publicitatea declaraţiei de cãsãtorie
    (1) În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de cãsãtorie, ofiţerul de stare civilã dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primãriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmeazã sã se încheie cãsãtoria şi, dupã caz, la sediul primãriei unde celãlalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.
    (2) Extrasul din declaraţia de cãsãtorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişãrii, datele de stare civilã ale viitorilor soţi şi, dupã caz, încuviinţarea pãrinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea cã orice persoanã poate face opoziţie la cãsãtorie, în termen de 10 zile de la data afişãrii.
    (3) Cãsãtoria se încheie dupã 10 zile de la afişarea declaraţiei de cãsãtorie, termen în care se cuprind atât data afişãrii, cât şi data încheierii cãsãtoriei.
    (4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmeazã a se încheia cãsãtoria poate sã încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea cãsãtoriei înainte de împlinirea termenului prevãzut la alin. (3).
    ART. 284
    Reînnoirea declaraţiei de cãsãtorie
    În cazul în care cãsãtoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişãrii declaraţiei de cãsãtorie sau dacã viitorii soţi doresc sã modifice declaraţia iniţialã, trebuie sã se facã o nouã declaraţie de cãsãtorie şi sã se dispunã publicarea acesteia.
    ART. 285
    Opoziţia la cãsãtorie
    (1) Orice persoanã poate face opoziţie la cãsãtorie, dacã existã un impediment legal sau dacã alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
    (2) Opoziţia la cãsãtorie se face numai în scris, cu arãtarea dovezilor pe care se întemeiazã.
    ART. 286
    Refuzul celebrãrii cãsãtoriei
    Ofiţerul de stare civilã refuzã sã celebreze cãsãtoria dacã, pe baza verificãrilor pe care este obligat sã le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în mãsura în care acestea din urmã sunt notorii, constatã cã nu sunt îndeplinite condiţiile prevãzute de lege.
    ART. 287
    Celebrarea cãsãtoriei
    (1) Viitorii soţi sunt obligaţi sã se prezinte împreunã la sediul primãriei, pentru a-şi da consimţãmântul la cãsãtorie în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa ofiţerului de stare civilã.
    (2) Cu toate acestea, în cazurile prevãzute de lege, ofiţerul de stare civilã poate celebra cãsãtoria şi în afara sediului serviciului de stare civilã, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la alin. (1).
    (3) Persoanele care aparţin minoritãţilor naţionale pot solicita celebrarea cãsãtoriei în limba lor maternã, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilã sau cel care oficiazã cãsãtoria sã cunoascã aceastã limbã.
    ART. 288
    Martorii la cãsãtorie
    (1) Martorii atestã faptul cã soţii şi-au exprimat consimţãmântul potrivit art. 287.
    (2) Nu pot fi martori la încheierea cãsãtoriei incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi sã ateste faptele prevãzute la alin. (1).
    (3) Martorii pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.
    ART. 289
    Momentul încheierii cãsãtoriei
    Cãsãtoria este încheiatã în momentul în care, dupã ce ia consimţãmântul fiecãruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilã îi declarã cãsãtoriţi.

    CAP. III
    Formalitãţi ulterioare încheierii cãsãtoriei

    ART. 290
    Actul de cãsãtorie
    Dupã încheierea cãsãtoriei, ofiţerul de stare civilã întocmeşte, de îndatã, în registrul actelor de stare civilã, actul de cãsãtorie, care se semneazã de cãtre soţi, de cei 2 martori şi de cãtre ofiţerul de stare civilã.
    ART. 291
    Formalitãţile privind regimul matrimonial
    Ofiţerul de stare civilã face menţiune pe actul de cãsãtorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndatã, sã comunice la registrul prevãzut la art. 334 alin. (1), precum şi, dupã caz, notarului public care a autentificat convenţia matrimonialã o copie de pe actul de cãsãtorie.
    ART. 292
    Dovada cãsãtoriei
    (1) Cãsãtoria se dovedeşte cu actul de cãsãtorie şi prin certificatul de cãsãtorie eliberat pe baza acestuia.
    (2) Cu toate acestea, în situaţiile prevãzute de lege, cãsãtoria se poate dovedi cu orice mijloc de probã.

    CAP. IV
    Nulitatea cãsãtoriei

    SECŢIUNEA 1
    Nulitatea absolutã a cãsãtoriei

    ART. 293
    Cazurile de nulitate absolutã
    (1) Este lovitã de nulitate absolutã cãsãtoria încheiatã cu încãlcarea dispoziţiilor prevãzute la art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin. (1).
    (2) În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recãsãtorit şi, dupã aceasta, hotãrârea declarativã de moarte este anulatã, noua cãsãtorie rãmâne valabilã, dacã soţul celui declarat mort a fost de bunã-credinţã. Prima cãsãtorie se considerã desfãcutã pe data încheierii noii cãsãtorii.
    ART. 294
    Lipsa vârstei matrimoniale
    (1) Cãsãtoria încheiatã de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovitã de nulitate absolutã.
    (2) Cu toate acestea, nulitatea cãsãtoriei se acoperã dacã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacã soţia a nãscut ori a rãmas însãrcinatã.
    ART. 295
    Cãsãtoria fictivã
    (1) Cãsãtoria încheiatã în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovitã de nulitate absolutã.
    (2) Cu toate acestea, nulitatea cãsãtoriei se acoperã dacã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a nãscut sau a rãmas însãrcinatã ori au trecut 2 ani de la încheierea cãsãtoriei.
    ART. 296
    Persoanele care pot invoca nulitatea absolutã
    Orice persoanã interesatã poate introduce acţiunea în constatarea nulitãţii absolute a cãsãtoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acţiunea dupã încetarea sau desfacerea cãsãtoriei, cu excepţia cazului în care ar acţiona pentru apãrarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Nulitatea relativã a cãsãtoriei

    ART. 297
    Lipsa încuviinţãrilor cerute de lege
    (1) Este lovitã de nulitate relativã cãsãtoria încheiatã fãrã încuviinţãrile sau autorizarea prevãzute la art. 272 alin. (2) şi (4).
    (2) Nulitatea poate fi invocatã numai de cel a cãrui încuviinţare ori autorizare era necesarã.
    ART. 298
    Viciile de consimţãmânt
    (1) Cãsãtoria poate fi anulatã la cererea soţului al cãrui consimţãmânt a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţã.
    (2) Eroarea constituie viciu de consimţãmânt numai atunci când priveşte identitatea fizicã a viitorului soţ.
    ART. 299
    Lipsa discernãmântului
    Este lovitã de nulitate relativã cãsãtoria încheiatã de persoana lipsitã vremelnic de discernãmânt.
    ART. 300
    Existenţa tutelei
    Cãsãtoria încheiatã între tutore şi persoana minorã aflatã sub tutela sa este lovitã de nulitate relativã.
    ART. 301
    Termenul de prescripţie
    (1) Anularea cãsãtoriei poate fi cerutã în termen de 6 luni.
    (2) În cazul prevãzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a cãror încuviinţare sau autorizare era necesarã pentru încheierea cãsãtoriei au luat cunoştinţã de aceasta.
    (3) În cazul nulitãţii pentru vicii de consimţãmânt ori pentru lipsa discernãmântului, termenul curge de la data încetãrii violenţei sau, dupã caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnicã a discernãmântului.
    (4) În cazul prevãzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii cãsãtoriei.
    ART. 302
    Caracterul personal al acţiunii
    Dreptul la acţiunea în anulabilitate nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacã acţiunea a fost pornitã de cãtre unul dintre soţi, ea poate fi continuatã de cãtre oricare dintre moştenitorii sãi.
    ART. 303
    Acoperirea nulitãţii
    (1) În cazurile prevãzute la art. 272 alin. (2) şi (4), nulitatea relativã a cãsãtoriei se acoperã dacã, pânã la rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoreşti, s-au obţinut încuviinţãrile şi autorizarea cerute de lege.
    (2) Cãsãtoria nu poate fi anulatã dacã soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetãrii violenţei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultãţilor mintale.
    (3) În toate cazurile, nulitatea cãsãtoriei se acoperã dacã, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacã soţia a nãscut ori a rãmas însãrcinatã.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Efectele nulitãţii cãsãtoriei

    ART. 304
    Cãsãtoria putativã
    (1) Soţul de bunã-credinţã la încheierea unei cãsãtorii nule sau anulate pãstreazã, pânã la data când hotãrârea judecãtoreascã rãmâne definitivã, situaţia unui soţ dintr-o cãsãtorie valabilã.
    (2) În situaţia prevãzutã la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemãnare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
    ART. 305
    Situaţia copiilor
    (1) Nulitatea cãsãtoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care pãstreazã situaţia de copii din cãsãtorie.
    (2) În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre pãrinţi şi copii se aplicã, prin asemãnare, dispoziţiile privitoare la divorţ.
    ART. 306
    Opozabilitatea hotãrârii judecãtoreşti
    (1) Hotãrârea judecãtoreascã de constatare a nulitãţii sau de anulare a cãsãtoriei este opozabilã terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    (2) Cu toate acestea, nulitatea cãsãtoriei nu poate fi opusã unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, afarã de cazul în care au fost îndeplinite formalitãţile de publicitate prevãzute de lege cu privire la acţiunea în nulitate ori anulabilitate sau terţul a cunoscut, pe altã cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a cãsãtoriei.

    CAP. V
    Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor

    ART. 307
    Reglementarea raporturilor personale dintre soţi
    Dispoziţiile prezentului capitol se aplicã raporturilor personale dintre soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial.
    ART. 308
    Luarea deciziilor de cãtre soţi
    Soţii hotãrãsc de comun acord în tot ceea ce priveşte cãsãtoria.
    ART. 309
    Îndatoririle soţilor
    (1) Soţii îşi datoreazã reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.
    (2) Ei au îndatorirea de a locui împreunã. Pentru motive temeinice, ei pot hotãrî sã locuiascã separat.
    ART. 310
    Independenţa soţilor
    Un soţ nu are dreptul sã cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.
    ART. 311
    Schimbarea numelui de familie
    (1) Soţii sunt obligaţi sã poarte numele declarat la încheierea cãsãtoriei.
    (2) Dacã soţii au convenit sã poarte în timpul cãsãtoriei un nume comun şi l-au declarat potrivit dispoziţiilor art. 281, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativã decât cu consimţãmântul celuilalt soţ.

    CAP. VI
    Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii comune

    §1. Despre regimul matrimonial în general

    ART. 312
    Regimurile matrimoniale
    (1) Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legalã, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţionalã.
    (2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacã prin lege nu se prevede altfel.
    ART. 313
    Efectele regimului matrimonial
    (1) Între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii cãsãtoriei.
    (2) Faţã de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege, afarã de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altã cale.
    (3) Neîndeplinirea formalitãţilor de publicitate face ca soţii sã fie consideraţi, în raport cu terţii de bunã-credinţã, ca fiind cãsãtoriţi sub regimul matrimonial al comunitãţii legale.
    ART. 314
    Mandatul convenţional
    Un soţ poate sã dea mandat celuilalt soţ sã îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.
    ART. 315
    Mandatul judiciar
    (1) În cazul în care unul dintre soţi se aflã în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celãlalt soţ poate cere instanţei de tutelã încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotãrârea pronunţatã se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.
    (2) În afara altor cazuri prevãzute de lege, mandatul înceteazã atunci când soţul reprezentat nu se mai aflã în situaţia prevãzutã la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, dupã caz, un curator.
    (3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    ART. 316
    Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei
    (1) În mod excepţional, dacã unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celãlalt soţ poate cere instanţei de tutelã ca, pentru o duratã determinatã, dreptul de a dispune de anumite bunuri sã poatã fi exercitat numai cu consimţãmântul sãu expres. Durata acestei mãsuri poate fi prelungitã, fãrã însã a se depãşi în total 2 ani. Hotãrârea de încuviinţare a mãsurii se comunicã în vederea efectuãrii formalitãţilor de publicitate imobiliarã sau mobiliarã, dupã caz.
    (2) Actele încheiate cu nerespectarea hotãrârii judecãtoreşti sunt lovite de nulitate relativã. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe sã curgã de la data când soţul vãtãmat a luat cunoştinţã de existenţa actului.
    (3) Dispoziţiile art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    ART. 317
    Independenţa patrimonialã a soţilor
    (1) Dacã prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate sã încheie orice acte juridice cu celãlalt soţ sau cu terţe persoane.
    (2) Fiecare soţ poate sã facã singur, fãrã consimţãmântul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legãturã cu acestea.
    (3) În raport cu societatea bancarã, soţul titular al contului are, chiar şi dupã desfacerea sau încetarea cãsãtoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacã prin hotãrâre judecãtoreascã executorie nu s-a decis altfel.
    ART. 318
    Dreptul la informare
    (1) Fiecare soţ poate sã îi cearã celuilalt sã îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instanţei de tutelã.
    (2) Instanţa poate sã îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ sã furnizeze informaţiile cerute şi sã depunã probele necesare în acest sens.
    (3) Terţii pot sã refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de pãstrarea secretului profesional.
    (4) Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezumţia relativã cã susţinerile soţului reclamant sunt adevãrate.
    ART. 319
    Încetarea regimului matrimonial
    (1) Regimul matrimonial înceteazã prin constatarea nulitãţii, anularea, desfacerea sau încetarea cãsãtoriei.
    (2) În timpul cãsãtoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.
    ART. 320
    Lichidarea regimului matrimonial
    În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichideazã potrivit legii, prin bunã învoialã sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciarã. Hotãrârea judecãtoreascã definitivã sau, dupã caz, înscrisul întocmit în formã autenticã notarialã constituie act de lichidare.

    §2. Locuinţa familiei

    ART. 321
    Noţiunea
    (1) Locuinţa familiei este locuinţa comunã a soţilor sau, în lipsã, locuinţa soţului la care se aflã copiii.
    (2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciarã, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţã a familiei, chiar dacã nu este proprietarul imobilului.
    ART. 322
    Regimul unor acte juridice
    (1) Niciunul dintre soţi, chiar dacã este proprietar exclusiv, nu poate dispune fãrã consimţãmântul scris al celuilalt soţ de drepturile asupra locuinţei familiei.
    (2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţã bunurile ce mobileazã sau decoreazã locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fãrã consimţãmântul scris al celuilalt soţ.
    (3) În cazul în care consimţãmântul este refuzat fãrã un motiv legitim, celãlalt soţ poate sã sesizeze instanţa de tutelã, pentru ca aceasta sã autorizeze încheierea actului.
    (4) Soţul care nu şi-a dat consimţãmântul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţã despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetãrii regimului matrimonial.
    (5) În lipsa notãrii locuinţei familiei în cartea funciarã, soţul care nu şi-a dat consimţãmântul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celãlalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altã cale, calitatea de locuinţã a familiei.
    (6) Dispoziţiile alin. (5) se aplicã în mod corespunzãtor actelor încheiate cu încãlcarea prevederilor alin. (2).
    ART. 323
    Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate
    (1) În cazul în care locuinţa este deţinutã în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacã numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de cãsãtorie.
    (2) Dispoziţiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    ART. 324
    Atribuirea beneficiului contractului de închiriere
    (1) La desfacerea cãsãtoriei, dacã nu este posibilã folosirea locuinţei de cãtre ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea cãsãtoriei şi de posibilitãţile locative proprii ale foştilor soţi.
    (2) Soţul cãruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator sã plãteascã celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altã locuinţã, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivã a acestuia din urmã. Dacã existã bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului cãruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
    (3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţã de acesta de la data când hotãrârea judecãtoreascã a rãmas definitivã.
    (4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplicã în mod similar şi în cazul în care bunul este proprietatea comunã a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte pânã la data rãmânerii irevocabile a hotãrârii de partaj.

    §3. Cheltuielile cãsãtoriei

    ART. 325
    Contribuţia soţilor
    (1) Soţii sunt obligaţi sã îşi acorde sprijin material reciproc.
    (2) Ei sunt obligaţi sã contribuie, în raport cu mijloacele fiecãruia, la cheltuielile cãsãtoriei, dacã prin convenţie matrimonialã nu s-a prevãzut altfel.
    (3) Orice convenţie care prevede cã suportarea cheltuielilor cãsãtoriei revine doar unuia dintre soţi este consideratã nescrisã.
    ART. 326
    Munca în gospodãrie
    Munca oricãruia dintre soţi în gospodãrie şi pentru creşterea copiilor reprezintã o contribuţie la cheltuielile cãsãtoriei.
    ART. 327
    Veniturile din profesie
    Fiecare soţ este liber sã exercite o profesie şi sã dispunã, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile cãsãtoriei.
    ART. 328
    Dreptul la compensaţie
    Soţul care a participat efectiv la activitatea profesionalã a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în mãsura îmbogãţirii acestuia din urmã, dacã participarea sa a depãşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile cãsãtoriei.

    §4. Alegerea regimului matrimonial

    ART. 329
    Convenţia matrimonialã
    Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunitãţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale.
    ART. 330
    Încheierea convenţiei matrimoniale
    (1) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, convenţia matrimonialã se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţãmântul tuturor pãrţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procurã autenticã, specialã şi având conţinut predeterminat.
    (2) Convenţia matrimonialã încheiatã înainte de cãsãtorie produce efecte numai de la data încheierii cãsãtoriei.
    (3) Convenţia încheiatã în timpul cãsãtoriei produce efecte de la data prevãzutã de pãrţi sau, în lipsã, de la data încheierii ei.
    ART. 331
    Simulaţia convenţiei matrimoniale
    Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modificã regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalitãţile de publicitate prevãzute de lege produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bunã-credinţã.
    ART. 332
    Obiectul convenţiei matrimoniale
    (1) Prin convenţia matrimonialã nu se poate deroga, sub sancţiunea nulitãţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevãzute de lege.
    (2) De asemenea, convenţia matrimonialã nu poate aduce atingere egalitãţii dintre soţi, autoritãţii pãrinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.
    ART. 333
    Clauza de preciput
    (1) Prin convenţie matrimonialã se poate stipula ca soţul supravieţuitor sã preia fãrã platã, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devãlmãşie sau în coproprietate.
    (2) Clauza de preciput nu este supusã raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii.
    (3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmãri, chiar înainte de încetarea comunitãţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.
    (4) Clauza de preciput devine caducã atunci când comunitatea înceteazã în timpul vieţii soţilor, când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au fãcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.
    (5) Executarea clauzei de preciput se face în naturã sau, dacã acest lucru nu este posibil, prin echivalent.
    ART. 334
    Publicitatea convenţiei matrimoniale
    (1) Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, ţinut în format electronic, potrivit legii.
    (2) Dupã autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul cãsãtoriei sau dupã primirea copiei de pe actul cãsãtoriei, potrivit art. 330, notarul public expediazã, din oficiu, un exemplar al convenţiei la registrul menţionat la alin. (1), precum şi la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4).
    (3) Dispoziţiile alin. (2) nu exclud dreptul oricãruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalitãţilor de publicitate.
    (4) Ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciarã, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevãzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalitãţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperitã prin înscrierea fãcutã în registrul menţionat la alin. (1).
    (5) Orice persoanã, fãrã a fi ţinutã sã justifice vreun interes, poate cerceta registrul menţionat la alin. (1) şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate.
    ART. 335
    Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale
    (1) Convenţia matrimonialã nu poate fi opusã terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi decât dacã au fost îndeplinite formalitãţile de publicitate prevãzute la art. 334 sau dacã terţii au cunoscut-o pe altã cale.
    (2) De asemenea, convenţia matrimonialã nu poate fi opusã terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea cãsãtoriei.
    ART. 336
    Modificarea convenţiei matrimoniale
    Convenţia matrimonialã poate fi modificatã înainte de încheierea cãsãtoriei, cu respectarea condiţiilor prevãzute la art. 330 şi 332. Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt aplicabile.
    ART. 337
    Încheierea convenţiei matrimoniale de cãtre minor
    (1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonialã poate încheia sau modifica o convenţie matrimonialã numai cu încuviinţarea ocrotitorului sãu legal şi cu autorizarea instanţei de tutelã.
    (2) În lipsa încuviinţãrii sau a autorizãrii prevãzute la alin. (1), convenţia încheiatã de minor poate fi anulatã în condiţiile art. 46, care se aplicã în mod corespunzãtor.
    (3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulatã dacã a trecut un an de la încheierea cãsãtoriei.
    ART. 338
    Nulitatea convenţiei matrimoniale
    În cazul în care convenţia matrimonialã este lovitã de nulitate, între soţi se aplicã regimul comunitãţii legale, fãrã a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bunã-credinţã.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Regimul comunitãţii legale

    ART. 339
    Bunurile comune
    Bunurile dobândite în timpul regimului comunitãţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devãlmãşie ale soţilor.
    ART. 340
    Bunurile proprii
    Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecãrui soţ:
    a) bunurile dobândite prin moştenire legalã, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunãtorul a prevãzut, în mod expres, cã ele vor fi comune;
    b) bunurile de uz personal;
    c) bunurile destinate exercitãrii profesiei unuia dintre soţi, dacã nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
    d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectualã asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
    e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensã, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
    f) indemnizaţia de asigurare şi despãgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;
    g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
    h) fructele bunurilor proprii.
    ART. 341
    Veniturile din muncã şi cele asimilate acestora
    Veniturile din muncã, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurãrilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectualã sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însã numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentã în timpul comunitãţii.
    ART. 342
    Regimul juridic al bunurilor proprii
    Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.
    ART. 343
    Dovada bunurilor soţilor
    (1) Calitatea de bun comun nu trebuie sã fie doveditã.
    (2) Dovada cã un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probã. În cazul prevãzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii.
    (3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior cãsãtoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de cãtre notarul public sau sub semnãturã privatã, dacã pãrţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumã, pânã la proba contrarã, cã bunurile sunt comune.
    ART. 344
    Formalitãţile de publicitate
    Oricare dintre soţi poate cere sã se facã menţiune în cartea funciarã ori, dupã caz, în alte registre de publicitate prevãzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.
    ART. 345
    Actele de conservare, de folosinţã şi de administrare
    (1) Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fãrã consimţãmântul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor.
    (2) De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.
    (3) Dispoziţiile art. 322 rãmân aplicabile.
    (4) În mãsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celãlalt soţ, fãrã a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bunã-credinţã.
    ART. 346
    Actele de înstrãinare şi de grevare
    (1) Actele de înstrãinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
    (2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a cãror înstrãinare nu este supusã, potrivit legii, anumitor formalitãţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rãmân aplicabile.
    (3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.
    ART. 347
    Nulitatea relativã
    (1) Actul încheiat fãrã consimţãmântul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit de nulitate relativã.
    (2) Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesarã pentru a se informa cu privire la natura bunului este apãrat de efectele nulitãţii. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rãmân aplicabile.
    ART. 348
    Aportul de bunuri comune
    (1) Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societãţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii, dispoziţiile art. 346 alin. (1) şi art. 347 aplicându-se în mod corespunzãtor.
    (2) Pentru exercitarea drepturilor ce le revin ca asociaţi soţii trebuie sã desemneze un reprezentant comun, care poate fi oricare dintre ei sau un terţ, în condiţiile legii.
    ART. 349
    Regimul aporturilor de bunuri comune
    (1) Sub sancţiunea prevãzutã la art. 347, niciunul dintre soţi nu poate singur, fãrã acordul celuilalt soţ, sã dispunã de bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de pãrţi sociale ori, dupã caz, de acţiuni. În cazul societãţilor comerciale ale cãror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţã reglementatã, soţul care nu şi-a dat acordul la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celãlalt soţ, fãrã a fi afectate drepturile dobândite de terţi.
    (2) În toate cazurile, pãrţile sociale sau, dupã caz, acţiunile sunt bunuri comune. Cu toate acestea, soţul care a devenit asociat exercitã singur toate drepturile ce decurg din aceastã calitate.
    ART. 350
    Dispoziţiile testamentare
    Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea cãsãtoriei, din comunitatea de bunuri.
    ART. 351
    Datoriile comune ale soţilor
    Soţii rãspund cu bunurile comune pentru:
    a) obligaţiile nãscute în legãturã cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
    b) obligaţiile pe care le-au contractat împreunã;
    c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale cãsãtoriei;
    d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de cãtre unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în mãsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
    ART. 352
    Rãspunderea subsidiarã pentru datoriile comune
    (1) În mãsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmãrirea bunurilor comune, soţii rãspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plãtit datoria comunã se subrogã în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacã lichidarea s-ar face la data plãţii datoriei.
    (2) Soţul care a plãtit datoria comunã în condiţiile alin. (1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ pânã la acoperirea integralã a creanţelor pe care acesta i le datoreazã.
    ART. 353
    Urmãrirea bunurilor comune
    (1) Bunurile comune nu pot fi urmãrite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.
    (2) Cu toate acestea, dupã urmãrirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul sãu personal poate cere partajul bunurilor comune, însã numai în mãsura necesarã pentru acoperirea creanţei sale.
    (3) Bunurile astfel împãrţite devin bunuri proprii.
    ART. 354
    Urmãrirea veniturilor din profesie
    Veniturile din muncã ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu pot fi urmãrite pentru datoriile comune asumate de cãtre celãlalt soţ, cu excepţia celor prevãzute la art. 351 lit. c).
    ART. 355
    Lichidarea regimului comunitãţii
    (1) La încetarea comunitãţii, aceasta se lichideazã prin hotãrâre judecãtoreascã sau act autentic notarial.
    (2) Pânã la finalizarea lichidãrii, comunitatea subzistã atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.
    (3) Când comunitatea înceteazã prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.
    ART. 356
    Efectele încetãrii regimului comunitãţii
    Dacã regimul comunitãţii de bunuri înceteazã prin desfacerea cãsãtoriei, foştii soţi rãmân coproprietari în devãlmãşie asupra bunurilor comune pânã la stabilirea cotei-pãrţi ce revine fiecãruia.
    ART. 357
    Lichidarea comunitãţii. Partajul
    (1) În cadrul lichidãrii comunitãţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, dupã care se va proceda la partajul bunurilor comune.
    (2) În acest scop, se determinã mai întâi cota-parte ce revine fiecãrui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Pânã la proba contrarã, se prezumã cã soţii au avut o contribuţie egalã.
    (3) Dispoziţiile art. 364 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 358
    Partajul în timpul regimului comunitãţii
    (1) În timpul regimului comunitãţii, bunurile comune pot fi împãrţite, în tot sau în parte, prin act încheiat în formã autenticã notarialã, în caz de bunã învoialã, ori pe cale judecãtoreascã, în caz de neînţelegere.
    (2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplicã în mod corespunzãtor.
    (3) Bunurile atribuite fiecãrui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpãrţite rãmân bunuri comune.
    (4) Regimul comunitãţii nu înceteazã decât în condiţiile legii, chiar dacã toate bunurile comune au fost împãrţite potrivit acestui articol.
    ART. 359
    Convenţiile contrare regimului comunitãţii legale
    Orice convenţie contrarã dispoziţiilor prezentei secţiuni este lovitã de nulitate absolutã, în mãsura în care nu este compatibilã cu regimul comunitãţii convenţionale.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Regimul separaţiei de bunuri

    ART. 360
    Regimul bunurilor
    Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea cãsãtoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu dupã aceastã datã.
    ART. 361
    Inventarul bunurilor mobile
    (1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de dobândire.
    (2) Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.
    (3) În toate cazurile, pentru opozabilitate faţã de terţi, inventarul se anexeazã la convenţia matrimonialã, supunându-se aceloraşi formalitãţi de publicitate ca şi convenţia matrimonialã.
    (4) În lipsa inventarului se prezumã, pânã la proba contrarã, cã dreptul de proprietate exclusivã aparţine soţului posesor.
    (5) Dacã bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formã pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivã nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege.
    ART. 362
    Bunurile proprietate comunã pe cote-pãrţi
    (1) Bunurile dobândite împreunã de soţi aparţin acestora în proprietate comunã pe cote-pãrţi, în condiţiile legii.
    (2) Dovada coproprietãţii se face în condiţiile art. 361, care se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 363
    Folosinţa bunurilor celuilalt soţ
    (1) Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fãrã împotrivirea acestuia din urmã are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevãzute la art. 723, 726 şi 727. El este dator sã restituie numai fructele existente la data solicitãrii lor de cãtre celãlalt soţ sau, dupã caz, la data încetãrii ori schimbãrii regimului matrimonial.
    (2) Dacã unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmã poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fãrã acordul sãu, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însã reclamatã decât înainte ca soţul dobânditor sã dispunã de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut cã bunul a fost achiziţionat de cãtre soţul vânzãtor prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.
    ART. 364
    Rãspunderea pentru obligaţiile personale
    (1) Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile nãscute din acte sãvârşite de celãlalt soţ.
    (2) Cu toate acestea, soţii rãspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale cãsãtoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.
    ART. 365
    Dreptul de retenţie
    La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt pânã la acoperirea integralã a datoriilor pe care le au unul faţã de celãlalt.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Regimul comunitãţii convenţionale

    ART. 366
    Domeniul de aplicare
    Regimul comunitãţii convenţionale se aplicã atunci când, în condiţiile şi limitele prevãzute în prezenta secţiune, se derogã, prin convenţie matrimonialã, de la dispoziţiile privind regimul comunitãţii legale.
    ART. 367
    Obiectul convenţiei matrimoniale
    În cazul în care se adoptã comunitatea convenţionalã, convenţia matrimonialã se poate referi la unul sau mai multe dintre urmãtoarele aspecte:
    a) includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau dupã încheierea cãsãtoriei, cu excepţia celor prevãzute la art. 340 lit. b) şi c);
    b) restrângerea comunitãţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonialã, indiferent dacã sunt dobândite înainte sau în timpul cãsãtoriei;
    c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacã unul dintre soţi se aflã în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celãlalt soţ poate sã încheie singur actul, însã numai cu încuviinţarea prealabilã a instanţei de tutelã;
    d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în naturã sau, dacã acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunitãţii;
    e) modalitãţi privind lichidarea comunitãţii convenţionale.
    ART. 368
    Alte dispoziţii aplicabile
    În mãsura în care prin convenţie matrimonialã nu se prevede altfel, regimul juridic al comunitãţii convenţionale se completeazã cu dispoziţiile legale privind regimul comunitãţii legale.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Modificarea regimului matrimonial

    §1. Modificarea convenţionalã

    ART. 369
    Condiţiile
    (1) Dupã cel puţin un an de la încheierea cãsãtoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, sã înlocuiascã regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori sã îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.
    (2) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    (3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitãţile de publicitate sau, dupã caz, de când au luat cunoştinţã mai înainte de aceste împrejurãri pe altã cale.
    (4) Creditorii prevãzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificãrii sau lichidãrii regimului matrimonial fãcute în frauda intereselor lor.

    §2. Modificarea judiciarã

    ART. 370
    Separaţia judiciarã de bunuri
    (1) Dacã regimul matrimonial al soţilor este cel al comunitãţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celãlalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
    (2) Totodatã, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 357.
    (3) Dispoziţiile art. 291, 334, 335 şi 361 se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 371
    Efectele între soţi
    (1) Separaţia de bunuri pronunţatã de cãtre instanţã face ca regimul matrimonial anterior sã înceteze, iar soţilor li se aplicã regimul matrimonial prevãzut la art. 360-365.
    (2) Între soţi, efectele separaţiei se produc de la data formulãrii cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricãruia dintre ei, dispune ca aceste efecte sã li se aplice de la data despãrţirii în fapt.
    ART. 372
    Efectele faţã de terţi
    (1) Creditorii soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot interveni în cauzã.
    (2) Dispoziţiile art. 369 alin. (3) şi (4) se aplicã în mod corespunzãtor.

    CAP. VII
    Desfacerea cãsãtoriei

    SECŢIUNEA 1
    Cazurile de divorţ

    §1. Dispoziţii generale

    ART. 373
    Motivele de divorţ
    Divorţul poate avea loc:
    a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptatã de celãlalt soţ;
    b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vãtãmate şi continuarea cãsãtoriei nu mai este posibilã;
    c) la cererea unuia dintre soţi, dupã o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
    d) la cererea aceluia dintre soţi a cãrui stare de sãnãtate face imposibilã continuarea cãsãtoriei.

    §2. Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciarã

    ART. 374
    Condiţiile
    (1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de data încheierii cãsãtoriei şi indiferent dacã existã sau nu copii minori rezultaţi din cãsãtorie.
    (2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacã unul dintre soţi este pus sub interdicţie.
    (3) Instanţa este obligatã sã verifice existenţa consimţãmântului liber şi neviciat al fiecãrui soţ.

    §3. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativã sau prin procedurã notarialã

    ART. 375
    Condiţiile
    (1) Dacã soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, nãscuţi din cãsãtorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilã sau notarul public de la locul cãsãtoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea cãsãtoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.
    (2) Dispoziţiile art. 374 alin. (2) rãmân aplicabile.
    ART. 376
    Procedura
    (1) Cererea de divorţ se depune de soţi împreunã. Ofiţerul de stare civilã sau notarul public înregistreazã cererea şi le acordã un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ.
    (2) La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public verificã dacã soţii stãruie sã divorţeze şi dacã, în acest sens, consimţãmântul lor este liber şi neviciat.
    (3) Dacã soţii stãruie în divorţ, ofiţerul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public elibereazã certificatul de divorţ fãrã sã facã vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
    (4) Dispoziţiile art. 383 alin. (1) şi (3) se aplicã în mod corespunzãtor. Dacã soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care sã îl poarte dupã divorţ, ofiţerul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumã soţii sã se adreseze instanţei de judecatã, potrivit prevederilor art. 374.
    (5) Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cãrora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei judecãtoreşti.
    ART. 377
    Menţiunea în actul de cãsãtorie
    (1) Când cererea de divorţ este depusã la primãria unde s-a încheiat cãsãtoria, ofiţerul de stare civilã, dupã emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de cãsãtorie.
    (2) În cazul depunerii cererii la primãria în a cãrei razã teritorialã soţii au avut ultima locuinţã comunã, ofiţerul de stare civilã emite certificatul de divorţ şi înainteazã, de îndatã, o copie certificatã de pe acesta la primãria locului unde s-a încheiat cãsãtoria, spre a se face menţiune în actul de cãsãtorie.
    (3) În cazul constatãrii divorţului de cãtre notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înainteazã, de îndatã, o copie certificatã de pe acesta la primãria locului unde s-a încheiat cãsãtoria, spre a se face menţiune în actul de cãsãtorie.
    ART. 378
    Refuzul ofiţerului de stare civilã sau notarului public
    (1) Dacã nu sunt îndeplinite condiţiile art. 375, ofiţerul de stare civilã sau, dupã caz, notarul public respinge cererea de divorţ.
    (2) Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilã sau notarului public nu existã cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecatã, pentru a dispune desfacerea cãsãtoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevãzut de lege.
    (3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilã sau notarului public de a constata desfacerea cãsãtoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separatã, instanţei competente.

