Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experienta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie
ACT din 25 ianuarie 1983 privind Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice
Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   ACT din 25 ianuarie 1983  privind Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice    Twitter Facebook
Cautare document

ACT din 25 ianuarie 1983 privind Codul de Drept Canonic al Bisericii Romano-Catolice

EMITENT: GUVERNUL
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008
__________
*) Conţinut de <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.218 din 1 octombrie 2008 publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 noiembrie 2008.


CODUL DE DREPT CANONIC

Textul oficial şi traducerea în limba românã


CONSTITUŢIA APOSTOLICĂ
SACRAE DISCIPLINAE LEGES

VENERABILILOR FRAŢI
CARDINALI, ARHIEPISCOPI, EPISCOPI,
PREOŢI, DIACONI
ŞI TUTUROR CELORLALŢI MEMBRI
AI POPORULUI LUI DUMNEZEU

IOAN PAUL AL II-LEA

SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU
SPRE VEŞNICA AMINTIRE

În decursul secolelor, Biserica Catolicã a obişnuit sã reformeze şi sã reînnoiascã Legile disciplinei sacre, pentru ca - pãstrându-se necontenit fidelitatea faţã de dumnezeiescul Întemeietor - ele sã fie mai conforme cu misiunea salvificã ce i-a fost încredinţatã. Îndemnaţi şi noi de acelaşi gând şi împlinind, în sfârşit, aşteptarea întregii lumi catolice, poruncim astãzi, 25 ianuarie 1983, promulgarea Codului de Drept Canonic revizuit. Fãcând aceasta, gândul nostru se duce înapoi la aceeaşi zi, din anul 1959, când înaintaşul nostru Ioan al XXIII-lea, de fericitã amintire, a anunţat pentru prima oarã în mod public cã a luat decizia de a reforma Corpus-ul legilor canonice în vigoare, ce fusese promulgat în solemnitatea Rusaliilor din anul 1917.
Decizia de a reînnoi Codul a fost luatã împreunã cu alte douã decizii, pe care acel Pontif le-a anunţat tot în aceeaşi zi: celebrarea unui sinod al diecezei de Roma şi convocarea unui conciliu ecumenic. Dintre aceste douã evenimente - deşi primul nu are o legãturã strânsã cu reformarea Codului - cel de-al doilea, adicã celebrarea conciliului, este totuşi de o importanţã deosebitã pentru problema pe care o discutãm şi în strânsã legãturã cu ea.
Dacã se pune întrebarea de ce a intuit Ioan al XXIII-lea necesitatea reformãrii Codului în vigoare, rãspunsul poate fi gãsit chiar în Codul promulgat în anul 1917. Existã însã şi un alt rãspuns, şi acesta e cel principal: reformarea Codului de Drept Canonic apãrea întru totul voitã şi cerutã chiar de Conciliu, care şi-a concentrat cea mai mare atenţie asupra Bisericii.
Desigur, când a fost anunţatã pentru prima oarã necesitatea revizuirii Codului, Conciliul era o chestiune de viitor. Trebuie apoi adãugat şi faptul cã actele magisteriului sãu, îndeosebi învãţãtura sa despre Bisericã, au fost puse la punct abia în anii 1962-1963. Cu toate acestea, toţi vedem cã intuiţia lui Ioan al XXIII-lea a fost cât se poate de exactã şi trebuie afirmat pe drept cuvânt cã decizia sa a privit în perspectivã la binele Bisericii.
De aceea, noul Cod, care este publicat astãzi, a avut absolutã nevoie de opera Conciliului şi, deşi a fost anunţat împreunã cu Conciliul, din punct de vedere cronologic îi urmeazã, deoarece lucrãrile întreprinse pentru pregãtirea lui, care trebuiau sã se bazeze pe Conciliu, nu au putut începe decât dupã terminarea acestuia.
Întorcându-se astãzi gândul nostru spre începutul acelui drum lung, adicã la ziua de 25 ianuarie 1959, şi la persoana lui Ioan al XXIII-lea, iniţiatorul revizuirii Codului, trebuie sã recunoaştem cã acest Cod a izvorât din una şi aceeaşi intenţie: necesitatea de a reînnoi viaţa creştinã. De fapt, întreaga operã a Conciliului şi-a extras normele şi orientarea mai ales din aceastã intenţie.
Dacã luãm în consideraţie natura lucrãrilor premergãtoare promulgãrii Codului, precum şi modul în care ele au fost efectuate, îndeosebi în timpul pontificatului lui Paul al VI-lea şi al lui Ioan Paul I, şi de atunci pânã azi, este absolut necesar sã se scoatã bine în evidenţã faptul cã aceste lucrãri au fost duse la bun sfârşit într-un excepţional spirit de colegialitate, şi acest lucru este valabil nu numai în ce priveşte redactarea materialã a operei, dar chiar substanţa însãşi a legilor elaborate.
Acest aspect colegial, care caracterizeazã cât se poate de bine procesul de formare a Codului, corespunde perfect cu magisteriul şi spiritul Conciliului Vatican II. De aceea, Codul, nu numai în conţinutul sãu, dar şi în însãşi geneza sa, permite sã se vadã inspiraţia ce vine din acest Conciliu, în ale cãrui documente Biserica, "sacrament universal de mântuire" (cf. Const. Dogm. despre Bisericã Lumen gentium 1,5,48), este prezentatã ca popor al lui Dumnezeu, iar structura ei ierarhicã este întemeiatã pe Colegiul apostolilor împreunã cu Capul acestuia.
Din acest motiv, Episcopii şi episcopatele au fost invitaţi sã colaboreze la pregãtirea noului Cod, şi astfel, pe parcursul unui drum atât de lung, cu o metodã cât mai colegialã posibil, sã se maturizeze, puţin câte puţin, formulele juridice, care apoi trebuiau sã fie utilizate de întreaga Bisericã. În plus, în toate fazele acestei lucrãri au participat şi experţi, adicã persoane specializate în teologie, în istorie şi, mai ales, în Dreptul Canonic, care au fost chemaţi din toate pãrţile lumii.
Tuturor şi fiecãruia în parte le manifestãm astãzi sentimentele noastre de vie recunoştinţã.
În primul rând, apar în faţa ochilor noştri cardinalii rãposaţi, care au condus Comisia pregãtitoare: cardinalul Pietro Ciriaci, care a început lucrarea, şi cardinalul Pericle Felici, care ani de-a rândul a coordonat desfãşurarea lucrãrilor, aproape pânã la terminarea lor. Ne gândim apoi la secretarii aceleiaşi Comisii: mons. Giacomo Violardo, devenit ulterior cardinal, şi pãrintele Raimundo Bigador, membru al Societãţii lui Isus, ambii oferindu-şi darurile ştiinţei şi înţelepciunii lor în îndeplinirea acestei funcţii. Împreunã cu ei, îi amintim pe cardinalii, arhiepiscopii, episcopii şi pe toţi aceia care au fost membri ai acelei Comisii, ca şi pe consultanţii fiecãrui grup de studii, care s-au dedicat în aceşti ani unei activitãţi atât de dificile, dar pe care între timp Dumnezeu i-a chemat la rãsplata veşnicã. Pentru sufletele tuturor acestora se înalţã la Dumnezeu rugãciunea noastrã.
Dar ne place sã-i amintim şi pe cei care sunt în viaţã, în primul rând, pe actualul preşedinte al Comisiei, venerabilul frate Rosalio Castillo Lara, care foarte mult timp a desfãşurat o muncã remarcabilã într-o funcţie atât de importantã; apoi pe iubitul nostru fiu Wilhelm Onclin, preot care a contribuit enorm de mult, cu tenacitate şi zel, la terminarea cu bine a lucrãrii, şi pe toţi ceilalţi care, în cadrul aceleiaşi Comisii, fie în calitate de membri cardinali, fie în calitatea de Oficiali, consultanţi şi colaboratori în grupurile de studii sau în alte oficii, au avut o contribuţie foarte valoroasã la elaborarea şi desãvârşirea unei opere atât de importante şi complexe.
Aşadar, promulgând astãzi Codul, suntem pe deplin conştienţi cã acest act provine din autoritatea noastrã de Pontif şi, prin urmare, îmbracã un caracter "primaţial". Dar tot atât de conştienţi suntem cã acest Cod, în ce priveşte conţinutul sãu, reflectã grija colegialã faţã de Bisericã a tuturor fraţilor noştri în episcopat; ba, mai mult, fãcând o anumitã asemãnare cu Conciliul însuşi, acest Cod trebuie considerat ca fiind rodul unei colaborãri colegiale izvorâte din eforturile convergente ale persoanelor şi instituţiilor specializate rãspândite în întreaga Bisericã.
Se pune o a doua întrebare: ce este Codul de Drept Canonic? Pentru a da un rãspuns corect la aceastã întrebare, trebuie sã ne întoarcem cu mintea la îndepãrtata moştenire a dreptului, conţinutã în cãrţile Vechiului şi Noului Testament, din care provine, ca de la izvorul sãu principal, întreaga tradiţie juridicã şi legislativã a Bisericii.
De fapt, Cristos Domnul nicidecum nu a abolit moştenirea bogatã a Legii şi a profeţilor, care s-a format treptat din experienţa istoricã a poporului lui Dumnezeu în Vechiul Testament, dar a desãvârşit-o (cf. Mt 5,17), astfel încât sã aparţinã într-o manierã nouã şi mai elevatã la moştenirea Noului Testament. De aceea, chiar dacã sfântul Paul, prezentând misterul pascal, învaţã cã justificarea nu se dobândeşte prin faptele legii, ci prin credinţã (cf. Rom 3,28; Gal 2,16), el totuşi nu exclude obligativitatea Decalogului (cf. Rom 13,8-10; Gal 5,13-25; 6,2) şi nu neagã importanţa disciplinei în Biserica lui Dumnezeu (cf. 1Cor cap. 5 şi 6). În felul acesta, scrierile Noului Testament ne permit sã cunoaştem şi mai mult importanţa însãşi a disciplinei şi sã putem înţelege mai bine cât de strâns unitã este ea cu caracterul salvific al mesajului evanghelic.
Astfel stând lucrurile, apare destul de limpede cã scopul Codului nu este nicidecum de a înlocui în viaţa Bisericii credinţa, harul şi, mai ales, carismele credincioşilor. Dimpotrivã, Codul tinde mai degrabã sã creeze în societatea eclezialã o ordine care, acordând iubirii primatul, de asemenea, harului şi carismelor, sã faciliteze totodatã dezvoltarea lor armonioasã atât în viaţa societãţii ecleziale, cât şi în aceea a fiecãrui membru al acestei societãţi.
Fiind Codul principalul document legislativ al Bisericii bazat pe moştenirea juridicã şi legislativã a revelaţiei şi a tradiţiei, el trebuie considerat un instrument indispensabil pentru a se asigura ordinea necesarã atât în viaţa individualã şi socialã, cât şi în activitatea însãşi a Bisericii. De aceea, pe lângã elementele fundamentale ale structurii ierarhice a Bisericii, stabilite pe dumnezeiescul Întemeietor sau înrãdãcinate în tradiţia apostolicã, sau, în orice caz, în tradiţia foarte veche, precum şi pe lângã principalele norme privind exercitarea triplei funcţii încredinţate aceleiaşi Biserici, Codul trebuie sã stabileascã şi unele reguli şi norme de comportare.
Acest instrument, care este Codul, corespunde pe deplin cu natura Bisericii, îndeosebi aşa cum este ea prezentatã de magisteriul Conciliului Vatican II, în general, şi de cãtre doctrina ecleziologicã a acestuia, în special. Mai mult, într-un anumit sens, acest Cod nou poate fi considerat ca un mare efort de a traduce în limbaj canonistic însãşi aceastã doctrinã, adicã ecleziologia conciliarã. Deşi practic este imposibil sã se transpunã în mod perfect în limbaj canonistic imaginea Bisericii, aşa cum este ea prezentatã de învãţãtura Conciliului, totuşi Codul trebuie sã-şi îndrepte mereu privirea spre ea ca spre principalul sãu model, şi din firea lui este ţinut sã redea conţinutul sau trãsãturile esenţiale ale acestei imagini.
De aici provin câteva criterii fundamentale dupã care se ghideazã întregul Cod, atât în ce priveşte conţinutul, cât şi în ce priveşte limbajul.
S-ar putea afirma cã de aici derivã acea notã caracteristicã în virtutea cãreia Codul este considerat ca o completare a magisteriului oferit de Conciliul Vatican II, îndeosebi de constituţiile Lumen gentium şi Gaudium et spes.
Aşadar, ceea ce constituie noutatea esenţialã a Conciliului Vatican al II-lea - în continuitate cu tradiţia legislativã a Bisericii - mai ales cu privire la doctrina sa ecleziologicã, constituie, de fapt, şi noutatea actualului Cod.
Între elementele care redau imaginea adevãratã şi specificã a Bisericii trebuie menţionate mai ales urmãtoarele: învãţãtura conform cãreia Biserica este popor al lui Dumnezeu (cf. Lumen gentium, 2), iar autoritatea ierarhicã, slujire (cf. ibid., 3); apoi învãţãtura potrivit cãreia Biserica este comuniune, pe baza cãreia se stabilesc relaţiile ce trebuie sã existe între Bisericile particulare şi Biserica universalã, între colegialitate şi primat; de asemenea, învãţãtura conform cãreia toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt pãrtaşi, fiecare în felul sãu specific, la tripla funcţie a lui Cristos: sacerdotalã, profeticã şi regeascã; acestei învãţãturi i se alãturã şi cea referitoare la îndatoririle şi drepturile credincioşilor creştini, îndeosebi ale laicilor; în sfârşit, interesul pe care Biserica trebuie sã-l aibã faţã de ecumenism.
Dacã, aşadar, Conciliul Vatican al II-lea a scos din tezaurul tradiţiei lucruri vechi şi noi, iar noutatea constã tocmai în aceste elemente pe care le-am menţionat mai sus, ca, de altfel, şi în altele, atunci e limpede cã şi Codul trebuie sã-şi însuşeascã aceastã caracteristicã de fidelitate în noutate şi de noutate în fidelitate, conformându-se ei atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi în ceea ce priveşte limbajul.
Noul Cod de Drept Canonic vede lumina într-un moment în care Episcopii întregii Biserici nu numai cã îi cer promulgarea, dar i-o cer cu insistenţã şi chiar cu nerãbdare.
Într-adevãr, Codul de Drept Canonic este absolut necesar Bisericii. Fiind constituitã ca un organism social şi vizibil, Biserica are nevoie de norme pentru ca structura ei ierarhicã şi organicã sã fie vizibilã, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacrã şi administrarea sacramentelor, sã fie bine organizatã, legãturile reciproce dintre credincioşi sã fie reglementate dupã dreptate bazatã pe caritate, drepturile fiecãruia sã fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trãirii desãvârşite a vieţii creştine, sã fie vizibilã, exercitarea funcţiilor ce i-au fost încredinţate de dumnezeiescul Întemeietor, îndeosebi puterea sacrã şi administrarea sacramentelor, sã fie bine organizatã, legãturile reciproce dintre credincioşi sã fie reglementate dupã dreptate bazatã pe caritate, drepturile fiecãruia sã fie precizate şi garantate şi, în fine, iniţiativele comune, asumate în vederea trãirii desãvârşite a vieţii creştine, sã fie sprijinite, întãrite şi promovate de legi canonice.
În sfârşit, prin natura lor, legile canonice cer sã fie respectate; de aceea, s-a depus tot efortul ca, în îndelungata elaborare a Codului, normele sã fie formulate cu grijã şi bazate pe un solid fundament juridic, canonic şi teologic.
Dupã toate aceste consideraţii, sã sperãm cã noua legislaţie canonicã va deveni un mijloc eficient care sã permitã Bisericii sã se dovedeascã din ce în ce tot mai capabilã în a-şi îndeplini în lume misiunea salvatoare.
Oferim tuturor cu plãcere şi încredere aceste consideraţii ale Noastre, acum, cu prilejul promulgãrii principalului Corpus de legi ecleziastice pentru Biserica Latinã.
Sã dea Dumnezeu ca bucuria şi pacea, împreunã cu dreptatea şi ascultarea, sã facã sã fie respectat acest Cod, şi ceea ce este poruncit de cãtre cap sã fie respectat şi de cãtre corp.
Încrezãtori, aşadar, în ajutorul harului dumnezeiesc, sprijiniţi de autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, pe deplin conştienţi de ceea ce îndeplinim, acceptând dorinţele Episcopilor din lumea întreagã, care au colaborat cu noi cu afect colegial, în virtutea autoritãţii supreme cu care suntem învestiţi, prin aceastã Constituţie a noastrã, care sã fie mereu valabilã în viitor, promulgãm prezentul Cod aşa cum a fost el întocmit şi revizuit şi, totodatã, poruncim ca de acum înainte sã aibã putere de lege pentru întreaga Bisericã Latinã şi îl încredinţãm în paza şi supravegherea tuturor acelora care au datoria de a-l face sã fie respectat. Şi pentru ca toţi sã poatã sã se informeze cum trebuie şi sã cunoascã mai profund aceste dispoziţii înainte ca ele sã intre în vigoare, declarãm şi poruncim ca ele sã aibã putere de lege din prima zi a Adventului din acest an 1983, în ciuda existenţei oricãror dispoziţii, constituţii, privilegii - chiar vrednice de o semnalare specialã şi particularã - şi cutume contrare.
Aşadar, îi îndemnãm pe toţi fiii Noştri preaiubiţi sã respecte cu sinceritate şi bunãvoinţã normele propuse, cu speranţa cã se va reintroduce în Bisericã o disciplinã activã şi cã, în consecinţã, cu ajutorul Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, va spori din ce în ce tot mai mult grija pentru mântuirea sufletelor.

Roma, Palatul Vatican, 25 ianuarie 1983, al cincilea an al Pontificatului Nostru.

PAPA IOAN PAUL AL II-LEA

Prefaţã

Chiar din primele veacuri ale Bisericii s-a introdus obiceiul de a aduna împreunã sfintele canoane, pentru a se facilita cunoaşterea, aplicarea şi respectarea lor, îndeosebi de cãtre clerici, deoarece, aşa cum atrãgea atenţia papa Celestin într-o scrisoare adresatã episcopilor din Puglia şi Calabria, "nici unui preot nu-i este permis sã ignore canoanele" (21 iulie 429. Cf. Jaffe 2, nr. 371; Mansi, IV, col. 469). În concordanţã cu aceste cuvinte este şi Conciliul al IV-lea din Toledo (a. 633) care, dupã refacerea disciplinei ecleziastice în regatul vizigoţilor, eliberat de arianism, stabilea: "Preoţii sã cunoascã Sfintele Scripturi şi canoanele", deoarece "ignoranţa - mama tuturor erorilor - trebuie evitatã mai ales de cãtre preoţii lui Dumnezeu" (can. 25; Mansi X, col. 627).
De fapt, în decursul primelor zece secole au apãrut nenumãrate colecţii de legi ecleziastice, în cea mai mare parte alcãtuite de persoane particulare, care conţineau cu precãdere normele date de concilii şi de pontifii romani, precum şi altele extrase din izvoare de mai micã importanţã. Pe la jumãtatea secolului al XII-lea, aceastã acumulare de colecţii şi de norme, nu de puţine ori în dezacord unele cu altele, a fost transformatã - tot din iniţiativã particularã - de cãtre monahul Graţian într-o culegere unitarã de legi şi colecţii pe care a intitulat-o "Concordia discordantium canonum". Aceastã "armonizare", care mai apoi a primit denumirea de Decretum Gratiani, a constituit prima parte a acelei mari colecţii de legi ecleziastice, care, dupã exemplul lui Corpus Iuris Civilis al împãratului Iustinian, a fost numitã Corpus Iuris Canonici şi cuprindea legile emise, timp de aproape douã secole, de autoritatea supremã a pontifilor romani, cu ajutorul unor specialişti în dreptul canonic, numiţi "glosatori". Pe lângã Decretum Gratiani, în care erau conţinute legile anterioare, acest Corpus constã din Liber Extra al lui Grigore al IX-lea, Liber VI al lui Bonifaciu al VIII-lea, Clementinae sau colecţia lui Clement al V-lea, promulgatã de Ioan al XXII-lea, cãrora li se adaugã Extravagantes ale lui Ioan al XXII-lea şi Extravagantes communes, adicã decre-talii ale diferiţilor pontifi romani, niciodatã reunite într-o colecţie autenticã. Dreptul ecleziastic care este conţinut în acest Corpus constituie "dreptul clasic" al Bisericii Catolice şi poartã în general aceastã denumire.
Acestui Corpus al Bisericii Latine îi corespunde într-un fel Syntagma Canonum sau Corpus canonum orientale din Biserica greacã.
Legile care au urmat, mai ales cele emise pe vremea reformei catolice înfãptuite de Conciliul Tridentin şi cele promulgate de diferitele congregaţii ale Curiei romane, nu au fost niciodatã adunate într-o colecţie unicã, şi acesta a fost motivul pentru care legislaţia rãspânditã în afara lui Corpus Iuris Canonici a format, odatã cu trecerea timpului, "un imens cumul de legi suprapuse unele peste altele", în care nu numai dezordinea, ci şi nesiguranţa împreunã cu inutilitatea şi lacunele multor legi, toate laolaltã au fãcut ca însãşi disciplina Bisericii Catolice sã fie pusã din ce în ce mai mult într-o situaţie periculoasã şi criticã.
Ca urmare a acestui fapt, mulţi episcopi au cerut, chiar în perioada de pregãtire a Conciliului Vatican I, apariţia unei colecţii de legi, nouã şi unicã, pentru a rezolva într-un mod mai clar şi mai sigur problemele privind grija pastoralã faţã de poporul lui Dumnezeu. Nefiind posibilã realizarea acestei opere de cãtre conciliu, Scaunul apostolic, dupã ce a reglementat doar chestiuni mai urgente considerate ca având o legãturã mai strânsã cu disciplina, s-a gândit la o nouã sistematizare a legilor. În cele din urmã, papa Pius al X-lea, chiar la începutul Pontificatului sãu, s-a ocupat personal de aceastã problemã, luând hotãrârea de a aduna şi de a reforma toate legile ecleziastice, şi a dat ordin ca lucrarea, sub îndrumarea cardinalului Pietro Gasparri, sã fie dusã la bun sfârşit.
Pentru realizarea unei opere atât de importante şi anevoioase, a fost necesarã, în primul rând, rezolvarea problemei privind forma internã şi externã a noii colecţii. Abandonându-se sistemul de compilare, adicã reproducerea pe larg a fiecãrei legi dupã textul original, s-a adoptat metoda modernã de codificare, şi astfel, textele care conţineau şi propuneau un precept au fost redactate într-o formã nouã şi mai scurtã. Întregul material a fost apoi divizat în cinci cãrţi, imitându-se substanţial sistemul instituţional al dreptului roman: persoane, lucruri, acţiuni. Opera a fost realizatã în decurs de doisprezece ani, contribuind la ea specialişti, consultanţi şi episcopi din întreaga Bisericã. Trãsãtura caracteristicã a noului Cod este subliniatã în preambulul can. 6: "De cele mai multe ori, Codul pãstreazã disciplina în vigoare, deşi introduce şi unele schimbãri necesare". Deci nu este vorba de întocmirea unui nou drept, ci mai degrabã de aşezarea într-o formã nouã a dreptului în vigoare în acel moment. Decedând papa Pius al X-lea, aceastã colecţie universalã, exclusivã şi autenticã a fost promulgatã de urmaşul sãu, papa Benedict al XV-lea, în ziua de 27 mai 1917, şi a intrat în vigoare la 19 mai 1918.
Dreptul universal conţinut în acest Cod pio-benedictin a fost unanim recunoscut şi a contribuit enorm de mult în timpurile noastre la promovarea eficientã a activitãţii pastorale în întreaga Bisericã ce dobândea între timp noi dimensiuni. Cu toate acestea, atât condiţiile externe ale Bisericii în lumea contemporanã, care numai în câteva decenii a cunoscut rãsturnãri foarte rapide şi schimbãri destul de grave în conduita moralã, cât şi treptatele transformãri interne ale comunitãţii ecleziastice au fãcut sã fie din ce în ce tot mai necesarã şi mai solicitatã o revizuire a legilor canonice. De bunã seamã, aceste semne ale timpurilor au fost vãzute cu claritate de cãtre papa Ioan al XXIII-lea care, anunţând pentru prima oarã, la 25 ianuarie 1959, convocarea sinodului roman şi a Conciliului Vatican al II-lea, a afirmat, în acelaşi timp, şi faptul cã aceste evenimente constituiau pregãtirea necesarã pentru începerea unei atât de dorite reînnoiri a Codului.
În realitate însã, deşi Comisia de revizuire a Codului de Drept Canonic fusese formatã la 28 martie 1963 (Conciliul deja începuse), avându-l ca preşedinte pe cardinalul Pietro Ciriaci, iar ca secretar pe preotul Giacomo Violardo, în reuniunea din 12 noiembrie a aceluiaşi an, membrii cardinali, împreunã cu preşedintele, au ajuns la concluzia cã lucrãrile propriu-zise de revizuire trebuiau sã fie amânate şi cã puteau fi reluate numai dupã terminarea conciliului. Într-adevãr, revizuirea trebuia sã fie fãcutã în conformitate cu opţiunile şi principiile stabilite de conciliul însuşi. Între timp, Comisiei înfiinţate de Ioan al XXIII-lea, succesorul acestuia, Paul al VI-lea, i-a adãugat şaptezeci de consultanţi, iar ulterior a numit alţi membri cardinali şi a chemat consultanţi din toatã lumea, care sã contribuie la realizarea operei. Dupã promovarea preotului Giacomo Violardo în funcţia de secretar general al Congregaţiei pentru disciplina sacramentelor, la 24 februarie 1965, Suveranul Pontif l-a numit pe pãrintele Raimondo Bidagor S.J. în funcţia de secretar al Comisiei, iar în ziua de 17 noiembrie a aceluiaşi an, l-a numit pe preotul Wilhelm Onclin în funcţia de secretar adjunct. Decedând cardinalul Ciriaci, la 21 februarie 1967, a fost numit în funcţia de pro-preşedinte fostul secretar al Conciliului Vatican al II-lea, Arhiepiscopul Pericle Felici, care, în ziua de 26 iunie a aceluiaşi an, a fost cooptat în Sacrul Colegiu al cardinalilor, primind deci funcţia de preşedinte al Comisiei. Dupã ce preotul Bigador a împlinit la 1 noiembrie 1973 vârsta de 80 ani şi s-a retras din funcţia de secretar, la 12 februarie 1975 a fost numit în funcţia de secretar al Comisiei monseniorul Rosalio Castillio Lara S.D.B., episcop titular de Precausa şi coauditor de Trujjilo în Venezuela, care, dupã moartea prematurã a cardinalului Felici, a fost numit la 17 mai 1982 pro-preşedinte al Comisiei.
Spre sfârşitul Conciliului Vatican al II-lea, mai precis în ziua de 20 noiembrie 1965, a avut loc, în prezenţa papei Paul al VI-lea, o sesiune solemnã a Comisiei, la care au luat parte cardinalii membri, secretarii, consultanţii şi oficialii Secretariatului (constituit între timp), prilej cu care au fost inaugurate în mod public lucrãrile de revizuire a Codului. În discursul Suveranului Pontif au fost puse într-un fel bazele întregii lucrãri şi s-a reamintit cã Dreptul Canonic emanã, de fapt, din însãşi natura Bisericii, cã rãdãcina lui se aflã în puterea de jurisdicţie pe care Cristos a acordat-o Bisericii, iar scopul lui îl constituie grija faţã de suflete, pentru ca ele sã poatã ajunge la mântuirea veşnicã. În continuare este ilustrat caracterul specific al Dreptului Bisericii, este revendicatã necesitatea împotriva celor mai rãspândite obiecţii, se vorbeşte în treacãt de istoria progresului dreptului şi al colecţiilor şi, mai ales, este subliniatã necesitatea urgentã a noii revizuiri, pentru ca disciplina Bisericii sã fie adaptatã cum se cuvine condiţiilor schimbate ale realitãţii.
Suveranul Pontif a indicat apoi comisiei douã principii care trebuiau sã cãlãuzeascã întreaga muncã de revizuire. În primul rând, nu era vorba numai de o nouã sistematizare a legilor, cum se procedase în elaborarea Codului pio-benedictin, dar, mai presus de toate, şi de o reformare a normelor, adaptându-le noilor mentalitãţi şi necesitãţi, chiar dacã vechiul drept trebuia sã-i furnizeze fundamentele. În al doilea rând, în aceastã muncã de revizuire trebuia sã se ţinã seama de toate decretele şi actele Conciliului Vatican al II-lea, deoarece în ele se gãseau elementele de bazã ale reînnoirii legislative, fie pentru cã au fost deja emise unele norme care se refereau direct la instituţii noi şi la disciplina ecleziasticã, fie pentru cã era necesar ca bogãţiile doctrinale ale acestui conciliu, care au contribuit atât de mult la viaţa pastoralã, sã-şi aibã corolariile şi împlinirea necesarã şi în legislaţia canonicã.
În anii care au urmat, Suveranul Pontif a repetat deseori membrilor Comisiei, prin numeroase discursuri, dispoziţii şi sugestii, aceste douã principii şi el însuşi nu a încetat nicicând sã dirijeze şi sã urmãreascã întreaga lucrare.
Pentru ca subcomisiile şi grupurile de studiu sã poatã începe aceastã operã în mod organic, era, în primul rând, necesar sã fie clarificate şi aprobate unele principii care sã stabileascã cu precizie calea de urmat în întreaga muncã de revizuire a Codului. Un grup central de consultanţi a pregãtit textul unui document care, din ordinul Suveranului Pontif, a fost studiat de Adunarea Generalã a Sinodului Episcopilor ce a avut loc în luna octombrie 1967. Episcopii au aprobat, aproape în unanimitate, urmãtoarele principii:
1. Reînnoind dreptul, trebuie sã se pãstreze întru totul caracterul juridic al noului Cod, lucru impus de natura socialã a Bisericii. De aceea, Codul are datoria sã dea norme care sã prevadã ca toţi credincioşii creştini, trãind viaţa creştinã, sã devinã pãrtaşi ai bunurilor ce le sunt oferite de Bisericã, şi care sã-i cãlãuzeascã spre mântuirea veşnicã. În vederea acestui scop, Codul trebuie sã stabileascã şi sã apere drepturile şi obligaţiile fiecãruia faţã de alţii şi faţã de societatea ecleziasticã, în mãsura în care ele au legãturã cu cultul adus lui Dumnezeu şi cu mântuirea sufletelor.
2. Între forul extern şi forul intern - distincţie care este specificã dreptului eclezial şi care dureazã de secole - sã existe o strânsã coordonare, pentru a se evita astfel orice conflict între ele.
3. Pentru a promova cât mai mult posibil grija pastoralã faţã de suflete, în noul drept, pe lângã virtutea dreptãţii, sã se ţinã seama şi de caritate, temperanţã, bunãvoinţã şi moderaţie, favorizându-se astfel echitatea nu numai în aplicarea legilor de cãtre pãstorii de suflete, ci şi în însãşi elaborarea legislaţiei; de aceea, sã se renunţe la legile prea severe, ba chiar sã se recurgã la îndemnuri şi recomandãri în cazurile în care nu existã necesitatea respectãrii stricte a dreptului, impusã de binele public şi de disciplina generalã a Bisericii.
4. Pentru ca legiuitorul suprem şi episcopii sã desfãşoare o activitate armonizatã în grija faţã de suflete, iar funcţia pãstorilor sã aparã într-o formã mai pozitivã, facultãţile referitoare la dispensa de la legile generale, care pânã acum erau considerate facultãţi extraordinare, sã devinã facultãţi obişnuite, rãmânând rezervate autoritãţii supreme a Bisericii universale şi altor autoritãţi superioare numai acele facultãţi care, pentru binele comun, cer o excepţie.
5. Sã se acorde o atenţie specialã principiului care derivã din cel anterior, adicã principiului subsidiaritãţii, care în Bisericã trebuie aplicat mai mult, deoarece oficiul episcopilor, împreunã cu puterile ce îi sunt anexate, este de drept divin. În virtutea acestui principiu, menţinându-se unitatea legislativã, precum şi dreptul universal şi general, sã fie apãrate oportunitatea şi necesitatea de a se prevedea mai cu seamã binele fiecãrei instituţii prin drepturile particulare şi printr-o autonomie sãnãtoasã a puterii executive particulare recunoscutã lor. Bazându-se, aşadar, pe acest principiu, noul Cod sã încredinţeze fie drepturilor particulare, fie puterii executive, chestiunile care nu sunt necesare pentru unitatea disciplinei Bisericii universale, astfel încât sã se instaureze la momentul potrivit o aşa-zisã "descentralizare" sãnãtoasã, evitându-se totuşi pericolul dezagregãrii şi al formãrii de Biserici naţionale.
6. Datoritã egalitãţii fundamentale a tuturor credincioşilor creştini şi datoritã diversitãţilor oficiilor şi funcţiilor, diversitate ce îşi are fundamentul în însãşi orânduirea ierarhicã a Bisericii, este bine sã fie stabilite cum se cuvine şi ocrotite drepturile persoanelor. Acest lucru va scoate mai bine în evidenţã faptul cã exercitarea autoritãţii este o slujire şi însãşi autoritatea va fi întãritã şi se vor evita abuzurile.
7. Pentru ca toate acestea sã fie puse cum trebuie în practicã, este necesar sã fie reglementatã cu deosebitã grijã procedura privind apãrarea drepturilor subiective. De aceea, în elaborarea noului drept sã se acorde atenţie acelor chestiuni din acest sector, care erau foarte mult dorite pânã acum, adicã recursurilor administrative şi administrãrii justiţiei. Pentru a se obţine acest lucru, este necesar sã se facã o distincţie clarã între diferitele funcţii ale puterii ecleziastice, adicã funcţia legislativã, administrativã şi judiciarã, şi sã se stabileascã cu precizie de cãtre cine trebuie exercitatã fiecare funcţie.
8. Într-o anumitã mãsurã, trebuie sã fie revizuit principiul pãstrãrii criteriului teritorialitãţii în exercitarea conducerii ecleziastice; se pare cã cerinţele apostolatului din zilele noastre recomandã şi existenţa unor unitãţi jurisdicţionale personale. De aceea, în elaborarea noului drept sã se stabileascã principiul conform cãruia, ca regulã generalã, jurisdicţia asupra unei porţiuni a poporului lui Dumnezeu sã fie determinatã de teritoriu. Dar aceasta nu înseamnã cã, acolo unde se considerã cã este util, nu ar putea fi admise, împreunã cu criteriul teritorial, şi alte criterii pentru a stabili o comunitate de credincioşi.
9. Cât priveşte dreptul coercitiv, la care Biserica, întrucât este şi societate externã, vizibilã şi independentã, nu poate sã renunţe, pedepsele sã fie în general ferendae sententiae, aplicate şi iertate numai în forul extern. Pedepsele latae sententiae sã fie reduse la puţine cazuri şi sã fie impuse numai împotriva unor delicte foarte grave.
10. În sfârşit, dupã cum toţi recunosc, noua sistematizare a Codului, cerutã de reînnoire, poate fi schiţatã chiar de la început, dar nu poate fi precizatã şi decisã cu exactitate. De aceea, ea va fi efectuatã numai dupã o revizuire suficientã a fiecãrei pãrţi, ba chiar dupã ce întreaga operã va fi aproape terminatã.
Din aceste principii care trebuiau sã traseze calea revizuirii noului Cod rezultã clar necesitatea de a se aplica întotdeauna doctrina ecleziologicã a Conciliului Vatican II, care într-adevãr stabileşte cã trebuie sã se acorde atenţie nu numai aspectelor externe şi sociale ale Trupului mistic al lui Cristos, dar şi - şi aceasta mai înainte de toate - vieţii lui interne.
Într-adevãr, în elaborarea noului text al Codului, consultanţii s-au cãlãuzit îndeaproape dupã aceste principii.
Între timp, printr-o scrisoare datatã 15 ianuarie 1966 şi adresatã de cardinalul preşedinte al Comisiei preşedinţilor conferinţelor episcopale, toţi episcopii catolici au fost rugaţi sã facã propuneri şi sã ofere sugestii cu privire la însãşi codificarea dreptului şi la modul cum ar trebui iniţiate legãturile între conferinţele episcopale şi comisie pentru a exista o cooperare cât mai mare în aceastã privinţã, spre binele Bisericii. S-a cerut apoi sã fie trimise Secretariatului Comisiei numele specialiştilor în dreptul canonic, care, dupã aprecierea episcopilor, în regiunile respective sunt cei mai competenţi în aceastã materie, indicându-se totodatã şi ramura juridicã în care sunt specializaţi, astfel încât din rândul lor sã poatã fi aleşi şi numiţi consultanţi şi colaboratori. De fapt, chiar de la începerea lucrãrilor, ca şi pe toatã durata lor, pe lângã membrii cardinali, au fost cooptaţi în rândul consultanţilor Comisiei episcopi, preoţi, cãlugãri şi laici din întreaga lume catolicã, specialişti în dreptul canonic, în teologie, în pastoralã şi în dreptul civil, pentru a contribui la elaborarea noului Cod de Drept Canonic. Pe toatã durata lucrãrilor au contribuit în cadrul Comisiei, în calitate de membri, consultanţi şi colaboratori, 105 cardinali, 77 arhiepiscopi şi episcopi, 73 preoţi seculari, 47 preoţi cãlugãri, 3 cãlugãriţe, 12 laici provenind din cele cinci continente şi din 31 de ţãri.
Deja înainte de ultima sesiune a Conciliului Vatican al II-lea, mai exact în ziua de 6 mai 1965, consultanţii Comisiei au fost convocaţi într-o sesiune privatã, în care, cu consimţãmântul Sfântului Pãrinte, preşedintele Comisiei le-a încredinţat spre examinare trei chestiuni fundamentale, şi anume: dacã trebuie elaborate douã coduri, unul latin şi unul oriental, sau un singur Cod; ce ordine de lucru trebuie sã fie urmatã în redactarea lui, sau, cu alte cuvinte, cum trebuie sã procedeze Comisia şi organismele ei; în sfârşit, care ar trebui sã fie modalitatea cea mai potrivitã de împãrţire a muncii ce trebuie încredinţatã diferitelor subcomisii ca sã lucreze simultan. Trei grupuri, special constituite, au întocmit relatãri despre aceste chestiuni, care au fost transmise tuturor membrilor.
La 25 noiembrie 1965, cardinalii membri ai Comisiei au ţinut o a doua sesiune, în care au fost rugaţi sã rãspundã la anumite dubii referitoare aceleaşi chestiuni.
La cererea membrilor grupului central de consultanţi, care s-au reunit între 3 şi 7 aprilie 1967, a fost redactat un text cu privire la împãrţirea sistematicã a noului Cod, spre a fi propus Sinodului episcopilor. Dupã sesiunea Sinodului, s-a considerat cã e bine sã fie format, în noiembrie 1967, un grup special de consultanţi care sã studieze distribuirea sistematicã. În cadrul sesiunii acestui grup, care a avut loc la începutul lunii aprilie 1968, toţi au fost de acord cã noul Cod nu trebuie sã conţinã nici legile strict liturgice, nici normele cu privire la procesele de beatificare şi canonizare, şi nici cele referitoare la raporturile externe ale Bisericii. De asemenea, toţi au fost de pãrere ca, în partea care trateazã despre poporul lui Dumnezeu, sã fie introdusã chestiunea privind statutul personal al tuturor credincioşilor creştini şi sã se vorbeascã separat despre puterile şi facultãţile referitoare la exercitarea diferitelor oficii şi funcţii. În fine, toţi au fost de acord cã, în noul Cod, nu mai poate fi pãstratã în întregime structura cãrţilor Codului pio-benedictin.
În cea de a treia sesiune a cardinalilor membri ai comisiei, care a avut loc în ziua de 28 mai 1968, a fost aprobatã în esenţã o ordine provizorie, dupã care, grupurile de studiu, constituite anterior, au primit o nouã repartizare: "Împãrţirea sistematicã a Codului", "Normele generale", "Ierarhia sacrã", "Institutele de perfecţiune", "Laicii", "Persoanele fizice şi morale în general", "Cãsãtoria", "Sacramentele, cu excepţia cãsãtoriei", "Magisteriul ecleziastic", "Dreptul patrimonial al Bisericii", "Procesele", "Dreptul penal".
Temele examinate de cãtre grupul "Persoanele fizice şi juridice" (aşa a fost dupã aceea numit) au fost introduse în cartea "Normele generale". De asemenea, s-a crezut cã este oportun sã se constituie grupul "Locurile şi timpurile sacre şi cultul divin". În vederea unei competenţe mai ample, au fost schimbate denumirile altor grupuri: grupul "Laicii" a fost numit "Drepturile şi asociaţiile credincioşilor, şi laicii"; grupul "Cãlugãrii" a fost denumit "Institutele de perfecţiune", iar ulterior, "Institutele de viaţã consacratã prin profesiunea sfaturilor evanghelice".
Trebuie amintite pe scurt aspectele mai importante ale metodei folosite timp de şaisprezece ani în munca de revizuire a Codului. Consultanţii fiecãrui grup şi-au îndeplinit remarcabila lor muncã cu cea mai mare dãruire, având în vedere numai binele Bisericii. Ei au pregãtit în scris propunerile referitoare la fiecare parte a schemei ce le-a fost încredinţatã, au participat la dezbaterile din timpul sesiunilor ce se ţineau la Roma la intervale stabilite şi au examinat observaţiile, propunerile şi pãrerile despre schemã, care soseau la Comisie. Procedura era urmãtoarea: tuturor consultanţilor, care între opt şi paisprezece inşi constituiau un grup de studiu, li se prezenta un subiect bazat pe Codul în vigoare, ce trebuia supus revizuirii. Dupã ce chestiunea era examinatã, fiecare trimitea în scris propria pãrere la Secretariatul Comisiei, iar un exemplar era înmânat raportorului şi, dacã era timp, tuturor membrilor grupului. La sesiunile de studiu, care se desfãşurau la Roma dupã un calendar de lucru, luau parte consultanţii grupului şi, la propunerea raportorului, erau examinate cu atenţie toate chestiunile şi opiniile, pânã când textul canoanelor, chiar pe pãrţi, era acceptat prin vot şi introdus în schemã. În timpul sesiunii, raportorul era ajutat de un oficial care îndeplinea funcţia de grefier.