    §4. Divorţul din culpã

    ART. 379
    Condiţiile
    (1) În cazul prevãzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacã instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrãmarea cãsãtoriei. Cu toate acestea, dacã din probele administrate rezultã culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comunã, chiar dacã numai unul dintre ei a fãcut cerere de divorţ. Dacã culpa aparţine în totalitate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388.
    (2) În ipoteza prevãzutã la art. 373 lit. c), divorţul se pronunţã din culpa exclusivã a soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care pârâtul se declarã de acord cu divorţul, când acesta se pronunţã fãrã a se face menţiune despre culpa soţilor.
    ART. 380
    Continuarea acţiunii de divorţ
    (1) În situaţia prevãzutã la art. 379 alin. (1), dacã soţul reclamant decedeazã în timpul procesului, moştenitorii sãi pot continua acţiunea de divorţ.
    (2) Acţiunea continuatã de moştenitori este admisã numai dacã instanţa constatã culpa exclusivã a soţului pârât.

    §5. Divorţul din cauza stãrii sãnãtãţii unui soţ

    ART. 381
    Condiţiile divorţului
    În cazul prevãzut la art. 373 lit. d), desfacerea cãsãtoriei se pronunţã fãrã a se face menţiune despre culpa soţilor.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Efectele divorţului

    §1. Data desfacerii cãsãtoriei

    ART. 382
    Data desfacerii cãsãtoriei
    (1) Cãsãtoria este desfãcutã din ziua când hotãrârea prin care s-a pronunţat divorţul a rãmas definitivã.
    (2) Prin excepţie, dacã acţiunea de divorţ este continuatã de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 380, cãsãtoria se socoteşte desfãcutã la data decesului.
    (3) În cazul prevãzut la art. 375, cãsãtoria este desfãcutã pe data eliberãrii certificatului de divorţ.

    §2. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi

    ART. 383
    Numele de familie dupã cãsãtorie
    (1) La desfacerea cãsãtoriei prin divorţ, soţii pot conveni sã pãstreze numele purtat în timpul cãsãtoriei. Instanţa ia act de aceastã înţelegere prin hotãrârea de divorţ.
    (2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate sã încuviinţeze ca soţii sã pãstreze numele purtat în timpul cãsãtoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.
    (3) Dacã nu a intervenit o înţelegere sau dacã instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartã numele dinaintea cãsãtoriei.
    ART. 384
    Drepturile soţului divorţat
    (1) Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cãrui culpã exclusivã s-a desfãcut cãsãtoria.
    (2) Soţul împotriva cãruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia.
    (3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.

    §3. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

    I. Efecte cu privire la regimul matrimonial

    ART. 385
    Încetarea regimului matrimonial
    (1) În cazul divorţului, regimul matrimonial înceteazã între soţi la data introducerii cererii de divorţ.
    (2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreunã, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ sã constate cã regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.
    (3) Prevederile acestui articol se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul divorţului prevãzut la art. 375.
    ART. 386
    Actele încheiate în frauda celuilalt soţ
    (1) Actele menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunitãţii, încheiate de unul dintre soţi dupã data introducerii cererii de divorţ, sunt lovite de nulitate relativã, dacã au fost fãcute în frauda celuilalt soţ.
    (2) Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rãmân aplicabile.
    ART. 387
    Opozabilitatea faţã de terţi
    (1) Hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a pronunţat divorţul şi, dupã caz, certificatul de divorţ prevãzut la art. 375 sunt opozabile faţã de terţi, în condiţiile legii.
    (2) Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzãtor, inclusiv în cazul prevãzut la art. 375.

    II. Dreptul la despãgubiri

    ART. 388
    Acordarea despãgubirilor
    Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie prevãzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferã un prejudiciu prin desfacerea cãsãtoriei, poate cere soţului vinovat sã îl despãgubeascã. Instanţa de tutelã soluţioneazã cererea prin hotãrârea de divorţ.

    III. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

    ART. 389
    Obligaţia de întreţinere
    (1) Prin desfacerea cãsãtoriei, obligaţia de întreţinere între soţi înceteazã.
    (2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacã se aflã în nevoie din pricina unei incapacitãţi de muncã survenite înainte de cãsãtorie ori în timpul cãsãtoriei. El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea cãsãtoriei, însã numai dacã incapacitatea este cauzatã de o împrejurare în legãturã cu cãsãtoria.
    (3) Întreţinerea datoratã potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte pânã la o pãtrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Aceastã întreţinere, împreunã cu întreţinerea datoratã copiilor, nu va putea depãşi jumãtate din venitul net al celui obligat la platã.
    (4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivã a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiazã de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea cãsãtoriei.
    (5) În afara altor cazuri prevãzute de lege, obligaţia de întreţinere înceteazã prin recãsãtorirea celui îndreptãţit.

    IV. Prestaţia compensatorie

    ART. 390
    Condiţiile prestaţiei compensatorii
    (1) În cazul în care divorţul se pronunţã din culpa exclusivã a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care sã compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţã ale celui care o solicitã.
    (2) Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care cãsãtoria a durat cel puţin 20 de ani.
    (3) Soţul care solicitã prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul sãu soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.
    ART. 391
    Stabilirea prestaţiei compensatorii
    (1) Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odatã cu desfacerea cãsãtoriei.
    (2) La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicitã, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurãri previzibile de naturã sã le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sãnãtate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmeazã sã o aibã fiecare soţ, pregãtirea profesionalã, posibilitatea de a desfãşura o activitate producãtoare de venituri şi altele asemenea.
    ART. 392
    Forma prestaţiei compensatorii
    (1) Prestaţia compensatorie poate fi stabilitã în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în naturã, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.
    (2) Renta poate fi stabilitã într-o cotã procentualã din venitul debitorului sau într-o sumã de bani determinatã.
    (3) Renta şi uzufructul se pot constitui pe toatã durata vieţii celui care solicitã prestaţia compensatorie sau pentru o perioadã mai scurtã, care se stabileşte prin hotãrârea de divorţ.
    ART. 393
    Garanţiile
    Instanţa, la cererea soţului creditor, îl poate obliga pe soţul debitor sã constituie o garanţie realã sau sã dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei.
    ART. 394
    Modificarea prestaţiei compensatorii
    (1) Instanţa poate mãri sau micşora prestaţia compensatorie, dacã se modificã, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.
    (2) În cazul în care prestaţia compensatorie constã într-o sumã de bani, aceasta se indexeazã de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
    ART. 395
    Încetarea prestaţiei compensatorii
    Prestaţia compensatorie înceteazã prin decesul unuia dintre soţi, prin recãsãtorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de naturã sã îi asigure condiţii de viaţã asemãnãtoare celor din timpul cãsãtoriei.

    §4. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre pãrinţi şi copiii lor minori

    ART. 396
    Raporturile dintre pãrinţii divorţaţi şi copiii lor minori
    (1) Instanţa de tutelã hotãrãşte, odatã cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre pãrinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetã psihosocialã, precum şi, dacã este cazul, de învoiala pãrinţilor, pe care îi ascultã.
    (2) Dispoziţiile art. 264 sunt aplicabile.
    ART. 397
    Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de cãtre ambii pãrinţi
    Dupã divorţ, autoritatea pãrinteascã revine în comun ambilor pãrinţi, afarã de cazul în care instanţa decide altfel.
    ART. 398
    Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de cãtre un singur pãrinte
    (1) Dacã existã motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotãrãşte ca autoritatea pãrinteascã sã fie exercitatã numai de cãtre unul dintre pãrinţi.
    (2) Celãlalt pãrinte pãstreazã dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau la cãsãtoria acestuia.
    ART. 399
    Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de cãtre alte persoane
    (1) În mod excepţional, instanţa de tutelã poate hotãrî plasamentul copilului la o rudã sau la o altã familie ori persoanã, cu consimţãmântul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercitã drepturile şi îndatoririle care revin pãrinţilor cu privire la persoana copilului.
    (2) Instanţa stabileşte dacã drepturile cu privire la bunurile copilului se exercitã de cãtre pãrinţi în comun sau de cãtre unul dintre ei.
    ART. 400
    Locuinţa copilului dupã divorţ
    (1) În lipsa înţelegerii dintre pãrinţi sau dacã aceasta este contrarã interesului superior al copilului, instanţa de tutelã stabileşte, odatã cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la pãrintele cu care locuieşte în mod statornic.
    (2) Dacã pânã la divorţ copilul a locuit cu ambii pãrinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul sãu superior.
    (3) În mod excepţional, şi numai dacã este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţãmântul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercitã supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sãnãtatea, educaţia şi învãţãtura sa.
    ART. 401
    Drepturile pãrintelui separat de copil
    (1) În cazurile prevãzute la art. 400, pãrintele sau, dupã caz, pãrinţii separaţi de copilul lor au dreptul de a avea legãturi personale cu acesta.
    (2) În caz de neînţelegere între pãrinţi, instanţa de tutelã decide cu privire la modalitãţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.
    ART. 402
    Stabilirea contribuţiei pãrinţilor
    (1) Instanţa de tutelã, prin hotãrârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecãrui pãrinte la cheltuielile de creştere, educare, învãţãturã şi pregãtire profesionalã a copiilor.
    (2) Dispoziţiile titlului V privind obligaţia de întreţinere se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 403
    Modificarea mãsurilor luate cu privire la copil
    În cazul schimbãrii împrejurãrilor, instanţa de tutelã poate modifica mãsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle pãrinţilor divorţaţi faţã de copii lor minori, la cererea oricãruia dintre pãrinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.
    ART. 404
    Raporturile dintre pãrinţi şi copiii lor minori în alte cazuri
    În cazul prevãzut la art. 293 alin. (2), instanţa hotãrãşte asupra raporturilor dintre pãrinţi şi copiii lor minori, dispoziţiile art. 396-403 fiind aplicabile în mod corespunzãtor.

    TITLUL III
    Rudenia

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 405
    Noţiunea
    (1) Rudenia fireascã este legãtura bazatã pe descendenţa unei persoane dintr-o altã persoanã sau pe faptul cã mai multe persoane au un ascendent comun.
    (2) Rudenia civilã este legãtura rezultatã din adopţia încheiatã în condiţiile prevãzute de lege.
    ART. 406
    Rudenia în linie dreaptã sau colateralã
    (1) Rudenia este în linie dreaptã în cazul descendenţei unei persoane dintr-o altã persoanã şi poate fi ascendentã sau descendentã.
    (2) Rudenia este în linie colateralã atunci când rezultã din faptul cã mai multe persoane au un ascendent comun.
    (3) Gradul de rudenie se stabileşte astfel:
    a) în linie dreaptã, dupã numãrul naşterilor: astfel, copiii şi pãrinţii sunt rude de gradul întâi, nepoţii şi bunicii sunt rude de gradul al doilea;
    b) în linie colateralã, dupã numãrul naşterilor, urcând de la una dintre rude pânã la ascendentul comun şi coborând de la acesta pânã la cealaltã rudã; astfel, fraţii sunt rude de gradul al doilea, unchiul sau mãtuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
    ART. 407
    Afinitatea
    (1) Afinitatea este legãtura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.
    (2) Rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.

    CAP. II
    Filiaţia

    SECŢIUNEA 1
    Stabilirea filiaţiei

    § 1. Dispoziţii generale

    ART. 408
    Modurile de stabilire a filiaţiei
    (1) Filiaţia faţã de mamã rezultã din faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin hotãrâre judecãtoreascã.
    (2) Filiaţia faţã de tatãl din cãsãtorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate.
    (3) Filiaţia faţã de tatãl din afara cãsãtoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotãrâre judecãtoreascã, dupã caz.
    ART. 409
    Dovada filiaţiei
    (1) Filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de stare civilã, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia.
    (2) În cazul copilului din cãsãtorie, dovada se face prin actul de naştere şi prin actul de cãsãtorie al pãrinţilor, trecute în registrele de stare civilã, precum şi prin certificatele de stare civilã corespunzãtoare.
    ART. 410
    Posesia de stat
    (1) Posesia de stat este starea de fapt care indicã legãturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din care se pretinde cã face parte. Ea constã, în principal, în oricare dintre urmãtoarele împrejurãri:
    a) o persoanã se comportã faţã de un copil ca fiind al sãu, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportã faţã de aceastã persoanã ca fiind pãrintele sãu;
    b) copilul este recunoscut de cãtre familie, în societate şi, când este cazul, de cãtre autoritãţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde cã este pãrintele sãu;
    c) copilul poartã numele persoanei despre care se pretinde cã este pãrintele sãu.
    (2) Posesia de stat trebuie sã fie continuã, paşnicã, publicã şi neechivocã.
    ART. 411
    Posesia de stat conformã cu actul de naştere
    (1) Nicio persoanã nu poate reclama o altã filiaţie faţã de mamã decât aceea ce rezultã din actul sãu de naştere şi posesia de stat conformã cu acesta.
    (2) Nimeni nu poate contesta filiaţia faţã de mamã a persoanei care are o posesie de stat conformã cu actul sãu de naştere.
    (3) Cu toate acestea, dacã printr-o hotãrâre judecãtoreascã s-a stabilit cã a avut loc o substituire de copil ori cã a fost înregistratã ca mamã a unui copil o altã femeie decât aceea care l-a nãscut, se poate face dovada adevãratei filiaţii cu orice mijloc de probã.
    ART. 412
    Timpul legal al concepţiunii
    (1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sutã optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculeazã zi cu zi.
    (2) Prin mijloace de probã ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumitã perioadã din intervalul de timp prevãzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.
    ART. 413
    Domeniul de aplicare
    Dispoziţiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile şi persoanei majore a cãrei filiaţie este cercetatã.

    § 2. Prezumţia de paternitate

    ART. 414
    Prezumţia de paternitate
    (1) Copilul nãscut sau conceput în timpul cãsãtoriei are ca tatã pe soţul mamei.
    (2) Paternitatea poate fi tãgãduitã, dacã este cu neputinţã ca soţul mamei sã fie tatãl copilului.

    § 3. Recunoaşterea copilului

    ART. 415
    Felurile recunoaşterii
    (1) Dacã naşterea nu a fost înregistratã în registrul de stare civilã sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilã ca nãscut din pãrinţi necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe copil.
    (2) Copilul conceput şi nãscut în afara cãsãtoriei poate fi recunoscut de cãtre tatãl sãu.
    (3) Dupã moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacã a lãsat descendenţi fireşti.
    ART. 416
    Formele recunoaşterii
    (1) Recunoaşterea poate fi fãcutã prin declaraţie la serviciul de stare civilã, prin înscris autentic sau prin testament.
    (2) Dacã recunoaşterea este fãcutã prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisã din oficiu serviciului de stare civilã competent, pentru a se face menţiunea corespunzãtoare în registrele de stare civilã.
    (3) Recunoaşterea, chiar dacã a fost fãcutã prin testament, este irevocabilã.
    ART. 417
    Recunoaşterea de cãtre minorul necãsãtorit
    Minorul necãsãtorit îl poate recunoaşte singur pe copilul sãu, dacã are discernãmânt la momentul recunoaşterii.
    ART. 418
    Nulitatea absolutã a recunoaşterii
    Recunoaşterea este lovitã de nulitate absolutã dacã:
    a) a fost recunoscut un copil a cãrui filiaţie, stabilitã potrivit legii, nu a fost înlãturatã. Cu toate acestea, dacã filiaţia anterioarã a fost înlãturatã prin hotãrâre judecãtoreascã, recunoaşterea este valabilã;
    b) a fost fãcutã dupã decesul copilului, iar acesta nu a lãsat descendenţi fireşti;
    c) a fost fãcutã în alte forme decât cele prevãzute de lege.
    ART. 419
    Nulitatea relativã a recunoaşterii
    (1) Recunoaşterea poate fi anulatã pentru eroare, dol sau violenţã.
    (2) Prescripţia dreptului la acţiune începe sã curgã de la data încetãrii violenţei ori, dupã caz, a descoperirii erorii sau dolului.
    ART. 420
    Contestarea recunoaşterii de filiaţie
    (1) Recunoaşterea care nu corespunde adevãrului poate fi contestatã oricând şi de orice persoanã interesatã.
    (2) Dacã recunoaşterea este contestatã de celãlalt pãrinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor sãi.

    § 4. Acţiuni privind filiaţia

    I. Contestarea filiaţiei

    ART. 421
    Acţiunea în contestaţia filiaţiei
    (1) Orice persoanã interesatã poate contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilitã printr-un act de naştere ce nu este conform cu posesia de stat.
    (2) În acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legalã de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilitãţii efectuãrii expertizei, prin orice mijloc de probã, inclusiv prin posesia de stat.
    (3) Cu toate acestea, dovada filiaţiei nu se face prin martori decât în cazul prevãzut la art. 411 alin. (3) sau atunci când existã înscrisuri care fac demnã de crezare acţiunea formulatã.

    II. Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţã de mamã

    ART. 422
    Acţiunea în stabilirea maternitãţii
    În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţã de mamã nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii ori în cazul în care se contestã realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţã de mamã se poate stabili printr-o acţiune în stabilirea maternitãţii, în cadrul cãreia pot fi administrate orice mijloace de probã.
    ART. 423
    Regimul juridic al acţiunii în stabilirea maternitãţii
    (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţã de mamã aparţine copilului şi se porneşte, în numele acestuia, de cãtre reprezentantul sãu legal.
    (2) Acţiunea poate sã fie pornitã sau, dupã caz, continuatã şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
    (3) Acţiunea poate fi introdusã şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
    (4) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
    (5) Dacã însã copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii sãi pot sã o introducã în termen de un an de la data decesului.

    III. Acţiunea în stabilirea paternitãţii din afara cãsãtoriei

    ART. 424
    Stabilirea paternitãţii prin hotãrâre judecãtoreascã
    Dacã tatãl din afara cãsãtoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotãrâre judecãtoreascã.
    ART. 425
    Acţiunea în stabilirea paternitãţii
    (1) Acţiunea în stabilirea paternitãţii din afara cãsãtoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de cãtre mamã, chiar dacã este minorã, sau de cãtre reprezentantul lui legal.
    (2) Ea poate fi pornitã sau, dupã caz, continuatã şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
    (3) Acţiunea în stabilirea paternitãţii poate fi pornitã şi împotriva moştenitorilor pretinsului tatã.
    ART. 426
    Prezumţia filiaţiei faţã de pretinsul tatã
    (1) Paternitatea se prezumã dacã se dovedeşte cã pretinsul tatã a convieţuit cu mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii.
    (2) Prezumţia este înlãturatã dacã pretinsul tatã dovedeşte cã este exclus ca el sã îl fi conceput pe copil.
    ART. 427
    Termenul de prescripţie
    (1) Dreptul la acţiunea în stabilirea paternitãţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
    (2) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 428
    Despãgubirile
    (1) Mama copilului poate cere pretinsului tatã sã îi plãteascã jumãtate din:
    a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
    b) cheltuielile fãcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.
    (2) Mama poate solicita aceste despãgubiri chiar şi atunci când copilul s-a nãscut mort sau a murit înainte de pronunţarea hotãrârii privind stabilirea paternitãţii.
    (3) Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.
    (4) Mama nu poate cere aceste despãgubiri dacã nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternitãţii.
    (5) În afara cheltuielilor prevãzute la alin. (1), mama şi moştenitorii ei au dreptul la despãgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.

    IV. Acţiuni privind filiaţia faţã de tatãl din cãsãtorie

    ART. 429
    Acţiunea în tãgada paternitãţii
    (1) Acţiunea în tãgada paternitãţii poate fi pornitã de soţul mamei, de mamã, de tatãl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornitã sau, dupã caz, continuatã şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.
    (2) Acţiunea se introduce de cãtre soţul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale şi, dacã este cazul, a altor moştenitori ai sãi.
    (3) Dacã soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornitã de tutore, iar în lipsã, de un curator numit de instanţa judecãtoreascã.
    (4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacã acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
    (5) Tatãl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacã aceştia sunt decedaţi, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor.
    ART. 430
    Tãgada paternitãţii de cãtre soţul mamei
    (1) Soţul mamei poate introduce acţiunea în tãgada paternitãţii în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care soţul a cunoscut cã este prezumat tatã al copilului, fie de la o datã ulterioarã, când a aflat cã prezumţia nu corespunde realitãţii.
    (2) Termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie judecãtoreascã şi, chiar dacã acţiunea nu a fost pornitã de tutore, ea poate fi introdusã de soţ în termen de 3 ani de la data ridicãrii interdicţiei.
    (3) Dacã soţul a murit înainte de împlinirea termenului menţionat la alin. (1), fãrã a porni acţiunea, aceasta poate fi pornitã de cãtre moştenitori în termen de un an de la data decesului.
    ART. 431
    Tãgada paternitãţii de cãtre mamã
    (1) Acţiunea în tãgada paternitãţii poate fi pornitã de cãtre mamã în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.
    (2) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi art. 430 alin. (2) şi (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 432
    Tãgada paternitãţii de cãtre pretinsul tatã biologic
    (1) Acţiunea în tãgada paternitãţii introdusã de cãtre cel care se pretinde tatã biologic poate fi admisã numai dacã acesta face dovada paternitãţii sale faţã de copil.
    (2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatãlui biologic. Dacã acesta a decedat, acţiunea poate fi formulatã de moştenitorii sãi în termen de cel mult un an de la data decesului.
    (3) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 433
    Tãgada paternitãţii de cãtre copil şi de cãtre moştenitori
    (1) Acţiunea în tãgada paternitãţii se porneşte de copil, în timpul minoritãţii sale, prin reprezentantul sãu legal.
    (2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
    (3) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi art. 429 alin. (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 434
    Contestarea filiaţiei faţã de tatãl din cãsãtorie
    Orice persoanã interesatã poate cere, oricând, instanţei sã constate cã nu sunt întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate sã se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilã ca fiind nãscut din cãsãtorie.

    V. Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie

    ART. 435
    Filiaţia legal stabilitã
    (1) Atât timp cât o legãturã de filiaţie legal stabilitã nu a fost contestatã în justiţie, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altã filiaţie.
    (2) Dispoziţiile art. 99 alin. (4) rãmân aplicabile.
    ART. 436
    Citarea pãrinţilor şi a copilului
    Pãrinţii şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la filiaţie, chiar şi atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.
    ART. 437
    Inadmisibilitatea renunţãrii
    (1) În acţiunile privitoare la filiaţie nu se poate renunţa la drept.
    (2) De asemenea, cel care introduce o acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei persoane puse sub interdicţie judecãtoreascã, precum şi copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei.
    ART. 438
    Situaţia copilului
    (1) Prin hotãrârea de admitere a acţiunii instanţa se pronunţã şi cu privire la stabilirea numelui copilului, exercitarea autoritãţii pãrinteşti şi obligaţia pãrinţilor de a-l întreţine pe copil.
    (2) În cazul în care admite o acţiune în contestarea filiaţiei, instanţa poate stabili, dacã este cazul, modul în care copilul pãstreazã legãturi personale cu acela care l-a crescut.
    ART. 439
    Acţiunea formulatã în caz de moştenire vacantã
    În cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie poate fi pornitã împotriva moştenitorilor, iar moştenirea este vacantã, acţiunea poate fi introdusã împotriva comunei, oraşului sau, dupã caz, municipiului de la locul deschiderii moştenirii. Citarea în proces a renunţãtorilor, dacã existã, este obligatorie.
    ART. 440
    Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces penal
    În cazul infracţiunilor a cãror calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit, hotãrârea penalã nu poate fi pronunţatã înainte de rãmânerea definitivã a hotãrârii civile privitoare la raportul de filiaţie.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Reproducerea umanã asistatã medical cu terţ donator

    ART. 441
    Regimul filiaţiei
    (1) Reproducerea umanã asistatã medical cu terţ donator nu determinã nicio legãturã de filiaţie între copil şi donator.
    (2) În acest caz, nicio acţiune în rãspundere nu poate fi pornitã împotriva donatorului.
    (3) Pãrinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot fi decât un bãrbat şi o femeie sau o femeie singurã.
    ART. 442
    Condiţiile
    (1) Pãrinţii care, pentru a avea un copil, doresc sã recurgã la reproducerea asistatã medical cu terţ donator trebuie sã îşi dea consimţãmântul în prealabil, în condiţii care sã asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public care sã le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.
    (2) Consimţãmântul rãmâne fãrã efect în cazul decesului, al formulãrii unei cereri de divorţ sau al separaţiei în fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat sã asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.
    ART. 443
    Contestarea filiaţiei
    (1) Nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistatã medical şi nici copilul astfel nãscut nu poate contesta filiaţia sa.
    (2) Cu toate acestea, soţul mamei poate tãgãdui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacã nu a consimţit la reproducerea asistatã medical realizatã cu ajutorul unui terţ donator.
    (3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispoziţiile privind tãgãduirea paternitãţii rãmân aplicabile.
    ART. 444
    Rãspunderea tatãlui
    Cel care, dupã ce a consimţit la reproducerea asistatã medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul astfel nãscut în afara cãsãtoriei rãspunde faţã de mamã şi faţã de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilitã pe cale judecãtoreascã în condiţiile art. 411 şi 423.
    ART. 445
    Confidenţialitatea informaţiilor
    (1) Orice informaţii privind reproducerea umanã asistatã medical sunt confidenţiale.
    (2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, existã riscul unui prejudiciu grav pentru sãnãtatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau autoritãţilor competente.
    (3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate sã se prevaleze de acest drept, dacã faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate sã prejudicieze grav sãnãtatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiatã.
    ART. 446
    Raporturile dintre tatã şi copil
    Tatãl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţã de copilul nãscut prin reproducere asistatã medical cu terţ donator ca şi faţã de un copil nãscut prin concepţiune naturalã.
    ART. 447
    Regulile aplicabile
    Reproducerea umanã asistatã medical cu terţ donator, regimul sãu juridic, asigurarea confidenţialitãţii informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specialã.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Situaţia legalã a copilului

    ART. 448
    Egalitatea în drepturi a copiilor
    Copilul din afara cãsãtoriei a cãrui filiaţie a fost stabilitã potrivit legii are, faţã de fiecare pãrinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din cãsãtorie.
    ART. 449
    Numele copilului din cãsãtorie
    (1) Copilul din cãsãtorie ia numele de familie comun al pãrinţilor sãi.
    (2) Dacã pãrinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz numele copilului se stabileşte prin acordul pãrinţilor şi se declarã, odatã cu naşterea copilului, la serviciul de stare civilã.
    (3) În lipsa acordului pãrinţilor, instanţa de tutelã hotãrãşte şi comunicã de îndatã hotãrârea rãmasã definitivã la serviciul de stare civilã unde a fost înregistratã naşterea.
    ART. 450
    Numele copilului din afara cãsãtoriei
    (1) Copilul din afara cãsãtoriei ia numele de familie al aceluia dintre pãrinţi faţã de care filiaţia a fost mai întâi stabilitã.
    (2) În cazul în care filiaţia a fost stabilitã ulterior şi faţã de celãlalt pãrinte, copilul, prin acordul pãrinţilor, poate lua numele de familie al pãrintelui faţã de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declarã de cãtre pãrinţi, împreunã, la serviciul de stare civilã la care a fost înregistratã naşterea. În lipsa acordului pãrinţilor se aplicã dispoziţiile art. 449 alin. (3).
    (3) În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţã de ambii pãrinţi, se aplicã în mod corespunzãtor dispoziţiile art. 449 alin. (2) şi (3).

    CAP. III
    Adopţia

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale

    ART. 451
    Noţiunea
    Adopţia este operaţiunea juridicã prin care se creeazã legãtura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legãturi de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
    ART. 452
    Principiile adopţiei
    Adopţia este supusã cumulativ urmãtoarelor principii:
    a) interesul superior al copilului;
    b) necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial;
    c) continuitatea creşterii şi educãrii copilului, ţinându-se seama de originea sa etnicã, lingvisticã, religioasã şi culturalã.
    ART. 453
    Adopţia internaţionalã
    Condiţiile şi procedura adopţiei internaţionale, ca şi efectele acesteia asupra cetãţeniei copilului se stabilesc prin lege specialã.
    ART. 454
    Procedura adopţiei
    (1) Adopţia se încuviinţeazã de cãtre instanţa de tutelã.
    (2) Procedura adopţiei este reglementatã prin lege specialã.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Condiţiile de fond ale adopţiei

    § 1. Persoanele care pot fi adoptate

    ART. 455
    Vârsta adoptatului
    (1) Copilul poate fi adoptat pânã la dobândirea capacitãţii depline de exerciţiu.
    (2) Cu toate acestea, poate fi adoptatã, în condiţiile legii, şi persoana care a dobândit capacitate deplinã de exerciţiu, dacã a fost crescutã în timpul minoritãţii de cãtre cel care doreşte sã o adopte.
    ART. 456
    Pluralitatea de adoptaţi - fraţi şi surori
    Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de cãtre persoane sau familii diferite se poate face numai dacã acest lucru este în interesul lor superior.
    ART. 457
    Interzicerea adopţiei între fraţi
    Adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisã.
    ART. 458
    Situaţia soţilor
    Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de cãtre acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.

    § 2. Persoanele care pot adopta

    ART. 459
    Capacitatea şi starea de sãnãtate
    Persoanele care nu au capacitate deplinã de exerciţiu, alienaţii sau debilii mintali, precum şi cei cu boli psihice grave nu pot adopta.
    ART. 460
    Diferenţa de vârstã
    (1) Adoptatorul trebuie sã fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstã decât adoptatul.
    (2) Pentru motive temeinice, instanţa de tutelã poate încuviinţa adopţia chiar dacã diferenţa de vârstã dintre adoptat şi adoptator este mai micã decât 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani.
    ART. 461
    Condiţiile morale şi materiale
    (1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie sã îndeplineascã garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare creşterii, educãrii şi dezvoltãrii armonioase a copilului.
    (2) Îndeplinirea condiţiilor prevãzute la alin. (1) se atestã de cãtre autoritãţile competente, potrivit legii speciale.
    ART. 462
    Adopţia simultanã sau succesivã
    (1) Douã persoane nu pot adopta împreunã, nici simultan şi nici succesiv, cu excepţia cazului în care sunt soţ şi soţie.
    (2) Cu toate acestea, o nouã adopţie poate fi încuviinţatã atunci când:
    a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioarã se considerã desfãcutã pe data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti de încuviinţare a noii adopţii;
    b) adopţia anterioarã a încetat din orice alt motiv.
    (3) Douã persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreunã.

    § 3. Consimţãmântul la adopţie

    ART. 463
    Persoanele care consimt la adopţie
    (1) Pentru încheierea unei adopţii este necesar consimţãmântul urmãtoarelor persoane:
    a) pãrinţii fireşti ai adoptatului minor sau cel care exercitã autoritatea pãrinteascã, dacã pãrinţii sunt necunoscuţi, morţi, declaraţi morţi sau puşi sub interdicţie judecãtoreascã;
    b) adoptatul care a împlinit 10 ani;
    c) adoptatorul sau, dupã caz, soţii din familia adoptatoare, când aceştia adoptã împreunã;
    d) soţul celui care adoptã, cu excepţia cazului în care lipsa discernãmântului îl pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.
    (2) Nu este valabil consimţãmântul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii efective a unor foloase, indiferent de natura acestora.
    ART. 464
    Situaţii speciale privind consimţãmântul pãrinţilor
    (1) Dacã unul dintre pãrinţii fireşti este necunoscut, mort, declarat mort, precum şi dacã se aflã, din orice motiv, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţãmântul celuilalt pãrinte este îndestulãtor. Când ambii pãrinţi se aflã în una dintre aceste situaţii, adopţia se poate încheia fãrã consimţãmântul lor.
    (2) Pãrintele sau pãrinţii decãzuţi din exerciţiul drepturilor pãrinteşti ori cãrora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor pãrinteşti pãstreazã dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În aceste cazuri, consimţãmântul celui care exercitã autoritatea pãrinteascã este şi el obligatoriu.
    (3) Persoana cãsãtoritã care a adoptat un copil trebuie sã consimtã la adopţia aceluiaşi copil de cãtre soţul sãu. Consimţãmântul pãrinţilor fireşti nu mai este necesar în acest caz.
    ART. 465
    Libertatea consimţãmântului pãrinţilor
    Pãrinţii fireşti ai copilului sau, dupã caz, cel care exercitã autoritatea pãrinteascã trebuie sã consimtã la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai dupã ce au fost informaţi în mod corespunzãtor asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetãrii legãturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.
    ART. 466
    Darea şi revocarea consimţãmântului pãrinţilor
    (1) Consimţãmântul la adopţie al pãrinţilor fireşti sau, dupã caz, al tutorelui poate fi dat numai dupã trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului.
    (2) Consimţãmântul dat în condiţiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimãrii lui.
    ART. 467
    Refuzul pãrinţilor de a-şi da consimţãmântul
    În cazul copilului abandonat, în mod excepţional, instanţa de tutelã poate trece peste refuzul pãrinţilor fireşti sau al tutorelui de a consimţi la adopţie, dacã se dovedeşte, cu orice mijloc de probã, cã acesta este abuziv şi instanţa apreciazã cã adopţia este în interesul copilului, ţinând seama şi de consimţãmântul acestuia, dat în condiţiile legii.
    ART. 468
    Condiţiile exprimãrii consimţãmântului
    Condiţiile în care îşi exprimã consimţãmântul persoanele chemate sã consimtã la adopţie sunt reglementate prin lege specialã.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Efectele adopţiei

    ART. 469
    Data adopţiei
    Adopţia produce efecte de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti prin care a fost încuviinţatã.
    ART. 470
    Efectele asupra rudeniei
    (1) Prin adopţie se stabilesc filiaţia dintre adoptat şi cel care adoptã, precum şi legãturi de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
    (2) Raporturile de rudenie înceteazã între adoptat şi descendenţii sãi, pe de o parte, şi pãrinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altã parte.
    (3) Când adoptator este soţul pãrintelui firesc sau adoptiv, legãturile de rudenie ale adoptatului înceteazã numai în raport cu pãrintele firesc şi rudele pãrintelui firesc care nu este cãsãtorit cu adoptatorul.
    ART. 471
    Raporturile dintre adoptator şi adoptat
    (1) Adoptatorul are faţã de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle pãrintelui faţã de copilul sãu firesc.
    (2) În cazul în care cel care adoptã este soţul pãrintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle pãrinteşti se exercitã de cãtre adoptator şi pãrintele firesc cãsãtorit cu acesta.
    (3) Adoptatul are faţã de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice persoanã faţã de pãrinţii sãi fireşti.
    ART. 472
    Decãderea adoptatorului din exerciţiul drepturilor pãrinteşti
    Dacã adoptatorul este decãzut din exerciţiul drepturilor pãrinteşti, instanţa de tutelã, ţinând seama de interesul superior al copilului, poate sã instituie una dintre mãsurile de protecţie prevãzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
    ART. 473
    Numele adoptatului
    (1) Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptã.
    (2) Dacã adopţia se face de cãtre 2 soţi ori de cãtre soţul care adoptã copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun, copilul adoptat poartã acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi sã declare instanţei care încuviinţeazã adopţia numele pe care acesta urmeazã sã îl poarte. Dacã soţii nu se înţeleg, hotãrãşte instanţa. Dispoziţiile art. 264 rãmân aplicabile.
    (3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţãmântul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
    (4) În cazul adopţiei unei persoane cãsãtorite, care poartã un nume comun cu celãlalt soţ, soţul adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimţãmântul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţeazã adopţia.
    (5) Pe baza hotãrârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul de stare civilã competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind pãrinţii sãi fireşti. Vechiul act de naştere se pãstreazã, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
    ART. 474
    Informaţiile cu privire la adopţie
    Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la familia sa de origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor privind adopţia se stabilesc prin lege specialã.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Încetarea adopţiei

    ART. 475
    Încetarea adopţiei
    Adopţia înceteazã prin desfacere sau ca urmare a anulãrii ori a constatãrii nulitãţii sale.
    ART. 476
    Desfacerea de drept a adopţiei
    Adopţia este desfãcutã de drept în cazul prevãzut la art. 462 alin. (2) lit. a).
    ART. 477
    Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului
    (1) Adopţia poate fi desfãcutã la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacã adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a fãcut vinovat faţã de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsã privativã de libertate de cel puţin 2 ani.
    (2) Dacã adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfãcutã la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreunã cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
    ART. 478
    Desfacerea adopţiei la cererea adoptatului
    Adopţia poate fi desfãcutã la cererea adoptatului dacã adoptatorul s-a fãcut vinovat faţã de adoptat de faptele prevãzute la art. 477.
    ART. 479
    Anularea adopţiei
    (1) Adopţia poate fi anulatã la cererea oricãrei persoane chemate sã consimtã la încheierea ei şi al cãrei consimţãmânt a fost viciat prin eroare asupra identitãţii adoptatului, dol sau violenţã.
    (2) Acţiunea poate fi formulatã în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetãrii violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.
    ART. 480
    Nulitatea absolutã a adopţiei
    (1) Sunt nule adopţia fictivã, precum şi cea încheiatã cu încãlcarea condiţiilor de formã sau de fond, dacã, în acest din urmã caz, legea nu o sancţioneazã cu nulitatea relativã.
    (2) Adopţia este fictivã dacã a fost încheiatã în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.
    (3) Acţiunea în constatarea nulitãţii adopţiei poate fi formulatã de orice persoanã interesatã.
    ART. 481
    Menţinerea adopţiei
    Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacã menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispoziţiile art. 264 aplicându-se în mod corespunzãtor.
    ART. 482
    Efectele încetãrii adopţiei
    (1) La încetarea adopţiei, pãrinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi îndatoririle pãrinteşti, cu excepţia cazului când instanţa hotãrãşte cã este în interesul superior al copilului sã instituie tutela sau o altã mãsurã de protecţie a copilului, în condiţiile legii.
    (2) De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, dupã caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta sã pãstreze numele dobândit prin adopţie.
    (3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.