Numãrul de sesiuni al fiecãrui grup era mai mare sau mai mic, în funcţie de subiectele tratate, iar lucrãrile se prelungeau ani de zile.
Mai ales în anii care au urmat, au fost constituite câteva grupuri mixte pentru a se da posibilitatea unor consultanţi, aparţinând diferitelor grupuri, sã dezbatã împreunã subiecte care interesau direct mai multe grupuri şi care trebuiau rezolvate de comun acord.
Dupã ce grupurile de studiu au terminat elaborarea unor scheme, Legiuitorul suprem a cerut indicaţii concrete referitoare la calea ce trebuie urmatã în continuarea lucrãrilor, care, dupã normele date atunci, era urmãtoarea:
Schemele, însoţite de un raport explicativ, erau trimise Suveranului Pontif care hotãra dacã trebuia sã se procedeze la consultare. Dupã ce se obţinea aceastã permisiune, schemele erau tipãrite şi supuse spre examinare întregului episcopat şi celorlalte organisme consultative (Congregaţiile Curiei romane, Universitãţile şi Facultãţile ecleziastice şi Uniunea superiorilor generali), care trebuiau ca, într-o perioadã de timp nu mai micã de şase luni, sã-şi exprime pãrerea. Totodatã, schemele erau trimise şi cardinalilor membri ai Comisiei, pentru ca, începând din aceastã fazã a lucrãrii, sã facã observaţiile lor, atât de ordin general, cât şi particular.
Iatã ordinea în care schemele au fost trimise spre consultare: în 1972 a fost trimisã schema "Procedura administrativã"; în 1973, "Sancţiunile în Bisericã"; în 1975, "Sacramentele"; în 1976, "Procedura privind apãrarea drepturilor, sau procesele"; în 1977, "Institutele de viaţã consacratã prin profesiunea sfaturilor evanghelice", "Normele generale", "Poporul lui Dumnezeu", "Funcţia Bisericii de a învãţa", "Locurile şi timpurile sacre şi cultul divin", "Dreptul patrimonial al Bisericii".
Fãrã îndoialã, revizuirea Codului de Drept Canonic nu ar fi putut fi fãcutã cum se cuvine fãrã colaborarea incalculabilã şi continuã a episcopilor şi a Conferinţelor episcopale, care au prezentat Comisiei observaţii numeroase şi foarte pertinente, mai cu seamã de naturã pastoralã. Într-adevãr, episcopii au fãcut foarte multe observaţii scrise, atât generale, cu privire la scheme, cât şi particulare, cu privire la fiecare canon.
În afarã de aceasta, de mare utilitate au fost observaţiile trimise de congregaţiile, tribunalele şi celelalte organisme ale Curiei romane, observaţii bazate pe experienţa acestora în conducerea centralã a Bisericii, precum şi ideile de ordin ştiinţific şi tehnic şi sugestiile prezentate de Universitãţile şi Facultãţile ecleziastice aparţinând diferitelor şcoli şi moduri de gândire.
Studierea, examinarea şi discutarea colegialã a tuturor observaţiilor generale şi particulare, care au fost trimise Comisiei, a însemnat, de fapt, o muncã imensã şi anevoioasã, prelungitã pe o duratã de şapte ani. Secretariatul Comisiei a avut o grijã deosebitã ca toate observaţiile, propunerile, sugestiile sã fie aşezate în ordine şi redactate pe scurt, iar dupã ce erau studiate cu atenţie de cãtre consultanţi, erau dezbãtute din nou în sesiunile colegiale de lucru ţinute de cãtre cele zece grupuri de studii.
Nu a existat observaţie care sã nu fi fost evaluatã cu cea mai mare grijã şi sârguinţã. Se proceda astfel chiar şi atunci când era vorba de observaţii contradictorii (lucru care se întâmpla deseori), ţinându-se seama nu numai de importanţa lor sociologicã (adicã de numãrul organelor consultative şi al persoanelor care propuneau aceste observaţii), dar mai ales de valoarea lor doctrinalã şi pastoralã, ca şi de coerenţa lor cu învãţãtura şi cu normele aplicative ale Conciliului Vatican II şi cu magisteriul pontifical; de asemenea, în ce priveşte modalitãţile specific tehnice şi ştiinţifice, de concordanţa lor cu sistemul juridic canonic. Mai mult, ori de câte ori era vorba de vreun dubiu sau erau dezbãtute chestiuni de importanţã majorã, se cerea din nou pãrerea cardinalilor membri ai Comisiei, reuniţi în sesiune plenarã. În alte cazuri, avându-se în vedere materia specificã asupra cãreia se discuta, erau consultate şi Congregaţia pentru doctrina credinţei, ca şi alte congregaţii ale Curiei romane. În sfârşit, la cererea sau la sugestia episcopilor şi a altor organisme consultative, s-au efectuat multe corectãri şi modificãri în schemele precedente, aşa încât unele scheme au ajuns sã fie complet reînnoite sau corectate.
Dupã ce au fost revizuite toate schemele, Secretariatul comisiei şi consultanţii au început o nouã muncã anevoioasã. Trebuia efectuatã coordonarea internã a tuturor schemelor, trebuia asiguratã uniformitatea lor terminologicã, mai cu seamã din punct de vedere tehnico-juridic, trebuiau redactate canoanele în formule scurte şi bine stilizate şi trebuia stabilitã definitiv împãrţirea sistematicã, pentru ca toate schemele şi fiecare în parte, pregãtite de diferitele grupuri, sã fie îmbinate într-un singur cod coerent în fiecare parte a sa.
Noua împãrţire sistematicã, apãrutã aproape spontan o datã cu înaintarea lucrãrii, se bazeazã pe douã principii, dintre care unul are în vedere fidelitatea faţã de criteriile generale stabilite anterior de cãtre grupul central de studiu, iar celãlalt, utilitatea practicã, pentru ca noul cod sã fie înţeles cu uşurinţã şi folosit nu numai de cãtre specialişti, ci şi de cãtre pãstori, ba chiar de cãtre toţi credincioşii.
Noul cod cuprinde şapte cãrţi care sunt intitulate astfel: Normele generale, Poporul lui Dumnezeu, Funcţia Bisericii de a învãţa, Funcţia Bisericii de a sfinţi, Bunurile materiale ale Bisericii, Sancţiunile în Bisericã, Procesele. Deosebirea dintre codul vechi şi codul nou este destul de evidentã, chiar din felul cum este intitulatã fiecare dintre cãrţile în care aceste douã coduri sunt divizate, dar mai ales prin denumirea pe care o au pãrţile, secţiunile, titlurile şi capitolele lor. Cu siguranţã, noua împãrţire sistematicã nu numai cã este mai conformã, în comparaţie cu cea veche, cu materia şi caracterul specific al dreptului canonic, dar, ceea ce este mai important, se adapteazã şi mai mult ecleziologiei Conciliului Vatican al II-lea şi principiilor care derivã din ea şi care au fost propuse chiar la începutul revizuirii.
În ziua de 29 iunie 1980, în solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul, schema tipãritã a întregului cod a fost prezentatã Suveranului Pontif care a poruncit sã fie trimisã tuturor cardinalilor membri ai comisiei pentru a o examina şi a-şi da pãrerea definitivã. Şi pentru a se scoate şi mai mult în evidenţã participarea întregii Biserici, chiar şi în faza finalã a lucrãrilor, Suveranul Pontif a decis ca în cadrul Comisiei sã facã parte şi alţi membri, cardinali şi episcopi, aleşi din întreaga Bisericã la propunerea Conferinţelor sau Consiliilor episcopale sau a grupurilor de Conferinţe episcopale, şi astfel, de data aceasta, ea a atins numãrul de 74 de membri. Aceştia au trimis la începutul anului 1981 foarte multe observaţii, pe care apoi Secretariatul Comisiei le-a supus unei examinãri şi studieri atente, precum şi unor dezbateri colegiale, cu sprijinul unor consultanţi deosebit de experţi în fiecare materie luatã în consideraţie. Sinteza tuturor consideraţiilor, împreunã cu rãspunsurile Secretariatului şi ale consultanţilor, a fost transmisã în luna august 1981 membrilor Comisiei.
Între 20 şi 28 octombrie 1981, în aula Sinodului episcopilor, a avut loc o sesiune plenarã, convocatã de Suveranul Pontif, cu scopul de a se lua o hotãrâre asupra întregului text al noului cod şi de a fi votat definitiv. Cu acest prilej, au fost discutate în special şase chestiuni de o pondere şi importanţã mai mare, dar şi altele, la cererea a cel puţin zece pãrinţi sinodali. La sfârşitul sesiunii plenare, pãrinţii sinodali au fost întrebaţi "dacã acceptã sau nu ca schema Codului de Drept Canonic - dupã ce a fost examinatã în Plenarã împreunã cu amendamentele deja fãcute, dupã ce vor fi introduse în ea şi amendamentele care obţinuserã în Plenarã majoritatea voturilor, dupã ce se va acorda o atenţie deosebitã şi observaţiilor care au fost fãcute şi dupã ce va fi efectuatã şi o finisare a stilului şi puritãţii limbii latine în care a fost redactatã (toate aceste sarcini fiind încredinţate preşedintelui şi secretariatului) - sã fie consideratã vrednicã de a fi prezentatã cât mai curând posibil Suveranului Pontif spre a o promulga la timpul şi în modul pe care el le va crede de cuviinţã", şi toţi au rãspuns în unanimitate: "se acceptã".
Dupã ce a fost corectat şi aprobat astfel, dupã ce i s-au adãugat şi canoanele schemei referitoare la legea fundamentalã a Bisericii şi dupã ce a fost finisat şi în ce priveşte puritatea limbii latine, textul integral al codului a fost în cele din urmã retipãrit, iar la 22 aprilie 1982 a fost înmânat Suveranului Pontif ca sã se poatã proceda deja la promulgare.
Însã Suveranul Pontif, ajutat de câţiva specialişti şi ascultând pãrerea preşedintelui Comisiei pontificale pentru revizuirea Codului de Drept Canonic, a reexaminat personal aceastã ultimã schemã şi, evaluând totul cu chibzuinţã, a decis ca noul cod sã fie promulgat la 25 ianuarie 1983, adicã în ziua aniversãrii primului anunţ fãcut de papa Ioan al XXIII-lea cu privire la revizuirea codului.
Dupã aproape douãzeci de ani, Comisia pontificalã, special înfiinţatã, şi-a dus la îndeplinire cu rezultate fericite misiunea ce i-a fost încredinţatã. Iatã, acum se aflã la dispoziţia pãstorilor şi a credincioşilor dreptul cel mai nou al Bisericii, un drept care se remarcã prin simplitate, claritate, eleganţã şi o adevãratã ştiinţã juridicã. În plus, nefiind lipsit de caritate, echitate şi bunãvoinţã şi fiind profund pãtruns de adevãrat spirit creştin, el încearcã sã rãspundã naturii externe şi interne date de Dumnezeu Bisericii şi, totodatã, doreşte sã facã faţã condiţiilor şi necesitãţilor ei în lumea de azi. Dacã, datoritã rapidelor transformãri ale societãţilor umane contemporane, unele norme pãreau a fi mai puţin perfecte chiar în perioada elaborãrii noului drept, iar în viitor vor avea nevoie de o nouã revizuire, Biserica are suficiente forţe, aşa cum a avut şi în decursul secolelor, de a-şi reînnoi propriile legi. Acum legea nu mai poate fi ignoratã; pãstorii dispun de norme sigure pentru a-şi îndeplini corect slujirea sacrã; de acum înainte, toţi pot sã-şi cunoascã propriile drepturi şi îndatoriri şi poate fi împiedicatã orice arbitrarietate; abuzurile, care eventual au pãtruns în disciplina ecleziasticã din cauza lipsei de legi, vor fi mai uşor extirpate şi împiedicate; în sfârşit, întreaga activitate apostolicã, atât cea care deja s-a consolidat, cât şi cea care este începutã, dispune de acum înainte de baze solide pentru a progresa repede şi pentru a fi promovatã, cãci existenţa unor norme juridice sãnãtoase este absolut necesarã pentru consolidarea, creşterea şi înflorirea comunitãţii ecleziale. Sã dea Dumnezeu acest lucru prin mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, Maica Bisericii, a sfântului Iosif, patronul Bisericii şi a sfinţilor apostoli Petru şi Paul.

CODUL DE DREPT CANONIC
Textul oficial şi traducerea în limba românã

CARTEA I
NORME GENERALE

Can. 1 - Canoanele acestui Cod privesc doar Biserica Latinã.
Can. 2 - În general, Codul nu stabileşte riturile ce trebuie respectate în celebrarea acţiunilor liturgice. De aceea, legile liturgice, care sunt în vigoare pânã în prezent, îşi pãstreazã obligativitatea, în afarã de cazul când vreuna dintre ele este contrarã canoanelor Codului.
Can. 3 - Canoanele Codului nu abrogã convenţiile încheiate de Scaunul Apostolic cu statele sau cu alte societãţi politice şi nici nu modificã ceva din conţinutul lor. De aceea, ele continuã sã fie în vigoare ca şi pânã în prezent şi nu se opun nicidecum dispoziţiilor contrare acestui Cod.
Can. 4 - Drepturile câştigate şi, de asemenea, privilegiile acordate pânã în prezent persoanelor atât fizice, cât şi juridice de cãtre Scaunul apostolic, care sunt în uz şi nu sunt revocate, rãmân neatinse, în afarã de cazul în care sunt revocate în mod expres de canoanele acestui Cod.
Can. 5 - § 1. Cutumele, atât cele universale cât şi cele particulare, în vigoare în prezent, dar contrare acestor canoane, care sunt dezaprobate de cãtre canoanele acestui Cod, sunt complet suprimate şi este interzisã reapariţia lor în viitor. Şi celelalte sã fie considerate suprimate, în afarã de cazul când este prevãzut în mod expres altfel de cãtre Cod, ori dacã sunt centenare sau imemoriale; totuşi, acestea din urmã pot fi tolerate dacã, potrivit aprecierii Ordinariului, nu pot fi abolite datoritã circumstanţelor locurilor şi persoanelor.
§ 2. Cutumele din afara dreptului, fie universale, fie particulare, care sunt în vigoare în prezent, sunt pãstrate.
Can. 6 - § 1. Prin intrarea în vigoare a acestui Cod, se abrogã:
1° Codul de Drept Canonic promulgat în anul 1917;
2° celelalte legi, atât universale cât şi particulare, contrare dispoziţiilor acestui Cod, în afarã de cazul când este prevãzut în mod expres altfel cu privire la legile particulare;
3° toate legile penale, atât universale, cât şi particulare, promulgate de Scaunul apostolic, în afarã de cazul când sunt reluate de acest Cod;
4° celelalte legi disciplinare universale care se referã la o materie ce este rânduitã în întregime de cãtre acest Cod.
§ 2. În mãsura în care reiau dreptul vechi, canoanele acestui Cod trebuie interpretate ţinându-se seama şi de tradiţia canonicã.

TITLUL I
Legile ecleziastice

Can. 7 - Legea ia fiinţã când este promulgatã.
Can. 8 - § 1. Legile ecleziastice universale sunt promulgate prin publicarea lor în Monitorul oficial Acta Apostolicae Sedis, cu excepţia unor cazuri particulare când este prescris un alt mod de promulgare, şi intrã în vigoare numai dupã trecerea a trei luni de la data când au fost publicate în Acta, în afarã de cazul când din însãşi natura lucrurilor obligã imediat, sau chiar în lege a fost stabilitã în mod special şi expres o vacanţã mai scurtã sau mai lungã.
§ 2. Legile particulare sunt promulgate în modul stabilit de legislator şi încep sã oblige dupã o lunã de zile de la data promulgãrii, în afarã de cazul când chiar în lege este stabilit un alt termen.
Can. 9 - Legile privesc viitorul, nu trecutul, în afarã de cazul când în ele este specificat în mod nominal trecutul.
Can. 10 - Trebuie sã fie considerate anulante ori incapacitante numai acele legi în care este stabilit în mod expres cã un act este nul sau cã o persoanã este incapabilã.
Can. 11 - Legile exclusiv ecleziastice îi obligã numai pe cei botezaţi în Biserica Catolicã sau primiţi ulterior în sânul ei, care se bucurã de uzul suficient al raţiunii şi, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept, au împlinit vârsta de şapte ani.
Can. 12 - § 1. Legile universale îi obligã pretutindeni pe toţi cei pentru care au fost date.
§ 2. Sunt scutiţi de la legile universale, care nu sunt în vigoare într-un anumit teritoriu, toţi cei ce se aflã de fapt în acel teritoriu.
§ 3. Sunt supuşi legilor create pentru un anumit teritoriu cei pentru care ele au fost date şi care îşi au acolo domiciliul sau cvasidomiciliul şi, totodatã, locuiesc de fapt în acel teritoriu, rãmânând neschimbat can. 13.
Can. 13 - § 1. Legile particulare nu sunt presupuse a fi personale, ci teritoriale, în afarã de cazul când se constatã altfel.
§ 2. Cãlãtorii nu sunt obligaţi:
1° la legile particulare din propriul teritoriu cât timp ei absenteazã de acolo, în afarã de cazul în care nerespectarea acestor legi este dãunãtoare în teritoriul propriu sau când legile sunt personale;
2° nici la legile din teritoriul în care se aflã, cu excepţia acelor legi care au în vedere ordinea publicã sau stabilesc formalitãţile actelor sau privesc bunurile imobile ce se aflã pe acel teritoriu.
§ 3. Pribegii sunt obligaţi sã respecte legile, atât cele universale, cât şi cele particulare, care sunt în vigoare în locul unde ei se aflã.
Can. 14 - Legile, chiar cele anulante şi incapacitante, în dubiul de drept nu obligã; în dubiul de fapt, Ordinariii pot sã dispenseze de la ele, cu condiţia ca, atunci când este vorba de o dispensã rezervatã, autoritatea cãreia îi este rezervatã sã obişnuiascã sã o acorde.
Can. 15 - § 1. Ignoranţa sau eroarea cu privire la legile anulante şi incapacitante nu împiedicã efectul acestora, în afarã de cazul când este stabilit în mod expres altfel.
§ 2. Ignoranţa sau eroarea cu privire la o lege sau la o pedeapsã sau la un fapt personal sau la un fapt strãin notoriu, nu se presupune; cu privire la un fapt strãin nenotoriu, se presupune, pânã se dovedeşte contrarul.
Can. 16 - § 1. Legile sunt interpretate în mod autentic de cãtre legislator şi de cãtre cel cãruia legislatorul i-a acordat puterea de a le interpreta în mod autentic.
§ 2. Interpretarea autenticã prezentatã în formã de lege are aceeaşi putere ca şi legea însãşi şi trebuie sã fie promulgatã; dacã declarã numai cuvintele legii, în sine clare, are valoare retroactivã; dacã restrânge sau extinde legea sau o explicã pe cea nesigurã, nu este retroactivã.
§ 3. Interpretarea în formã de sentinţã judecãtoreascã sau în formã de act administrativ, într-un caz particular, nu are putere de lege şi obligã numai persoanele şi afecteazã numai lucrurile pentru care a fost datã.
Can. 17 - Legile ecleziastice trebuie înţelese conform semnificaţiei proprii a cuvintelor, considerate în text şi în context; dacã aceasta rãmâne nesigurã şi neclarã, trebuie sã se recurgã la locurile paralele, dacã existã, la scopul şi circumstanţele legii şi la intenţia legislatorului.
Can. 18 - Legile care stabilesc o pedeapsã sau cele care limiteazã libera exercitare a drepturilor sau cele care conţin o excepţie de la lege trebuie interpretate în sens strict.
Can. 19 - Dacã, referitor la o anumitã materie, nu existã o dispoziţie expresã a legii universale sau a legii particulare sau o cutumã, cauza, dacã nu este penalã, trebuie soluţionatã ţinându-se seama de legile date pentru cazuri similare, de principiile generale ale dreptului, aplicate cu echitate canonicã, de jurisprudenţa şi practica Curiei Romane şi de pãrerea comunã şi constantã a experţilor în drept.
Can. 20 - Legea nouã abrogã legea precedentã sau derogã de la ea, dacã menţioneazã acest lucru în mod expres sau dacã este direct contrarã legii precedente sau dacã reglementeazã din nou şi în întregime materia legii precedente; totuşi, legea universalã nu derogã câtuşi de puţin de la dreptul particular sau special, în afarã de cazul când este prescris în mod expres altfel în drept.
Can. 21 - În dubiu, revocarea unei legi preexistente nu se presupune, dar legile posterioare trebuie sã fie apropiate de cele anterioare şi, pe cât e posibil, trebuie sã fie puse de acord cu ele.
Can. 22 - Legile civile, la care face trimitere dreptul Bisericii, trebuie sã fie respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, numai sã nu fie contrare dreptului divin şi dreptul canonic sã nu prescrie altfel.

TITLUL II
Cutuma

Can. 23 - Numai acea cutumã are putere de lege, care, introdusã de o comunitate de credincioşi, a fost aprobatã de legislator, în conformitate cu canoanele care urmeazã.
Can. 24 - § 1. Nici o cutumã contrarã dreptului divin nu poate dobândi putere de lege.
§ 2. Nu poate dobândi putere de lege nici cutuma contrarã dreptului canonic sau în afara lui, decât dacã este raţionalã; însã cutuma dezaprobatã în mod expres de cãtre drept nu este raţionalã.
Can. 25 - Nici o cutumã nu dobândeşte putere de lege dacã nu a fost respectatã de cãtre o comunitate capabilã cel puţin sã primeascã o lege şi cu intenţia de a introduce un drept.
Can. 26 - Dacã nu a fost aprobatã în mod special de cãtre legislator, o cutumã contrarã dreptului canonic în vigoare sau una în afara legii canonice dobândeşte putere de lege numai dacã a fost respectatã în mod legitim timp de treizeci de ani continui şi compleţi; în schimb, o cutumã contrarã legii canonice, care conţine clauza interzicerii cutumelor viitoare, poate fi valabilã numai dacã este centenarã sau imemorialã.
Can. 27 - Cutuma este cea mai bunã interpretã a legii.
Can. 28 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 5, cutuma contra legii sau cea în afara legii este revocatã printr-o cutumã contrarã sau printr-o lege; dacã nu le menţioneazã în mod expres, legea nu revocã cutumele centenare sau imemoriale, şi nici legea universalã nu revocã cutumele particulare.