    TITLUL IV
    Autoritatea pãrinteascã

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 483
    Autoritatea pãrinteascã
    (1) Autoritatea pãrinteascã este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor pãrinţi.
    (2) Pãrinţii exercitã autoritatea pãrinteascã numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociazã pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul sãu de maturitate.
    (3) Ambii pãrinţi rãspund pentru creşterea copiilor lor minori.
    ART. 484
    Durata autoritãţii pãrinteşti
    Autoritatea pãrinteascã se exercitã pânã la data când copilul dobândeşte capacitatea deplinã de exerciţiu.
    ART. 485
    Îndatorirea de respect
    Copilul datoreazã respect pãrinţilor sãi indiferent de vârsta sa.
    ART. 486
    Neînţelegerile dintre pãrinţi
    Ori de câte ori existã neînţelegeri între pãrinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor pãrinteşti, instanţa de tutelã, dupã ce îi ascultã pe pãrinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocialã, hotãrãşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.

    CAP. II
    Drepturile şi îndatoririle pãrinteşti

    ART. 487
    Conţinutul autoritãţii pãrinteşti
    Pãrinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sãnãtatea şi dezvoltarea lui fizicã, psihicã şi intelectualã, de educaţia, învãţãtura şi pregãtirea profesionalã a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori sã dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitãrii corespunzãtoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
    ART. 488
    Îndatoririle specifice
    (1) Pãrinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care sã asigure dezvoltarea sa fizicã, mentalã, spiritualã, moralã şi socialã în mod armonios.
    (2) În acest scop, pãrinţii sunt obligaţi:
    a) sã coopereze cu copilul şi sã îi respecte viaţa intimã, privatã şi demnitatea;
    b) sã prezinte şi sã permitã informarea şi lãmurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi sã ia în considerare opinia acestuia;
    c) sã ia toate mãsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
    d) sã coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educãrii şi formãrii profesionale a copilului.
    ART. 489
    Mãsurile disciplinare
    Mãsurile disciplinare nu pot fi luate de pãrinţi decât cu respectarea demnitãţii copilului. Sunt interzise luarea unor mãsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de naturã a afecta dezvoltarea fizicã, psihicã sau starea emoţionalã a copilului.
    ART. 490
    Drepturile pãrintelui minor
    (1) Pãrintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile şi îndatoririle pãrinteşti cu privire la persoana copilului.
    (2) Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, dupã caz, altei persoane, în condiţiile legii.
    ART. 491
    Religia copilului
    (1) Pãrinţii îndrumã copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fãrã a-l putea obliga sã adere la o anumitã religie sau la un anumit cult religios.
    (2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul sã îşi aleagã liber confesiunea religioasã.
    ART. 492
    Numele copilului
    Pãrinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de familie al copilului, în condiţiile legii.
    ART. 493
    Supravegherea copilului
    Pãrinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.
    ART. 494
    Relaţiile sociale ale copilului
    Pãrinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, sã împiedice corespondenţa şi legãturile personale ale copilului în vârstã de pânã la 14 ani. Neînţelegerile se soluţioneazã de cãtre instanţa de tutelã, cu ascultarea copilului, în condiţiile art. 264.
    ART. 495
    Înapoierea copilului de la alte persoane
    (1) Pãrinţii pot cere oricând instanţei de tutelã înapoierea copilului de la orice persoanã care îl ţine fãrã drept.
    (2) Instanţa de tutelã poate respinge cererea numai dacã înapoierea este vãdit contrarã interesului superior al copilului.
    (3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
    ART. 496
    Locuinţa copilului
    (1) Copilul minor locuieşte la pãrinţii sãi.
    (2) Dacã pãrinţii nu locuiesc împreunã, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.
    (3) În caz de neînţelegere între pãrinţi, instanţa de tutelã hotãrãşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetã psihosocialã şi ascultându-i pe pãrinţi şi pe copil, dacã a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rãmân aplicabile.
    (4) Locuinţa copilului, stabilitã potrivit acestui articol, nu poate fi schimbatã fãrã acordul pãrinţilor decât în cazurile prevãzute expres de lege.
    (5) Pãrintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legãturi personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelã poate limita exerciţiul acestui drept, dacã aceasta este în interesul superior al copilului.
    ART. 497
    Schimbarea locuinţei copilului
    (1) Dacã afecteazã exerciţiul autoritãţii sau al unor drepturi pãrinteşti, schimbarea locuinţei copilului, împreunã cu pãrintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt pãrinte.
    (2) În caz de neînţelegere între pãrinţi, hotãrãşte instanţa de tutelã potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetã psihosocialã şi ascultându-i pe pãrinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
    ART. 498
    Schimbarea felului învãţãturii ori al pregãtirii profesionale
    (1) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere pãrinţilor sã îşi schimbe felul învãţãturii sau al pregãtirii profesionale ori locuinţa necesarã desãvârşirii învãţãturii ori pregãtirii sale profesionale.
    (2) Dacã pãrinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelã, iar aceasta hotãrãşte pe baza raportului de anchetã psihosocialã. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
    ART. 499
    Obligaţia de întreţinere
    (1) Tatãl şi mama sunt obligaţi, în solidar, sã dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învãţãtura şi pregãtirea sa profesionalã.
    (2) Dacã minorul are un venit propriu care nu este îndestulãtor, pãrinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregãtirea sa profesionalã.
    (3) Pãrinţii sunt obligaţi sã îl întreţinã pe copilul devenit major, dacã se aflã în continuarea studiilor, pânã la terminarea acestora, dar fãrã a depãşi vârsta de 26 de ani.
    (4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalitãţile executãrii, precum şi contribuţia fiecãruia dintre pãrinţi se stabilesc de instanţa de tutelã pe baza raportului de anchetã psihosocialã.
    ART. 500
    Independenţa patrimonialã
    Pãrintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor pãrintelui, în afarã de dreptul la moştenire şi la întreţinere.
    ART. 501
    Administrarea bunurilor copilului
    (1) Pãrinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, dupã caz.
    (2) Dupã împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercitã drepturile şi îşi executã obligaţiile singur, în condiţiile legii, însã numai cu încuviinţarea pãrinţilor şi, dupã caz, a instanţei de tutelã.
    ART. 502
    Alte dispoziţii aplicabile
    (1) Drepturile şi îndatoririle pãrinţilor cu privire la bunurile copilului sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementeazã tutela fiind aplicabile în mod corespunzãtor.
    (2) Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul prevãzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

    CAP. III
    Exercitarea autoritãţii pãrinteşti

    ART. 503
    Modul de exercitare a autoritãţii pãrinteşti
    (1) Pãrinţii exercitã împreunã şi în mod egal autoritatea pãrinteascã.
    (2) Faţã de terţii de bunã-credinţã, oricare dintre pãrinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor pãrinteşti, este prezumat cã are şi consimţãmântul celuilalt pãrinte.
    ART. 504
    Exercitarea autoritãţii pãrinteşti în caz de divorţ
    Dacã pãrinţii sunt divorţaţi, autoritatea pãrinteascã se exercitã potrivit dispoziţiilor referitoare la efectele divorţului în raporturile dintre pãrinţi şi copii.
    ART. 505
    Copilul din afara cãsãtoriei
    (1) În cazul copilului din afara cãsãtoriei a cãrui filiaţie a fost stabilitã concomitent sau, dupã caz, succesiv faţã de ambii pãrinţi, autoritatea pãrinteascã se exercitã în comun şi în mod egal de cãtre pãrinţi, dacã aceştia convieţuiesc.
    (2) Dacã pãrinţii copilului din afara cãsãtoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autoritãţii pãrinteşti se stabileşte de cãtre instanţa de tutelã, fiind aplicabile prin asemãnare dispoziţiile privitoare la divorţ.
    (3) Instanţa sesizatã cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligatã sã dispunã asupra modului de exercitare a autoritãţii pãrinteşti, fiind aplicabile prin asemãnare dispoziţiile privitoare la divorţ.
    ART. 506
    Învoiala pãrinţilor
    Cu încuviinţarea instanţei de tutelã pãrinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autoritãţii pãrinteşti sau cu privire la luarea unei mãsuri de protecţie a copilului, dacã este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
    ART. 507
    Exercitarea autoritãţii pãrinteşti de cãtre un singur pãrinte
    Dacã unul dintre pãrinţi este decedat, declarat mort prin hotãrâre judecãtoreascã, pus sub interdicţie, decãzut din exerciţiul drepturilor pãrinteşti sau dacã, din orice motiv, se aflã în neputinţã de a-şi exprima voinţa, celãlalt pãrinte exercitã singur autoritatea pãrinteascã.

    CAP. IV
    Decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti

    ART. 508
    Condiţiile
    (1) Instanţa de tutelã, la cererea autoritãţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti dacã pãrintele pune în pericol viaţa, sãnãtatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivã, prin neglijenţa gravã în îndeplinirea obligaţiilor pãrinteşti ori prin atingerea gravã a interesului superior al copilului.
    (2) Cererea se judecã de urgenţã, cu citarea pãrinţilor şi pe baza raportului de anchetã psihosocialã. Participarea procurorului este obligatorie.
    ART. 509
    Întinderea decãderii
    (1) Decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti este totalã şi se întinde asupra tuturor copiilor nãscuţi la data pronunţãrii hotãrârii.
    (2) Cu toate acestea, instanţa poate dispune decãderea numai cu privire la anumite drepturi pãrinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacã, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învãţãtura şi pregãtirea profesionalã a copiilor.
    ART. 510
    Obligaţia de întreţinere
    Decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti nu scuteşte pãrintele de obligaţia sa de a da întreţinere copilului.
    ART. 511
    Instituirea tutelei
    În cazul în care, dupã decãderea din exerciţiul drepturilor pãrinteşti, copilul se aflã în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor pãrinţi, se instituie tutela.
    ART. 512
    Redarea exerciţiului drepturilor pãrinteşti
    (1) Instanţa redã pãrintelui exerciţiul drepturilor pãrinteşti, dacã au încetat împrejurãrile care au dus la decãderea din exerciţiul acestora şi dacã pãrintele nu mai pune în pericol viaţa, sãnãtatea şi dezvoltarea copilului.
    (2) Pânã la soluţionarea cererii, instanţa poate îngãdui pãrintelui sã aibã legãturi personale cu copilul, dacã aceasta este în interesul superior al copilului.

    TITLUL V
    Obligaţia de întreţinere

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 513
    Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere
    Obligaţia de întreţinere existã numai între persoanele prevãzute de lege. Ea se datoreazã numai dacã sunt întrunite condiţiile cerute de lege.
    ART. 514
    Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere
    (1) Obligaţia de întreţinere are caracter personal.
    (2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţiei de întreţinere, dacã prin lege nu se prevede altfel.
    (3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmãrit decât în condiţiile prevãzute de lege.
    ART. 515
    Inadmisibilitatea renunţãrii la întreţinere
    Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul sãu la întreţinere.

    CAP. II
    Persoanele între care existã obligaţia de întreţinere şi ordinea în care aceasta se datoreazã
    ART. 516
    Subiectele obligaţiei de întreţinere
    (1) Obligaţia de întreţinere existã între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptã, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevãzute de lege.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) privind obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptã, precum şi între fraţi şi surori sunt aplicabile şi în cazul adopţiei.
    (3) Obligaţia de întreţinere existã între foştii soţi, în condiţiile prevãzute de lege.
    ART. 517
    Întreţinerea copilului de cãtre soţul pãrintelui sãu
    (1) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat sã presteze întreţinere copilului cât timp acesta este minor, însã numai dacã pãrinţii sãi fireşti au murit, sunt dispãruţi ori sunt în nevoie.
    (2) La rândul sãu, copilul poate fi obligat sã dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani.
    ART. 518
    Obligaţia de întreţinere aparţinând moştenitorilor
    (1) Moştenitorii persoanei care a fost obligatã la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fãrã a avea obligaţia legalã sunt ţinuţi, în mãsura valorii bunurilor moştenite, sã continue întreţinerea, dacã pãrinţii minorului au murit, sunt dispãruţi sau sunt în nevoie, însã numai cât timp cel întreţinut este minor.
    (2) În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidarã, fiecare dintre ei contribuind la întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
    ART. 519
    Ordinea de platã a întreţinerii
    Întreţinerea se datoreazã în ordinea urmãtoare:
    a) soţii şi foştii soţi îşi datoreazã întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
    b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacã sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepãrtat;
    c) fraţii şi surorile îşi datoreazã întreţinere dupã pãrinţi, însã înaintea bunicilor.
    ART. 520
    Întreţinerea în cazul desfacerii adopţiei
    Dupã încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, dupã caz, de la soţul sãu.
    ART. 521
    Pluralitatea de debitori
    (1) În cazul în care mai multe dintre persoanele prevãzute la art. 516 sunt obligate sã întreţinã aceeaşi persoanã, ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au.
    (2) Dacã pãrintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţã, sã porneascã acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plãtit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecãruia.
    ART. 522
    Obligaţia subsidiarã
    În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace îndestulãtoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere, instanţa de tutelã le poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere sã o completeze, în ordinea stabilitã la art. 519.
    ART. 523
    Divizibilitatea întreţinerii
    Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor celor îndreptãţiţi sã o cearã, instanţa de tutelã, ţinând seama de nevoile fiecãreia dintre aceste persoane, poate hotãrî fie ca întreţinerea sã se plãteascã numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea sã se împartã între mai multe sau toate persoanele îndreptãţite sã o cearã. În acest caz, instanţa hotãrãşte, totodatã, modul în care se împarte întreţinerea între persoanele care urmeazã a o primi.

    CAP. III
    Condiţiile obligaţiei de întreţinere

    ART. 524
    Creditorul întreţinerii
    Are drept la întreţinere numai cel care se aflã în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale.
    ART. 525
    Dreptul la întreţinere al minorului
    (1) Minorul care cere întreţinere de la pãrinţii sãi se aflã în nevoie dacã nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacã ar avea bunuri. (2) Cu toate acestea, în cazul în care pãrinţii n-ar putea presta întreţinerea fãrã a-şi primejdui propria lor existenţã, instanţa de tutelã poate încuviinţa ca întreţinerea sã se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de strictã necesitate.
    ART. 526
    Comportamentul necorespunzãtor
    (1) Nu poate pretinde întreţinere acela care s-a fãcut vinovat faţã de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.
    (2) Acela care se aflã în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreţinerea de strictã necesitate.
    ART. 527
    Debitorul întreţinerii
    (1) Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plãti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.
    (2) La stabilirea mijloacelor celui care datoreazã întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilitãţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.
    ART. 528
    Dovada stãrii de nevoie
    Starea de nevoie a persoanei îndreptãţite la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datoreazã întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probã.

    CAP. IV
    Stabilirea şi executarea obligaţiei de întreţinere

    ART. 529
    Cuantumul întreţinerii
    (1) Întreţinerea este datoratã potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmeazã a o plãti.
    (2) Când întreţinerea este datoratã de pãrinte, ea se stabileşte pânã la o pãtrime din venitul sãu lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumãtate pentru 3 sau mai mulţi copii.
    (3) Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreunã cu întreţinerea datoratã altor persoane, potrivit legii, nu poate depãşi jumãtate din venitul net lunar al celui obligat.
    ART. 530
    Modalitãţile de executare
    (1) Obligaţia de întreţinere se executã în naturã, prin asigurarea celor necesare traiului şi, dupã caz, a cheltuielilor pentru educare, învãţãturã şi pregãtire profesionalã.
    (2) Dacã obligaţia de întreţinere nu se executã de bunãvoie, în naturã, instanţa de tutelã dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilitã în bani.
    (3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotã procentualã din venitul net lunar al celui care datoreazã întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rãmân aplicabile.
    ART. 531
    Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere
    (1) Dacã se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care presteazã întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelã, potrivit împrejurãrilor, poate mãri sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotãrî încetarea plãţii ei.
    (2) Pensia de întreţinere stabilitã într-o sumã fixã se indexeazã de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
    ART. 532
    Data de la care se datoreazã pensia de întreţinere
    (1) Pensia de întreţinere se datoreazã de la data cererii de chemare în judecatã.
    (2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordatã şi pentru o perioadã anterioarã, dacã introducerea cererii de chemare în judecatã a fost întârziatã din culpa debitorului.
    ART. 533
    Plata pensiei de întreţinere
    (1) Pensia de întreţinere se plãteşte în rate periodice, la termenele convenite de pãrţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotãrâre judecãtoreascã.
    (2) Chiar dacã creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzãtoare unei rate, întreţinerea este datoratã în întregime pentru acea perioadã.
    (3) De asemenea, pãrţile pot conveni sau, dacã sunt motive temeinice, instanţa de tutelã poate hotãrî ca întreţinerea sã se execute prin plata anticipatã a unei sume globale care sã acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptãţit pe o perioadã mai îndelungatã sau pe întreaga perioadã în care se datoreazã întreţinerea, în mãsura în care debitorul întreţinerii are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii.
    ART. 534
    Restituirea întreţinerii nedatorate
    Dacã, din orice motiv, se dovedeşte cã întreţinerea prestatã, de bunãvoie sau ca urmare a unei hotãrâri judecãtoreşti, nu era datoratã, cel care a executat obligaţia poate sã cearã restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligaţia sã o presteze, în acest din urmã caz, pe temeiul îmbogãţirii fãrã justã cauzã.

    CARTEA a III-a
    Despre bunuri

    TITLUL I
    Bunurile şi drepturile reale în general

    CAP. I
    Despre bunuri în general

    SECŢIUNEA 1
    Despre distincţia bunurilor

    ART. 535
    Noţiunea
    Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
    ART. 536
    Bunurile mobile şi imobile
    Bunurile sunt mobile sau imobile.
    ART. 537
    Bunurile imobile
    Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apã, plantaţiile prinse în rãdãcini, construcţiile şi orice alte lucrãri fixate în pãmânt cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.
    ART. 538
    Bunurile care rãmân sau devin imobile
    (1) Rãmân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt pãstrate în aceeaşi formã, precum şi pãrţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacã sunt destinate spre a fi reintegrate.
    (2) Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit aceastã destinaţie.
    ART. 539
    Bunurile mobile
    (1) Bunurile pe care legea nu le considerã imobile sunt bunuri mobile. (2) Sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoanã şi puse în serviciul sãu, indiferent de natura mobiliarã sau imobiliarã a sursei acestora.
    ART. 540
    Bunurile mobile prin anticipaţie
    (1) Bogãţiile de orice naturã ale solului şi subsolului, fructele neculese încã, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa pãrţilor, sunt privite în natura lor individualã în vederea detaşãrii lor.
    (2) Pentru opozabilitate faţã de terţi, este necesarã notarea în cartea funciarã.
    ART. 541
    Universalitatea de fapt
    (1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comunã stabilitã prin voinţa acesteia sau prin lege.
    (2) Bunurile care alcãtuiesc universalitatea de fapt pot, împreunã sau separat, sã facã obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.
    ART. 542
    Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor
    (1) Dacã nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.
    (2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevãzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile.
    ART. 543
    Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile
    (1) Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.
    (2) Sunt fungibile bunurile determinabile dupã numãr, mãsurã sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.
    (3) Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
    ART. 544
    Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile
    (1) Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.
    (2) Sunt consumptibile bunurile mobile a cãror întrebuinţare obişnuitã implicã înstrãinarea sau consumarea substanţei.
    (3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacã, prin act juridic, i se schimbã întrebuinţarea.
    ART. 545
    Bunurile divizibile şi bunurile indivizibile
    (1) Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.
    (2) Bunurile care nu pot fi împãrţite în naturã fãrã a li se schimba destinaţia sunt bunuri indivizibile.
    (3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
    ART. 546
    Bunurile principale şi bunurile accesorii
    (1) Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţãrii economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface aceastã utilizare.
    (2) Destinaţia comunã poate sã fie stabilitã numai de proprietarul ambelor bunuri.
    (3) Dacã nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmeazã situaţia juridicã a bunului principal, inclusiv în caz de înstrãinare sau de grevare a bunului principal.
    (4) Încetarea calitãţii de bun accesoriu nu poate fi însã opusã unui terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal.
    (5) Separarea temporarã a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlãturã aceastã calitate.
    (6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încãlcate prin transformarea acestuia în bun accesoriu.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Produsele bunurilor

    ART. 547
    Produsele bunurilor
    Produsele bunurilor sunt fructele şi productele.
    ART. 548
    Fructele
    (1) Fructele reprezintã acele produse care derivã din folosirea unui bun, fãrã a diminua substanţa acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri.
    (2) Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fãrã intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pãmântul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor.
    (3) Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
    (4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de cãtre o altã persoanã în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.
    ART. 549
    Productele
    Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei pãduri, piatra dintr-o carierã şi altele asemenea.
    ART. 550
    Dobândirea fructelor şi a productelor
    (1) Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacã prin lege nu se dispune altfel.
    (2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la data separãrii de bunul care le-a produs.
    (3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi.
    (4) Cel care, fãrã acordul proprietarului, avanseazã cheltuielile necesare pentru producerea şi perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.
    (5) În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reţinute pânã la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacã furnizeazã o garanţie îndestulãtoare.

    CAP. II
    Drepturile reale în general

    ART. 551
    Drepturile reale
    Sunt drepturi reale:
    1. dreptul de proprietate;
    2. dreptul de superficie;
    3. dreptul de uzufruct;
    4. dreptul de uz;
    5. dreptul de abitaţie;
    6. dreptul de servitute;
    7. dreptul de administrare;
    8. dreptul de concesiune;
    9. dreptul de folosinţã;
    10. drepturile reale de garanţie;
    11. alte drepturi cãrora legea le recunoaşte acest caracter.
    ART. 552
    Formele de proprietate
    Proprietatea este publicã sau privatã.
    ART. 553
    Proprietatea privatã
    (1) Sunt obiect al proprietãţii private toate bunurile de uz sau de interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcãtuiesc domeniul privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale.
    (2) Moştenirile vacante se constatã prin certificat de vacanţã succesoralã şi intrã în domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, dupã caz, fãrã înscriere în cartea funciarã. Imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. (2) se dobândesc, fãrã înscriere în cartea funciarã, de comunã, oraş sau municipiu, dupã caz, şi intrã în domeniul privat al acestora prin hotãrârea consiliului local.
    (3) Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la alin. (2), aflate în strãinãtate, se cuvin statului român.
    (4) Bunurile obiect al proprietãţii private, indiferent de titular, sunt şi rãmân în circuitul civil, dacã prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrãinate, pot face obiectul unei urmãriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevãzut de lege.
    ART. 554
    Proprietatea publicã
    (1) Bunurile statului şi ale unitãţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formeazã obiectul proprietãţii publice, însã numai dacã au fost legal dobândite de cãtre acestea.
    (2) Dacã prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privatã se aplicã şi dreptului de proprietate publicã, însã numai în mãsura în care sunt compatibile cu acesta din urmã.

    TITLUL II
    Proprietatea privatã

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    SECŢIUNEA 1
    Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privatã

    ART. 555
    Conţinutul dreptului de proprietate privatã
    (1) Proprietatea privatã este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.
    (2) În condiţiile legii, dreptul de proprietate privatã este susceptibil de modalitãţi şi dezmembrãminte, dupã caz.
    ART. 556
    Limitele exercitãrii dreptului de proprietate privatã
    (1) Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului sãu. Acestea sunt limitele corporale ale bunului care formeazã obiectul dreptului de proprietate, cu îngrãdirile stabilite prin lege.
    (2) Prin lege poate fi limitatã exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
    (3) Aceastã limitare se poate face şi prin convenţie, cu excepţiile prevãzute de lege.
    ART. 557
    Dobândirea dreptului de proprietate
    (1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condiţiile legii, prin convenţie, testament, moştenire legalã, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bunã-credinţã în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, tradiţiune, precum şi prin hotãrâre judecãtoreascã, atunci când ea este translativã de proprietate prin ea însãşi.
    (2) În cazurile prevãzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ.
    (3) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
    (4) Cu excepţia cazurilor anume prevãzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de proprietate se dobândeşte prin înscriere în cartea funciarã, cu respectarea dispoziţiilor prevãzute la art. 888.
    ART. 558
    Riscul pieirii bunului
    Proprietarul suportã riscul pieirii bunului, dacã acesta n-a fost asumat de o altã persoanã sau dacã prin lege nu se dispune altfel.
    ART. 559
    Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor
    (1) Proprietatea terenului se întinde şi asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra terenului, cu respectarea limitelor legale.
    (2) Proprietarul poate face, deasupra şi în subsolul terenului, toate construcţiile, plantaţiile şi lucrãrile pe care le gãseşte de cuviinţã, în afarã de excepţiile stabilite de lege, şi poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ţinut sã respecte, în condiţiile şi în limitele determinate de lege, drepturile terţilor asupra resurselor minerale ale subsolului, izvoarelor şi apelor subterane, lucrãrilor şi instalaţiilor subterane şi altora asemenea.
    (3) Apele de suprafaţã şi albiile acestora aparţin proprietarului terenului pe care se formeazã sau curg, în condiţiile prevãzute de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a apropria şi de a utiliza, în condiţiile legii, apa izvoarelor şi a lacurilor aflate pe terenul respectiv, apa freaticã, precum şi apele pluviale.
    ART. 560
    Obligaţia de grãniţuire
    Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligaţi sã contribuie la grãniţuire prin reconstituirea hotarului şi fixarea semnelor corespunzãtoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de aceasta.
    ART. 561
    Dreptul de îngrãdire
    Orice proprietar poate sã îşi îngrãdeascã proprietatea, suportând, în condiţiile legii, cheltuielile ocazionate.
    ART. 562
    Stingerea dreptului de proprietate
    (1) Dreptul de proprietate privatã se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. El poate fi însã dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile şi condiţiile anume determinate de lege.
    (2) Proprietarul poate abandona bunul sãu mobil sau poate renunţa, prin declaraţie autenticã, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciarã. Dreptul se stinge în momentul pãrãsirii bunului mobil, iar dacã bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciarã, în condiţiile legii, a declaraţiei de renunţare.
    (3) Exproprierea se poate face numai pentru o cauzã de utilitate publicã stabilitã potrivit legii, cu justã şi prealabilã despãgubire, fixatã de comun acord între proprietar şi expropriator. În caz de divergenţã asupra cuantumului despãgubirilor, acesta se stabileşte pe cale judecãtoreascã.
    (4) Nu pot fi supuse confiscãrii decât bunurile destinate sau folosite pentru sãvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din acestea.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Apãrarea dreptului de proprietate privatã

    ART. 563
    Acţiunea în revendicare
    (1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altã persoanã care îl deţine fãrã drept. El are, de asemenea, dreptul la despãgubiri, dacã este cazul.
    (2) Dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel.
    (3) Dreptul de proprietate dobândit cu bunã-credinţã, în condiţiile legii, este pe deplin recunoscut.
    (4) Hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a admis acţiunea în revendicare introdusã împotriva posesorului este opozabilã şi celui care deţine bunul pentru posesor, putând fi executatã direct împotriva acestuia. Hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a admis acţiunea în revendicare împotriva celui care deţine lucrul pentru posesor nu este opozabilã posesorului, dacã acesta nu a fost introdus în cauzã.
    ART. 564
    Acţiunea negatorie
    (1) Proprietarul poate intenta acţiunea negatorie contra oricãrei persoane care pretinde cã este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului sãu.
    (2) Dreptul la acţiunea negatorie este imprescriptibil.
    ART. 565
    Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciarã
    În cazul imobilelor înscrise în cartea funciarã, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciarã.
    ART. 566
    Efectele admiterii acţiunii în revendicare
    (1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despãgubiri dacã bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrãinat. În aceleaşi condiţii, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a contravalorii acestora. În toate cazurile, despãgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul restituirii.
    (2) Posesorul de rea-credinţã sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun pânã la înapoierea acestuia cãtre proprietar.
    (3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, sã restituie posesorului cheltuielile necesare pe care acesta le-a fãcut.
    (4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacã prin lege nu se prevede altfel.
    (5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare pentru producerea şi culegerea fructelor sau a productelor.
    (6) Pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor pânã la restituirea cheltuielilor fãcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizeazã pârâtului o garanţie îndestulãtoare.
    (7) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când intrarea în stãpânirea materialã a bunului s-a fãcut prin violenţã ori fraudã sau când produsele sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei scãderi semnificative a valorii lor.
    (8) Proprietarul nu este dator sã acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are dreptul de a-şi însuşi lucrãrile efectuate cu aceste cheltuieli numai dacã prin aceasta bunul nu se deterioreazã.

    CAP. II
    Accesiunea

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale

    ART. 567
    Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune
    Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipeşte cu bunul ori se încorporeazã în acesta, dacã legea nu prevede altfel.
    ART. 568
    Formele accesiunii
    Accesiunea este naturalã, când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural, ori artificialã, când rezultã din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Accesiunea imobiliarã naturalã

    ART. 569
    Aluviunile
    Adãugirile de teren la malurile apelor curgãtoare revin proprietarului fondului riveran, numai dacã ele se formeazã treptat.
    ART. 570
    Terenul lãsat de apele curgãtoare
    Proprietarul fondului riveran dobândeşte, de asemenea, terenul lãsat de apele curgãtoare care s-au retras treptat de la ţãrmul respectiv.
    ART. 571
    Terenul lãsat de apele stãtãtoare
    (1) Proprietarul terenului înconjurat de heleşteie, iazuri, canale şi alte asemenea ape stãtãtoare nu devine proprietarul terenurilor apãrute prin scãderea temporarã a acestor ape sub înãlţimea de scurgere.
    (2) Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândeşte niciun drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revãrsãri sporadice.
    ART. 572
    Avulsiunea
    Proprietarul terenului de la care o apã curgãtoare a smuls brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra pãrţii desprinse dacã o revendicã în termen de un an de la data faptului.
    ART. 573
    Albiile râurilor, insulele şi prundişurile
    (1) Albiile râurilor aparţin proprietarilor riverani, cu excepţia acelora care, potrivit legii, fac obiectul proprietãţii publice.
    (2) Insulele şi prundurile care nu sunt în legãturã cu terenurile având malul la nivelul mediu al apei revin proprietarului albiei.
    (3) Dacã insula aparţine proprietarilor riverani şi trece peste jumãtatea apei, fiecare dintre ei are dreptul de proprietate asupra pãrţii de insulã ce se întinde spre el pornind de la jumãtatea apei.
    ART. 574
    Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate
    În cazul în care o apã curgãtoare, formându-şi un braţ nou, înconjoarã terenul unui proprietar riveran, el rãmâne proprietar asupra insulei astfel create.
    ART. 575
    Albiile pãrãsite de apele curgãtoare
    Albia pãrãsitã de o apã curgãtoare care şi-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit în legea specialã.
    ART. 576
    Accesiunea naturalã asupra animalelor
    (1) Animalele domestice rãtãcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmã dacã proprietarul nu le revendicã în termen de 30 de zile de la data declaraţiei fãcute la primãrie de cãtre proprietarul terenului.
    (2) Porumbeii, iepurii, peştii şi alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar aparţin acestuia cât timp rãmân pe fond, cu excepţia cazului în care trecerea a fost provocatã prin fraudã sau prin artificii.
    (3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacã proprietarul roiului nu îl urmãreşte sau înceteazã sã îl urmãreascã timp de douã zile.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Accesiunea imobiliarã artificialã

    § 1. Dispoziţii comune

    ART. 577
    Dobândirea lucrãrii de cãtre proprietarul imobilului
    (1) Construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrãri efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrãri, revin proprietarului acelui imobil dacã prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
    (2) Dreptul de proprietate asupra lucrãrii se naşte în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrãrii, pe mãsura realizãrii ei, dacã prin lege sau act juridic nu se prevede altfel.
    ART. 578
    Categoriile de lucrãri
    (1) Lucrãrile pot fi autonome sau adãugate, cu caracter durabil sau provizoriu.
    (2) Lucrãrile autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrãri cu caracter de sine stãtãtor realizate asupra unui imobil.
    (3) Lucrãrile adãugate nu au caracter de sine stãtãtor. Ele pot fi:
    a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;
    b) utile, atunci când sporesc valoarea economicã a imobilului;
    c) voluptuare, atunci când sunt fãcute pentru simpla plãcere a celui care le-a realizat, fãrã a spori valoarea economicã a imobilului.
    ART. 579
    Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului
    (1) Orice lucrare este prezumatã a fi fãcutã de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi cã este a lui, pânã la proba contrarã.
    (2) Proba contrarã se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrãrii noi sau în alte cazuri prevãzute de lege.

    § 2. Realizarea lucrãrii cu materialele altuia

    ART. 580
    Regimul juridic
    (1) În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrãrii, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate.
    (2) Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricãror alte prejudicii cauzate.

    § 3. Realizarea unei lucrãri autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia

    ART. 581
    Lucrãrile autonome cu caracter durabil efectuate cu bunã-credinţã
    În cazul în care autorul lucrãrii autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bunã-credinţã, proprietarul imobilului are dreptul:
    a) sã cearã instanţei sã dispunã înscrierea sa în cartea funciarã ca proprietar al lucrãrii, plãtind, la alegerea sa, autorului lucrãrii fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrãrii; sau
    b) sã cearã obligarea autorului lucrãrii sã cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacã lucrarea nu s-ar fi efectuat.
    ART. 582
    Lucrãrile autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţã
    (1) În cazul în care autorul lucrãrii autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-credinţã, proprietarul imobilului are dreptul:
    a) sã cearã instanţei sã dispunã înscrierea sa în cartea funciarã ca proprietar al lucrãrii, cu plata, la alegerea sa, cãtre autorul lucrãrii, a jumãtate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau
    b) sã cearã obligarea autorului lucrãrii la desfiinţarea acesteia; sau
    c) sã cearã obligarea autorului lucrãrii sã cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacã lucrarea nu s-ar fi efectuat.
    (2) Desfiinţarea lucrãrii se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodatã sã repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţã.

    § 4. Realizarea unei lucrãri adãugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia

    ART. 583
    Lucrãrile adãugate necesare
    (1) Proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrãrii adãugate necesare din momentul efectuãrii acesteia, plãtind autorului cheltuielile rezonabile fãcute de acesta, chiar dacã imobilul nu mai existã.
    (2) În cazul în care lucrarea a fost efectuatã cu rea-credinţã, din suma datoratã de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuatã cu costurile necesare obţinerii acestora.

    ART. 584
    Lucrãrile adãugate utile
    (1) În cazul în care autorul lucrãrii utile este de bunã-credinţã, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrãrii din momentul efectuãrii acesteia, cu plata, la alegerea sa:
    a) a valorii materialelor şi a manoperei; sau
    b) a sporului de valoare adus imobilului.
    (2) În cazul în care autorul lucrãrii utile este de rea-credinţã, proprietarul imobilului are dreptul:
    a) sã devinã proprietarul lucrãrii, în funcţie de regimul acesteia, cu sau fãrã înscriere în cartea funciarã, dupã caz, plãtind, la alegerea sa, autorului lucrãrii fie jumãtate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumãtate din sporul de valoare adus imobilului; sau
    b) sã cearã obligarea autorului lucrãrii la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioarã şi plata de daune-interese.
    (3) În ambele cazuri, când valoarea lucrãrii este considerabilã, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului sã îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacã lucrarea nu s-ar fi efectuat.
    ART. 585
    Lucrãrile adãugate voluptuare
    (1) În cazul lucrãrii voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul:
    a) sã devinã proprietarul lucrãrii, fãrã înscriere în cartea funciarã şi fãrã nicio obligaţie cãtre autorul lucrãrii;
    b) sã cearã obligarea autorului de rea-credinţã al lucrãrii la desfiinţarea acesteia, cu readucerea imobilului în situaţia anterioarã şi plata de daune-interese.
    (2) Autorul de bunã-credinţã al lucrãrii poate sã o ridice înainte de restituirea imobilului cãtre proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioarã.

    § 5. Înţelesul unor termeni

    ART. 586
    Buna-credinţã a autorului lucrãrii
    (1) Autorul lucrãrii este de bunã-credinţã dacã se întemeiazã fie pe cuprinsul cãrţii funciare în care, la data realizãrii lucrãrii, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciarã, dacã, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciarã şi nu a cunoscut pe nicio altã cale viciul titlului sãu.
    (2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credinţã cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.
    (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi autorului lucrãrii care se întemeiazã pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, sã devinã proprietarul acesteia.

    § 6. Dispoziţii speciale

    ART. 587
    Lucrãrile realizate parţial asupra imobilului autorului
    (1) În cazul lucrãrii cu caracter durabil realizate cu bunã-credinţã parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmã poate cere înscrierea într-o nouã carte funciarã a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecãruia.
    (2) Dacã lucrarea a fost realizatã cu rea-credinţã, proprietarul terenului vecin poate opta între a cere ridicarea lucrãrii de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacã este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciarã a unui drept de coproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-pãrţi se va ţine seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumãtate din valoarea contribuţiei autorului lucrãrii.
    (3) În caz de neînţelegere între pãrţi, instanţa de judecatã va stabili valoarea contribuţiei fiecãreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-pãrţi din dreptul de proprietate.
    ART. 588
    Lucrãrile provizorii
    Când lucrarea are caracter provizoriu, în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat sã o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacã este de rea-credinţã, sã plãteascã despãgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosinţã.
    ART. 589
    Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciarã
    Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivã sau pe cote-pãrţi, este condiţionatã, potrivit reglementãrilor din aceastã secţiune, de înscrierea în cartea funciarã, înscrierea se face în temeiul convenţiei pãrţilor, încheiatã în formã autenticã, sau, dupã caz, al hotãrârii judecãtoreşti.
    ART. 590
    Dreptul autorului lucrãrii la ridicarea materialelor
    (1) Pânã la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de cãtre cel îndreptãţit la înscrierea în cartea funciarã, autorul lucrãrii îşi poate ridica materialele.
    (2) Dacã lucrarea a fost efectuatã cu rea-credinţã, autorul acesteia va putea fi obligat, dacã este cazul, la plata de daune-interese.
    ART. 591
    Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrãrii la indemnizaţie
    (1) Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrãrii privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este lãsat de proprietar sã deţinã imobilul.
    (2) Autorul lucrãrii de bunã-credinţã are, în condiţiile art. 2.382, un drept de ipotecã legalã asupra imobilului pânã la plata indemnizaţiei.
    ART. 592
    Regulile privind obligarea autorului lucrãrii la cumpãrarea imobilului
    (1) Ori de câte ori proprietarul opteazã pentru obligarea autorului lucrãrii la cumpãrarea imobilului, în absenţa înţelegerii pãrţilor, proprietarul poate cere instanţei judecãtoreşti stabilirea preţului şi pronunţarea unei hotãrâri care sã ţinã loc de contract de vânzare-cumpãrare.
    (2) Proprietarul iniţial al imobilului are un drept de ipotecã legalã asupra acestuia pentru plata preţului de cãtre autorul lucrãrii.
    ART. 593
    Pasivitatea proprietarului pe durata realizãrii lucrãrii
    Autorul de rea-credinţã al lucrãrii nu poate sã opunã proprietarului terenului pasivitatea pe care ar fi vãdit-o pe durata realizãrii lucrãrii.
    ART. 594
    Autorul lucrãrii care foloseşte materialele altuia
    Dacã nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de bunã-credinţã, cel care realizeazã o lucrare asupra imobilului altuia folosind materialele unui terţ este obligat la plata contravalorii materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricãror alte prejudicii cauzate.
    ART. 595
    Stabilirea indemnizaţiei sau a despãgubirii
    Ori de câte ori, în aplicarea unei dispoziţii din prezenta secţiune, instanţa este învestitã sã stabileascã întinderea indemnizaţiei sau a despãgubirii, ea va ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului calculatã la data hotãrârii judecãtoreşti.
    ART. 596
    Cazurile speciale de accesiune
    (1) Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi permite sã dobândeascã proprietatea asupra lucrãrii realizate asupra acelui imobil va avea, în caz de accesiune, în mod corespunzãtor, drepturile şi obligaţiile reglementate pentru proprietarul imobilului, dacã nu s-a prevãzut altfel în momentul constituirii dreptului real.
    (2) Dispoziţiile art. 582 şi art. 587 alin. (2) se aplicã, în mod corespunzãtor, şi lucrãrilor autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite sã dobândeascã proprietatea asupra lucrãrii realizate asupra acelui imobil.
    (3) Pentru lucrãrile adãugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care nu îi permite sã dobândeascã proprietatea lucrãrii realizate asupra acelui imobil se aplicã, în mod corespunzãtor, dispoziţiile art. 716, în lipsa unei prevederi contrare.
    ART. 597
    Lucrãrile efectuate de un detentor precar
    (1) Lucrãrile fãcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzãtor, regulilor aplicabile posesorului de rea-credinţã.
    (2) Detentorul precar nu poate fi însã obligat sã cumpere imobilul.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Accesiunea mobiliarã

    ART. 598
    Accesiunea mobiliarã
    (1) Bunul mobil produs cu materialele altuia aparţine celui care l-a confecţionat sau, dupã caz, proprietarului materialelor, în funcţie de raportul dintre manoperã şi valoarea materialelor, determinat la data confecţionãrii bunului.
    (2) Proprietarul bunului datoreazã despãgubiri egale cu valoarea manoperei sau, dupã caz, cu valoarea materialelor.
    ART. 599
    Raportul dintre valoarea manoperei şi valoarea materialelor
    În toate cazurile în care valoarea materialelor este egalã cu manopera sau existã o diferenţã nesemnificativã, proprietatea asupra bunului este comunã şi se exercitã în condiţiile secţiunii a 2-a a cap. V din prezentul titlu.
    ART. 600
    Unirea a douã bunuri mobile
    În cazul în care se unesc douã bunuri mobile având proprietari diferiţi, fiecare poate pretinde separarea bunurilor dacã prin aceasta celãlalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o zecime din valoarea bunului sãu.
    ART. 601
    Regulile aplicabile în cazul imposibilitãţii de separare a bunurilor unite
    Dacã nu se poate obţine separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, dispoziţiile art. 598 şi 599.

    CAP. III
    Limitele juridice ale dreptului de proprietate privatã

    SECŢIUNEA 1
    Limite legale

    § 1. Dispoziţii comune

    ART. 602
    Interesul public şi interesul privat
    (1) Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat.
    (2) Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desfiinţate temporar prin acordul pãrţilor. Pentru opozabilitate faţã de terţi este necesarã îndeplinirea formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege.
    ART. 603
    Regulile privind protecţia mediului şi buna vecinãtate
    Dreptul de proprietate obligã la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinãtãţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

    § 2. Folosirea apelor

    ART. 604
    Regulile privind curgerea fireascã a apelor
    (1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea fireascã a apelor provenite de pe fondul superior.
    (2) Dacã aceastã curgere cauzeazã prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia poate cere autorizarea justiţiei spre a face pe fondul sãu lucrãrile necesare schimbãrii direcţiei apelor, suportând toate cheltuielile ocazionate.
    (3) La rândul sãu, proprietarul fondului superior este obligat sã nu efectueze nicio lucrare de naturã sã agraveze situaţia fondului inferior.
    ART. 605
    Regulile privind curgerea provocatã a apelor
    (1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea provocatã de proprietarul fondului superior sau de alte persoane, aşa cum este cazul apelor care ţâşnesc pe acest din urmã fond datoritã unor lucrãri subterane întreprinse de proprietarul acestuia, al apelor provenite din secarea terenurilor mlãştinoase, al apelor folosite într-un scop casnic, agricol sau industrial, însã numai dacã aceastã curgere precedã vãrsarea într-un curs de apã sau într-un şanţ.
    (2) În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat sã aleagã calea şi mijloacele de scurgere de naturã sã aducã prejudicii minime fondului inferior, rãmânând dator la plata unei despãgubiri juste şi prealabile cãtre proprietarul acestui din urmã fond.
    (3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplicã atunci când pe fondul inferior se aflã o construcţie, împreunã cu grãdina şi curtea aferentã, sau un cimitir.
    ART. 606
    Cheltuielile referitoare la irigaţii
    (1) Proprietarul care vrea sã foloseascã pentru irigarea terenului sãu apele naturale şi artificiale de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivã, sã facã pe terenul riveranului opus lucrãrile necesare pentru captarea apei.
    (2) Dispoziţiile art. 605 alin. (2) şi (3) se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 607
    Obligaţia proprietarului cãruia îi prisoseşte apa
    (1) Proprietarul cãruia îi prisoseşte apa pentru necesitãţile curente este obligat ca, în schimbul unei juste şi prealabile compensaţii, sã ofere acest surplus pentru proprietarul care nu şi-ar putea procura apa necesarã pentru fondul sãu decât cu o cheltuialã excesivã.
    (2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia prevãzutã la alin. (1) pretinzând cã ar putea acorda surplusului de apã o altã destinaţie decât satisfacerea necesitãţilor curente. El poate însã cere despãgubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu condiţia de a dovedi existenţa realã a destinaţiei pretinse.
    ART. 608
    Întrebuinţarea izvoarelor
    (1) Proprietarul poate acorda orice întrebuinţare izvorului ce ar exista pe fondul sãu, sub rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior.
    (2) Proprietarul fondului pe care se aflã izvorul nu poate sã îi schimbe cursul dacã prin aceastã schimbare ar lipsi locuitorii unei localitãţi de apa necesarã pentru satisfacerea nevoilor curente.
    ART. 609
    Despãgubirile datorate proprietarului fondului pe care se aflã izvorul
    (1) Proprietarul fondului pe care se aflã izvorul poate cere repararea prejudiciilor cauzate de persoana care, prin lucrãrile efectuate, a secat, a micşorat ori a alterat apele sale.
    (2) Dacã starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde restabilirea situaţiei anterioare atunci când apa era indispensabilã pentru exploatarea fondului sãu.
    (3) În cazul în care izvorul se întinde pe douã fonduri învecinate, dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplicã în mod corespunzãtor, ţinând seama de întinderea izvorului pe fiecare fond.
    ART. 610
    Regulile speciale privind folosirea apelor
    Dispoziţiile prezentului paragraf se completeazã cu reglementãrile speciale în materia regimului apelor.

    § 3. Picãtura streşinii

    ART. 611
    Picãtura streşinii
    Proprietarul este obligat sã îşi facã streaşina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi sã nu se scurgã pe fondul proprietarului vecin.

    § 4. Distanţa şi lucrãrile intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrãri şi plantaţii

    ART. 612
    Distanţa minimã în construcţii
    Orice construcţii, lucrãri sau plantaţii se pot face de cãtre proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm faţã de linia de hotar, dacã nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât sã nu se aducã atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimã se poate face prin acordul pãrţilor exprimat printr-un înscris autentic.
    ART. 613
    Distanţa minimã pentru arbori
    (1) În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sãdiţi la o distanţã de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii.
    (2) În caz de nerespectare a distanţei, proprietarul vecin este îndreptãţit sã cearã scoaterea ori, dupã caz, tãierea, la înãlţimea cuvenitã, a arborilor, plantaţiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.
    (3) Proprietarul fondului peste care se întind rãdãcinile sau ramurile arborilor aparţinând proprietarului vecin are dreptul de a le tãia, precum şi dreptul de a pãstra fructele cãzute în mod natural pe fondul sãu.

    § 5. Vederea asupra proprietãţii vecinului

    ART. 614
    Fereastra sau deschiderea în zidul comun
    Nu este permis sã se facã fereastrã sau deschidere în zidul comun decât cu acordul proprietarilor.
    ART. 615
    Distanţa minimã pentru fereastra de vedere
    (1) Este obligatorie pãstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între fondul, îngrãdit sau neîngrãdit, aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrãri ce ar fi orientate cãtre acest fond.
    (2) Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrãri neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o distanţã mai micã de un metru.
    (3) Distanţa se calculeazã de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent pe faţa zidului în care s-a deschis vederea sau, dupã caz, pe linia exterioarã a balconului, pânã la linia de hotar. Distanţa, şi în cazul lucrãrilor neparalele, se mãsoarã tot perpendicular, de la punctul cel mai apropiat al lucrãrii de linia de hotar şi pânã la aceastã linie.
    ART. 616
    Fereastra de luminã
    Dispoziţiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-şi deschide, fãrã limitã de distanţã, ferestre de luminã dacã sunt astfel construite încât sã împiedice vederea spre fondul învecinat.

    § 6. Dreptul de trecere

    ART. 617
    Dreptul de trecere
    (1) Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publicã are dreptul sã i se permitã trecerea pe fondul vecinului sãu pentru exploatarea fondului propriu.
    (2) Trecerea trebuie sã se facã în condiţii de naturã sã aducã o minimã stânjenire exercitãrii dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publicã; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publicã, trecerea se va face pe fondul cãruia i s-ar aduce cele mai puţine prejudicii.
    (3) Dreptul de trecere este imprescriptibil. El se stinge în momentul în care fondul dominant dobândeşte un alt acces la calea publicã.
    ART. 618
    Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale
    (1) Dacã lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic, trecerea nu va putea fi cerutã decât celor care au dobândit partea de teren pe care se fãcea anterior trecerea.
    (2) Când lipsa accesului este imputabilã proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi stabilitã numai cu consimţãmântul proprietarului fondului care are acces la calea publicã şi cu plata dublului despãgubirii.
    ART. 619
    Întinderea şi modul de stabilire a dreptului de trecere
    Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin înţelegerea pãrţilor, prin hotãrâre judecãtoreascã sau printr-o folosinţã continuã pe timp de 10 ani.
    ART. 620
    Prescripţia acţiunii în despãgubire şi restituirea despãgubirii încasate
    (1) Termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiunea în despãgubire pe care o are proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe sã curgã din momentul stabilirii dreptului de trecere.
    (2) În cazul în care înceteazã dreptul de trecere, proprietarul fondului aservit este dator sã restituie despãgubirea încasatã, cu deducerea pagubei suferite în raport cu durata efectivã a dreptului de trecere.

    § 7. Alte limite legale

    ART. 621
    Dreptul de trecere pentru utilitãţi
    (1) Proprietarul este obligat sã permitã trecerea prin fondul sãu a reţelelor edilitare ce deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonã, de natura conductelor de apã, gaz sau altele asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, dupã caz, precum şi a oricãror alte instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
    (2) Aceastã obligaţie subzistã numai pentru situaţia în care trecerea prin altã parte ar fi imposibilã, periculoasã sau foarte costisitoare.
    (3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despãgubiri juste. Dacã este vorba despre utilitãţi noi, despãgubirea trebuie sã fie şi prealabilã.
    (4) Clãdirile, curţile şi grãdinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacã ea are ca obiect conducte şi canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilitãţi noi.
    ART. 622
    Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrãri
    (1) De asemenea, proprietarul este obligat sã permitã folosirea fondului sãu pentru efectuarea unor lucrãri necesare fondului învecinat, precum şi accesul vecinului pe terenul sãu pentru tãierea crengilor şi culegerea fructelor, în schimbul unei despãgubiri, dacã este cazul.
    (2) Dispoziţiile art. 621 alin. (2) sunt aplicabile.
    ART. 623
    Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie
    (1) Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui bun al sãu, ajuns întâmplãtor pe fondul respectiv, dacã a fost înştiinţat în prealabil.
    (2) În toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justã despãgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie, precum şi pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului.
    ART. 624
    Starea de necesitate
    (1) În cazul în care o persoanã a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apãra pe sine ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul sã cearã o despãgubire echitabilã numai de la cel care a fost salvat.
    (2) Nu poate pretinde nicio despãgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariţia pericolului.
    ART. 625
    Regulile speciale
    Îngrãdirile cuprinse în prezenta secţiune se completeazã cu dispoziţiile legilor speciale privind regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile şi construcţiile de orice fel, pãdurile, bunurile din patrimoniul naţional-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum şi altele asemenea.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Limite convenţionale

    ART. 626
    Limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice
    Proprietarul poate sã consimtã la limitarea dreptului sãu prin acte juridice, dacã nu încalcã ordinea publicã şi bunele moravuri.
    ART. 627
    Clauza de inalienabilitate. Condiţii. Domeniu de aplicare
    (1) Prin convenţie sau testament se poate interzice înstrãinarea unui bun, însã numai pentru o duratã de cel mult 49 de ani şi dacã existã un interes serios şi legitim. Termenul începe sã curgã de la data dobândirii bunului.
    (2) Dobânditorul poate fi autorizat de cãtre instanţã sã dispunã de bun dacã interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispãrut sau dacã un interes superior o impune.
    (3) Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacã a fost determinantã la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumã, pânã la proba contrarã.
    (4) Clauza de inalienabilitate este subînţeleasã în convenţiile din care se naşte obligaţia de a transmite în viitor proprietatea cãtre o persoanã determinatã sau determinabilã.
    (5) Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi opritã prin stipularea inalienabilitãţii.
    ART. 628
    Condiţiile de opozabilitate
    (1) Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocatã împotriva dobânditorilor bunului sau a creditorilor proprietarului care s-a obligat sã nu înstrãineze decât dacã este valabilã şi îndeplineşte condiţiile de opozabilitate.
    (2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie sã fie supusã formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege, dacã este cazul.
    (3) În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzãtor, regulile prevãzute pentru dobândirea proprietãţii prin posesia de bunã-credinţã.
    (4) În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevãzutã într-un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilã şi creditorilor anteriori ai dobânditorului.
    (5) Neîndeplinirea condiţiilor de opozabilitate nu îl lipseşte pe beneficiarul clauzei de inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformeazã acestei obligaţii.
    ART. 629
    Sancţiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate
    (1) Înstrãinãtorul poate sã cearã rezoluţiunea contractului în cazul încãlcãrii clauzei de inalienabilitate de cãtre dobânditor.
    (2) Atât înstrãinãtorul, cât şi terţul, dacã inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot sã cearã anularea actului de înstrãinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.
    (3) Nu pot fi supuse urmãririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea, cât timp clauza produce efecte, dacã prin lege nu se prevede altfel.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Limite judiciare

    ART. 630
    Depãşirea inconvenientelor normale ale vecinãtãţii
    (1) Dacã proprietarul cauzeazã, prin exercitarea dreptului sãu, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinãtate, instanţa de judecatã poate, din considerente de echitate, sã îl oblige la despãgubiri în folosul celui vãtãmat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.
    (2) În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfãşurãrii activitãţii prejudiciabile de cãtre proprietar, instanţa va putea încuviinţa desfãşurarea acelei activitãţi. Cel prejudiciat va avea însã dreptul la despãgubiri.
    (3) Dacã prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanţa poate sã încuviinţeze, pe cale de ordonanţã preşedinţialã, mãsurile necesare pentru prevenirea pagubei.

    CAP. IV
    Proprietatea comunã

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale

    ART. 631
    Noţiunea
    Dispoziţiile prezentului capitol se aplicã ori de câte ori, în temeiul unui act juridic sau al altui mod de dobândire prevãzut de lege, dreptul de proprietate privatã are 2 sau mai mulţi titulari.
    ART. 632
    Formele proprietãţii comune
    (1) Formele proprietãţii comune sunt urmãtoarele:
    a) proprietatea pe cote-pãrţi (coproprietatea);
    b) proprietatea în devãlmãşie (devãlmãşia).
    (2) Coproprietatea poate fi obişnuitã sau forţatã.
    (3) Coproprietatea forţatã nu poate înceta prin partaj judiciar.
    ART. 633
    Prezumţia de coproprietate
    Dacã bunul este stãpânit în comun, coproprietatea se prezumã, pânã la proba contrarã.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Coproprietatea obişnuitã

    ART. 634
    Întinderea cotelor-pãrţi
    (1) Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-pãrţi din dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsã de stipulaţie contrarã.
    (2) Cotele-pãrţi sunt prezumate a fi egale, pânã la proba contrarã. Dacã bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrarã nu se va putea face decât prin înscrisuri.
    ART. 635
    Repartizarea beneficiilor şi a sarcinilor între coproprietari
    Coproprietarii vor împãrţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprietãţii, proporţional cu cota lor parte din drept.
    ART. 636
    Exercitarea în comun a dreptului de folosinţã
    (1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în mãsura în care nu schimbã destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
    (2) Cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercitã în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despãgubiri.
    ART. 637
    Fructele bunului comun
    Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din drept.
    ART. 638
    Dreptul la restituirea cheltuielilor
    (1) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor are dreptul la restituirea acestor cheltuieli de cãtre coproprietari, în proporţie cu cotele lor pãrţi.
    (2) Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de un coproprietar fac parte din masa partajabilã cât timp ele nu au fost consumate ori înstrãinate sau nu au pierit şi pot fi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despãgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la acţiunea în despãgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.
    (3) Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însuşite de un coproprietar este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.
    ART. 639
    Modul de folosire a bunului comun
    Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotãrâre judecãtoreascã.
    ART. 640
    Actele de conservare
    Fiecare coproprietar poate sã facã acte de conservare cu privire la bunul comun fãrã acordul celorlalţi coproprietari.
    ART. 641
    Actele de administrare şi de dispoziţie
    (1) Actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi fãcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-pãrţi.
    (2) Actele de administrare care limiteazã în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcinã excesivã prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de cãtre ceilalţi coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia.
    (3) Coproprietarul sau coproprietarii interesaţi pot cere instanţei sã suplineascã acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea unui act de administrare indispensabil menţinerii utilitãţii sau valorii bunului.
    (4) Orice acte juridice de dispoziţie cu privire la bunul comun, actele de folosinţã cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani, precum şi actele care urmãresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie.
    ART. 642
    Sancţiunile
    (1) Actele juridice fãcute cu nerespectarea regulilor prevãzute la
   art. 641 sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres ori tacit, la încheierea actului.
    (2) Coproprietarului vãtãmat i se recunoaşte dreptul ca, înainte de partaj, sã exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacã este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului.
    ART. 643
    Acţiunile în justiţie
    (1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesualã, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.
    (2) Hotãrârile judecãtoreşti pronunţate în folosul coproprietãţii profitã tuturor coproprietarilor. Hotãrârile judecãtoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.
    (3) Când acţiunea nu este introdusã de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecatã introducerea în cauzã a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevãzute în Codul de procedurã civilã pentru chemarea în judecatã a altor persoane.
    ART. 644
    Contractele de administrare a coproprietãţii
    (1) Se poate deroga de la dispoziţiile art. 635, 636, 641 şi art. 642 alin. (1) printr-un contract de administrare a coproprietãţii încheiat cu acordul tuturor coproprietarilor.
    (2) În cazul în care oricare dintre coproprietari denunţã contractul de administrare, acesta îşi înceteazã existenţa, rãmânând aplicabile regulile din prezenta secţiune.
    (3) În cazul în care, printre bunurile aflate în coproprietate, se aflã şi bunuri imobile, contractele de administrare a coproprietãţii şi declaraţiile de denunţare a acestora vor fi notate în cartea funciarã, la cererea oricãruia dintre coproprietari.
    ART. 645
    Regulile aplicabile în cazul cotitularilor altor drepturi reale
    Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã în mod corespunzãtor şi în cazul exercitãrii împreunã, de cãtre douã sau mai multe persoane, a unui alt drept real principal.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Coproprietatea forţatã

    § 1. Dispoziţii comune

    ART. 646
    Cazurile de coproprietate forţatã
    Se aflã în coproprietate forţatã:
    1. bunurile prevãzute la art. 649, 660, 687 şi 1.141;
    2. bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a douã imobile vecine, situate pe linia de hotar între acestea, cum ar fi potecile, fântânile, drumurile şi izvoarele;
    3. bunurile comune afectate utilizãrii a douã sau a mai multor fonduri, cum ar fi o centralã termicã sau alte instalaţii care deservesc douã sau mai multe clãdiri, un drum comun într-un cartier de locuinţe sau alte asemenea bunuri;
    4. orice alt bun comun prevãzut de lege.
    ART. 647
    Regimul juridic general
    (1) Fiecare coproprietar poate exercita folosinţa bunului comun, cu condiţia sã respecte destinaţia acestuia şi sã permitã exercitarea folosinţei de cãtre ceilalţi coproprietari.
    (2) Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun principal, fiecare coproprietar poate sã dispunã cu privire la cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun numai odatã cu exercitarea dreptului de dispoziţie asupra bunului principal.
    (3) Cheltuielile pentru întreţinerea şi conservarea bunului comun se suportã în mod proporţional cu cota-parte din drept a fiecãrui coproprietar. Când bunul comun are caracter accesoriu, în absenţa unei convenţii contrare, cota-parte din drept a fiecãrui coproprietar se stabileşte în funcţie de întinderea bunului principal.

    § 2. Coproprietatea asupra pãrţilor comune din clãdirile cu mai multe etaje sau apartamente

    I. Pãrţile comune

    ART. 648
    Noţiunea
    (1) Dacã într-o clãdire sau într-un ansamblu rezidenţial existã spaţii cu destinaţie de locuinţã sau cu altã destinaţie având proprietari diferiţi, pãrţile din clãdire care, fiind destinate întrebuinţãrii spaţiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de coproprietate forţatã.
    (2) Pãrţile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546.
    ART. 649
    Pãrţile comune
    (1) Sunt considerate pãrţi comune, în mãsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede altfel:
    a) terenul pe care se aflã clãdirea, compus atât din suprafaţa construitã, cât şi din cea neconstruitã necesarã, potrivit naturii sau destinaţiei construcţiei, pentru a asigura exploatarea normalã a acesteia; pentru eventuala suprafaţã excedentarã proprietarii sunt titularii unei coproprietãţi obişnuite;
    b) fundaţia, curtea interioarã, structura, structura de rezistenţã, pereţii perimetrali şi despãrţitori dintre proprietãţi şi/sau spaţiile comune, acoperişul, terasele, scãrile şi casa scãrilor, holurile, pivniţele şi subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apã, centralele termice proprii şi ascensoarele;
    c) instalaţiile de apã şi canalizare, electrice, de telecomunicaţii, de încãlzire şi de gaze de la branşament/racord pânã la punctul de distribuţie cãtre pãrţile aflate în proprietate exclusivã, canalele pluviale, paratrãsnetele, antenele colective, precum şi alte asemenea pãrţi;
    d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinţei pãrţilor, sunt în folosinţã comunã.
    (2) Coşurile de fum şi de aerisire, precum şi spaţiile pentru spãlãtorii şi uscãtorii sunt considerate pãrţi comune exclusiv pentru coproprietarii care utilizeazã aceste utilitãţi în conformitate cu proiectul clãdirii.
    ART. 650
    Atribuirea în folosinţã exclusivã a pãrţilor comune
    (1) Pãrţile comune pot fi atribuite coproprietarilor în folosinţã exclusivã numai dacã prin aceasta nu sunt lezate drepturile celorlalţi coproprietari.
    (2) Decizia de atribuire în folosinţã exclusivã trebuie adoptatã cu o majoritate de douã treimi din numãrul coproprietarilor şi al cotelor-pãrţi. În clãdirile unde sunt constituite asociaţii de proprietari, decizia se adoptã de cãtre adunarea generalã, cu aceeaşi majoritate.
    ART. 651
    Actele juridice privind cotele-pãrţi
    Cota-parte din dreptul de proprietate asupra pãrţilor comune are caracter accesoriu în raport cu dreptul de proprietate asupra spaţiului din clãdire care constituie bunul principal; înstrãinarea sau ipotecarea cotei-pãrţi nu se va putea face decât odatã cu dreptul asupra spaţiului care constituie bunul principal.
    ART. 652
    Stabilirea cotelor-pãrţi
    În lipsa unei stipulaţii contrare existente în titlurile de proprietate, cotelepãrţi se stabilesc prin raportarea suprafeţei utile a fiecãrui spaţiu locativ la totalul suprafeţei utile a spaţiilor locative din clãdire.

    II. Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor

    ART. 653
    Exercitarea dreptului de folosinţã
    Fiecare coproprietar poate folosi, în condiţiile acordului de asociere, atât spaţiul care constituie bunul principal, cât şi pãrţile comune, fãrã a aduce atingere drepturilor celorlalţi proprietari şi fãrã a schimba destinaţia clãdirii. În lipsa acordului de asociere, dispoziţiile art. 647 rãmân aplicabile.
    ART. 654
    Cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea pãrţilor comune
    (1) În lipsa unor prevederi legale sau înţelegeri contrare, fiecare coproprietar suportã cheltuielile legate de întreţinerea, repararea şi exploatarea pãrţilor comune, în proporţie cu cota sa parte.
    (2) Cu toate acestea, cheltuielile legate de pãrţile comune folosite exclusiv de cãtre unii dintre coproprietari cad în sarcina acestora din urmã.
    ART. 655
    Obligaţia de conservare a clãdirii
    Proprietarul este obligat sã asigure întreţinerea spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clãdirea sã se pãstreze în stare bunã.
    ART. 656
    Obligaţia de a permite accesul în spaţiile care constituie bunurile principale
    (1) Coproprietarii sunt obligaţi sã permitã accesul în spaţiile care constituie bunuri principale pentru efectuarea lucrãrilor necesare conservãrii clãdirii şi întreţinerii pãrţilor comune.
    (2) În aceastã situaţie, pentru prejudiciile cauzate, ei vor fi despãgubiţi de cãtre asociaţia de proprietari sau, dupã caz, de cãtre proprietarul în interesul cãruia au fost efectuate lucrãrile.
    ART. 657
    Regulile aplicabile în cazul distrugerii clãdirii
    (1) În cazul în care clãdirea a fost distrusã în întregime ori într-o proporţie mai mare de jumãtate din valoarea ei, orice coproprietar poate, în lipsa unei înţelegeri contrare, sã solicite vânzarea la licitaţie publicã a terenului şi a materialelor de construcţie care au rezultat.
    (2) În caz de distrugere a unei pãrţi mai mici decât cea prevãzutã la alin. (1), coproprietarii vor contribui la refacerea pãrţilor comune, proporţional cu cotele-pãrţi. Dacã unul sau mai mulţi coproprietari refuzã sau nu pot sã participe la refacere, ei sunt obligaţi sã cedeze celorlalţi coproprietari cotele lor pãrţi din dreptul de proprietate. Preţul se stabileşte de pãrţi ori, în caz de neînţelegere, de cãtre instanţa judecãtoreascã.
    ART. 658
    Încetarea destinaţiei folosinţei comune
    (1) Încetarea destinaţiei de folosinţã comunã pentru pãrţile comune din clãdirile cu mai multe etaje sau apartamente se poate hotãrî motivat cu o majoritate de douã treimi din numãrul coproprietarilor.
    (2) În acest caz, devin aplicabile dispoziţiile privitoare la coproprietatea obişnuitã şi temporarã. Cu toate acestea, înstrãinarea sau ipotecarea se poate realiza dacã existã o majoritate de douã treimi din numãrul coproprietarilor.
    (3) În cazurile prevãzute la alin. (1) şi (2), coproprietarii care nu au votat ori, dupã caz, s-au opus la înstrãinare sau ipotecare au dreptul la o despãgubire justã stabilitã pe cale convenţionalã ori, în caz de neînţelegere, pe cale judecãtoreascã.
    (4) Constatarea încetãrii destinaţiei de folosinţã comunã pentru aceste pãrţi se face prin hotãrâre a adunãrii generale a asociaţiei de proprietari adoptatã cu o majoritate de douã treimi din numãrul coproprietarilor.

    III. Asociaţia de proprietari

    ART. 659
    Constituirea asociaţiilor de proprietari
    În cazul clãdirilor cu mai multe etaje ori apartamente sau în cazul ansamblurilor rezidenţiale formate din locuinţe individuale, amplasate izolat, înşiruit sau cuplat, în care existã proprietãţi comune şi proprietãţi individuale, se constituie asociaţia de proprietari, care se organizeazã şi funcţioneazã în condiţiile legii.