TITLUL III
Decretele generale şi instrucţiunile

Can. 29 - Decretele generale, prin care legislatorul competent dã dispoziţii comune pentru o comunitate capabilã sã primeascã o lege, sunt legi propriu-zise şi sunt reglementate de canoanele despre legi.
Can. 30 - Cine deţine numai puterea executivã nu poate sã dea un decret general, despre care vorbeşte can. 29, decât dacã, în cazuri particulare, legislatorul competent i-a acordat în mod expres acest lucru conform dreptului şi respectându-se condiţiile stabilite în actul de concesiune.
Can. 31 - § 1. Cei care deţin puterea executivã pot sã dea, în limitele competenţei lor, decrete generale executive prin care sunt stabilite cu mai mare precizie modalitãţile ce trebuie respectate în aplicarea legii sau prin care se solicitã cu insistenţã respectarea legilor.
§ 2. Cât priveşte promulgarea şi vacanţa decretelor despre care este vorba în § 1, sã se respecte prevederile can. 8.
Can. 32 - Decretele generale executive îi obligã pe cei care sunt ţinuţi la respectarea legilor cãrora aceleaşi decrete le stabilesc modalitãţile de aplicare sau le solicitã respectarea.
Can. 33 - § 1. Decretele generale executive, chiar dacã sunt publicate în "îndreptare" sau în documente care poartã alte denumiri, nu derogã de la legi, iar eventualele lor prevederi contrare legilor sunt lipsite de orice valoare.
§ 2. Decretele generale executive îşi pierd valabilitatea prin revocarea explicitã sau implicitã, efectuatã de cãtre autoritatea competentã, precum şi prin încetarea legii pentru executarea cãreia au fost date; nu înceteazã, însã, prin încetarea dreptului celui care le-a dat, în afarã de cazul când este prevãzut în mod expres contrarul.
Can. 34 - § 1. Instrucţiunile, care exprimã prevederile legilor şi clarificã şi stabilesc modalitãţile ce trebuie respectate în aplicarea acestora, sunt adresate celor cãrora le revine obligaţia de a se îngriji ca legile sã fie aplicate şi îi obligã la executarea lor. Cei ce deţin puterea executivã le publicã în mod legitim în cadrul propriei competenţe.
§ 2. Dispoziţiile instrucţiunilor nu derogã de la legi, iar dacã unele sunt în contradicţie cu prevederile legilor, sunt lipsite de orice valoare.
§ 3. Instrucţiunile îşi pierd valabilitatea nu numai prin revocarea lor explicitã sau implicitã de cãtre autoritatea competentã care le-a dat sau de cãtre superiorul acesteia, dar şi prin încetarea legii pentru a cãrei clarificare sau executare au fost date.

TITLUL IV
Actele administrative particulare

CAP. I
Norme comune

Can. 35 - Actul administrativ particular, fie cã este un decret sau un precept, fie cã este un rescript, poate fi emis de cãtre cel care deţine puterea executivã, în cadrul propriei competenţe, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 76 § 1.
Can. 36 - § 1. Actul administrativ trebuie înţeles conform semnificaţiei proprii a cuvintelor şi uzului comun al limbii; în dubiu, actele care se referã la litigii sau au în vedere pedepsele ce trebuie impuse sau aplicate sau limiteazã drepturile persoanei sau lezeazã drepturile câştigate de alţii, trebuie interpretate în sens strict; toate celelalte, în sens larg.
§ 2. Un act administrativ nu trebuie extins la alte cazuri, ci sã se refere numai la cele ce sunt luate în consideraţie.
Can. 37 - Un act administrativ care priveşte forul extern trebuie sã fie dat în scris; tot astfel, şi actul executãrii lui, dacã este dat în formã comisorie.
Can. 38 - Un act administrativ, chiar dacã este vorba de un rescript dat Motu proprio, nu este valid dacã lezeazã un drept câştigat de altcineva sau este contrar unei legi sau unei cutume aprobate, în afarã de cazul când autoritatea competentã a adãugat în mod expres o clauzã derogatorie.
Can. 39 - Într-un act administrativ, condiţiile sunt considerate ca fiind adãugate pentru validitate numai atunci când sunt exprimate prin conjuncţiile si, nisi, dummodo (dacã, în afarã de cazul când, numai sã).
Can. 40 - Executorul unui act administrativ îşi îndeplineşte în mod invalid mandatul, dacã mai întâi nu a primit documentele şi nu le-a verificat autenticitatea şi integritatea, în afarã de cazul când autoritatea competentã care a emis actul l-a înştiinţat în prealabil despre aceste documente.
Can. 41 - Executorul unui act administrativ, cãruia îi este încredinţatã numai misiunea executãrii, nu poate refuza executarea acestui act, decât dacã reiese clar cã actul este nul sau cã nu poate fi acceptat dintr-un alt motiv grav sau când condiţiile puse în actul administrativ nu sunt îndeplinite; totuşi, dacã se considerã cã executarea actului administrativ este inoportunã datoritã circumstanţelor persoanei şi locului, executorul trebuie sã întrerupã executarea; în astfel de cazuri, executorul va informa imediat autoritatea care a emis actul.
Can. 42 - Executorul unui act administrativ trebuie sã procedeze conform normei prevãzute în mandat; dacã nu a îndeplinit condiţiile esenţiale cuprinse în respectivul document şi nu a respectat forma substanţialã a procedurii, executarea este nulã.
Can. 43 - Executorul unui act administrativ poate, dupã aprecierea sa prudentã, sã punã pe altcineva în locul sãu, dacã înlocuirea nu a fost interzisã sau dacã persoana nu a fost aleasã datoritã calitãţilor sale personale sau dacã nu a fost stabilitã dinainte persoana înlocuitorului; în aceste cazuri, executorul poate totuşi sã încredinţeze altcuiva actele pregãtitoare privind executarea.
Can. 44 - Un act administrativ poate fi executat şi de cãtre succesorul în funcţie al executorului, în afarã de cazul când persoana a fost aleasã datoritã calitãţilor sale personale.
Can. 45 - Dacã executorul a comis o eroare în executarea actului administrativ, poate sã execute din nou acel act.
Can. 46 - Actul administrativ nu înceteazã prin încetarea dreptului celui care l-a emis, decât dacã este prevãzut altfel în mod expres de cãtre drept.
Can. 47 - Revocarea unui act administrativ printr-un alt act administrativ al autoritãţii competente dobândeşte valoare numai din momentul în care acest nou act este notificat în mod legal persoanei cãreia i-a fost dat.

CAP. II
Decretele şi preceptele particulare

Can. 48 - Decretul particular este actul administrativ emis de autoritatea executivã competentã, prin care, în conformitate cu normele dreptului, într-un caz particular, se dã o decizie sau se acordã un oficiu, care prin natura lor nu presupun o cerere fãcutã de cineva.
Can. 49 - Preceptul particular este un decret prin care se impune, în mod direct şi legal, unei persoane sau unor persoane determinate de a face sau de a omite ceva, mai ales pentru a se solicita respectarea legii.
Can. 50 - Înainte de a da un decret particular, autoritatea trebuie sã cerceteze cu atenţie informaţiile şi dovezile necesare şi, pe cât este posibil, sã-i audieze pe cei ale cãror drepturi ar putea fi lezate.
Can. 51 - Decretul sã fie dat în scris, iar dacã este vorba de o decizie, sã se expunã, cel puţin în mod sumar, motivaţiile.
Can. 52 - Decretul particular este valabil numai pentru chestiunile pe care le stabileşte şi pentru persoanele pentru care este dat; dacã nu se constatã altfel, el obligã pretutindeni aceste persoane.
Can. 53 - Dacã decretele sunt contrare între ele, cel special, în chestiunile care sunt exprimate în mod special, prevaleazã asupra celui general; dacã sunt deopotrivã speciale şi generale, cel emis ulterior îl abrogã pe cel anterior, tocmai pentru cã îi este contrar.
Can. 54 - § 1. Un decret particular, a cãrui aplicare este încredinţatã unui executor, are efect din momentul executãrii, altminteri, din momentul în care este intimat persoanei de cãtre autoritatea care l-a dat.
§ 2. Pentru a i se putea cere îndeplinirea, un decret particular trebuie sã fie intimat printrun înscris legal conform dreptului.
Can. 55 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia cann. 37 şi 51, când un motiv foarte grav împiedicã înmânarea în scris a textului decretului, decretul va fi considerat intimat dacã este citit destinatarului în faţa unui notar sau a doi martori, redactându-se un proces verbal ce trebuie semnat de cãtre toţi cei prezenţi.
Can. 56 - Dacã destinatarul, chemat în mod legal sã primeascã decretul sau sã-i asculte citirea, fãrã un motiv just nu s-a prezentat sau a refuzat sã semneze, se considerã cã decretul este intimat.
Can. 57 - § 1. Ori de câte ori legea impune emiterea unui decret sau persoana interesatã prezintã în mod legal o cerere sau un recurs pentru a obţine un decret, autoritatea competentã sã-l emitã în termen de trei luni de la data primirii cererii sau a recursului, în afarã de cazul când legea prescrie un alt termen.
§ 2. Expirând acest termen, dacã decretul nu a fost încã emis, rãspunsul se presupune a fi negativ, iar cel interesat poate înainta un ulterior recurs.
§ 3. Presupusul rãspuns negativ nu scuteşte autoritatea competentã de obligaţia de a emite decretul şi chiar de a repara eventuala daunã cauzatã, aşa cum prevede can. 128.
Can. 58 - § 1. Decretul particular îşi pierde valabilitatea în cazul în care este revocat în mod legal de cãtre autoritatea competentã, precum şi în cazul când înceteazã legea pentru a cãrei executare a fost dat.
§ 2. Preceptul particular care nu este impus printr-un înscris legal îşi pierde valoarea prin încetarea dreptului celui care l-a ordonat.

CAP. III
Rescriptele

Can. 59 - § 1. Rescriptul este actul administrativ dat în scris de cãtre autoritatea executivã competentã, prin care, din însãşi natura sa, la cererea cuiva, se acordã un privilegiu, o dispensã sau o altã favoare.
§ 2. Prevederile stabilite pentru rescripte sunt valabile şi pentru acordarea unei permisiuni (licentia), precum şi pentru acordãrile de favoruri fãcute oral, dacã nu se constatã altfel.
Can. 60 - Orice rescript poate fi obţinut de toţi cei care nu sunt opriţi în mod expres.
Can. 61 - Dacã nu se constatã altfel, un rescript poate fi cerut şi pentru altã persoanã, chiar fãrã consimţãmântul ei, şi are valoare înainte ca ea sã-l accepte, dacã nu existã clauze contrare.
Can. 62 - Rescriptul pentru care nu este desemnat nici un executor are efect din momentul semnãrii actului; celelalte, din momentul executãrii lor.
Can. 63 - § 1. Validitãţii unui rescript i se opune pãstrarea sub tãcere a adevãrului (subreptio), dacã în cerere nu au fost expuse acele lucruri care, potrivit legii, stilului şi practicii canonice, trebuie sã fie expuse pentru validitate, în afarã de cazul când este vorba de un rescript de favoare dat Motu proprio.
§ 2. De asemenea, validitãţii unui rescript i se opune expunerea falsului (obreptio), dacã nici unul dintre motivele prezentate nu este adevãrat.
§ 3. În cazul rescriptelor care nu au nici un executor, motivul trebuie sã fie adevãrat în momentul emiterii decretului; în cazul celorlalte, în momentul executãrii lor.
Can. 64 - Fãcând excepţie dreptul Penitenţiariei pentru forul intern, o favoare negatã de oricare congregaţie a Curiei Romane nu poate fi acordatã în mod valid de cãtre o altã congregaţie a aceleiaşi Curii sau de cãtre o altã autoritate competentã inferioarã Pontifului Roman, fãrã consimţãmântul congregaţiei cãreia cel interesat s-a adresat iniţial.
Can. 65 - § 1. Rãmânând valabile prevederile din §§ 2 şi 3, nimeni nu poate sã cearã de la un alt Ordinariu o favoare negatã de Ordinariul propriu, fãrã sã fie menţionat rãspunsul negativ; dacã însã a fost fãcutã menţiunea, Ordinariul sã nu acorde favoarea decât dupã ce a primit de la primul Ordinariu motivele refuzului.
§ 2. O favoare negatã de vicarul general sau de vicarul episcopal nu poate fi acordatã în mod valid de cãtre un alt vicar al aceluiaşi Episcop, chiar dacã vicarul care a refuzat-o a expus motivele refuzului.
§ 3. O favoare negatã de vicarul general sau de vicarul episcopal şi obţinutã ulterior de la Episcopul diecezan, fãrã sã fi fost menţionat refuzul, este invalidã; o favoare negatã de cãtre Episcopul diecezan nu poate fi obţinutã în mod valid, chiar dacã a fost menţionat refuzul, de la vicarul sãu general sau de la vicarul episcopal fãrã consimţãmântul Episcopului.
Can. 66 - Un rescript nu devine invalid din cauza unei erori cu privire la numele destinatarului sau al persoanei care îl emite sau al localitãţii în care destinatarul locuieşte sau cu privire la obiectul favorului, cu condiţia ca, dupã aprecierea Ordinariului, sã nu existe nici un dubiu cu privire la destinatar sau la obiectul favorului.
Can. 67 - § 1. În cazul în care, privitor la unul şi acelaşi lucru, s-ar obţine douã rescripte contrare între ele, cel special, în chestiunile care sunt exprimate în mod special, prevaleazã asupra celui general.
§ 2. Dacã sunt deopotrivã speciale sau generale, cel anterior prevaleazã asupra celui ulterior, în afarã de cazul când în cel ulterior se face în mod expres menţiune despre cel anterior, ori când primul beneficiar, din dol sau din neglijenţã mare, nu s-a folosit de rescriptul sãu.
§ 3. În caz de dubiu cu privire la validitatea rescriptului, sã se recurgã la persoana care l-a dat.
Can. 68 - Un rescript al Scaunului Apostolic, în care nu este desemnat nici un executor, trebuie sã fie prezentat Ordinariului persoanei care îl obţine numai în cazul când acest lucru este prescris în acelaşi document, când este vorba de lucruri publice sau când trebuie sã fie confirmate condiţiile.
Can. 69 - Rescriptul pentru prezentarea cãruia nu este stabilit nici un termen poate fi prezentat executorului în orice moment, cu condiţia sã nu existe rea-credinţã şi dol.
Can. 70 - Dacã într-un rescript însãşi concesiunea este încredinţatã executorului, este de datoria acestuia sã acorde sau sã refuze favorul, potrivit aprecierii sale prudente şi propriei conştiinţe.
Can. 71 - Nimeni nu este obligat sã se foloseascã de un rescript acordat exclusiv în propriul avantaj, în afarã de cazul când este ţinut la aceasta de o altã obligaţie canonicã.
Can. 72 - Rescriptele acordate de Scaunul Apostolic, dar care au expirat, pot sã fie prorogate de Episcopul diecezan, dintr-un motiv just, numai o singurã datã, pentru o perioadã nu mai mare de trei luni.
Can. 73 - Nici un rescript nu este revocat printr-o lege contrarã, în afarã de cazul când este prevãzut altfel chiar în lege.
Can. 74 - Deşi o persoanã se poate folosi în forul intern de o favoare acordatã prin viu grai, este totuşi ţinutã sã dovedeascã în forul extern ori de câte ori îi este cerut acest lucru în mod legal.
Can. 75 - Dacã rescriptul conţine un privilegiu sau o dispensã, sã se respecte în plus şi prevederile canoanelor care urmeazã.