    § 3. Coproprietatea asupra despãrţiturilor comune

    ART. 660
    Prezumţia de coproprietate asupra despãrţiturilor comune
    (1) Zidul, şanţul, precum şi orice altã despãrţiturã între douã fonduri sunt prezumate a fi în proprietatea comunã a vecinilor, dacã nu rezultã contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn de necomunitate ori dacã proprietatea comunã nu a devenit proprietate exclusivã prin uzucapiune, în condiţiile legii.
    (2) Dispoziţiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    ART. 661
    Semnele de necomunitate
    (1) Existã semn de necomunitate a zidului atunci când culmea acestuia este dreaptã şi perpendicularã spre un fond şi înclinatã spre celãlalt fond. Zidul este prezumat a fi în proprietatea exclusivã a proprietarului fondului cãtre care este înclinatã coama zidului.
    (2) Existã semn de necomunitate a şanţului atunci când pãmântul este aruncat ori înãlţat exclusiv pe o parte a şanţului. Şanţul este prezumat a fi în proprietatea exclusivã a proprietarului fondului pe care este aruncat pãmântul.
    (3) Vor fi considerate semne de necomunitate orice alte semne care fac sã se prezume cã zidul a fost construit exclusiv de unul dintre proprietari.
    ART. 662
    Obligaţia de construire a despãrţiturilor comune
    (1) Oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor învecinate sã contribuie la construirea unei despãrţituri comune.
    (2) În lipsa unor dispoziţii legale, a regulamentului de urbanism sau a obiceiului locului, înãlţimea zidului comun va fi stabilitã de pãrţi, dar fãrã a depãşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului.
    ART. 663
    Cheltuielile de întreţinere şi reparare a despãrţiturilor comune
    (1) Coproprietarii sunt ţinuţi sã suporte cheltuielile ocazionate de întreţinerea şi repararea despãrţiturii comune, proporţional cu dreptul fiecãruia.
    (2) Cu toate acestea, fiecare coproprietar poate sã nu participe la cheltuielile de întreţinere şi reparare, renunţând la dreptul sãu de proprietate asupra despãrţiturii comune, dispoziţiile în materie de carte funciarã fiind aplicabile. Coproprietarul nu va putea fi apãrat de a participa la cheltuieli, în cazul în care are o construcţie sprijinitã de zidul comun ori în cazul în care trage un alt folos din exploatarea despãrţiturii comune.
    ART. 664
    Construcţiile şi instalaţiile aflate în legãturã cu zidul comun
    (1) Oricare dintre coproprietari are dreptul sã sprijine construcţii ori sã instaleze grinzi în zidul comun cu obligaţia de a lãsa 6 centimetri spre celãlalt coproprietar şi fãrã a afecta dreptul acestuia de a sprijini construcţiile sale ori de a instala propriile grinzi în zidul comun.
    (2) Un coproprietar va avea dreptul de a scurta grinzile puse de vecinul sãu pânã în jumãtatea zidului, în cazul în care ar dori sã instaleze el însuşi grinzi ori sã construiascã un coş de fum în acelaşi loc.
    ART. 665
    Înãlţarea zidului comun
    (1) Oricare dintre coproprietari poate sã înalţe zidul, cu îndatorirea de a suporta singur cheltuielile de înãlţare peste limita zidului comun, precum şi cheltuielile de reparare a pãrţii comune a zidului ca urmare a înãlţãrii acestuia.
    (2) În cazul în care zidul nu poate rezista înãlţãrii, proprietarul care doreşte sã facã aceastã înãlţare este dator sã reconstruiascã zidul în întregime luând din fondul sãu suprafaţa pentru a asigura grosimea necesarã zidului nou ridicat.
    (3) Vecinul care nu a contribuit la înãlţare poate dobândi coproprietatea, plãtind jumãtate din valoarea actualizatã a materialelor şi manoperei folosite, precum şi, dacã este cazul, jumãtate din valoarea terenului întrebuinţat pentru îngroşarea zidului.
    ART. 666
    Dobândirea coproprietãţii asupra despãrţiturilor
    Vecinul care nu a contribuit la realizarea despãrţiturii comune poate dobândi un drept de coproprietate asupra despãrţiturii, plãtind jumãtate din valoarea actualizatã a materialelor şi manoperei folosite şi, dupã caz, jumãtate din valoarea terenului pe care despãrţitura a fost construitã. Dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmân aplicabile.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Proprietatea comunã în devãlmãşie

    ART. 667
    Proprietatea comunã în devãlmãşie
    Existã proprietate în devãlmãşie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane fãrã ca vreuna dintre acestea sã fie titularul unei cote-pãrţi determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor comune.
    ART. 668
    Regulile aplicabile proprietãţii devãlmaşe
    (1) Dacã se naşte prin efectul legii, proprietatea în devãlmãşie este supusã dispoziţiilor acelei legi care se completeazã, în mod corespunzãtor, cu cele privind regimul comunitãţii legale.
    (2) În cazul în care izvorul proprietãţii în devãlmãşie este un act juridic, dispoziţiile privitoare la regimul comunitãţii legale se aplicã în mod corespunzãtor.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Partajul

    ART. 669
    Imprescriptibilitatea acţiunii de partaj
    Încetarea coproprietãţii prin partaj poate fi cerutã oricând, afarã de cazul în care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotãrâre judecãtoreascã.
    ART. 670
    Felurile partajului
    Partajul poate fi fãcut prin bunã învoialã sau prin hotãrâre judecãtoreascã, în condiţiile legii.
    ART. 671
    Împãrţeala pãrţilor comune ale clãdirilor
    (1) Partajul este inadmisibil în cazurile prevãzute de secţiunile a 3-a şi a 4-a din prezentul capitol, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege.
    (2) Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul pãrţilor comune din clãdirile cu mai multe etaje sau apartamente atunci când aceste pãrţi înceteazã de a mai fi destinate folosinţei comune.
    (3) În cazul proprietãţii periodice şi în celelalte cazuri de coproprietate forţatã, partajul este posibil numai prin bunã învoialã.
    ART. 672
    Convenţiile privitoare la suspendarea partajului
    Convenţiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadã mai mare de 5 ani. În cazul imobilelor, convenţiile trebuie încheiate în formã autenticã şi supuse formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege.
    ART. 673
    Suspendarea pronunţãrii partajului prin hotãrâre judecãtoreascã
    Instanţa sesizatã cu cererea de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalţi coproprietari. Dacã pericolul acestor prejudicii este înlãturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea pãrţii interesate, va reveni asupra mãsurii.
    ART. 674
    Condiţiile speciale privind capacitatea de exerciţiu
    Dacã un coproprietar este lipsit de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsã, partajul va putea fi fãcut prin bunã învoialã numai cu autorizarea instanţei de tutelã, precum şi, dacã este cazul, a ocrotitorului legal.
    ART. 675
    Inadmisibilitatea partajului în cazul uzucapiunii
    Partajul poate fi cerut chiar atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afarã de cazul când acesta l-a uzucapat, în condiţiile legii.
    ART. 676
    Regulile privitoare la modul de împãrţire
    (1) Partajul bunurilor comune se va face în naturã, proporţional cu cotaparte a fiecãrui coproprietar.
    (2) Dacã bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în naturã, partajul se va face în unul dintre urmãtoarele moduri:
    a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor coproprietari, la cererea acestora;
    b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publicã, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului cãtre coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecãruia dintre ei.
    ART. 677
    Datoriile nãscute în legãturã cu bunul comun
    (1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor nãscute în legãturã cu coproprietatea şi care sunt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc partajul.
    (2) Suma necesarã pentru stingerea acestor obligaţii va fi preluatã, în lipsa unei stipulaţii contrare, din preţul vânzãrii bunului comun cu ocazia partajului şi va fi suportatã de cãtre coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecãruia.
    ART. 678
    Executarea silitã privitoare la bunul comun
    (1) Creditorii unui coproprietar pot urmãri silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun sau pot cere instanţei împãrţeala bunului, caz în care urmãrirea se va face asupra pãrţii de bun sau, dupã caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
    (2) În cazul vânzãrii silite a unei cote-pãrţi din dreptul de proprietate asupra unui bun, executorul judecãtoresc îi va notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin douã sãptãmâni înainte de data stabilitã pentru vânzare, înştiinţându-i despre ziua, ora şi locul licitaţiei. La preţ egal, coproprietarii vor fi preferaţi la adjudecarea cotei-pãrţi.
    (3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori cei a cãror creanţã s-a nãscut în legãturã cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul sã urmãreascã silit bunul, în mâinile oricui s-ar gãsi, atât înainte, cât şi dupã partaj.
    (4) Convenţiile de suspendare a împãrţelii pot fi opuse creditorilor numai dacã, înainte de naşterea creanţelor, au dobândit datã certã în cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în cazul bunurilor imobile şi s-au îndeplinit formalitãţile de publicitate prevãzute de lege, dacã este cazul.
    ART. 679
    Drepturile creditorilor personali ai coproprietarului
    (1) Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, sã intervinã, pe cheltuiala lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însã sã atace un partaj efectuat, afarã numai dacã acesta s-a fãcut în lipsa lor şi fãrã sã se ţinã seama de opoziţia pe care au fãcut-o, precum şi în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a fãcut astfel încât creditorii nu au putut sã intervinã în proces.
    (2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul creditorilor care au un drept de garanţie asupra bunului comun ori al celor a cãror creanţã s-a nãscut în legãturã cu conservarea sau administrarea acestuia.
    ART. 680
    Efectele juridice ale partajului
    (1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, dupã caz, al sumelor de bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilitã în actul de partaj, dar nu mai devreme de data încheierii actului, în cazul împãrţelii voluntare, sau, dupã caz, de la data rãmânerii definitive a hotãrârii judecãtoreşti.
    (2) În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacã actul de partaj încheiat în formã autenticã sau hotãrârea judecãtoreascã rãmasã definitivã, dupã caz, au fost înscrise în cartea funciarã.
    ART. 681
    Opozabilitatea unor acte juridice
    Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rãmân valabile şi sunt opozabile celui cãruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului.
    ART. 682
    Strãmutarea garanţiilor
    Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale pãrţi se strãmutã de drept asupra bunului atribuit acestuia sau, dupã caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj.
    ART. 683
    Garanţia pentru evicţiune şi vicii ascunse
    (1) Coproprietarii îşi datoreazã, în limita cotelor-pãrţi, garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile legale privitoare la obligaţia de garanţie a vânzãtorului aplicându-se în mod corespunzãtor.
    (2) Fiecare este obligat sã îl despãgubeascã pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacã unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datoratã de acesta se va suporta, proporţional, de cãtre ceilalţi coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat.
    (3) Coproprietarii nu datoreazã garanţie dacã prejudiciul este urmarea faptei sãvârşite de un alt coproprietar sau dacã au fost scutiţi prin actul de partaj.
    ART. 684
    Desfiinţarea partajului
    (1) Partajul prin bunã învoialã poate fi desfiinţat pentru aceleaşi cauze ca şi contractele.
    (2) Partajul fãcut fãrã participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolutã.
    (3) Partajul este însã valabil chiar dacã nu cuprinde toate bunurile comune; pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar.
    ART. 685
    Înstrãinarea bunurilor atribuite
    Nu poate invoca nulitatea relativã a partajului prin bunã învoialã coproprietarul care, cunoscând cauza de nulitate, înstrãineazã în tot sau în parte bunurile atribuite.
    ART. 686
    Regulile aplicabile bunurilor aflate în coproprietate şi în devãlmãşie
    Prevederile prezentei secţiuni sunt aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de izvorul sãu, precum şi celor aflate în devãlmãşie.

    CAP. V
    Proprietatea periodicã

    ART. 687
    Proprietatea periodicã
    Dispoziţiile prezentului capitol se aplicã, în absenţa unei reglementãri speciale, ori de câte ori mai multe persoane exercitã succesiv şi repetitiv atributul folosinţei specific dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale.
    ART. 688
    Temeiul proprietãţii periodice
    Proprietatea periodicã se naşte în temeiul unui act juridic, dispoziţiile în materie de carte funciarã aplicându-se în mod corespunzãtor.
    ART. 689
    Valabilitatea actelor încheiate de coproprietar
    (1) În privinţa intervalului de timp ce îi revine, orice coproprietar poate încheia, în condiţiile legii, acte precum închirierea, vânzarea, ipotecarea şi altele asemenea.
    (2) Actele de administrare sau de dispoziţie privind cota-parte din dreptul de proprietate aferentã unui alt interval de timp sunt inopozabile titularului cotei-pãrţi respective. Dispoziţiile art. 642 alin. (2) şi art. 643 se aplicã în mod corespunzãtor.
    (3) În raporturile cu terţii cocontractanţi de bunã-credinţã, actele de administrare sau de dispoziţie menţionate la alin. (2) sunt lovite de nulitate relativã.
    ART. 690
    Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor
    (1) Fiecare coproprietar este obligat sã facã toate actele de conservare, în aşa fel încât sã nu împiedice ori sã îngreuneze exercitarea drepturilor celorlalţi coproprietari. Pentru reparaţiile mari, coproprietarul care avanseazã cheltuielile necesare are dreptul la despãgubiri în raport cu valoarea drepturilor celorlalţi coproprietari.
    (2) Actele prin care se consumã în tot sau în parte substanţa bunului pot fi fãcute numai cu acordul celorlalţi coproprietari.
    (3) La încetarea intervalului, coproprietarul este dator sã predea bunul coproprietarului îndreptãţit sã îl foloseascã în urmãtorul interval.
    (4) Coproprietarii pot încheia un contract de administrare, dispoziţiile art. 644 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzãtor.
    ART. 691
    Obligaţia de despãgubire şi excluderea
    (1) Nerespectarea obligaţiilor prevãzute în prezentul capitol atrage plata de despãgubiri.
    (2) În cazul în care unul dintre coproprietari tulburã în mod grav exercitarea proprietãţii periodice, acesta va putea fi exclus, prin hotãrâre judecãtoreascã, la cererea coproprietarului vãtãmat.
    (3) Excluderea va putea fi dispusã numai dacã unul dintre ceilalţi coproprietari sau un terţ cumpãrã cota-parte a celui exclus.
    (4) În acest scop, se va pronunţa, mai întâi, o încheiere de admitere în principiu a cererii de excludere, prin care se va stabili cã sunt îndeplinite condiţiile excluderii, încheiere care va putea fi atacatã cu recurs pe cale separatã.
    (5) Dupã rãmânerea definitivã a încheierii de admitere în principiu, în absenţa înţelegerii pãrţilor, se va stabili preţul vânzãrii silite pe bazã de expertizã. Dupã consemnarea preţului la banca stabilitã de instanţã, se va pronunţa hotãrârea care va ţine loc de contract de vânzare-cumpãrare.
    (6) Dupã rãmânerea definitivã a acestei hotãrâri, dobânditorul îşi va putea înscrie dreptul în cartea funciarã, iar transmiţãtorul va putea sã ridice suma consemnatã la banca stabilitã de instanţã.
    ART. 692
    Încetarea proprietãţii periodice
    Proprietatea periodicã înceteazã prin radiere din cartea funciarã în temeiul dobândirii de cãtre o singurã persoanã a tuturor cotelor-pãrţi din dreptul de proprietate periodicã, precum şi în alte cazuri prevãzute de lege.

    TITLUL III
    Dezmembrãmintele dreptului de proprietate privatã

    CAP. I
    Superficia

    ART. 693
    Noţiunea
    (1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra cãruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţã.
    (2) Dreptul de superficie se dobândeşte în temeiul unui act juridic, precum şi prin uzucapiune sau prin alt mod prevãzut de lege. Dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmân aplicabile.
    (3) Superficia se poate înscrie şi în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcţia ori a transmis terenul şi construcţia, în mod separat, cãtre douã persoane, chiar dacã nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.
    (4) În situaţia în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza renunţãrii proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terţ pe baza cesiunii dreptului de a invoca accesiunea.
    ART. 694
    Durata dreptului de superficie
    Dreptul de superficie se poate constitui pe o duratã de cel mult 99 de ani. La împlinirea termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
    ART. 695
    Întinderea şi exercitarea dreptului de superficie
    (1) Dreptul de superficie se exercitã în limitele şi în condiţiile actului constitutiv. În lipsa unei stipulaţii contrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitatã de suprafaţa de teren pe care urmeazã sã se construiascã şi de cea necesarã exploatãrii construcţiei sau, dupã caz, de suprafaţa de teren aferentã şi de cea necesarã exploatãrii construcţiei edificate.
    (2) În cazul prevãzut la art. 693 alin. (3), în absenţa unei stipulaţii contrare, titularul dreptului de superficie nu poate modifica structura construcţiei. El o poate însã demola, dar cu obligaţia de a o reconstrui în forma iniţialã.
    (3) În cazul în care superficiarul modificã structura construcţiei, proprietarul terenului poate sã cearã, în termen de 3 ani, încetarea dreptului de superficie sau repunerea în situaţia anterioarã. În al doilea caz, curgerea termenului de prescripţie de 3 ani este suspendatã pânã la expirarea duratei superficiei.
    (4) Titularul poate dispune în mod liber de dreptul sãu. Cât timp construcţia existã, dreptul de folosinţã asupra terenului se poate înstrãina ori ipoteca numai odatã cu dreptul de proprietate asupra construcţiei.
    ART. 696
    Acţiunea confesorie de superficie
    (1) Acţiunea confesorie de superficie poate fi intentatã împotriva oricãrei persoane care împiedicã exercitarea dreptului, chiar şi a proprietarului terenului.
    (2) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
    ART. 697
    Evaluarea prestaţiei superficiarului
    (1) În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacã pãrţile nu au prevãzut alte modalitãţi de platã a prestaţiei de cãtre superficiar, titularul dreptului de superficie datoreazã, sub formã de rate lunare, o sumã egalã cu chiria stabilitã pe piaţa liberã, ţinând seama de natura terenului, de destinaţia construcţiei în cazul în care aceasta existã, de zona în care se aflã terenul, precum şi de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei.
    (2) În caz de neînţelegere între pãrţi, suma datoratã proprietarului terenului va fi stabilitã pe cale judecãtoreascã.
    ART. 698
    Cazurile de încetare a superficiei
    Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciarã, pentru una dintre urmãtoarele cauze:
    a) la expirarea termenului;
    b) prin consolidare, dacã terenul şi construcţia devin proprietatea aceleiaşi persoane;
    c) prin pieirea construcţiei, dacã existã stipulaţie expresã în acest sens;
    d) în alte cazuri prevãzute de lege.
    ART. 699
    Efectele încetãrii superficiei prin expirarea termenului
    (1) În cazul prevãzut la art. 698 lit. a), în absenţa unei stipulaţii contrare, proprietarul terenului dobândeşte dreptul de proprietate asupra construcţiei edificate de superficiar prin accesiune, cu obligaţia de a plãti valoarea de circulaţie a acesteia de la data expirãrii termenului.
    (2) Când construcţia nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea acesteia este egalã sau mai mare decât aceea a terenului, proprietarul terenului poate cere obligarea constructorului sã cumpere terenul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacã nu ar fi existat construcţia. Constructorul poate refuza sã cumpere terenul dacã ridicã, pe cheltuiala sa, construcţia clãditã pe teren şi repune terenul în situaţia anterioarã.
    (3) În absenţa unei înţelegeri contrare încheiate cu proprietarul terenului, dezmembrãmintele consimţite de superficiar se sting în momentul încetãrii dreptului de superficie. Ipotecile care greveazã dreptul de superficie se strãmutã de drept asupra sumei primite de la proprietarul terenului în cazul prevãzut la alin. (1), se extind de drept asupra terenului în cazul prevãzut la alin. (2) teza I sau se strãmutã de drept asupra materialelor, în cazul prevãzut la alin. (2) teza a II-a.
    (4) Ipotecile constituite cu privire la teren pe durata existenţei superficiei nu se extind cu privire la întregul imobil în momentul încetãrii dreptului de superficie în cazul prevãzut la alin. (1). Ele se strãmutã de drept asupra sumei de bani primite de proprietarul terenului în cazul prevãzut la alin. (2) teza I sau se extind de drept cu privire la întregul teren în cazul prevãzut la alin. (2) teza a II-a.
    ART. 700
    Efectele încetãrii superficiei prin consolidare
    (1) În cazul în care dreptul de superficie s-a stins prin consolidare, în absenţa unei stipulaţii contrare, dezmembrãmintele consimţite de superficiar se menţin pe durata pentru care au fost constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului iniţial al superficiei.
    (2) Ipotecile nãscute pe durata existenţei superficiei se menţin fiecare în funcţie de obiectul asupra cãrora s-au constituit.
    ART. 701
    Efectele încetãrii superficiei prin pieirea construcţiei
    (1) În cazul stingerii dreptului de superficie prin pieirea construcţiei, drepturile reale care greveazã dreptul de superficie se sting, dacã legea nu prevede altfel.
    (2) Ipotecile nãscute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe durata existenţei dreptului de superficie se menţin asupra dreptului de proprietate reîntregit.
    ART. 702
    Alte dispoziţii aplicabile
    Dispoziţiile prezentului capitol sunt aplicabile şi în cazul plantaţiilor, precum şi al altor lucrãri autonome cu caracter durabil.

    CAP. II
    Uzufructul

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale

    ART. 703
    Noţiunea
    Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însã cu îndatorirea de a-i conserva substanţa.
    ART. 704
    Constituirea uzufructului
    (1) Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevãzute de lege, dispoziţiile în materie de carte funciarã fiind aplicabile.
    (2) Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente.
    ART. 705
    Acţiunea confesorie de uzufruct
    Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã uzufructului în mod corespunzãtor.
    ART. 706
    Obiectul uzufructului
    Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori necorporale, inclusiv o masã patrimonialã, o universalitate de fapt ori o cotã-parte din acestea.
    ART. 707
    Accesoriile bunurilor ce formeazã obiectul uzufructului
    Uzufructul poartã asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se încorporeazã în acesta.
    ART. 708
    Durata uzufructului
    (1) Uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager.
    (2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de ani. Atunci când este constituit cu depãşirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30 de ani.
    (3) Dacã nu s-a prevãzut durata uzufructului, se prezumã cã este viager sau, dupã caz, cã este constituit pe o duratã de 30 de ani.
    (4) Uzufructul constituit pânã la data la care o altã persoanã va ajunge la o anumitã vârstã dureazã pânã la acea datã, chiar dacã acea persoanã ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Drepturile şi obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar

    § 1. Drepturile uzufructuarului şi ale nudului proprietar

    ART. 709
    Drepturile uzufructuarului
    În lipsã de stipulaţie contrarã, uzufructuarul are folosinţa exclusivã a bunului, inclusiv dreptul de a culege fructele acestuia.
    ART. 710
    Fructele naturale şi industriale
    Fructele naturale şi industriale percepute dupã constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute dupã stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fãrã a putea pretinde unul altuia despãgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor.
    ART. 711
    Fructele civile
    Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi.
    ART. 712
    Cvasiuzufructul
    Dacã uzufructul cuprinde, printre altele, şi bunuri consumptibile, cum ar fi bani, grâne, bãuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însã cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.
    ART. 713
    Uzufructul asupra bunurilor neconsumptibile
    (1) Dacã uzufructul poartã asupra unor bunuri care, fãrã a fi consumptibile, se uzeazã ca urmare a utilizãrii lor, uzufructuarul are dreptul de a le folosi ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei lor.
    (2) În acest caz, el nu va fi obligat sã le restituie decât în starea în care se vor afla la data stingerii uzufructului.
    (3) Uzufructuarul poate sã dispunã, ca un bun proprietar, de bunurile care, fãrã a fi consumptibile, se deterioreazã rapid prin utilizare. În acest caz, la sfârşitul uzufructului, uzufructuarul va restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la aceastã din urmã datã.
    ART. 714
    Cesiunea uzufructului
    (1) În absenţa unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul sãu unei alte persoane fãrã acordul nudului proprietar, dispoziţiile în materie de carte funciarã fiind aplicabile.
    (2) Uzufructuarul rãmâne dator exclusiv faţã de nudul proprietar numai pentru obligaţiile nãscute înainte de cesiune. Pânã la notificarea cesiunii, uzufructuarul şi cesionarul rãspund solidar pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor faţã de nudul proprietar.
    (3) Dupã notificarea cesiunii, cesionarul este dator faţã de nudul proprietar pentru toate obligaţiile nãscute dupã notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplicã, în mod corespunzãtor, dispoziţiile legale din materia fideiusiunii.
    (4) Dupã cesiune, dreptul de uzufruct continuã, dupã caz, pânã la împlinirea termenului iniţial sau pânã la decesul uzufructuarului iniţial.
    ART. 715
    Contractele de locaţiune
    (1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, dupã caz, de a arenda bunul primit în uzufruct.
    (2) Locaţiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciarã, sunt opozabile proprietarului sau moştenitorilor acestuia, dupã stingerea uzufructului prin decesul sau, dupã caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului, pânã la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult de 3 ani de la încetarea uzufructului.
    (3) Reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendãri fãcute de uzufructuar şi înscrise în cartea funciarã înainte de expirarea contractelor iniţiale sunt opozabile proprietarului şi moştenitorilor sãi pe o perioadã de cel mult 6 luni ori, dupã caz, de un an, dacã la data stingerii uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz, locaţiunile nu pot dura mai mult de 3 ani de la data stingerii uzufructului.
    (4) În cazul în care uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, locaţiunile înceteazã, în toate cazurile, odatã cu stingerea uzufructului.
    ART. 716
    Lucrãrile şi îmbunãtãţirile
    (1) La încetarea uzufructului, uzufructuarul nu poate pretinde vreo despãgubire pentru lucrãrile adãugate unui bun imobil, cu excepţia celor necesare, sau pentru îmbunãtãţirile aduse unui bun mobil, chiar atunci când prin acestea s-a sporit valoarea bunului.
    (2) Dacã lucrãrile sau îmbunãtãţirile au fost fãcute fãrã încuviinţarea proprietarului, acesta poate cere obligarea uzufructuarului la ridicarea lor şi la readucerea bunului în starea în care i-a fost încredinţat.
    (3) Uzufructuarul va putea cere o indemnizaţie echitabilã pentru lucrãrile necesare adãugate. De asemenea, el va putea cere o indemnizaţie echitabilã şi pentru celelalte lucrãri adãugate sau pentru îmbunãtãţirile fãcute cu încuviinţarea proprietarului, dacã prin acestea s-a sporit valoarea bunului.
    (4) În cazul lucrãrilor autonome fãcute de uzufructuar asupra unui bun imobil, vor fi aplicabile, în mod corespunzãtor, în lipsã de stipulaţie sau dispoziţie legalã contrarã, dispoziţiile din materia accesiunii imobiliare artificiale.
    ART. 717
    Exploatarea pãdurilor tinere
    (1) Dacã uzufructul cuprinde pãduri tinere destinate de proprietarul lor unor tãieri periodice, uzufructuarul este dator sã pãstreze ordinea şi câtimea tãierii, potrivit regulilor stabilite de proprietar în conformitate cu dispoziţiile legale, fãrã ca uzufructuarul sã poatã pretinde vreo despãgubire pentru pãrţile lãsate netãiate în timpul uzufructului.
    (2) Arborii care se scot din pepiniere fãrã degradarea acestora nu fac parte din uzufruct decât cu obligaţia uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale în ce priveşte înlocuirea lor.
    ART. 718
    Exploatarea pãdurilor înalte
    (1) Uzufructuarul poate, conformându-se dispoziţiilor legale şi folosinţei obişnuite a proprietarului, sã exploateze pãrţile de pãduri înalte care au fost destinate tãierii regulate, fie cã aceste tãieri se fac periodic pe o întindere de pãmânt determinatã, fie cã se fac numai pentru un numãr de arbori aleşi pe toatã suprafaţa fondului.
    (2) În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tãia arborii înalţi; va putea însã întrebuinţa, pentru a face reparaţiile la care este obligat, arbori cãzuţi accidental; în acest scop poate chiar sã taie arborii trebuincioşi, cu îndatorirea însã de a constata, în prezenţa nudului proprietar, aceastã trebuinţã.
    ART. 719
    Alte drepturi ale uzufructuarului asupra pãdurilor ce fac obiectul uzufructului
    Uzufructuarul poate lua din pãduri araci pentru vii; poate, de asemenea, lua produsele anuale sau periodice ale arborilor, cu respectarea folosinţei obişnuite a proprietarului, în limitele dispoziţiilor legale.
    ART. 720
    Dreptul asupra pomilor fructiferi
    Pomii fructiferi ce se usucã şi cei cãzuţi accidental se cuvin uzufructuarului cu îndatorirea de a-i înlocui cu alţii.
    ART. 721
    Dreptul asupra carierelor de piatrã şi de nisip aflate în exploatare
    În condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte întocmai ca nudul proprietar de carierele de piatrã şi de nisip ce sunt în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct.
    ART. 722
    Situaţia carierelor de piatrã şi de nisip nedeschise şi a comorilor
    Uzufructuarul nu are niciun drept asupra carierelor nedeschise încã şi nici asupra comorii ce s-ar putea descoperi în timpul uzufructului.

    § 2. Obligaţiile uzufructuarului şi ale nudului proprietar

    ART. 723
    Inventarierea bunurilor
    (1) Uzufructuarul preia bunurile în starea în care se aflã la data constituirii uzufructului; acesta nu va putea intra însã în posesia lor decât dupã inventarierea bunurilor mobile şi constatarea stãrii în care se aflã imobilele, cu excepţia cazului în care uzufructul unui bun mobil este dobândit prin uzucapiune.
    (2) Inventarul se întocmeşte numai în prezenţa nudului proprietar ori dupã notificarea acestuia.
    ART. 724
    Respectarea destinaţiei bunurilor
    În exercitarea dreptului sãu, uzufructuarul este ţinut sã respecte destinaţia datã bunurilor de nudul proprietar, cu excepţia cazului în care se asigurã o creştere a valorii bunului sau cel puţin nu se prejudiciazã în niciun fel interesele proprietarului.
    ART. 725
    Rãspunderea uzufructuarului pentru prejudicii
    Uzufructuarul este obligat sã îl despãgubeascã pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu cauzat prin folosirea necorespunzãtoare a bunurilor date în uzufruct.
    ART. 726
    Constituirea garanţiei pentru îndeplinirea obligaţiilor uzufructuarului
    (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat sã depunã o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale.
    (2) Sunt scutiţi sã depunã garanţie vânzãtorul şi donatorul care şi-au rezervat dreptul de uzufruct.
    (3) În cazul în care uzufructuarul este scutit de garanţie, instanţa poate dispune depunerea unei garanţii sau luarea unei mãsuri conservatorii atunci când uzufructuarul, prin fapta sa ori prin starea de insolvabilitate în care se aflã, pune în pericol drepturile nudului proprietar.
    ART. 727
    Numirea administratorului
    (1) Dacã uzufructuarul nu poate oferi o garanţie, instanţa, la cererea nudului proprietar, va numi un administrator al imobilelor şi va dispune ca fructele civile încasate şi sumele ce reprezintã contravaloarea fructelor naturale şi industriale percepute sã fie depuse la o bancã aleasã de pãrţi. În acest caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente.
    (2) Nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce se uzeazã prin folosinţã şi depunerea sumelor la o bancã aleasã de pãrţi. Dobânzile produse în cursul uzufructului revin uzufructuarului.
    (3) Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere sã îi fie lãsate o parte din bunurile mobile necesare folosinţei sale sau familiei sale, cu obligaţia de a le restitui la stingerea uzufructului.
    ART. 728
    Întârzierea în depunerea garanţiei
    Întârzierea în depunerea garanţiei nu afecteazã dreptul uzufructuarului de a percepe fructele care i se cuvin de la data constituirii uzufructului.
    ART. 729
    Modul de suportare a reparaţiilor de cãtre uzufructuar şi nudul proprietar
    (1) Uzufructuarul este obligat sã efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului.
    (2) Reparaţiile mari sunt în sarcina nudului proprietar.
    (3) Sunt reparaţii mari acelea ce au ca obiect o parte importantã din bun şi care implicã o cheltuialã excepţionalã, cum ar fi cele referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcţiilor privind structura de rezistenţã, zidurile interioare şi/sau exterioare, acoperişul, instalaţiile electrice, termice ori sanitare aferente acestora, la înlocuirea sau repararea motorului ori caroseriei unui automobil sau a unui sistem electronic în ansamblul sãu.
    (4) Reparaţiile mari sunt în sarcina uzufructuarului atunci când sunt determinate de neefectuarea reparaţiilor de întreţinere.

    ART. 730
    Efectuarea reparaţiilor mari
    (1) Uzufructuarul este obligat sã îl înştiinţeze pe nudul proprietar despre necesitatea reparaţiilor mari.
    (2) Atunci când nudul proprietar nu efectueazã la timp reparaţiile mari, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat sã restituie contravaloarea lor pânã la sfârşitul anului în curs, actualizatã la data plãţii.
    ART. 731
    Distrugerile datorate vechimii ori cazului fortuit
    Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sunt obligaţi sã reconstruiascã ceea ce s-a distrus datoritã vechimii ori dintr-un caz fortuit.
    ART. 732
    Uzufructul cu titlu particular
    Uzufructuarul cu titlu particular nu este obligat la plata datoriilor pentru care fondul este ipotecat, iar dacã le va plãti, are acţiune contra nudului proprietar.
    ART. 733
    Suportarea sarcinilor şi a cheltuielilor în caz de litigiu
    (1) Uzufructuarul suportã toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosinţa bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor.
    (2) Dacã bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sunt plãtite de uzufructuar.
    ART. 734
    Înştiinţarea nudului proprietar
    Uzufructuarul este obligat sã aducã de îndatã la cunoştinţa nudului proprietar orice uzurpare a fondului şi orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligãrii la plata de daune-interese.
    ART. 735
    Suportarea sarcinilor şi a cheltuielilor proprietãţii
    (1) Cheltuielile şi sarcinile proprietãţii revin nudului proprietar.
    (2) Atunci când sarcinile şi cheltuielile proprietarului au fost suportate de uzufructuar, nudul proprietar este obligat la rambursarea acestora, iar când uzufructul este cu titlu oneros, nudul proprietar datoreazã acestuia şi dobânda legalã.
    ART. 736
    Obligaţiile în caz de pieire a turmei
    (1) Dacã turma datã în uzufruct a pierit în întregime din cauze neimputabile uzufructuarului, acesta va restitui numai pieile ori valoarea acestora.
    (2) Dacã turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul este obligat sã înlocuiascã animalele pierite cu cele de prãsilã.

    § 3. Dispoziţii speciale

    ART. 737
    Opozabilitatea uzufructului asupra creanţelor
    Uzufructul asupra unei creanţe este opozabil terţilor în aceleaşi condiţii ca şi cesiunea de creanţã şi cu îndeplinirea formalitãţilor de publicitate prevãzute de lege.
    ART. 738
    Drepturile şi obligaţiile în cazul uzufructului asupra creanţelor
    (1) Uzufructuarul are dreptul sã încaseze capitalul şi sã perceapã dobânzile creanţei şi sã îndeplineascã toate actele necesare pentru conservarea ori încasarea dobânzilor. Titularul dreptului de creanţã poate face toate actele de dispoziţie care nu aduc atingere drepturilor uzufructuarului.
    (2) Dupã plata creanţei, uzufructul continuã asupra capitalului, cu obligaţia uzufructuarului de a-l restitui creditorului la stingerea uzufructului.
    (3) Uzufructuarul suportã toate cheltuielile şi sarcinile referitoare la dobânzi.
    ART. 739
    Uzufructul rentei viagere
    Uzufructuarul rentei viagere are dreptul de a percepe, pe durata uzufructului sãu, veniturile dobândite zi cu zi. Acesta va fi obligat numai la restituirea veniturilor încasate cu anticipaţie.
    ART. 740
    Dreptul de a spori capitalul
    (1) Dreptul de a spori capitalul care face obiectul uzufructului, cum ar fi cel de a dobândi valori mobiliare, aparţine nudului proprietar, iar uzufructuarul are numai dreptul de a exercita uzufructul asupra bunurilor astfel dobândite.
    (2) Dacã nudul proprietar cedeazã dreptul sãu, bunul dobândit în urma înstrãinãrii este predat uzufructuarului, care va da socotealã la sfârşitul uzufructului.
    ART. 741
    Dreptul de vot
    (1) Dreptul de vot aferent unei acţiuni sau altei valori mobiliare, unei pãrţi indivize, unei cote-pãrţi din dreptul de proprietate sau oricãrui alt bun aparţine uzufructuarului.
    (2) Cu toate acestea, aparţine nudului proprietar votul care are ca efect modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social sau bunul deţinut în coproprietate, ori schimbarea destinaţiei acestui bun sau încetarea societãţii, reorganizarea ori încetarea persoanei juridice sau, dupã caz, a unei întreprinderi.
    (3) Repartizarea exercitãrii dreptului de vot în alte condiţii decât cele prevãzute la alin. (1) şi (2) nu este opozabilã terţilor, afarã de cazul în care aceştia au cunoscut-o în mod expres.
    ART. 742
    Dreptul la dividende
    Dividendele a cãror distribuire a fost aprobatã, în condiţiile legii, de adunarea generalã în timpul uzufructului se cuvin uzufructuarului de la data stabilitã prin hotãrârea adunãrii generale.
    ART. 743
    Obligaţia nudului proprietar de a restitui sumele avansate de uzufructuar
    (1) Dacã uzufructuarul universal ori cu titlu universal plãteşte datoriile aferente masei patrimoniale sau pãrţii din masa patrimonialã date în uzufruct, nudul proprietar trebuie sã restituie sumele avansate, la stingerea uzufructului, fãrã nicio dobândã.
    (2) În cazul în care uzufructuarul nu plãteşte datoriile prevãzute la alin. (1), nudul proprietar poate, la alegere, sã le plãteascã el însuşi sau sã vândã o parte suficientã din bunurile date în uzufruct. Dacã însã nudul proprietar plãteşte aceste datorii, uzufructuarul datoreazã dobânzi pe toata durata uzufructului.
    (3) Cu toate acestea, cel care moşteneşte un uzufruct având ca obiect o masã patrimonialã sau o fracţiune dintr-o masã patrimonialã este obligat sã achite, în proporţie cu obiectul uzufructului şi fãrã niciun drept de restituire, legatele cu titlu particular având ca obiect obligaţii de întreţinere sau, dupã caz, rente viagere.
    ART. 744
    Dreptul creditorilor asupra bunurilor uzufructului
    Dacã plata datoriilor nu se va face în modul prevãzut la art. 743, creditorii pot sã urmãreascã bunurile date în uzufruct.
    ART. 745
    Uzufructul fondului de comerţ
    În lipsã de stipulaţie contrarã, uzufructuarul unui fond de comerţ nu poate sã dispunã de bunurile ce îl compun. În situaţia în care dispune de aceste bunuri are obligaţia de a le înlocui cu altele similare şi de valoare egalã.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Stingerea uzufructului

    ART. 746
    Cazurile de stingere a uzufructului
    (1) Uzufructul se stinge pe cale principalã prin:
    a) moartea uzufructuarului ori, dupã caz, încetarea personalitãţii juridice;
    b) ajungerea la termen;
    c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar şi de nud proprietar se întrunesc în aceeaşi persoanã;
    d) renunţarea la uzufruct;
    e) neuzul timp de 10 ani sau, dupã caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanţe.
    (2) Uzufructul se stinge prin decesul ori, dupã caz, încetarea existenţei juridice a uzufructuarului chiar dacã termenul nu s-a împlinit.
    (3) În cazul imobilelor sunt aplicabile dispoziţiile în materie de carte funciarã.
    ART. 747
    Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţã
    (1) Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzeazã de folosinţa bunului, aduce stricãciuni acestuia ori îl lasã sã se degradeze.
    (2) Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces pentru conservarea drepturilor lor; ei se pot angaja sã repare stricãciunile şi pot oferi garanţii pentru viitor.
    (3) Instanţa poate dispune, dupã împrejurãri, fie stingerea uzufructului, fie preluarea folosinţei bunului de cãtre nudul proprietar, cu obligaţia acestuia de a plãti uzufructuarului o rentã pe durata uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea rentei, instanţa poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciarã.
    ART. 748
    Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului
    (1) Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit. Când bunul a fost distrus în parte, uzufructul continuã asupra pãrţii rãmase.
    (2) În toate cazurile, uzufructul va continua asupra despãgubirii plãtite de terţ sau, dupã caz, asupra indemnizaţiei de asigurare, dacã aceasta nu este folositã pentru repararea bunului. Dispoziţiile art. 712 se aplicã în mod corespunzãtor.

    CAP. III
    Uzul şi abitaţia

    ART. 749
    Dreptul de uz
    Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale.
    ART. 750
    Dreptul de abitaţie
    Titularul dreptului de abitaţie are dreptul de a locui în locuinţa nudului proprietar împreunã cu soţul şi copiii sãi, chiar dacã nu a fost cãsãtorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu pãrinţii ori alte persoane aflate în întreţinere.
    ART. 751
    Constituirea uzului şi a abitaţiei
    Uzul şi abitaţia se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri prevãzute de lege.
    ART. 752
    Limitele dreptului de uz şi abitaţie
    Dreptul de uz ori de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau, dupã caz, arendat.
    ART. 753
    Obligaţia uzuarului şi a titularului dreptului de abitaţie
    (1) Dacã titularul dreptului de uz sau de abitaţie este îndreptãţit sã perceapã toate fructele naturale şi industriale produse de bun ori, dupã caz, sã ocupe întreaga locuinţã, este dator sã plãteascã toate cheltuielile de culturã şi reparaţiile de întreţinere întocmai ca şi uzufructuarul.
    (2) Dacã titularul dreptului de uz sau de abitaţie nu este îndreptãţit sã perceapã decât o parte din fructe ori sã ocupe decât o parte din locuinţã, va suporta cheltuielile de culturã sau de întreţinere în proporţie cu partea de care se foloseşte.
    ART. 754
    Alte dispoziţii aplicabile
    Dispoziţiile prezentului capitol se completeazã, în mod corespunzãtor, cu cele privitoare la uzufruct.

    CAP. IV
    Servituţile

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale

    ART. 755
    Noţiunea
    (1) Servitutea este sarcina care greveazã un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar.
    (2) Utilitatea rezultã din destinaţia economicã a fondului dominant sau constã într-o sporire a confortului acestuia.
    ART. 756
    Constituirea servituţii
    Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune, dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmânând aplicabile.
    ART. 757
    Acţiunea confesorie de servitute
    Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 758
    Constituirea servituţii în vederea utilitãţii viitoare
    Servitutea se poate constitui în vederea unei utilitãţi viitoare a fondului dominant.
    ART. 759
    Obligaţiile în sarcina proprietarului fondului aservit
    (1) Prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit anumite obligaţii pentru asigurarea uzului şi utilitãţii fondului dominant.
    (2) În acest caz, sub condiţia notãrii în cartea funciarã, obligaţia se transmite dobânditorilor subsecvenţi ai fondului aservit.
    ART. 760
    Servituţile aparente şi neaparente
    (1) Servituţile sunt aparente sau neaparente.
    (2) Servituţile aparente sunt acelea a cãror existenţã este atestatã de un semn vizibil de servitute, cum ar fi o uşã, o fereastrã, un apeduct.
    (3) Servituţile neaparente sunt acelea a cãror existenţã nu este atestatã de vreun semn vizibil de servitute, cum ar fi servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste o anumitã înãlţime.
    ART. 761
    Servituţile continue şi necontinue
    (1) Servituţile sunt continue sau necontinue.
    (2) Servituţile continue sunt acelea al cãror exerciţiu este sau poate fi continuu fãrã a fi necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi.
    (3) Servituţile necontinue sunt acelea pentru a cãror existenţã este necesar faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport.
    ART. 762
    Servituţile pozitive şi negative
    (1) Servituţile sunt pozitive sau negative.
    (2) Servituţile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului dominant exercitã o parte din prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere.
    (3) Servituţile negative sunt acelea prin care proprietarul fondului aservit este obligat sã se abţinã de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului sãu de proprietate, cum ar fi servitutea de a nu construi.
    ART. 763
    Dobândirea servituţii prin uzucapiune
    Numai servituţile pozitive se pot dobândi prin uzucapiune tabularã, în condiţiile legii.
    ART. 764
    Alte dispoziţii aplicabile
    Modul de exerciţiu al servituţii se dobândeşte în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de servitute.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Drepturile şi obligaţiile proprietarilor

    ART. 765
    Regulile privind exercitarea şi conservarea servituţii
    (1) În lipsa vreunei prevederi contrare, proprietarul fondului dominant poate lua toate mãsurile şi poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrãrile pentru a exercita şi conserva servitutea.
    (2) Cheltuielile legate de conservarea acestor lucrãri revin celor 2 proprietari, proporţional cu avantajele pe care le obţin, în mãsura în care lucrãrile efectuate pentru exerciţiul servituţii sunt necesare şi profitã inclusiv fondului aservit.
    ART. 766
    Exonerarea de rãspundere
    În toate cazurile în care cheltuielile lucrãrilor necesare pentru exercitarea şi conservarea servituţilor revin proprietarului fondului aservit, acesta se va putea exonera de obligaţie renunţând la dreptul de proprietate asupra fondului aservit în întregime sau asupra pãrţii din fondul aservit necesare pentru exercitarea servituţii în favoarea proprietarului fondului dominant. Dispoziţiile în materie de carte funciarã rãmân aplicabile.
    ART. 767
    Schimbarea locului de exercitare a servituţii
    (1) Proprietarul fondului aservit este obligat sã se abţinã de la orice act care limiteazã ori împiedicã exerciţiul servituţii. Astfel, el nu va putea schimba starea locurilor ori strãmuta exercitarea servituţii în alt loc.
    (2) Dacã are un interes serios şi legitim, proprietarul fondului aservit va putea schimba locul prin care se exercitã servitutea în mãsura în care exercitarea servituţii rãmâne la fel de comodã pentru proprietarul fondului dominant.
    ART. 768
    Obligaţia de a nu agrava situaţia fondului aservit
    Proprietarul fondului dominant nu poate agrava situaţia fondului aservit şi nu poate produce prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituţii.
    ART. 769
    Exercitarea servituţii în caz de împãrţire a fondurilor
    (1) Dacã fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitatã pentru uzul şi utilitatea fiecãrei pãrţi, fãrã ca situaţia fondului aservit sã poatã fi agravatã.
    (2) Dacã fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul şi utilitatea fondului dominant, pe toate pãrţile rezultate din împãrţire, sub rezerva prevederilor art. 768.
    (3) Cu toate acestea, dacã servitutea este exercitatã pentru uzul şi utilitatea exclusivã a uneia dintre pãrţile despãrţite din fondul dominant ori nu se poate exercita decât pe una dintre pãrţile despãrţite din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte pãrţi se stinge.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Stingerea servituţilor

    ART. 770
    Cauzele de stingere a servituţilor
    (1) Servituţile se sting pe cale principalã prin radierea lor din cartea funciarã pentru una dintre urmãtoarele cauze:
    a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung sã aibã acelaşi proprietar;
    b) renunţarea proprietarului fondului dominant;
    c) ajungerea la termen;
    d) rãscumpãrarea;
    e) imposibilitatea definitivã de exercitare;
    f) neuzul timp de 10 ani;
    g) dispariţia oricãrei utilitãţi a acestora.
    (2) Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului aservit, dacã servitutea este contrarã utilitãţii publice cãreia îi va fi afectat bunul expropriat.
    ART. 771
    Stingerea servituţii prin neuz
    (1) Termenul de 10 ani prevãzut la art. 770 alin. (1) lit. f) curge de la data ultimului act de exerciţiu al servituţilor necontinue ori de la data primului act contrar servituţilor continue.
    (2) Exercitarea servituţii de cãtre un coproprietar ori de cãtre uzufructuar profitã şi celorlalţi coproprietari, respectiv nudului proprietar.
    ART. 772
    Rãscumpãrarea servituţii de trecere
    (1) Servitutea de trecere va putea fi rãscumpãratã de proprietarul fondului aservit dacã existã o disproporţie vãditã între utilitatea care o procurã fondului dominant şi inconvenientele sau deprecierea provocatã fondului aservit.
    (2) În caz de neînţelegere între pãrţi, instanţa poate suplini consimţãmântul proprietarului fondului dominant. La stabilirea preţului de rãscumpãrare, instanţa va ţine cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor douã fonduri.

    TITLUL IV
    Fiducia

    ART. 773
    Noţiunea
    Fiducia este operaţiunea juridicã prin care unul sau mai mulţi constituitori transferã drepturi reale, drepturi de creanţã, garanţii ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea drepturi, prezente ori viitoare, cãtre unul sau mai mulţi fiduciari care le administreazã cu un scop determinat, în folosul unuia sau al mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcãtuiesc o masã patrimonialã autonomã, distinctã de celelalte drepturi şi obligaţii din patrimoniile fiduciarilor.
    ART. 774
    Izvoarele fiduciei
    (1) Fiducia este stabilitã prin lege sau prin contract încheiat în formã autenticã. Ea trebuie sã fie expresã.
    (2) Legea în temeiul cãreia este stabilitã fiducia se completeazã cu dispoziţiile prezentului titlu, în mãsura în care nu cuprinde dispoziţii contrare.
    ART. 775
    Interdicţia liberalitãţii indirecte
    Contractul de fiducie este lovit de nulitate absolutã dacã prin el se realizeazã o liberalitate indirectã în folosul beneficiarului.
    ART. 776
    Pãrţile contractului de fiducie
    (1) Orice persoanã fizicã sau juridicã poate fi constituitor în contractul de fiducie.
    (2) Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract numai instituţiile de credit, societãţile de investiţii şi de administrare a investiţiilor, societãţile de servicii de investiţii financiare, societãţile de asigurare şi de reasigurare legal înfiinţate.
    (3) De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici şi avocaţii, indiferent de forma de exercitare a profesiei.
    ART. 777
    Beneficiarul fiduciei
    Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terţã persoanã.
    ART. 778
    Reprezentarea intereselor constituitorului
    În absenţa unei stipulaţii contrare, constituitorul poate, în orice moment, sã desemneze un terţ care sã îi reprezinte interesele în executarea contractului şi care sã îi exercite drepturile nãscute din contractul de fiducie.
    ART. 779
    Conţinutul contractului de fiducie
    Contractul de fiducie trebuie sã menţioneze, sub sancţiunea nulitãţii absolute:
    a) drepturile reale, drepturile de creanţã, garanţiile şi orice alte drepturi patrimoniale transferate;
    b) durata transferului, care nu poate depãşi 33 de ani începând de la data încheierii sale;
    c) identitatea constituitorului sau a constituitorilor;
    d) identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;
    e) identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puţin regulile care permit determinarea acestora;
    f) scopul fiduciei şi întinderea puterilor de administrare şi de dispoziţie ale fiduciarului ori ale fiduciarilor.
    ART. 780
    Înregistrarea fiscalã
    (1) Sub sancţiunea nulitãţii absolute, contractul de fiducie şi modificãrile sale trebuie sã fie înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o lunã de la data încheierii acestora, la organul fiscal competent sã administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat.
    (2) Când masa patrimonialã fiduciarã cuprinde drepturi reale imobiliare, acestea sunt înregistrate, în condiţiile prevãzute de lege, sub aceeaşi sancţiune, la compartimentul de specialitate al autoritãţii administraţiei publice locale competent pentru administrarea sumelor datorate bugetelor locale ale unitãţilor administrativ-teritoriale în raza cãrora se aflã imobilul, dispoziţiile de carte funciarã rãmânând aplicabile.
    (3) Desemnarea ulterioarã a beneficiarului, în cazul în care acesta nu este precizat chiar în contractul de fiducie, trebuie sã fie fãcutã, sub aceeaşi sancţiune, printr-un act scris înregistrat în aceleaşi condiţii.
    (4) Dacã pentru transmiterea unor drepturi este necesarã îndeplinirea unor cerinţe speciale de formã, se va încheia un act separat cu respectarea cerinţelor legale. În aceste cazuri, lipsa înregistrãrii fiscale atrage aplicarea sancţiunilor administrative prevãzute de lege.
    ART. 781
    Registrul naţional al fiduciilor
    (1) Un registru naţional al fiduciilor şi modalitãţile de înscriere a acestora vor fi reglementate prin hotãrâre a Guvernului.
    (2) Contractul de fiducie este opozabil terţilor numai dupã înscrierea în acest registru.
    (3) Intabularea drepturilor reale imobiliare care fac obiectul contractului de fiducie se poate face numai dupã înscrierea contractului de fiducie în registrul naţional al fiduciilor, precum şi la compartimentul de specialitate al autoritãţii administraţiei publice locale.
    ART. 782
    Precizarea calitãţii fiduciarului
    (1) Când fiduciarul acţioneazã în contul masei patrimoniale fiduciare, el trebuie sã facã menţiune expresã în acest sens.
    (2) De asemenea, când masa patrimonialã fiduciarã cuprinde drepturi a cãror transmitere este supusã publicitãţii, în registrul de publicitate trebuie sã se menţioneze denumirea fiduciarului şi calitatea în care acţioneazã. În caz contrar, dacã actul este pãgubitor pentru constituitor, se va considera cã actul a fost încheiat de fiduciar în nume propriu.
    ART. 783
    Obligaţia de a da socotealã
    Contractul de fiducie trebuie sã cuprindã condiţiile în care fiduciarul dã socotealã constituitorului cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale. De asemenea, fiduciarul trebuie sã dea socotealã, la intervale precizate în contractul de fiducie, beneficiarului şi reprezentantului constituitorului, la cererea acestora.
    ART. 784
    Puterile şi remunerarea fiduciarului
    (1) În raporturile cu terţii, se considerã cã fiduciarul are puterile cele mai largi asupra masei patrimoniale fiduciare, cu excepţia cazului în care se dovedeşte cã terţii aveau cunoştinţã de limitarea acestor puteri.
    (2) Fiduciarul va fi remunerat potrivit înţelegerii pãrţilor, iar în lipsa acesteia, potrivit regulilor care cârmuiesc administrarea bunurilor altuia.
    ART. 785
    Limitarea rãspunderii fiduciarului în caz de insolvenţã
    Deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului nu afecteazã masa patrimonialã fiduciarã.
    ART. 786
    Limitarea rãspunderii în funcţie de separaţia maselor patrimoniale
    (1) Bunurile din masa patrimonialã fiduciarã pot fi urmãrite, în condiţiile legii, de titularii de creanţe nãscute în legãturã cu aceste bunuri sau de acei creditori ai constituitorului care au o garanţie realã asupra bunurilor acestuia şi a cãrei opozabilitate este dobânditã, potrivit legii, anterior stabilirii fiduciei. Dreptul de urmãrire poate fi exercitat şi de ceilalţi creditori ai constituitorului, însã numai în temeiul hotãrârii judecãtoreşti definitive de admitere a acţiunii prin care a fost desfiinţat contractul de fiducie încheiat în frauda dreptului lor de creanţã.
    (2) Titularii creanţelor nãscute în legãturã cu bunurile din masa patrimonialã fiduciarã nu pot urmãri decât aceste bunuri, cu excepţia cazului în care, prin contractul de fiducie, s-a prevãzut obligaţia fiduciarului sau/şi a constituitorului de a rãspunde pentru o parte sau pentru tot pasivul fiduciei. În acest caz, va fi urmãrit mai întâi activul masei patrimoniale fiduciare, iar apoi, dacã este necesar, bunurile fiduciarului sau/şi ale constituitorului, în limita şi în ordinea prevãzute în contractul de fiducie.
    ART. 787
    Rãspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate
    Pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a masei patrimoniale fiduciare, fiduciarul rãspunde numai cu celelalte drepturi cuprinse în patrimoniul sãu.
    ART. 788
    Înlocuirea fiduciarului
    (1) Dacã fiduciarul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau pune în pericol interesele care i-au fost încredinţate, constituitorul, reprezentantul sãu sau beneficiarul poate cere în justiţie înlocuirea fiduciarului şi numirea unui administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare. Mandatul administratorului provizoriu înceteazã în momentul înlocuirii fiduciarului sau în momentul respingerii definitive a cererii de înlocuire.
    (2) Numirea noului fiduciar şi a administratorului provizoriu poate fi dispusã de instanţa de judecatã numai cu acordul acestora.
    (3) În cazul în care instanţa de judecatã a numit un nou fiduciar, acesta va avea toate drepturile şi obligaţiile prevãzute în contractul de fiducie.
    (4) Constituitorul, reprezentantul acestuia, noul fiduciar sau administratorul provizoriu poate sã înregistreze aceastã modificare a fiduciei, aplicându-se în mod corespunzãtor dispoziţiile art. 780 şi 781. Înlocuirea fiduciarului se produce numai dupã aceastã înregistrare.
    ART. 789
    Denunţarea, modificarea şi revocarea contractului de fiducie
    (1) Cât timp nu a fost acceptat de cãtre beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunţat unilateral de cãtre constituitor.
    (2) Dupã acceptarea de cãtre beneficiar, contractul nu poate fi modificat sau revocat de cãtre pãrţi ori denunţat unilateral de cãtre constituitor decât cu acordul beneficiarului sau, în absenţa acestuia, cu autorizarea instanţei judecãtoreşti.
    ART. 790
    Încetarea contractului de fiducie
    (1) Contractul de fiducie înceteazã prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului urmãrit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului.
    (2) El înceteazã, de asemenea, în cazul în care toţi beneficiarii renunţã la fiducie, iar în contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea situaţie. Declaraţiile de renunţare sunt supuse aceloraşi formalitãţi de înregistrare ca şi contractul de fiducie. Încetarea se produce la data finalizãrii formalitãţilor de înregistrare pentru ultima declaraţie de renunţare.
    (3) Contractul de fiducie înceteazã şi în momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizãrii persoanei juridice.
    ART. 791
    Efectele încetãrii contractului de fiducie
    (1) Când contractul de fiducie înceteazã, masa patrimonialã fiduciarã existentã în acel moment se transferã la beneficiar, iar în absenţa acestuia, la constituitor.
    (2) Contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului sau al constituitorului se va produce numai dupã plata datoriilor fiduciare.

    TITLUL V
    Administrarea bunurilor altuia

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 792
    Calitatea de administrator al bunurilor altuia
    (1) Persoana care este împuternicitã, prin legat sau convenţie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparţine are calitatea de administrator al bunurilor altuia.
    (2) Împuternicirea prin legat produce efecte dacã este acceptatã de administratorul desemnat.
    (3) Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricãrei administrãri a bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurãrile concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare.
    (4) Administratorul persoanã fizicã trebuie sã aibã capacitate deplinã de exerciţiu.
    ART. 793
    Remuneraţia administratorului
    (1) Cu excepţia cazului în care, potrivit legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a pãrţilor ori împrejurãrilor concrete, administrarea se realizeazã cu titlu gratuit, administratorul are dreptul la o remuneraţie stabilitã prin actul constitutiv sau prin înţelegerea ulterioarã a pãrţilor, prin lege ori, în lipsã, prin hotãrâre judecãtoreascã; în acest ultim caz, se va ţine seama de obiceiul locului şi, în lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator.
    (2) Persoana care acţioneazã fãrã a avea acest drept sau fãrã a fi autorizatã în acest sens nu are dreptul la remuneraţie, rãmânând aplicabile, dacã este cazul, regulile de la gestiunea de afaceri.
    ART. 794
    Domeniul de aplicare
    În absenţa unor dispoziţii legale speciale, prevederile prezentului titlu se aplicã în toate cazurile de administrare a bunurilor altuia.

    CAP. II
    Formele de administrare

    SECŢIUNEA 1
    Administrarea simplã

    ART. 795
    Noţiunea
    Persoana împuternicitã cu administrarea simplã este ţinutã sã efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum şi actele utile pentru ca acestea sã poatã fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite.
    ART. 796
    Atribuţiile administratorului
    (1) Cel împuternicit cu administrarea simplã este ţinut sã culeagã fructele bunurilor şi sã exercite drepturile aferente administrãrii acestora.
    (2) Administratorul încaseazã creanţele administrate, eliberând în mod valabil chitanţele corespunzãtoare, şi exercitã drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are în administrare, precum dreptul de vot, de conversie şi de rãscumpãrare.
    ART. 797
    Menţinerea destinaţiei bunurilor
    Administratorul este obligat sã continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fãrã a schimba destinaţia acestora, cu excepţia cazului în care este autorizat de cãtre beneficiar sau, în caz de împiedicare a acestuia, de cãtre instanţa judecãtoreascã.
    ART. 798
    Investirea sumelor de bani
    (1) Administratorul este obligat sã investeascã sumele de bani aflate în administrarea sa în conformitate cu dispoziţiile prezentului titlu referitoare la plasamentele considerate prudente.
    (2) Administratorul poate, totodatã, sã modifice investiţiile efectuate anterior dobândirii de cãtre acesta a calitãţii sale ori efectuate de el însuşi în calitate de administrator.
    ART. 799
    Autorizarea actelor de dispoziţie
    (1) Când administrarea are ca obiect un bun individual determinat, administratorul va putea sã înstrãineze cu titlu oneros bunul sau sã îl greveze cu o garanţie realã, atunci când este necesar pentru conservarea valorii bunului, achitarea datoriilor ori menţinerea modului de folosinţã potrivit destinaţiei obişnuite a bunului, numai cu autorizarea beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia ori în cazul în care acesta nu a fost încã determinat, a instanţei judecãtoreşti.
    (2) Un bun supus pericolului deprecierii sau pieirii imediate poate fi înstrãinat fãrã aceastã autorizare.
    (3) Când administrarea are ca obiect o masã patrimonialã sau un patrimoniu, administratorul poate sã înstrãineze un bun individual determinat sau sã îl greveze cu o garanţie realã ori de câte ori este necesar pentru buna administrare a universalitãţii. În celelalte cazuri, este necesarã autorizarea prealabilã a beneficiarului sau, dupã caz, a instanţei judecãtoreşti.
    (4) Încheierea actului de înstrãinare în lipsa autorizãrii prealabile cerute potrivit prezentului articol atrage, în cazul în care cauzeazã prejudicii, obligaţia de reparare integralã şi reprezintã motiv de înlocuire a administratorului.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Administrarea deplinã

    ART. 800
    Atribuţiile administratorului
    Persoana împuternicitã cu administrarea deplinã este ţinutã sã conserve şi sã exploateze în mod profitabil bunurile, sã sporeascã patrimoniul sau sã realizeze afectaţiunea masei patrimoniale, în mãsura în care aceasta este în interesul beneficiarului.
    ART. 801
    Întinderea puterilor administratorului
    Pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor sale, administratorul va putea sã înstrãineze, cu titlu oneros, bunurile sau sã le greveze cu un drept real ori chiar sã le schimbe destinaţia, precum şi sã efectueze orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice formã de investiţie.

    CAP. III
    Regimul juridic al administrãrii

    SECŢIUNEA 1
    Obligaţiile administratorului faţã de beneficiar

    ART. 802
    Limitele rãspunderii administratorului
    (1) Administratorul bunurilor altuia acţioneazã numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite şi este ţinut, în exercitarea atribuţiilor sale, sã respecte obligaţiile ce îi incumbã potrivit legii, actului constitutiv sau înţelegerii ulterioare a pãrţilor.
    (2) Administratorul nu va fi rãspunzãtor pentru pieirea bunurilor pricinuitã de forţa majorã, vechimea sau natura perisabilã a bunurilor ori de folosirea obişnuitã şi autorizatã a acestora.
    ART. 803
    Obligaţia de diligenţã, onestitate şi loialitate
    (1) Administratorul trebuie sã acţioneze cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
    (2) Administratorul trebuie, totodatã, sã acţioneze cu onestitate şi loialitate în vederea realizãrii optime a intereselor beneficiarului sau a scopului urmãrit.
    ART. 804
    Evitarea conflictului de interese
    (1) Administratorul nu îşi poate exercita atribuţiile în interesul sãu propriu sau al unei terţe persoane.
    (2) Administratorul este obligat sã evite apariţia unui conflict între interesul sãu propriu şi obligaţiile sale de administrator.
    (3) În mãsura în care administratorul însuşi este şi beneficiar, acesta este ţinut sã îşi exercite atribuţiile în interesul comun al tuturor beneficiarilor, prin acordarea unui tratament egal interesului sãu şi celui al celorlalţi beneficiari.
    ART. 805
    Anunţarea conflictului de interese
    Administratorul este obligat sã îl anunţe de îndatã pe beneficiar despre orice interes pe care l-ar avea într-o anumitã activitate şi care este de naturã sã îl punã într-o situaţie de conflict de interese, precum şi drepturile pe care le-ar putea invoca împotriva beneficiarului sau a bunurilor administrate, indicând, dupã caz, natura şi valoarea drepturilor respective, cu excepţia intereselor şi drepturilor nãscute din actul constitutiv al administrãrii.
    ART. 806
    Interdicţia dobândirii de drepturi în legãturã cu bunurile administrate
    (1) În timpul exercitãrii calitãţii sale, administratorul nu va putea deveni parte la niciun contract având ca obiect bunurile administrate sau sã dobândeascã, altfel decât prin succesiune, orice fel de drepturi asupra bunurilor respective sau împotriva beneficiarului.
    (2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), administratorul va putea încheia actele menţionate, cu împuternicirea expresã a beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia sau în cazul în care acesta nu a fost încã determinat, a instanţei judecãtoreşti.
    ART. 807
    Separaţia bunurilor administrate
    Administratorul este obligat sã ţinã o evidenţã a bunurilor sale proprii distinctã de cea a bunurilor preluate în administrare. Aceastã obligaţie subzistã şi în cazul în care, la preluarea bunurilor beneficiarului administrãrii, nu a fost întocmit un inventar.
    ART. 808
    Interdicţia folosirii bunurilor administrate în interes propriu
    În absenţa acordului beneficiarului sau a împuternicirii conferite prin lege, prin actul constitutiv ori prin înţelegerea ulterioarã a pãrţilor, administratorul este obligat a nu folosi în propriul sãu avantaj bunurile administrate, precum şi datele sau informaţiile care îi parvin în virtutea administrãrii.
    ART. 809
    Interdicţia actelor de dispoziţie cu titlu gratuit
    Administratorul nu va putea dispune cu titlu gratuit de bunurile sau drepturile care îi sunt încredinţate, cu excepţia cazului în care interesul unei bune administrãri o impune.
    ART. 810
    Dreptul de a reprezenta în justiţie
    Administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate.
    ART. 811
    Imparţialitatea administratorului
    Dacã existã mai mulţi beneficiari, concomitenţi sau succesivi, administratorul este ţinut sã acţioneze cu imparţialitate, ţinând cont de drepturile şi interesele fiecãruia dintre ei.
    ART. 812
    Atenuarea rãspunderii administratorului
    În aprecierea limitelor rãspunderii administratorului şi a despãgubirilor datorate de acesta, instanţa judecãtoreascã va putea reduce întinderea acestora, ţinând cont de circumstanţele asumãrii administrãrii sau de caracterul gratuit al serviciului administratorului.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Obligaţiile administratorului şi ale beneficiarului în raporturile cu terţii

    ART. 813
    Rãspunderea personalã a administratorului
    (1) Administratorul care, în limitele puterilor conferite, îşi asumã obligaţii în numele beneficiarului sau al fiduciarului, pentru masa patrimonialã fiduciarã, nu va fi ţinut personal rãspunzãtor faţã de terţii contractanţi.
    (2) Administratorul este personal rãspunzãtor faţã de terţii cu care contracteazã dacã se obligã în nume propriu, sub rezerva drepturilor deţinute de aceştia împotriva beneficiarului sau, dupã caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonialã fiduciarã.
    ART. 814
    Rãspunderea personalã a administratorului în cazul depãşirii puterilor conferite
    Administratorul care îşi depãşeşte puterile este ţinut personal faţã de terţii cu care a contractat, în mãsura în care aceştia nu au cunoscut faptul depãşirii puterilor ori beneficiarul nu a ratificat în mod expres sau tacit actul încheiat de administrator cu depãşirea puterilor conferite.
    ART. 815
    Depãşirea puterilor încredinţate mai multor persoane
    (1) Se considerã o depãşire a puterilor conferite fapta administratorului de a exercita în mod individual atribuţiile pe care trebuie sã le exercite împreunã cu altcineva.
    (2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), nu constituie o încãlcare a puterilor exercitarea acestora într-un mod mai avantajos decât acela care îi era impus prin actul de împuternicire.
    ART. 816
    Limitarea rãspunderii beneficiarului faţã de terţi
    (1) Beneficiarul rãspunde faţã de terţi pentru prejudiciile pricinuite în mod culpabil de administrator în exercitarea atribuţiilor sale numai pânã la concurenţa câştigului obţinut.
    (2) Prevederile alin. (1) se aplicã, în mod corespunzãtor, în cazul masei patrimoniale fiduciare.
    ART. 817
    Administratorul aparent
    Orice persoanã care, având capacitate deplinã de exerciţiu, creeazã aparenţa despre o altã persoanã cã este administratorul bunurilor sale va fi ţinutã de toate contractele pe care aceastã din urmã persoanã le încheie cu terţii de bunã-credinţã.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Inventar, garanţii şi asigurare