CAP. IV
Privilegiile

Can. 76 - § 1. Privilegiul, adicã favoarea acordatã printr-un act special în folosul unor persoane fizice sau juridice determinate, poate fi acordat de cãtre legislator, precum şi de cãtre autoritatea executivã cãreia legislatorul i-a dat aceastã putere.
§ 2. Posedarea centenarã sau imemorialã produce prezumţia cã privilegiul a fost acordat.
Can. 77 - Privilegiul trebuie interpretat în conformitate cu can. 36 § 1; întotdeauna, însã, trebuie adoptatã acea interpretare potrivit cãreia beneficiarii privilegiului sã dobândeascã întradevãr o favoare.
Can. 78 - § 1. Dacã nu se dovedeşte contrarul, se presupune cã privilegiul este perpetuu.
§ 2. Privilegiul personal, adicã cel care urmeazã persoana, înceteazã o datã cu persoana.
§ 3. Privilegiul real înceteazã prin dispariţia absolutã a lucrului sau a locului; totuşi, privilegiul local reapare dacã locul este reconstituit în rãstimp de cincizeci de ani.
Can. 79 - Privilegiul înceteazã prin revocarea lui de cãtre autoritatea competentã în conformitate cu prevederile can. 47, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 81.
Can. 80 - § 1. Nici un privilegiu nu înceteazã prin renunţare, în afarã de cazul când aceasta a fost acceptatã de autoritatea competentã.
§ 2. Orice persoanã fizicã poate sã renunţe la un privilegiu acordat exclusiv în favoarea ei.
§ 3. Persoanele individuale nu pot sã renunţe la un privilegiu acordat unei persoane juridice, ori acordat datoritã demnitãţii unui loc sau lucru; nici persoana juridicã însãşi nu este liberã sã renunţe la un privilegiu ce i-a fost acordat, dacã renunţarea aduce un prejudiciu Bisericii sau altora.
Can. 81 - Un privilegiu nu înceteazã prin încetarea dreptului celui care l-a acordat, în afarã de cazul când a fost dat cu clauza ad beneplacitum nostrum sau cu o alta echivalentã.
Can. 82 - Un privilegiu care nu comportã o povarã pentru alţii nu înceteazã prin nefolosire sau prin folosire contrarã; în schimb, privilegiul care se transformã într-o povarã pentru alţii înceteazã, dacã intervine o prescripţie legalã.
Can. 83 - § 1. Privilegiul înceteazã prin expirarea timpului sau prin terminarea numãrului de cazuri pentru care a fost acordat, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 142 § 2.
§ 2. De asemenea, privilegiul înceteazã dacã, cu trecerea timpului, circumstanţele s-au schimbat în aşa fel încât, dupã aprecierea autoritãţii competente, el devine dãunãtor sau folosirea lui devine ilicitã.
Can. 84 - Cine abuzeazã de puterea ce îi este datã prin privilegiu meritã sã fie deposedat de privilegiul însuşi; de aceea, Ordinariul, dupã ce l-a avertizat în zadar pe posesorul privilegiului, sã-l deposedeze de privilegiul ce i l-a acordat pe cel care abuzeazã în mod grav de privilegiu; dacã privilegiul a fost acordat de Scaunul Apostolic, Ordinariul este ţinut sã-l informeze despre abuz.

CAP. V
Dispensele

Can. 85 - Dispensa, adicã scutirea de la o lege exclusiv ecleziasticã într-un caz particular, poate fi acordatã de cei care deţin puterea executivã, în limitele competenţei lor, precum şi de cei care deţin puterea de a dispensa în mod explicit sau implicit fie în virtutea dreptului însuşi, fie în virtutea unei delegaţii legale.
Can. 86 - Nu se poate dispensa de la legile care stabilesc elementele constitutive esenţiale ale instituţiilor juridice sau ale actelor juridice.
Can. 87 - § 1. Ori de câte ori considerã cã este spre binele spiritual al credincioşilor, Episcopul diecezan are puterea de a dispensa de la legile disciplinare, atât universale, cât şi particulare, date de autoritatea supremã a Bisericii fie pentru teritoriul sãu, fie pentru supuşii sãi, nu însã de la legile procesuale şi penale, nici de la legile a cãror dispensã este rezervatã în mod special Scaunului Apostolic sau unei alte autoritãţi.
§ 2. Dacã recurgerea la Sfântul Scaun este dificilã şi,totodatã, din cauza întârzierii existã pericolul unei daune grave, orice Ordinariu poate dispensa de la aceste legi, chiar dacã dispensa este rezervatã Sfântului Scaun, numai sã fie vorba de o dispensã pe care Sfântul Scaun, în aceleaşi circumstanţe, obişnuieşte sã o acorde, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 291.
Can. 88 - Ordinariul locului poate sã dispenseze de la legile diecezane şi, când considerã cã este spre binele credincioşilor, de la legile date de Conciliul plenar şi provincial sau de Conferinţa episcopalã.
Can. 89 - Parohul, ceilalţi preoţi şi diaconi nu pot sã dispenseze de la o lege universalã şi particularã, în afarã de cazul când aceastã putere le-a fost acordatã în mod expres.
Can. 90 - § 1. Sã nu se dispenseze de la o lege ecleziasticã fãrã un motiv just şi raţional, ţinându-se seama de circumstanţele cazului şi de gravitatea legii de la care se dispenseazã; în caz contrar, dispensa este ilicitã şi, dacã nu este acordatã de legislator sau de superiorul acestuia, este şi invalidã.
§ 2. În caz de dubiu cu privire la suficienţa motivului, dispensa este acordatã în mod valid şi licit.
Can. 91 - Cine deţine puterea de a dispensa poate sã o exercite, chiar şi atunci când se aflã în afara teritoriului, asupra propriilor supuşi, chiar când aceştia lipsesc din teritoriu, şi, dacã nu este interzis în mod expres, chiar faţã de strãinii care se aflã actualmente în teritoriu, precum şi faţã de sine însuşi.
Can. 92 - Este supusã interpretãrii stricte, conform can. 36 § 1, nu numai dispensa, ci şi puterea de a dispensa acordatã pentru un caz concret.
Can. 93 - Dispensa care comportã acte succesive înceteazã în acelaşi fel ca şi privilegiile, precum şi prin încetarea sigurã şi totalã a motivului pentru care a fost acordatã.

TITLUL V
Statutele şi regulamentele

Can. 94 - § 1. În sens propriu, statutele sunt norme create conform dreptului pentru ansamblurile de persoane sau de lucruri, prin care sunt stabilite finalitatea, structura, conducerea şi activitãţile acestora.
§ 2. Statutele unui ansamblu de persoane obligã numai persoanele care sunt în mod legitim membrii acestuia; statutele unui ansamblu de lucruri îi obligã pe cei care îl conduc.
§ 3. Dispoziţiile statutelor, create şi promulgate în virtutea puterii legislative, sunt reglementate de prevederile canoanelor despre legi.
Can. 95 - § 1. Regulamentele sunt reguli sau norme care trebuie respectate în reuniunile de persoane, reuniuni fie impuse de autoritatea ecleziasticã, fie convocate în mod liber de cãtre credincioşi, precum şi în alte adunãri, şi prin care sunt stabilite structura, conducerea şi modalitãţile de desfãşurare.
§ 2. Sunt obligaţi sã respecte normele regulamentului cei care participã la reuniuni sau adunãri.

TITLUL VI
Persoanele fizice şi juridice

CAP. I
Condiţia canonicã a persoanelor fizice

Can. 96 - Prin Botez, omul este încorporat Bisericii lui Cristos şi este constituit în ea ca persoanã, cu obligaţii şi drepturi care, avându-se în vedere condiţia fiecãruia, sunt proprii creştinilor, câtã vreme ei sunt în comuniune ecleziasticã şi dacã nu se opune vreo sancţiune impusã în mod legal.
Can. 97 - § 1. Persoana care a împlinit vârsta de optsprezece ani este majorã; sub aceastã vârstã, este minorã.
§ 2. Minorul, înainte de a fi împlinit şapte ani, este numit prunc ("infans") şi este considerat iresponsabil de actele sale; dupã împlinirea vârstei de şapte ani, se presupune cã are uzul raţiunii.
Can. 98 - § 1. Persoana majorã se bucurã de exercitarea deplinã a drepturilor sale.
§ 2. În exercitarea drepturilor sale, persoana minorã rãmâne supusã puterii pãrinţilor sau a tutorilor, cu excepţia acelor acte în care minorii, în virtutea legii divine sau a dreptului canonic, sunt scoşi de sub puterea pãrinţilor sau a tutorilor. Cât priveşte numirea şi puterea tutorilor, sã se respecte dispoziţiile dreptului civil, dacã dreptul canonic nu stabileşte altfel sau dacã Episcopul diecezan, în cazuri precise, dintr-un motiv just, nu a considerat cã trebuie sã se prevadã numirea unui alt tutore.
Can. 99 - Cine este lipsit în mod habitual de uzul raţiunii este considerat iresponsabil de actele sale şi este asemuit pruncilor.
Can. 100 - Persoana este numit locuitor ("incola") în locul unde îşi are domiciliul; strãin ("advena"), în locul unde îşi are cvasidomiciliul; cãlãtor ("peregrinus"), dacã se aflã în afara domiciliului şi a cvasidomiciliului pe care îl mai deţine; pribeag ("vagus"), dacã nu are nicãieri nici domiciliul, nici cvasidomiciliul.
Can. 101 - § 1. Locul de origine al copilului, precum şi al neofitului, este locul în care, când copilul s-a nãscut, pãrinţii îşi aveau domiciliul, sau, în lipsa acestuia, cvasidomiciliul, iar dacã pãrinţii nu aveau amândoi acelaşi domiciliu sau cvasidomiciliu, locul de origine este locul domiciliului sau al cvasidomiciliului mamei.
§ 2. Dacã este vorba de un copil de pribegi ("vagi"), locul de origine este chiar locul unde s-a nãscut; dacã este vorba de un copil expus, locul unde a fost gãsit.
Can. 102 - § 1. Domiciliul se dobândeşte prin şederea în teritoriul unei parohii, sau cel puţin al unei dieceze, cu intenţia de a rãmâne acolo permanent dacã nimic nu îndepãrteazã persoana din acel loc, sau prin şederea efectivã timp de cinci ani.
§ 2. Cvasidomiciliul se dobândeşte prin şederea în teritoriul unei parohii, sau cel puţin al unei dieceze, cu intenţia de a rãmâne acolo timp de trei luni dacã nimic nu îndepãrteazã persoana din acel loc, sau prin şederea efectivã timp de trei luni.
§ 3. Domiciliul sau cvasidomiciliul în teritoriul unei parohii se numeşte parohial; în teritoriul unei dieceze, chiar dacã nu într-o parohie, se numeşte diecezan.
Can. 103 - Membrii institutelor cãlugãreşti şi ai societãţilor de viaţã apostolicã dobândesc domiciliul în locul unde se aflã casa de care aparţin; cvasidomiciliul, în casa în care, potrivit can. 102, § 2, locuiesc.
Can. 104 - Soţii au domiciliul sau cvasidomiciliul comun; în caz de separare legalã sau dintr-un alt motiv just, ambii pot avea domiciliu sau cvasidomiciliu propriu.
Can. 105 - § 1. Minorul pãstreazã în mod necesar domiciliul şi cvasidomiciliul aceluia sub a cãrui putere se aflã. Ieşit din pruncie ("infantia"), poate sã dobândeascã şi cvasidomiciliu propriu; emancipat în mod legal conform dreptului civil, poate sã dobândeascã şi domiciliu propriu.
§ 2. Oricine, dintr-un alt motiv decât cel al vârstei minore, a fost încredinţat în mod legitim sub tutela sau curatela altuia, are domiciliul sau cvasidomiciliul tutorelui sau al curatorului.
Can. 106 - Domiciliul şi cvasidomiciliul se pierd prin pãrãsirea locului cu intenţia de a nu mai reveni, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 105.
Can. 107 - § 1. Atât în virtutea domiciliului, cât şi a cvasidomiciliului, fiecare are paroh propriu şi Ordinariu propriu.
§ 2. Parohul sau Ordinariul pribeagului este parohul sau Ordinariul locului în care pribeagul locuieşte de fapt.
§ 3. Chiar şi pentru acela care are numai domiciliu sau cvasidomiciliu diecezan, parohul propriu este parohul locului în care el locuieşte de fapt.
Can. 108 - § 1. Consangvinitatea este calculatã pe bazã de linii şi grade.
§ 2. În linia dreaptã existã atâtea grade câte generaţii sau câte persoane sunt, autorul comun nefiind luat în calcul.
§ 3. În linia colateralã existã atâtea grade câte persoane sunt în cele douã linii luate împreunã, autorul comun nefiind luat în calcul.
Can. 109 - § 1. Afinitatea derivã dintr-o cãsãtorie validã, chiar neconsumatã, şi existã între soţ şi consangvinii soţiei, precum şi între soţie şi consangvinii soţului.
§ 2. Este calculatã în aşa fel încât cei care sunt consangvinii soţului sunt în aceeaşi linie şi în acelaşi grad afinii soţiei, şi invers.
Can. 110 - Cei care au fost adoptaţi în conformitate cu dispoziţiile dreptului civil sunt consideraţi fiii aceluia sau ai acelora care i-au adoptat.
Can. 111 - § 1. Prin primirea Botezului este înscris în Biserica Latinã copilul pãrinţilor care aparţin acestei Biserici, sau, dacã unul dintre pãrinţi nu aparţine acesteia, ambii au decis de comun acord ca copilul lor sã fie botezat în Biserica Latinã; în caz de dezacord între pãrinţi, este înscris în Biserica ritualã la care aparţine tatãl.
§ 2. Orice candidat la Botez, care a împlinit vârsta de paisprezece ani, poate alege în mod liber sã fie botezat în Biserica Latinã sau într-o altã Bisericã ritualã autonomã (sui iuris). În acest caz, el aparţine de Biserica pe care a ales-o.
Can. 112 - § 1. Dupã primirea Botezului, sunt înscrişi la o altã Biserica ritualã autonomã:
1° cei care au obţinut permisiunea de la Scaunul Apostolic;
2° soţul care, cu prilejul încheierii cãsãtoriei sau în timpul vieţii de cãsãtorie, a declarat cã vrea sã treacã la Biserica ritualã autonomã a celuilalt soţ; în caz de desfacere a cãsãtoriei, poate sã revinã în mod liber la Biserica Latinã;
3° copiii acelora despre care este vorba la nr. 1 şi 2, înainte de împlinirea vârstei de paisprezece ani, şi, într-o cãsãtorie mixtã, copiii pãrţii catolice care a trecut în mod legitim la o altã Bisericã ritualã autonomã; dupã ce au împlinit aceastã vârstã, ei pot reveni la Biserica Latinã.
§ 2. Obiceiul, chiar îndelungat, de a primi sacramentele dupã ritul unei Biserici rituale autonome nu atrage dupã sine înscrierea la aceastã Bisericã.