    ART. 818
    Izvorul obligaţiei privind inventarul, garanţiile şi asigurarea
    (1) Administratorul nu este obligat sã facã inventarul, sã subscrie o poliţã de asigurare sau sã furnizeze o altã garanţie pentru buna executare a îndatoririlor sale, în absenţa unei clauze a actului constitutiv, a înţelegerii ulterioare a pãrţilor, a unei dispoziţii legale contrare sau a unei hotãrâri judecãtoreşti pronunţate la cererea beneficiarului sau a oricãrei persoane interesate.
    (2) În cazul în care o asemenea obligaţie a fost stabilitã în sarcina administratorului prin lege sau prin hotãrâre judecãtoreascã, administratorul va putea solicita instanţei judecãtoreşti, pentru motive temeinice, sã fie dispensat de îndeplinirea ei.
    ART. 819
    Criteriile pentru aprecierea motivelor temeinice
    (1) În soluţionarea cererilor prevãzute la art. 818, instanţa judecãtoreascã va ţine seama de valoarea bunurilor, de situaţia pãrţilor, precum şi de alte circumstanţe.
    (2) Instanţa nu va putea admite cererea de stabilire a obligaţiei administratorului privind inventarul, garanţiile sau asigurarea, dacã pe aceastã cale s-ar încãlca o clauzã contrarã din actul constitutiv sau din înţelegerea ulterioarã a pãrţilor.
    ART. 820
    Cuprinsul inventarului
    (1) În cazurile în care administratorul este obligat sã întocmeascã un inventar, acesta trebuie sã cuprindã o enumerare completã a bunurilor încredinţate sau a conţinutului masei patrimoniale ori a patrimoniului supus administrãrii.
    (2) Inventarul conţine, ori de câte ori este cazul:
    a) datele de identificare a bunurilor imobile şi descrierea bunurilor mobile, cu indicarea valorii acestora, iar în cazul unei universalitãţi de bunuri mobile, o identificare corespunzãtoare a universalitãţii respective;
    b) identificarea sumelor de bani;
    c) lista instrumentelor financiare.
    (3) De asemenea, în cazul administrãrii unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu, inventarul cuprinde lista datoriilor şi se încheie cu o recapitulaţie a activului şi pasivului.
    (4) Administratorul are obligaţia sã notifice beneficiarului, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, data şi locul întocmirii inventarului.
    (5) Inventarul se întocmeşte fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub semnãturã privatã cuprinzând data şi locul întocmirii şi semnat de autor şi de beneficiar, iar în absenţa acestuia din urmã, de 2 martori. Constatãrile cu privire la care beneficiarul nu a fãcut obiecţiuni au deplinã forţã probantã faţã de acesta din urmã.
    ART. 821
    Bunurile de uz personal
    În mãsura în care patrimoniul administrat cuprinde bunuri de uz personal ale titularului sau, dupã caz, ale defunctului, în inventar se face o menţiune de ordin general cu privire la acestea, descriindu-se doar obiectele de îmbrãcãminte, înscrisurile personale, bijuteriile sau obiectele de uz curent a cãror valoare individualã depãşeşte echivalentul în lei al sumei de 100 euro.
    ART. 822
    Starea bunurilor indicate în inventar
    Bunurile indicate în inventar sunt prezumate a fi în bunã stare la data întocmirii acestuia, cu excepţia cazului în care inventarul cuprinde o menţiune contrarã agreatã de beneficiar sau, în absenţa acordului beneficiarului, menţiunea este însoţitã de un document doveditor.
    ART. 823
    Comunicarea şi contestarea inventarului
    (1) O copie a inventarului va fi predatã de administrator persoanei care l-a desemnat şi beneficiarului, precum şi oricãrei alte persoane interesate despre care acesta are cunoştinţã.
    (2) Inventarul poate fi fãcut public numai în cazurile şi potrivit procedurii prevãzute de lege.
    (3) Orice persoanã interesatã poate contesta în justiţie inventarul sau oricare dintre menţiunile conţinute de acesta şi va putea solicita întocmirea unui nou inventar, cu participarea unui expert judiciar.
    ART. 824
    Asigurarea facultativã
    (1) Chiar în absenţa unei obligaţii stabilite prin lege, prin actul constitutiv sau prin înţelegerea pãrţilor ori prin hotãrâre judecãtoreascã, administratorul poate asigura bunurile încredinţate împotriva riscurilor obişnuite, precum furtul sau incendiul, pe cheltuiala beneficiarului sau a patrimoniului fiduciar.
    (2) Administratorul poate subscrie, totodatã, o poliţã de asigurare profesionalã pentru buna executare a obligaţiilor sale.
    (3) Cheltuielile prilejuite de asigurarea prevãzutã la alin. (2) sunt în sarcina beneficiarului sau ale patrimoniului fiduciar, în cazul în care administrarea este efectuatã cu titlu gratuit.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Administrarea colectivã şi delegarea

    ART. 825
    Adoptarea hotãrârilor
    În cazul în care sunt desemnate mai multe persoane în calitate de administratori, dacã legea sau actul de desemnare nu prevede altfel, hotãrârile se iau prin voinţa majoritãţii acestora.
    ART. 826
    Adoptarea hotãrârilor în situaţii speciale
    (1) Administratorii vor putea efectua în mod individual acte de conservare.
    (2) În cazul în care nu se pot lua hotãrâri în mod valabil din cauza opunerii constante a unora dintre administratori, celelalte acte de administrare a bunurilor altuia vor putea fi fãcute, în caz de urgenţã, cu autorizarea instanţei judecãtoreşti.
    (3) În mãsura în care neînţelegerile dintre administratori persistã, iar administrarea este serios afectatã, instanţa va putea dispune, la solicitarea oricãrei persoane interesate, una sau mai multe dintre urmãtoarele mãsuri:
    a) stabilirea unui mecanism simplificat de adoptare a hotãrârilor;
    b) repartizarea atribuţiilor între administratori;
    c) conferirea votului decisiv, în caz de paritate de voturi, unuia dintre administratori;
    d) înlocuirea administratorului sau, dupã caz, a administratorilor cãrora le este imputabilã situaţia creatã.
    ART. 827
    Rãspunderea solidarã
    (1) Administratorii sunt rãspunzãtori în mod solidar pentru îndeplinirea atribuţiilor lor.
    (2) Cu toate acestea, în cazul în care atribuţiile sunt repartizate prin lege, actul de desemnare sau hotãrâre judecãtoreascã, iar repartizarea a fost respectatã, fiecare administrator este rãspunzãtor doar pentru partea sa de administrare.
    ART. 828
    Prezumţia de aprobare a hotãrârilor
    (1) Se prezumã cã administratorul a aprobat toate hotãrârile adoptate de ceilalţi administratori şi va rãspunde pentru acestea în solidar cu ei în mãsura în care nu s-a opus în momentul adoptãrii hotãrârii şi nu a notificat aceastã opoziţie beneficiarului într-un termen rezonabil.
    (2) Se prezumã cã administratorul a aprobat hotãrârea adoptatã în absenţa sa în mãsura în care nu îşi face cunoscutã opoziţia celorlalţi administratori şi beneficiarului într-un termen rezonabil de la data la care a luat cunoştinţã de hotãrârea respectivã.
    (3) Administratorul nu va rãspunde în situaţia în care nu a putut, pentru motive temeinice, sã notifice opoziţia sa în condiţiile alin. (1).
    ART. 829
    Delegarea
    (1) Administratorul îşi poate delega parţial atribuţiile sau poate împuternici un terţ sã îl reprezinte la încheierea unui act determinat.
    (2) Administratorul nu poate delega unei terţe persoane administrarea generalã sau exerciţiul unei puteri discreţionare, cu excepţia cazului în care delegarea se face cãtre un coadministrator.
    (3) Administratorul rãspunde pentru faptele celui substituit în mãsura în care beneficiarul nu a autorizat în mod expres substituirea, iar în cazul în care autorizarea existã, rãspunde numai pentru lipsa de diligenţã în alegerea şi îndrumarea înlocuitorului.
    ART. 830
    Rãspunderea reprezentantului administratorului
    (1) Actele prin care reprezentantul administratorului a încãlcat prevederile actului de desemnare sau uzanţele sunt inopozabile beneficiarului.
    (2) De asemenea, beneficiarul se poate îndrepta împotriva reprezentantului administratorului pentru prejudiciile suferite, chiar dacã era autorizat expres sã încredinţeze reprezentarea.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Plasamentele considerate sigure

    ART. 831
    Categoriile de plasamente considerate sigure
    Sunt prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca Naţionalã a României şi de Comisia Naţionalã a Valorilor Mobiliare.
    ART. 832
    Limitele prudenţiale ale efectuãrii plasamentelor
    (1) Administratorul hotãrãşte cu privire la efectuarea plasamentelor în funcţie de randament şi de creşterea estimatã a valorii. Administratorul va cãuta sã realizeze un portofoliu diversificat, care sã producã venituri fixe şi, respectiv, variabile, într-o proporţie stabilitã în funcţie de conjunctura economicã.
    (2) Administratorul nu va putea achiziţiona mai mult de 5% din acţiunile aceleiaşi societãţi comerciale şi nici nu va putea achiziţiona acţiuni, obligaţiuni sau alte valori mobiliare ale unei persoane juridice care nu şi-a îndeplinit obligaţia de platã a dividendelor ori dobânzilor sau acorda împrumuturi persoanei juridice respective.
    ART. 833
    Plasarea sumelor de bani
    (1) Administratorul va putea depozita sumele de bani care îi sunt încredinţate la o instituţie de credit sau de asigurare ori la un organism de plasament colectiv, în mãsura în care depozitul este rambursabil la vedere sau în urma unui aviz de maximum 30 de zile.
    (2) Administratorul va putea efectua, totodatã, depuneri pe perioade mai lungi în mãsura în care acestea sunt garantate integral de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar sau, dupã caz, de Fondul de protejare a asiguraţilor.
    (3) În lipsa garanţiei prevãzute la alin. (2), administratorul nu va putea efectua depuneri pe perioade mai lungi, cu excepţia cazului în care instanţa îl autorizeazã în acest sens şi în conformitate cu regulile determinate de aceasta.
    ART. 834
    Menţinerea plasamentelor anterioare
    (1) Administratorul va putea menţine plasamentele existente la data preluãrii funcţiei chiar dacã acestea nu sunt considerate sigure.
    (2) Administratorul va putea, totodatã, sã deţinã valori mobiliare care le înlocuiesc pe cele deţinute anterior ca urmare a reorganizãrii, lichidãrii sau fuziunii persoanei juridice emitente.
    ART. 835
    Obligaţia de reparare a prejudiciului pentru plasamentele nesigure
    (1) Se prezumã cã un administrator acţioneazã prudent dacã îşi îndeplineşte atribuţiile în conformitate cu prevederile prezentei secţiuni.
    (2) Administratorul care efectueazã un alt plasament decât cele menţionate la art. 831 şi care nu a fost autorizat expres de cãtre beneficiar va fi ţinut sã repare prejudiciul rezultat fãrã a se ţine seama de existenţa vreunei culpe.
    ART. 836
    Obligaţia administratorului de a-şi arãta calitatea
    (1) Administratorul trebuie sã indice calitatea sa şi persoana beneficiarului pentru plasamentele fãcute în cursul administrãrii.
    (2) În caz contrar, plasamentul şi profitul aferent vor reveni tot beneficiarului. Dacã plasamentele sunt nerentabile, administratorul va acoperi personal pierderile cauzate beneficiarului.

    SECŢIUNEA a 6-a
    Repartiţia profiturilor şi a pierderilor

    ART. 837
    Repartiţia profitului şi a pierderilor
    (1) Repartiţia profitului şi a pierderilor între beneficiarul fructelor şi cel al capitalului se va realiza în conformitate cu prevederile actului constitutiv.
    (2) În lipsa unei indicaţii exprese în act, repartiţia se face echitabil, ţinând seama de obiectul administrãrii, de circumstanţele care au dat naştere la administrare, precum şi de practicile contabile general acceptate.
    ART. 838
    Debitarea contului de venituri
    (1) Contul de venituri se va debita cu sumele reprezentând urmãtoarele cheltuieli şi alte cheltuieli de naturã similarã, în urmãtoarea ordine:
    a) impozitele şi taxele plãtite, aferente bunurilor administrate;
    b) jumãtate din remuneraţia administratorului şi din cheltuielile rezonabile efectuate de acesta pentru administrarea comunã a capitalului şi a dobânzilor;
    c) primele de asigurare, costurile reparaţiilor minore, precum şi celelalte cheltuieli obişnuite ale administrãrii;
    d) cheltuielile efectuate pentru conservarea drepturilor beneficiarului fructelor şi jumãtate din costurile prilejuite de descãrcarea judiciarã de gestiune, în mãsura în care instanţa judecãtoreascã nu dispune altfel;
    e) costurile amortizãrii bunurilor, cu excepţia celor utilizate în scop personal de cãtre beneficiar.
    (2) Administratorul va putea repartiza cheltuielile importante pe o perioadã de timp rezonabilã, pentru a menţine veniturile la un nivel constant.
    ART. 839
    Debitarea contului de capital
    (1) Contul de capital se va debita cu sumele reprezentând cheltuieli care nu sunt trecute în debitul contului de venituri, precum cheltuielile referitoare la investiţiile de capital, înstrãinarea de bunuri, conservarea drepturilor beneficiarului capitalului sau a dreptului de proprietate a bunurilor administrate.
    (2) Contul de capital se va debita, totodatã, cu sumele reprezentând taxe şi impozite plãtite asupra câştigurilor din capital, chiar şi atunci când legea specialã le calificã impozite pe venit.
    ART. 840
    Momentul naşterii dreptului beneficiarului la venitul net
    Beneficiarul fructelor este îndreptãţit la venitul net rezultat din administrarea bunurilor începând cu data prevãzutã în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea date, de la momentul începerii administrãrii ori, dupã caz, al decesului testatorului.
    ART. 841
    Dobândirea fructelor
    (1) Când beneficiarul este proprietarul bunului frugifer, fructele se dobândesc potrivit regulilor prevãzute la art. 550 alin. (2) şi (3). În cazul în care beneficiarul este o terţã persoanã, se aplicã în mod corespunzãtor regulile prevãzute la art. 710 şi 711.
    (2) Dividendele şi distribuţiile unei persoane juridice se datoreazã de la data indicatã în hotãrârea de distribuţie sau, în lipsa acesteia, de la data hotãrârii respective. Beneficiarul nu va avea dreptul la plata dividendelor stabilite ulterior momentului încetãrii dreptului sãu.

    SECŢIUNEA a 7-a
    Darea de seamã anualã

    ART. 842
    Obligaţia privind darea de seamã
    Cel puţin o datã pe an administratorul îi va prezenta beneficiarului o dare de seamã a gestiunii sale.
    ART. 843
    Conţinutul şi auditarea dãrii de seamã
    (1) Darea de seamã trebuie sã cuprindã toate informaţiile necesare verificãrii exactitãţii acesteia.
    (2) La cererea persoanei interesate, darea de seamã poate fi auditatã de cãtre un expert independent.
    (3) În cazul în care administratorul se opune auditãrii, persoana interesatã poate sã solicite instanţei judecãtoreşti desemnarea unui expert independent pentru a verifica darea de seamã.
    ART. 844
    Darea de seamã în ipoteza în care sunt mai mulţi administratori
    Dacã sunt mai mulţi administratori, aceştia vor întocmi o singurã dare de seamã, cu excepţia cazului în care atribuţiile lor au fost repartizate prin lege, prin actul constitutiv sau de cãtre instanţa judecãtoreascã, iar aceastã repartizare a fost respectatã.
    ART. 845
    Examinarea registrelor
    Administratorul este obligat sã îi permitã beneficiarului, în orice moment, examinarea registrelor şi a documentelor justificative ce au legãturã cu gestiunea sa.

    CAP. IV
    Încetarea administrãrii

    SECŢIUNEA 1
    Cauzele de încetare

    ART. 846
    Cazurile de încetare
    Administrarea înceteazã:
    a) prin stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate;
    b) prin expirarea termenului sau împlinirea condiţiei stipulate în actul constitutiv;
    c) prin îndeplinirea scopului administrãrii sau prin încetarea cauzei care a dat naştere administrãrii;
    d) prin denunţarea de cãtre beneficiar a actului de desemnare, ca urmare a solicitãrii comunicate administratorului, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, de a restitui bunurile de îndatã;
    e) prin înlocuirea administratorului de cãtre beneficiar sau de cãtre instanţa judecãtoreascã, la cererea altei persoane interesate;
    f) prin decesul, punerea sub interdicţie judecãtoreascã, renunţarea administratorului ori supunerea acestuia la procedura insolvenţei;
    g) prin punerea sub interdicţie judecãtoreascã a beneficiarului sau supunerea acestuia la procedura insolvenţei, în mãsura în care aceasta afecteazã bunurile administrate.
    ART. 847
    Notificarea renunţãrii
    (1) Administratorul poate renunţa la atribuţiile sale, pe baza notificãrii adresate, prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire, beneficiarului şi, dupã caz, celorlalţi administratori sau persoanei împuternicite sã desemneze un înlocuitor.
    (2) Notificarea va cuprinde un termen de preaviz rezonabil, care sã îi permitã beneficiarului sã numeascã un alt administrator sau sã preia el însuşi administrarea bunurilor. În caz contrar, administratorul va repara prejudiciul cauzat prin renunţarea sa intempestivã.
    (3) Renunţarea administratorului produce efecte de la data expirãrii termenului de preaviz.
    ART. 848
    Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului
    (1) Moartea sau punerea sub interdicţie a administratorului va fi comunicatã beneficiarului şi, dupã caz, celorlalţi administratori, de cãtre moştenitorii acestuia sau executorul testamentar ori de cãtre tutorele administratorului.
    (2) Moştenitorii, executorul testamentar şi tutorele, dupã caz, sunt obligaţi sã întreprindã, în privinţa oricãrei afaceri începute, orice mãsurã imediatã care este necesarã pentru prevenirea producerii unei pierderi, precum şi sã dea socotealã şi sã predea bunurile cãtre persoana îndreptãţitã.
    ART. 849
    Obligaţiile asumate ulterior încetãrii administrãrii
    (1) Obligaţiile asumate faţã de terţi, ulterior încetãrii administrãrii, de un administrator de bunã-credinţã sunt pe deplin valabile şi îl obligã pe beneficiar sau, dupã caz, pe fiduciar.
    (2) Prevederile alin. (1) se aplicã şi în cazul obligaţiilor asumate de administrator ulterior încetãrii administrãrii, atunci când aceasta este o consecinţã necesarã sau o mãsurã necesarã pentru prevenirea pierderilor.
    (3) Beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ţinut de obligaţiile asumate faţã de terţii care nu au cunoscut faptul încetãrii administrãrii.
    (4) Fiduciarul rãspunde numai în limitele activului masei patrimoniale fiduciare.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Darea de seamã şi predarea bunurilor

    ART. 850
    Darea de seamã finalã
    (1) La încetarea raporturilor de administrare, administratorul va prezenta o dare de seamã finalã beneficiarului şi, dupã caz, administratorului înlocuitor sau celorlalţi administratori. În cazul încetãrii simultane a raporturilor de administrare ale mai multor administratori, aceştia vor prezenta o singurã dare de seamã, cu excepţia cazului în care atribuţiile acestora sunt separate.
    (2) Darea de seamã va cuprinde toate datele necesare pentru a permite verificarea exactitãţii sale. Registrele şi celelalte documente justificative vor putea fi consultate de persoanele interesate.
    (3) Acceptarea dãrii de seamã de cãtre beneficiar îl descarcã pe administrator.
    ART. 851
    Descãrcarea judiciarã de gestiune
    (1) În cazul în care oricare dintre beneficiari nu acceptã darea de seamã, administratorul poate cere instanţei judecãtoreşti sã o încuviinţeze.
    (2) Ori de câte ori se considerã necesar, instanţa judecãtoreascã va dispune efectuarea unei expertize de specialitate.
    ART. 852
    Locul predãrii bunurilor
    În lipsa unei stipulaţii contrare, administratorul predã bunurile administrate la locul unde se gãsesc acestea.
    ART. 853
    Întinderea obligaţiei de restituire
    (1) Administratorul este obligat sã predea tot ce a primit în exercitarea atribuţiilor sale, chiar dacã plata primitã de la terţ este nedatoratã beneficiarului sau, dupã caz, fiduciarului, pentru masa patrimonialã fiduciarã.
    (2) Administratorul este, de asemenea, obligat sã restituie orice profit sau orice alt avantaj patrimonial realizat în folos personal prin utilizarea, fãrã permisiune, a datelor şi a informaţiilor obţinute în virtutea calitãţii sale.
    (3) Administratorul care a folosit, fãrã permisiune, un bun este obligat sã îl indemnizeze pe beneficiar sau, dupã caz, pe fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare cu echivalentul folosinţei bunului.
    ART. 854
    Suportarea cheltuielilor administrãrii
    (1) Cheltuielile administrãrii, inclusiv cele ocazionate de prezentarea dãrii de seamã şi de predarea bunurilor, sunt în sarcina beneficiarului sau, dupã caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonialã fiduciarã.
    (2) În cazul renunţãrii, denunţãrii actului de desemnare sau al înlocuirii administratorului, beneficiarul ori fiduciarul, în contul masei patrimoniale fiduciare, are în sarcinã, pe lângã cheltuielile menţionate la alin. (1), şi plata remuneraţiei cuvenite administratorului în raport cu durata activitãţii sale.
    ART. 855
    Data curgerii dobânzilor
    (1) Administratorul datoreazã dobânzi asupra soldului de la data acceptãrii ori a încuviinţãrii judiciare a dãrii de seamã sau, dupã caz, de la data notificãrii prin scrisoare recomandatã cu confirmare de primire sau prin orice alt mijloc prevãzut de lege.
    (2) Beneficiarul sau fiduciarul, pentru masa patrimonialã fiduciarã, datoreazã dobânzi pentru sumele cuvenite administratorului doar de la punerea în întârziere potrivit alin. (1).
    ART. 856
    Deducerea remuneraţiei
    (1) Administratorul poate deduce din soldul administrãrii remuneraţia care îi este datoratã de beneficiar sau de fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare, pentru activitatea sa.
    (2) Administratorul are drept de retenţie asupra bunului administrat pânã la plata integralã a datoriei faţã de el.
    ART. 857
    Solidaritatea beneficiarilor
    În caz de pluralitate de beneficiari, aceştia sunt ţinuţi solidar la îndeplinirea obligaţiilor faţã de administrator.

    TITLUL VI
    Proprietatea publicã

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 858
    Definiţia dreptului de proprietate publicã
    Proprietatea publicã este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unitãţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia sã fie dobândite prin unul dintre modurile prevãzute de lege.
    ART. 859
    Obiectul proprietãţii publice. Delimitarea de domeniul privat
    (1) Constituie obiect exclusiv al proprietãţii publice bogãţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organicã.
    (2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unitãţilor administrativ-teritoriale fac parte, dupã caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însã numai dacã au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevãzute de lege.
    ART. 860
    Domeniul public naţional, judeţean şi local
    (1) Bunurile proprietate publicã fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau, dupã caz, local.
    (2) Delimitarea dintre domeniul public naţional, judeţean şi local se face în condiţiile legii.
    (3) Bunurile care formeazã obiectul exclusiv al proprietãţii publice a statului sau a unitãţilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unitãţii administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a modificãrii legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unitãţii administrativ-teritoriale şi invers se face în condiţiile legii.
    ART. 861
    Caracterele dreptului de proprietate publicã
    (1) Bunurile proprietate publicã sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
    (2) Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobânditã de terţi prin uzucapiune sau, dupã caz, prin posesia de bunã-credinţã asupra bunurilor mobile.
    (3) În condiţiile legii, bunurile proprietate publicã pot fi date în administrare sau în folosinţã şi pot fi concesionate ori închiriate.
    ART. 862
    Limitele exercitãrii dreptului de proprietate publicã
    (1) Dreptul de proprietate publicã este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de prezentul cod pentru dreptul de proprietate privatã, în mãsura în care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public cãruia îi sunt destinate bunurile afectate.
    (2) Incompatibilitatea se constatã prin acordul dintre titularul proprietãţii publice şi persoana interesatã sau, în caz de divergenţã, pe cale judecãtoreascã.
    (3) În aceste cazuri, persoana interesatã are dreptul la o justã şi promptã despãgubire din partea titularului proprietãţii publice.
    ART. 863
    Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publicã
    Dreptul de proprietate publicã se dobândeşte:
    a) prin achiziţie publicã, efectuatã în condiţiile legii;
    b) prin expropriere pentru cauzã de utilitate publicã, în condiţiile legii;
    c) prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacã bunul, prin natura lui sau prin voinţa dispunãtorului, devine de uz ori de interes public;
    d) prin convenţie cu titlu oneros, dacã bunul, prin natura lui sau prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
    e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unitãţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în condiţiile legii;
    f) prin alte moduri stabilite de lege.
    ART. 864
    Stingerea dreptului de proprietate publicã
    Dreptul de proprietate publicã se stinge dacã bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat, dacã a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege.
    ART. 865
    Apãrarea dreptului de proprietate publicã
    (1) Obligaţia apãrãrii în justiţie a proprietãţii publice revine titularului.
    (2) Titularii drepturilor corespunzãtoare proprietãţii publice sunt obligaţi:
    a) sã îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusã dreptului de proprietate publicã;
    b) sã îl introducã în proces pe titularul dreptului de proprietate publicã, în condiţiile prevãzute de Codul de procedurã civilã.
    (3) Dispoziţiile art. 563 se aplicã în mod corespunzãtor.

    CAP. II
    Drepturile reale corespunzãtoare proprietãţii publice

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale

    ART. 866
    Drepturile reale corespunzãtoare proprietãţii publice
    Drepturile reale corespunzãtoare proprietãţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţã cu titlu gratuit.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Dreptul de administrare

    ART. 867
    Constituirea dreptului de administrare
    (1) Dreptul de administrare se constituie prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, dupã caz, a consiliului local.
    (2) Autoritãţile prevãzute la alin. (1) controleazã modul de exercitare a dreptului de administrare.
    ART. 868
    Exercitarea dreptului de administrare
    (1) Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, dupã caz, autoritãţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.
    (2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacã este cazul, de actul de constituire.
    ART. 869
    Stingerea dreptului de administrare
    Dreptul de administrare înceteazã odatã cu încetarea dreptului de proprietate publicã sau prin actul de revocare emis, în condiţiile legii, dacã interesul o impune, de organul care l-a constituit.
    ART. 870
    Apãrarea dreptului de administrare
    (1) Apãrarea în justiţie a dreptului de administrare revine titularului dreptului.
    (2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Dreptul de concesiune

    ART. 871
    Conţinutul dreptului de concesiune
    (1) Concesionarul are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei redevenţe şi pentru o duratã determinatã, cu respectarea condiţiilor prevãzute de lege şi a contractului de concesiune.
    (2) Calitatea de concesionar o poate avea orice persoanã fizicã sau persoanã juridicã.
    (3) Procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea contractului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevãzute de lege.
    ART. 872
    Exercitarea dreptului de concesiune
    (1) Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulitãţii absolute, concesionarul nu poate înstrãina şi nici greva bunul dat în concesiune sau, dupã caz, bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii şi care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, sã fie predate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii.
    (2) Fructele, precum şi, în limitele prevãzute de lege şi în actul de constituire, productele bunului concesionat revin concesionarului.
    (3) În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusã controlului din partea concedentului, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune.
    ART. 873
    Apãrarea dreptului de concesiune
    (1) Apãrarea în justiţie a dreptului de concesiune revine concesionarului.
    (2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Dreptul de folosinţã cu titlu gratuit

    ART. 874
    Conţinutul şi limitele dreptului de folosinţã cu titlu gratuit
    (1) Dreptul de folosinţã asupra bunurilor proprietate publicã se acordã, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publicã.
    (2) În lipsa unor dispoziţii contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiazã de fructele civile ale bunului.
    (3) Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 875
    Apãrarea dreptului de folosinţã cu titlu gratuit
    (1) Apãrarea în justiţie a dreptului de folosinţã cu titlu gratuit revine titularului dreptului.
    (2) Dispoziţiile art. 696 alin. (1) se aplicã în mod corespunzãtor.

    TITLUL VII
    Cartea funciarã

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 876
    Scopul şi obiectul cãrţii funciare
    (1) Cartea funciarã descrie imobilele şi aratã drepturile reale ce au ca obiect aceste bunuri.
    (2) În cazurile prevãzute de lege pot fi înscrise în cartea funciarã şi alte drepturi, fapte sau raporturi juridice, dacã au legãturã cu imobilele cuprinse în cartea funciarã.
    (3) Prin imobil, în sensul prezentului titlu, se înţelege una sau mai multe parcele de teren alãturate, indiferent de categoria de folosinţã, cu sau fãrã construcţii, aparţinând aceluiaşi proprietar, situate pe teritoriul unei unitãţi administrativ-teritoriale şi care sunt identificate printr-un numãr cadastral unic.
    ART. 877
    Drepturile tabulare
    Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciarã sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc, se modificã şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciarã.
    ART. 878
    Obiectul drepturilor tabulare
    (1) Obiectul drepturilor tabulare este imobilul, definit la art. 876 alin. (3), care dupã înscrierea în cartea funciarã nu mai poate sã fie modificat decât cu respectarea regulilor de carte funciarã.
    (2) Aceeaşi carte funciarã nu poate cuprinde decât un singur imobil.
    ART. 879
    Modificarea imobilului înscris în cartea funciarã
    (1) Imobilul înscris în cartea funciarã se poate modifica prin alipiri, dacã mai multe imobile alãturate se unesc într-un singur imobil sau dacã se adaugã o parte dintr-un imobil la un alt imobil ori, dupã caz, se mãreşte întinderea acestuia.
    (2) De asemenea, imobilul înscris în cartea funciarã se modificã şi prin dezlipiri, dacã se desparte o parte din imobil sau se micşoreazã întinderea acestuia.
    (3) Alipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu sarcini nu se poate face decât cu consimţãmântul titularilor acelor sarcini. Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie sã fie abuziv, el putând fi cenzurat de cãtre instanţa judecãtoreascã.
    (4) Dacã însã creditorii ipotecari consimt la alipirea sau, dupã caz, atât la dezlipirea, cât şi la alipirea imobilului grevat la un alt imobil, în lipsã de convenţie contrarã, ipotecile vor lua rang dupã cele ce greveazã imobilul la care s-a fãcut alipirea.
    (5) Operaţiunile de modificare a imobilului înscris în cartea funciarã, prin alipiri sau dezlipiri, au caracter material şi nu implicã niciun transfer de proprietate.
    ART. 880
    Înscrierile în caz de alipire sau dezlipire
    (1) În caz de alipire sau dezlipire, se vor efectua transcrieri, dacã un imobil trece dintr-o carte funciarã în alta, sau reînscrieri, dacã transcriindu-se o parte din imobil într-o altã carte funciarã, restul se trece în vechea carte funciarã, cu menţionarea noului numãr cadastral.
    (2) Dacã întregul imobil înscris în cartea funciarã a fost transcris, aceasta se va închide şi nu va mai putea fi redeschisã pentru noi înscrieri.
    ART. 881
    Felurile înscrierilor
    (1) Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie şi notarea.
    (2) Intabularea şi înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referã la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legãturã cu imobilele cuprinse în cartea funciarã.
    (3) Înscrierea provizorie şi notarea se fac numai în cazurile anume prevãzute de lege.
    ART. 882
    Înscrierea drepturilor reale afectate de modalitãţi
    (1) Drepturile reale sub condiţie suspensivã sau rezolutorie nu se intabuleazã. Ele se pot însã înscrie provizoriu.
    (2) Termenul extinctiv sau sarcina liberalitãţii se va putea arãta atât în cuprinsul intabulãrii, cât şi al înscrierii provizorii.
    ART. 883
    Cercetarea cãrţii funciare
    (1) Orice persoanã, fãrã a fi ţinutã sã justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciarã, precum şi celelalte documente cu care aceasta se întregeşte, potrivit legii, cu excepţia evidenţelor privitoare la siguranţa naţionalã. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuãrii înscrierilor în cartea funciarã poate fi consultatã de orice persoanã interesatã, cu respectarea dispoziţiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.
    (2) La cerere, se vor elibera extrase sau copii certificate, conforme cu exemplarul original aflat în arhivã.
    (3) Nimeni nu va putea invoca faptul cã nu a avut cunoştinţã de existenţa vreunei înscrieri efectuate în cartea funciarã sau, dupã caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de cadastru şi publicitate imobiliarã.
    ART. 884
    Procedura de înscriere
    Procedura de înscriere în cartea funciarã se va stabili prin lege specialã.

    CAP. II
    Înscrierea drepturilor tabulare

    ART. 885
    Dobândirea şi stingerea drepturilor reale asupra imobilelor
    (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciarã se dobândesc, atât între pãrţi, cât şi faţã de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciarã, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
    (2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciarã cu consimţãmântul titularului dat prin act autentic notarial. Acest consimţãmânt nu este necesar dacã dreptul se stinge prin împlinirea termenului arãtat în înscriere ori prin decesul sau, dupã caz, prin încetarea existenţei juridice a titularului, dacã acesta era o persoanã juridicã.
    (3) Dacã dreptul ce urmeazã sã fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu pãstrarea dreptului acestei persoane, cu excepţia cazurilor anume prevãzute de lege.
    (4) Hotãrârea judecãtoreascã definitivã sau, în cazurile prevãzute de lege, actul autoritãţii administrative va înlocui acordul de voinţã sau, dupã caz, consimţãmântul titularului.
    ART. 886
    Modificarea drepturilor reale asupra imobilelor
    Modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau stingerea drepturilor reale, dacã prin lege nu se dispune altfel.
    ART. 887
    Dobândirea unor drepturi reale fãrã înscriere
    (1) Drepturile reale se dobândesc fãrã înscriere în cartea funciarã când provin din moştenire, accesiune naturalã, vânzare silitã, expropriere pentru cauzã de utilitate publicã, precum şi în alte cazuri expres prevãzute de lege.
    (2) Cu toate acestea, în cazul vânzãrii silite, dacã urmãrirea imobilului nu a fost în prealabil notatã în cartea funciarã, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terţilor dobânditori de bunã-credinţã.
    (3) În cazurile prevãzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însã dispune de ele prin cartea funciarã decât dupã ce s-a fãcut înscrierea.
    ART. 888
    Condiţiile de înscriere
    Înscrierea în cartea funciarã se efectueazã în baza actului autentic notarial, a hotãrârii judecãtoreşti rãmase definitivã, a certificatului de moştenitor sau în baza unui alt act în cazurile în care legea prevede aceasta.
    ART. 889
    Renunţarea la dreptul de proprietate
    (1) Proprietarul poate renunţa la dreptul sãu printr-o declaraţie autenticã notarialã înregistratã la biroul de cadastru şi publicitate imobiliarã pentru a se înscrie radierea dreptului.
    (2) În acest caz, comuna, oraşul sau municipiul, dupã caz, poate cere înscrierea dreptului de proprietate în folosul sãu, în baza hotãrârii consiliului local, cu respectarea dispoziţiilor legale privind transferul drepturilor reale imobiliare, dacã o altã persoanã nu a solicitat înscrierea în temeiul uzucapiunii.
    (3) În situaţia bunurilor grevate de sarcini reale, unitatea administrativ-teritorialã care a preluat bunul este ţinutã în limita valorii bunului.
    ART. 890
    Data producerii efectelor înscrierilor
    (1) Înscrierile în cartea funciarã îşi vor produce efectele de la data înregistrãrii cererilor, ţinându-se însã cont de data, ora şi minutul înregistrãrii acestora în toate cazurile în care cererea a fost depusã personal, prin mandatar ori notar public sau, dupã caz, comunicatã prin telefax, poştã electronicã sau prin alte mijloace ce asigurã transmiterea textului şi confirmarea primirii cererii de înscriere cu toate documentele justificative.
    (2) În cazul drepturilor de ipotecã, ordinea înregistrãrii cererilor va determina şi rangul acestora.
    (3) Dacã mai multe cereri s-au primit în aceeaşi zi prin poştã sau curier, drepturile de ipotecã vor avea acelaşi rang, iar celelalte drepturi vor dobândi numai provizoriu rang egal, urmând ca instanţa sã se pronunţe, la cererea oricãrei persoane interesate, asupra rangului şi, dacã va fi cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
    (4) În cazul în care douã sau mai multe drepturi au primit provizoriu rang egal, potrivit dispoziţiilor alin. (3), va fi preferat, indiferent de data certã a titlurilor aflate în concurs, cel care a fost pus în posesia bunului sau, dupã caz, cel faţã de care debitorul şi-a executat cel dintâi obligaţiile ce îi incumbã, cu excepţia drepturilor de ipotecã care vor avea acelaşi rang. În situaţia în care niciunul din dobânditori n-a fost pus în posesia bunului sau, dupã caz, debitorul nu şi-a executat obligaţiile faţã de niciunul dintre ei, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanţa de judecatã în temeiul dispoziţiilor prezentului articol.
    (5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) se aplicã şi atunci când în aceeaşi zi o cerere de înscriere a fost primitã personal, iar alta prin poştã sau curier.
    ART. 891
    Conflictul dintre terţii dobânditori de la un autor comun
    În cazul în care douã sau mai multe persoane au fost îndreptãţite sã dobândeascã, prin acte încheiate cu acelaşi autor, drepturi asupra aceluiaşi imobil care se exclud reciproc, cel care şi-a înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul cãruia s-a sãvârşit înscrierea în cartea funciarã.
    ART. 892
    Situaţia terţului dobânditor de rea-credinţã
    (1) Cel care a fost îndreptãţit, printr-un act juridic valabil încheiat, sã înscrie un drept real în folosul sãu poate cere radierea din cartea funciarã a unui drept concurent sau, dupã caz, acordarea de rang preferenţial faţã de înscrierea efectuatã de altã persoanã, însã numai dacã sunt întrunite urmãtoarele 3 condiţii:
    a) actul juridic în temeiul cãruia se solicitã radierea sau acordarea rangului preferenţial sã fie anterior aceluia în baza cãruia terţul şi-a înscris dreptul;
    b) dreptul reclamantului şi cel al terţului dobânditor sã provinã de la un autor comun;
    c) înscrierea dreptului în folosul reclamantului sã fi fost împiedicatã de terţul dobânditor prin violenţã sau viclenie, dupã caz.
    (2) Radierea sau acordarea rangului preferenţial poate fi cerutã şi dacã violenţa ori viclenia a provenit de la o altã persoanã decât terţul dobânditor, dar numai dacã acesta din urmã a cunoscut sau, dupã caz, trebuia sã cunoascã aceastã împrejurare la data încheierii contractului în baza cãruia a dobândit dreptul intabulat în folosul sãu.
    (3) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de cãtre terţ a dreptului în folosul sãu.
    ART. 893
    Persoanele împotriva cãrora se poate face înscrierea drepturilor tabulare
    Înscrierea unui drept real se poate efectua numai:
    a) împotriva aceluia care, la data înregistrãrii cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra cãruia înscrierea urmeazã sã fie fãcutã;
    b) împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, şi-a grevat dreptul, dacã amândouã înscrierile se cer deodatã.
    ART. 894
    Înscrierea drepturilor reale în cazul actelor juridice succesive
    În cazul în care un drept supus înscrierii în cartea funciarã a fãcut obiectul unor cesiuni succesive fãrã ca înscrierile sã fi fost efectuate, cel din urmã îndreptãţit nu va putea cere înscrierea dreptului în folosul sãu decât dacã solicitã, odatã cu înscrierea acestuia, şi înscrierea dobândirilor succesive anterioare pe care le va dovedi cu înscrisuri originale sau copii legalizate, dupã caz.
    ART. 895
    Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului
    Înscrierile întemeiate pe obligaţiile defunctului se vor putea sãvârşi şi dupã ce dreptul a fost înscris pe numele moştenitorului, însã numai în mãsura în care moştenitorul este ţinut de aceste obligaţii.
    ART. 896
    Acţiunea în prestaţie tabularã
    (1) În cazurile în care cel obligat sã transmitã, sã constituie ori sã modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu îşi executã obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea funciarã, se va putea cere instanţei judecãtoreşti sã dispunã înscrierea; dreptul la acţiune este prescriptibil în condiţiile legii.
    (2) Dacã acţiunea în prestaţie tabularã a fost notatã în cartea funciarã, hotãrârea judecãtoreascã se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular dupã notare.
    ART. 897
    Efectele acţiunii în prestaţie tabularã faţã de terţul dobânditor de rea-credinţã
    (1) Acţiunea în prestaţie tabularã se va putea îndrepta şi împotriva terţului dobânditor înscris anterior în cartea funciarã, dacã actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în temeiul cãruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de rea-credinţã la data încheierii actului.
    (2) Dreptul la acţiune împotriva terţului se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de cãtre acesta a dreptului în folosul sãu, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra antecesorului tabular s-a prescris mai înainte.
    ART. 898
    Înscrierea provizorie
    În afara altor cazuri prevãzute de lege, înscrierea provizorie în cartea funciarã se va putea cere:
    1. dacã dreptul real dobândit este afectat de o condiţie suspensivã ori rezolutorie sau dacã priveşte ori greveazã o construcţie viitoare; în cazul înscrierii provizorii având ca obiect o construcţie viitoare, justificarea acesteia se face în condiţiile legii;
    2. dacã, în temeiul unei hotãrâri care nu este încã definitivã, partea cãzutã în pretenţii a fost obligatã la strãmutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administreazã bunurile unei alte persoane a fost obligat sã dea o garanţie ipotecarã;
    3. dacã debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisã ipoteca;
    4. dacã se dobândeşte un drept tabular înscris provizoriu;
    5. dacã ambele pãrţi consimt doar pentru efectuarea unei înscrieri provizorii.
    ART. 899
    Efectele înscrierii provizorii
    (1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular de la data înregistrãrii cererii, sub condiţia şi în mãsura justificãrii ei.
    (2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimţãmântul celui împotriva cãruia s-a efectuat înscrierea provizorie sau în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti definitive.
    (3) Justificarea radierii dreptului de ipotecã se face în temeiul hotãrârii judecãtoreşti de validare rãmase definitivã, al consimţãmântului creditorului dat în formã autenticã, al procesului-verbal întocmit de executorul judecãtoresc prin care se constatã acceptarea plãţii sau, dupã caz, al încheierii întocmite de acesta prin care se constatã efectuarea plãţii, rãmasã definitivã.
    (4) Justificarea unei înscrieri provizorii îşi întinde efectul asupra tuturor înscrierilor care s-au fãcut condiţionat de justificarea ei; nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui interesat, radierea ei şi a tuturor înscrierilor care s-au fãcut condiţionat de justificarea ei.
    ART. 900
    Prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular
    (1) Dacã în cartea funciarã s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumã cã dreptul existã în folosul ei.
    (2) Dacã un drept real s-a radiat din cartea funciarã, se prezumã cã acel drept nu existã.
    (3) Dovada contrarã se poate face numai în cazurile prevãzute la art. 887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare.
    ART. 901
    Dobândirea cu bunã-credinţã a unui drept tabular
    (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale contrare, oricine a dobândit cu bunã-credinţã vreun drept real înscris în cartea funciarã, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul sãu, chiar dacã, la cererea adevãratului titular, dreptul autorului sãu este radiat din cartea funciarã.
    (2) Terţul dobânditor este considerat de bunã-credinţã numai dacã, la data înregistrãrii cererii de înscriere a dreptului în folosul sãu, sunt îndeplinite urmãtoarele condiţii:
    a) nu a fost înregistratã nicio acţiune prin care se contestã cuprinsul cãrţii funciare;
    b) din cuprinsul cãrţii funciare nu rezultã nicio cauzã care sã justifice rectificarea acesteia în favoarea altei persoane; şi
    c) nu a cunoscut, pe altã cale, inexactitatea cuprinsului cãrţii funciare.
    (3) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile şi terţului care a dobândit cu bunã-credinţã un drept de ipotecã în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciarã ori cu succesorul sãu în drepturi, dupã caz.
    (4) Dispoziţiile prezentului articol nu pot fi însã opuse de o parte contractantã celeilalte şi nici de succesorii lor universali sau cu titlu universal, dupã caz.

    CAP. III
    Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi juridice

    ART. 902
    Actele sau faptele supuse notãrii
    (1) Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevãzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile terţelor persoane exclusiv prin notare, dacã nu se dovedeşte cã au fost cunoscute pe altã cale, în afara cazului în care din lege rezultã cã simpla cunoaştere a acestora nu este suficientã pentru a suplini lipsa de publicitate. În caz de conflict de drepturi care provin de la un autor comun, dispoziţiile art. 890-892, 896 şi 897 se aplicã în mod corespunzãtor.
    (2) În afara altor cazuri prevãzute de lege, sunt supuse notãrii în cartea funciarã:
    1. punerea sub interdicţie judecãtoreascã şi ridicarea acestei mãsuri;
    2. cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotãrârea judecãtoreascã de declarare a morţii şi cererea de anulare sau de rectificare a hotãrârii judecãtoreşti de declarare a morţii;
    3. calitatea de bun comun a unui imobil;
    4. convenţia matrimonialã, precum şi modificarea sau, dupã caz, înlocuirea ei;
    5. destinaţia unui imobil de locuinţã a familiei;
    6. locaţiunea şi cesiunea de venituri;
    7. aportul de folosinţã la capitalul social al unei societãţi;
    8. interdicţia convenţionalã de înstrãinare sau de grevare a unui drept înscris;
    9. vânzarea fãcutã cu rezerva dreptului de proprietate;
    10. dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul;
    11. pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilateralã a contractului;
    12. antecontractul şi pactul de opţiune;
    13. dreptul de preempţiune nãscut din convenţii;
    14. intenţia de a înstrãina sau de a ipoteca;
    15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanţii reale asupra creanţei ipotecare;
    16. deschiderea procedurii insolvenţei, ridicarea dreptului de administrare al debitorului supus acestei mãsuri, precum şi închiderea acestei proceduri;
    17. sechestrul, urmãrirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;
    18. acţiunea în prestaţie tabularã, acţiunea în justificare şi acţiunea în rectificare;
    19. acţiunile pentru apãrarea drepturilor reale înscrise în cartea funciarã, acţiunea în partaj, acţiunile în desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, acţiunea revocatorie, precum şi orice alte acţiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legãturã cu imobilele înscrise;
    20. punerea în mişcare a acţiunii penale pentru o înscriere în cartea funciarã sãvârşitã printr-o faptã prevãzutã de legea penalã.
    (3) În sensul prezentului articol, prin terţi se înţelege orice persoanã care a dobândit un drept real sau un alt drept în legãturã cu imobilul înscris în cartea funciarã.
    ART. 903
    Actele sau faptele care pot fi notate în cartea funciarã
    Se vor putea nota în cartea funciarã, fãrã însã ca opozabilitatea faţã de terţi sã depindã de aceastã înscriere:
    1. incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii, a capacitãţii de exerciţiu ori de folosinţã;
    2. declaraţia de utilitate publicã în vederea exproprierii unui imobil;
    3. orice alte fapte sau raporturi juridice care au legãturã cu imobilul şi care sunt prevãzute în acest scop de lege.
    ART. 904
    Notarea intenţiei de a înstrãina sau de a ipoteca
    (1) Proprietarul unui imobil poate cere ca intenţia sa de a înstrãina sau de a ipoteca în folosul unei anumite persoane sã fie notatã, arãtând în acest din urmã caz şi suma ce corespunde obligaţiei garantate.
    (2) Dacã înstrãinarea sau ipotecarea se realizeazã în termen de 3 luni de la notarea intenţiei de a înstrãina sau de a ipoteca, dreptul înscris va avea rangul notãrii.
    ART. 905
    Pierderea efectului notãrii
    (1) Notarea intenţiei de a înstrãina sau de a ipoteca îşi pierde efectul prin trecerea unui termen de 3 luni de la data înregistrãrii cererii.
    (2) Anul, luna şi ziua în care notarea îşi pierde efectul vor fi menţionate atât în notare, cât şi în încheierea ce a dispus-o.
    ART. 906
    Notarea antecontractelor şi a pactelor de opţiune
    (1) Promisiunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra imobilului sau un alt drept în legãturã cu acesta se poate nota în cartea funciarã, dacã promitentul este înscris în cartea funciarã ca titularul dreptului care face obiectul promisiunii, iar antecontractul, sub sancţiunea respingerii cererii de notare, prevede termenul în care urmeazã a fi încheiat contractul. Notarea se poate efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentru executarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui.
    (2) Promisiunea se va putea radia, dacã cel îndreptãţit nu a cerut instanţei pronunţarea unei hotãrâri care sã ţinã loc de contract, în termen de 6 luni de la trecerea termenului fixat pentru încheierea lui sau dacã, între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzãrii silite de cãtre un terţ care nu este ţinut sã rãspundã de obligaţiile promitentului.
    (3) Radierea se va dispune din oficiu, dacã, pânã la expirarea termenului de 6 luni prevãzut la alin. (2), n-a fost cerutã înscrierea dreptului care a fãcut obiectul promisiunii, cu excepţia cazului când cel îndreptãţit a cerut notarea în cartea funciarã a acţiunii prevãzute la alin. (2). De asemenea, promisiunea se va radia din oficiu în toate cazurile când, pânã la încheierea contractului amintit mai sus ori pânã la soluţionarea definitivã a acţiunii prevãzute la alin. (2), imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzãrii silite de cãtre un terţ care nu este ţinut sã rãspundã de obligaţiile promitentului.
    (4) Dispoziţiile prezentului articol se aplicã prin asemãnare şi pactelor de opţiune notate în cartea funciarã. În aceste cazuri, dacã, pânã la expirarea termenului stipulat în contract pentru exercitarea opţiunii, beneficiarul pactului nu solicitã, în baza declaraţiei de opţiune şi a dovezii comunicãrii sale cãtre cealaltã parte, intabularea dreptului ce urmeazã a fi dobândit, se va dispune din oficiu radierea pactului înscris în folosul sãu.

    CAP. IV
    Rectificarea înscrierilor de carte funciarã

    ART. 907
    Noţiunea
    (1) Când o înscriere fãcutã în cartea funciarã nu corespunde cu situaţia juridicã realã, se poate cere rectificarea acesteia.
    (2) Prin rectificare se înţelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricãrei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciarã.
    (3) Situaţia juridicã realã trebuie sã rezulte dintr-o recunoaştere fãcutã de titularul înscrierii a cãrei rectificare se solicitã prin declaraţie în formã autenticã notarialã ori dintr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã pronunţatã împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, dupã caz, o acţiune în nulitate, rezoluţiune, reducţiune sau orice altã acţiune întemeiatã pe o cauzã de ineficacitate a actului.
    ART. 908
    Rectificarea intabulãrii sau înscrierii provizorii
    (1) Orice persoanã interesatã poate cere rectificarea unei intabulãri sau înscrieri provizorii, dacã:
    1. înscrierea, încheierea sau, dupã caz, actul în temeiul cãruia s-a dispus înscrierea nu este valabil;
    2. dreptul înscris a fost greşit calificat;
    3. nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţã a dreptului înscris sau au încetat efectele actului juridic în temeiul cãruia s-a fãcut înscrierea;
    4. înscrierea în cartea funciarã nu mai este, din orice alte motive, în concordanţã cu situaţia juridicã realã a imobilului.
    (2) Rectificarea înscrierilor în cartea funciarã se poate face fie pe cale amiabilã, prin declaraţia autenticã notarialã a titularului dreptului ce urmeazã a fi radiat sau modificat, fie, în caz de litigiu, prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã.
    (3) Când dreptul înscris în cartea funciarã urmeazã a fi rectificat, titularul lui este obligat sã predea celui îndreptãţit, odatã cu consimţãmântul în formã autenticã notarialã pentru efectuarea rectificãrii, şi înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana interesatã va putea solicita instanţei sã dispunã înscrierea în cartea funciarã. În acest din urmã caz, hotãrârea instanţei de judecatã va suplini consimţãmântul la înscriere al pãrţii care are obligaţia de a preda înscrisurile necesare rectificãrii.
    (4) Acţiunea în rectificare poate fi introdusã concomitent sau separat, dupã ce a fost admisã acţiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi formulatã atât împotriva dobânditorului nemijlocit, cât şi împotriva terţilor dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în condiţiile prevãzute la art. 909, cu excepţia acţiunii întemeiate pe dispoziţiile alin. (1) pct. 3 şi 4, care nu poate fi pornitã împotriva terţilor care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bunã-credinţã şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, dupã caz, în temeiul unui contract de ipotecã, întemeindu-se pe cuprinsul cãrţii funciare.
    ART. 909
    Termenele de exercitare a acţiunii în rectificare
    (1) Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare este imprescriptibilã faţã de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţã de terţul care a dobândit cu rea-credinţã dreptul înscris în folosul sãu. Dacã acţiunea de fond introdusã pe cale separatã a fost admisã, acţiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilã atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecatã, cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real dupã ce acţiunea de fond a fost notatã în cartea funciarã.
    (2) Faţã de terţele persoane care au dobândit cu bunã-credinţã un drept real prin donaţie sau legat cu titlu particular, acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii lor de înscriere.
    (3) De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiatã exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bunã-credinţã şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, dupã caz, în temeiul unui contract de ipotecã, întemeindu-se pe cuprinsul cãrţii funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiţi de la data înregistrãrii cererii de înscriere formulate de cãtre dobânditorul nemijlocit al dreptului a cãrui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicatã celui îndreptãţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia.
    (4) Termenele prevãzute la alin. (2) şi (3) sunt termene de decãdere.
    ART. 910
    Efectele admiterii acţiunii în rectificare
    (1) Hotãrârea prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere drepturilor înscrise în folosul celor care nu au fost pãrţi în cauzã.
    (2) Dacã însã acţiunea în rectificare a fost notatã în cartea funciarã, hotãrârea judecãtoreascã de admitere se va înscrie, din oficiu, şi împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular dupã notare, care se va radia odatã cu dreptul autorului lor.
    ART. 911
    Rectificarea notãrii în cartea funciarã
    (1) În lipsa consimţãmântul titularului, orice persoanã interesatã va putea cere rectificarea unei notãri în cazurile prevãzute la art. 908, precum şi ori de câte ori, din alte cauze, notarea nu este sau a încetat sã fie exactã.
    (2) Rectificarea se va încuviinţa în temeiul unei hotãrâri judecãtoreşti definitive; dreptul la acţiune este imprescriptibil.
    (3) Dispoziţiile art. 910 rãmân aplicabile.
    ART. 912
    Radierea drepturilor condiţionale
    (1) Dreptul afectat de o condiţie suspensivã se va radia din oficiu, dacã nu se dovedeşte îndeplinirea condiţiei care afecteazã dreptul, în termen de 5 ani de la înscriere.
    (2) Tot astfel se va radia condiţia rezolutorie, dacã nu s-a cerut, în temeiul ei, radierea dreptului înscris sub o asemenea modalitate, timp de 10 ani de la înscriere.
    ART. 913
    Îndreptarea erorilor materiale
    Erorile materiale sãvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea funciarã, altele decât cele care constituie cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere sau din oficiu. Dispoziţiile art. 909-911 sunt aplicabile în mod corespunzãtor.
    ART. 914
    Modificarea descrierii imobilului
    Proprietarul imobilului înscris în cartea funciarã va putea cere oricând modificarea menţiunilor din cartea funciarã privitoare la descrierea, destinaţia sau suprafaţa acestuia, în condiţiile legii.
    ART. 915
    Rãspunderea pentru ţinerea defectuoasã a cãrţii funciare
    (1) Cel prejudiciat printr-o faptã sãvârşitã, chiar din culpã, în pãstrarea şi administrarea cãrţii funciare va putea cere obligarea, în solidar, la plata de despãgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliarã de la locul situãrii imobilului şi a persoanei rãspunzãtoare de prejudiciul astfel cauzat, dacã prejudiciul nu a putut fi înlãturat, în tot sau în parte, prin exercitarea acţiunilor şi cãilor de atac prevãzute de lege.
    (2) Dreptul la acţiune se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua în care cel vãtãmat a cunoscut faptul pãgubitor, însã nu mai târziu de 3 ani de la data când s-a sãvârşit fapta prin care s-a cauzat prejudiciul. Prescripţia este suspendatã prin exercitarea acţiunilor şi cãilor de atac prevãzute de lege pentru înlãturarea efectelor faptei pãgubitoare.

    TITLUL VIII
    Posesia

    CAP. I
    Dispoziţii generale

    ART. 916
    Noţiunea
    (1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de cãtre persoana care îl stãpâneşte şi care se comportã ca un proprietar.
    (2) Dispoziţiile prezentului titlu se aplicã, în mod corespunzãtor, şi în privinţa posesorului care se comportã ca un titular al altui drept real, cu excepţia drepturilor reale de garanţie.
    ART. 917
    Exercitarea posesiei
    (1) Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.
    (2) Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice exercitã posesia prin reprezentantul lor legal.
    ART. 918
    Cazurile care nu constituie posesie
    (1) Nu constituie posesie stãpânirea unui bun de cãtre un detentor precar, precum:
    a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
    b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, faţã de nuda proprietate;
    c) fiecare coproprietar, în proporţie cu cotele-pãrţi ce revin celorlalţi coproprietari;
    d) orice altã persoanã care, deţinând temporar un bun al altuia, este obligatã sã îl restituie sau care îl stãpâneşte cu îngãduinţa acestuia.
    (2) Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile şi limitele prevãzute de lege.
    ART. 919
    Prezumţia de posesie şi prezumţia de proprietate
    (1) Pânã la proba contrarã, acela care stãpâneşte bunul este prezumat posesor.
    (2) Detenţia precarã, odatã doveditã, este prezumatã cã se menţine pânã la proba intervertirii sale.
    (3) Pânã la proba contrarã, posesorul este considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciarã.
    ART. 920
    Intervertirea precaritãţii în posesie
    (1) Intervertirea detenţiei precare în posesie nu se poate face decât în urmãtoarele cazuri:
    a) dacã detentorul precar încheie cu bunã-credinţã un act translativ de proprietate cu titlu particular cu altã persoanã decât cu proprietarul bunului;
    b) dacã detentorul sãvârşeşte împotriva posesorului acte de rezistenţã neechivoce în privinţa intenţiei sale de a începe sã se comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se va produce însã mai înainte de împlinirea termenului prevãzut pentru restituirea bunului;
    c) dacã detentorul precar înstrãineazã bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu particular, cu condiţia ca dobânditorul sã fie de bunã-credinţã.
    (2) În cazul imobilelor înscrise în cartea funciarã, dobânditorul este de bunã-credinţã dacã înscrie dreptul în folosul sãu întemeindu-se pe cuprinsul cãrţii funciare. În celelalte cazuri, este de bunã-credinţã dobânditorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, dupã împrejurãri, sã cunoascã lipsa calitãţii de proprietar a celui de la care a dobândit bunul.
    ART. 921
    Încetarea posesiei
    Posesia înceteazã prin:
    a) transformarea sa în detenţie precarã;
    b) înstrãinarea bunului;
    c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciarã a declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;
    d) pieirea bunului;
    e) trecerea bunului în proprietate publicã;
    f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, oraşului sau municipiului, dupã caz, conform art. 889 alin. (2);
    g) deposedare, dacã posesorul rãmâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.

    CAP. II
    Viciile posesiei

    ART. 922
    Viciile posesiei
    (1) În afara situaţiilor prevãzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilã.
    (2) Nu este utilã posesia discontinuã, tulburatã sau clandestinã. Pânã la proba contrarã, posesia este prezumatã a fi utilã.
    ART. 923
    Discontinuitatea
    Posesia este discontinuã atât timp cât posesorul o exercitã cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului.
    ART. 924
    Violenţa
    Posesia este tulburatã atât timp cât este dobânditã sau conservatã prin acte de violenţã, fizicã sau moralã, care nu au fost provocate de o altã persoanã.
    ART. 925
    Clandestinitatea
    Posesia este clandestinã, dacã se exercitã astfel încât nu poate fi cunoscutã.
    ART. 926
    Invocarea viciilor posesiei
    (1) Discontinuitatea poate fi opusã posesorului de cãtre orice persoanã interesatã.
    (2) Numai persoana faţã de care posesia este tulburatã sau clandestinã poate invoca aceste vicii.
    ART. 927
    Încetarea viciilor posesiei
    Posesia viciatã devine utilã îndatã ce viciul înceteazã.

    CAP. III
    Efectele posesiei

    SECŢIUNEA 1
    Dispoziţii generale

    ART. 928
    Uzucapiunea şi dobândirea fructelor
    În condiţiile prezentului capitol, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat sau, dupã caz, asupra fructelor produse de acesta.
    ART. 929
    Bunurile care nu pot fi uzucapate
    Nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte sau dupã intrarea în posesie, au fost declarate prin lege inalienabile.

    SECŢIUNEA a 2-a
    Uzucapiunea imobiliarã

    ART. 930
    Uzucapiunea extratabularã
    (1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil şi dezmembrãmintele sale pot fi înscrise în cartea funciarã, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacã:
    a) proprietarul înscris în cartea funciarã a decedat ori, dupã caz, şi-a încetat existenţa;
    b) a fost înscrisã în cartea funciarã declaraţia de renunţare la proprietate;
    c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciarã.
    (2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacã şi-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciarã înainte ca o terţã persoanã sã îşi fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul sãu, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar dupã împlinirea termenului de uzucapiune.
    ART. 931
    Uzucapiunea tabularã
    (1) Drepturile celui care a fost înscris, fãrã cauzã legitimã, în cartea funciarã, ca proprietar al unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bunã-credinţã a posedat imobilul timp de 5 ani dupã momentul înregistrãrii cererii de înscriere, dacã posesia sa a fost neviciatã.
    (2) Este suficient ca buna-credinţã sã existe în momentul înregistrãrii cererii de înscriere şi în momentul intrãrii în posesie.
    ART. 932
    Curgerea termenului uzucapiunii
    (1) În cazurile prevãzute la art. 930 alin. (1) lit. a) şi b), termenul uzucapiunii nu începe sã curgã înainte de data decesului sau, dupã caz, a încetãrii existenţei juridice a proprietarului, respectiv înainte de data înscrierii declaraţiei de renunţare la proprietate, chiar dacã intrarea în posesie s-a produs la o datã anterioarã.
    (2) Viciile posesiei suspendã cursul uzucapiunii.
    ART. 933
    Joncţiunea posesiilor
    (1) Fiecare posesor este considerat cã începe în persoana sa o nouã posesie, indiferent dacã bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular.
    (2) Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate sã uneascã propria posesie cu aceea a autorului sãu.
    ART. 934
    Alte dispoziţii aplicabile
    Dispoziţiile prezentei secţiuni se completeazã, în mod corespunzãtor, cu cele privitoare la prescripţia extinctivã.

    SECŢIUNEA a 3-a
    Dobândirea proprietãţii mobiliare prin posesia de bunã-credinţã

    ART. 935
    Prezumţia de titlu de proprietate
    Oricine se aflã la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat cã are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.
    ART. 936
    Opozabilitatea faţã de terţi
    Cu excepţia cazurilor prevãzute de lege, posesia de bunã-credinţã a bunului mobil asigurã opozabilitatea faţã de terţi a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
    ART. 937
    Dobândirea proprietãţii mobiliare prin posesia de bunã-credinţã
    (1) Persoana care, cu bunã-credinţã, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luãrii sale în posesie efectivã.
    (2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bunã-credinţã, dacã acţiunea este intentatã, sub sancţiunea decãderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stãpânirea materialã a bunului.
    (3) Dacã bunul pierdut sau furat a fost cumpãrat dintr-un loc ori de la o persoanã care vinde în mod obişnuit bunuri de acelaşi fel ori dacã a fost adjudecat la o licitaţie publicã, iar acţiunea în revendicare a fost introdusã înãuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bunã-credinţã poate reţine bunul pânã la indemnizarea sa integralã pentru preţul plãtit vânzãtorului.
    (4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplicã bunurilor mobile care sunt accesorii unui imobil.
    (5) Dispoziţiile prezentului articol se aplicã în mod corespunzãtor şi în legãturã cu dobândirea dreptului de uzufruct şi a dreptului de uz asupra unui bun mobil.
    ART. 938
    Buna-credinţã
    (1) Este de bunã-credinţã posesorul care nu cunoştea şi nici nu trebuia, dupã împrejurãri, sã cunoascã lipsa calitãţii de proprietar a înstrãinãtorului.
    (2) Buna-credinţã trebuie sã existe la data intrãrii în posesia efectivã a bunului.
    ART. 939
    Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii
    Acela care posedã bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevãzute în prezenta secţiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933 şi 934 se aplicã în mod corespunzãtor.
    ART. 940
    Posesia titlurilor la purtãtor
    Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã şi titlurilor la purtãtor, în mãsura în care prin legi speciale nu se dispune altfel.

    SECŢIUNEA a 4-a
    Ocupaţiunea

    ART. 941
    Dobândirea bunului prin ocupaţiune
    (1) Posesorul unui lucru mobil care nu aparţine nimãnui devine proprietarul acestuia, prin ocupaţiune, de la data intrãrii în posesie, însã numai dacã aceasta se face în condiţiile legii.
    (2) Sunt lucruri fãrã stãpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sãlbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pãdure, ciupercile comestibile din flora spontanã, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea.
    (3) Lucrurile mobile de valoare foarte micã sau foarte deteriorate care sunt lãsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate.
    ART. 942
    Proprietatea bunului gãsit
    (1) Bunul mobil pierdut continuã sã aparţinã proprietarului sãu.
    (2) Gãsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, sã îl restituie proprietarului ori, dacã acesta nu poate fi cunoscut, sã îl predea organului de poliţie din localitatea în care a fost gãsit. Acesta are obligaţia de a pãstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul necesar.
    (3) Organul de poliţie va afişa la sediul sãu şi pe pagina de internet un anunţ privitor la pierderea bunului, cu menţionarea tuturor elementelor de descriere a acestuia.
    ART. 943
    Proprietatea asupra bunului gãsit în loc public
    Dacã bunul a fost gãsit într-un loc public, el va fi predat, pe bazã de proces-verbal, persoanei care deţine un titlu, altul decât titlul de proprietate publicã, asupra locului respectiv. În termen de 3 zile de la data preluãrii bunului pierdut, aceastã persoanã este obligatã sã îl predea, pe bazã de proces-verbal, organelor de poliţie din localitate. În acelaşi termen, anunţul menţionat la art. 942 alin. (3) se va afişa la locul unde a fost gãsit bunul.
    ART. 944
    Vânzarea bunului gãsit
    Dacã, datoritã împrejurãrilor sau naturii bunului, pãstrarea sa tinde sã îi diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el va fi vândut prin licitaţie publicã, conform legii. În acest caz, drepturile şi obligaţiile legate de bun se vor exercita în legãturã cu preţul obţinut în urma vânzãrii.
    ART. 945
    Restituirea bunului gãsit cãtre proprietar
    (1) Bunul sau preţul obţinut din valorificarea lui se va remite proprietarului, dacã acesta îl pretinde, sub sancţiunea decãderii, în termenul prevãzut la art. 942 alin. (2) teza a II-a, însã nu mai înainte de a se achita cheltuielile legate de pãstrarea bunului.
    (2) De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare comercialã, proprietarul este obligat sã plãteascã gãsitorului o recompensã reprezentând a zecea parte din preţ sau din valoarea actualã a bunului. Obligaţia de platã a recompensei nu existã în cazul prevãzut la art. 943, dacã gãsitorul este persoana care deţine spaţiul ori un reprezentant sau un angajat al acesteia.
    (3) În cazul în care proprietarul a fãcut o ofertã publicã de recompensã, gãsitorul are dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin aceastã ofertã şi recompensa fixatã de lege ori stabilitã de cãtre instanţa judecãtoreascã.
    (4) Dacã bunul ori preţul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fãrã stãpân şi remis gãsitorului pe bazã de proces-verbal. În acest caz, gãsitorul dobândeşte dreptul de proprietate prin ocupaţiune. Dovada ocupaţiunii se poate face prin procesul-verbal menţionat sau prin orice alt mijloc de probã.
    (5) Dacã gãsitorul refuzã sã preia bunul sau preţul, acesta revine comunei, oraşului sau municipiului pe teritoriul cãruia a fost gãsit şi intrã în domeniul privat al acesteia.
    ART. 946
    Drepturile asupra tezaurului gãsit
    (1) Tezaurul este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privinţa cãruia nimeni nu poate dovedi cã este proprietar.
    (2) Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau într-un bun mobil aparţine, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit şi descoperitorului.
    (3) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplicã bunurilor mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetãri arheologice sistematice, şi nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietãţii publice.
    ART. 947
    Alte dispoziţii aplicabile
    Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplicã în mod corespunzãtor şi persoanelor care, pe un alt temei, au dreptul la restituirea bunului pierdut.

    SECŢIUNEA a 5-a
    Dobândirea fructelor prin posesia de bunã-credinţã

    ART. 948
    Condiţiile dobândirii fructelor bunului posedat
    (1) Posesorul de bunã-credinţã dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat.
    (2) Posesorul trebuie sã fie de bunã-credinţã la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în mãsura în care buna sa credinţã se menţine la data scadenţei acestora.
    (3) În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciarã, buna-credinţã se apreciazã în raport cu condiţiile cerute terţilor dobânditori pentru a respinge acţiunea în rectificare.
    (4) În celelalte cazuri, posesorul este de bunã-credinţã atunci când are convingerea cã este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cãrui cauze de ineficacitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, dupã împrejurãri, sã le cunoascã. Buna-credinţã înceteazã din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.
    (5) Posesorul de rea-credinţã trebuie sã restituie fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis sã le perceapã.

    CAP. IV
    Acţiunile posesorii

    ART. 949
    Acţiunile posesorii
    (1) Cel care a posedat un bun cel puţin un an poate solicita instanţei de judecatã prevenirea ori înlãturarea oricãrei tulburãri a posesiei sale sau, dupã caz, restituirea bunului. De asemenea, posesorul este îndreptãţit sã pretindã despãgubiri pentru prejudiciile cauzate.
    (2) Exerciţiul acţiunilor posesorii este recunoscut şi detentorului precar.
    ART. 950
    Persoanele împotriva cãrora se pot introduce acţiunile posesorii
    (1) Acţiunile posesorii pot fi introduse şi împotriva proprietarului.
    (2) Acţiunea posesorie nu poate fi însã introdusã împotriva persoanei