CAP. II
Persoanele juridice

Can. 113 - § 1. Din însãşi orânduirea divinã, Biserica Catolicã şi Scaunul Apostolic sunt persoane morale.
§ 2. În afarã de persoanele fizice, în Bisericã existã şi persoane juridice, adicã subiecte în dreptul canonic de obligaţii şi drepturi specifice naturii lor.
Can. 114 - § 1. Sunt constituite ca persoane juridice, fie prin însãşi dispoziţia dreptului, fie printr-o concesiune specialã din partea autoritãţii competente, datã printr-un decret, ansamblurile de persoane sau de lucruri destinate unui scop conform cu misiunea Bisericii, care depãşeşte scopul persoanelor individuale.
§ 2. Scopurile despre care este vorba în § 1 sunt cele referitoare la operele de milostenie, de apostolat, de caritate spiritualã sau materialã.
§ 3. Autoritatea competentã a Bisericii sã nu acorde personalitate juridicã decât acelor ansambluri de persoane sau de lucruri care urmãresc un scop cu adevãrat util şi care, analizându-se bine toate aspectele, dispun de mijloacele care sunt considerate suficiente pentru atingerea scopului propus.
Can. 115 - § 1. Persoanele juridice în Bisericã sunt fie ansambluri de persoane, fie ansambluri de lucruri.
§ 2. Un ansamblu de persoane, care desigur poate fi format din cel puţin trei persoane, este colegial, dacã membrii lui, cu sau fãrã egalitate în drepturi, îi stabilesc activitatea participând la deciziile ce trebuie date conform dreptului şi statutelor; altminteri, este necolegial.
§ 3. Un ansamblu de lucruri, adicã o fundaţie autonomã, este format din bunuri sau lucruri fie spirituale, fie materiale, şi este condus, conform dreptului şi statutelor, fie de una sau mai multe persoane fizice, fie de un colegiu.
Can. 116 - § 1. Persoanele juridice publice sunt ansambluri de persoane sau de lucruri care sunt constituite de cãtre autoritatea ecleziasticã competentã ca sã îndeplineascã în limitele prestabilite lor, în numele Bisericii, conform dispoziţiilor dreptului, misiunea ce le-a fost încredinţatã în vederea binelui public; celelalte persoane juridice sunt private.
§ 2. Persoanele juridice publice sunt înzestrate cu aceastã personalitate fie în virtutea dreptului însuşi (ipso iure), fie printr-un decret special al autoritãţii competente care o acordã în mod expres; persoanele juridice private primesc aceastã personalitate numai printr-un decret special al autoritãţii competente care o acordã în mod expres.
Can. 117 - Nici un ansamblu de persoane sau de lucruri care vrea sã dobândeascã personalitate juridicã nu o poate dobândi dacã statutele lui nu au fost aprobate de cãtre autoritatea competentã.
Can. 118 - Reprezintã persoana juridicã publicã, acţionând în numele ei, cei cãrora le este recunoscutã aceastã competenţã de cãtre dreptul universal sau particular sau de cãtre statutele proprii. Reprezintã persoana juridicã privatã cei cãrora le este conferitã aceastã competenţã de cãtre statute.
Can. 119 - Referitor la actele colegiale, dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept sau de cãtre statute:
1° dacã este vorba de alegeri, fiind prezentã majoritatea celor ce trebuie convocaţi, are valoare în drept ceea ce a fost aprobat de cãtre majoritatea absolutã a celor prezenţi; dupã douã scrutine nereuşite, sã se voteze pentru doi candidaţi care au obţinut cel mai mare numãr de voturi, ori, dacã sunt mai mulţi, pentru cei mai vârstnici doi candidaţi; dacã, dupã douã scrutine, paritatea persistã, sã fie considerat ales cel mai vârstnic.
2° dacã este vorba de alte materii, fiind prezentã majoritatea celor care trebuie convocaţi, are valoare în drept ceea ce a fost aprobat de cãtre majoritatea absolutã a celor prezenţi; dacã dupã douã scrutine voturile au fost egale, preşedintele poate rezolva paritatea prin votul sãu;
3° când este vorba de ceva care îi priveşte pe toţi ca indivizi luaţi fiecare în parte, trebuie sã fie aprobat de cãtre toţi.
Can. 120 - § 1. Prin natura sa, persoana juridicã este perpetuã; totuşi, se stinge dacã este desfiinţatã în mod legal de cãtre autoritatea competentã sau dacã nu a desfãşurat activitate timp de o sutã de ani; în plus, persoana juridicã privatã se stinge dacã însãşi asociaţia se dizolvã în conformitate cu statutele sau dacã, dupã aprecierea autoritãţii competente, însãşi fundaţia a încetat sã existe conform statutelor.
§ 2. Dacã mai trãieşte unul dintre membrii persoanei juridice colegiale, iar ansamblul de persoane nu a încetat sã existe conform statutelor, exercitarea tuturor drepturilor ansamblului îi revine de drept acestui membru.
Can. 121 - Dacã ansamblurile de persoane sau de lucruri, care sunt persoane juridice publice, se unesc în aşa fel încât din ele se formeazã un singur ansamblu dotat cu personalitate juridicã, aceastã nouã persoanã juridicã dobândeşte bunurile şi drepturile patrimoniale ale celor precedente şi îşi asumã obligaţiile cu care acestea erau împovãrate; mai cu seamã cât priveşte destinaţia bunurilor şi îndeplinirea obligaţiilor, trebuie sã fie ocrotite atât voinţa fondatorilor şi a ofertanţilor, cât şi drepturile câştigate.
Can. 122 - Dacã un ansamblu, care se bucurã de personalitate juridicã publicã, este divizat în aşa fel încât o parte din el este unitã cu o altã persoanã juridicã, sau din partea dezmembratã este constituitã o nouã persoanã juridicã publicã, autoritatea ecleziasticã, cãreia îi aparţine dreptul cu privire la divizare, trebuie sã se îngrijeascã personal sau printr-un executor, respectându-se, desigur, în primul rând, atât voinţa fondatorilor şi a ofertanţilor, cât şi drepturile câştigate, ca şi statutele aprobate:
1° ca bunurile comune, ce pot fi divizate, şi drepturile patrimoniale, precum şi debitele şi celelalte obligaţii, sã fie divizate între respectivele persoane juridice în mod proporţional, cu dreptate şi echitate, ţinându-se seama de toate circumstanţele şi necesitãţile fiecãreia;
2° ca uzul şi uzufructul bunurilor comune ce nu pot fi divizate sã revinã ambelor persoane juridice, iar obligaţiile legate de aceste bunuri sã fie impuse amândurora, respectându-se, de asemenea, proporţia necesarã, ce trebuie stabilitã conform echitãţii şi dreptãţii.
Can. 123 - Dupã ce o persoanã juridicã publicã se stinge, destinaţia bunurilor sale, a drepturilor sale patrimoniale şi a obligaţiilor sale este reglementatã de cãtre drept şi statute; dacã acestea nu fac nici o menţiune, respectivele bunuri, drepturi şi obligaţii revin persoanei juridice imediat superioare, respectându-se întotdeauna voinţa fondatorilor, precum şi drepturile câştigate; dupã stingerea unei persoane juridice private, destinaţia bunurilor şi a obligaţiilor acesteia este reglementatã de propriile statute.

TITLUL VII
Actele juridice

Can. 124 - § 1. Pentru validitatea unui act juridic, este necesar ca el sã fie îndeplinit de cãtre o persoanã aptã şi sã existe în el elementele care constituie în mod esenţial actul însuşi, precum şi formalitãţile şi condiţiile impuse de cãtre drept pentru validitate.
§ 2. Un act juridic îndeplinit în mod reglementar cu privire la elementele sale externe se presupune cã este valid.
Can. 125 - § 1. Un act îndeplinit sub violenţã, pricinuitã unei persoane de cãtre alţii, cãreia ea nu a putut în nici un chip sã-i opunã rezistenţã, este considerat neavenit.
§ 2. Un act îndeplinit sub fricã gravã, provocatã în mod nedrept, sau din dol, este valid, dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept, dar poate fi anulat prin sentinţã judecãtoreascã, fie la cererea pãrţii lezate sau a urmaşilor ei legali, fie din oficiu.
Can. 126 - Un act îndeplinit din ignoranţã sau din eroare cu privire la ceea ce constituie substanţa lui sau la ceea ce echivaleazã cu o condiţie sine qua non este nul; altminteri, este valabil, dacã dreptul nu stabileşte altfel; totuşi, un act îndeplinit din ignoranţã sau din eroare poate da loc unei acţiuni care produce anularea, conform dispoziţiilor dreptului.
Can. 127 - § 1. Când este stabilit de cãtre drept cã, pentru unele acte ce trebuie îndeplinite, Superiorul are nevoie de consensul sau de pãrerea unui colegiu sau a unui grup de persoane, trebuie sã fie convocat colegiul sau grupul în conformitate cu dispoziţiile can. 166, în afarã de cazul în care, când este vorba numai de cererea pãrerii, este prevãzut altfel în dreptul particular sau propriu; pentru ca actele sã fie valide, este necesar ca Superiorul sã obţinã consensul majoritãţii absolute a acelora care sunt prezenţi sau sã asculte pãrerea tuturor.
§ 2. Când este stabilit de cãtre drept cã, pentru unele acte ce trebuie îndeplinite, Superiorul are nevoie de consensul sau de pãrerea unor persoane ca indivizi luaţi fiecare în parte:
1° dacã este necesar sã fie cerut consensul, este invalid actul Superiorului care nu cere consensul acelor persoane sau care acţioneazã împotriva votului lor sau împotriva votului uneia din ele.
2° dacã este necesar sã fie cerutã pãrerea, este invalid actul Superiorului care nu cere pãrerea acestor persoane; Superiorul, deşi nu este obligat sã urmeze pãrerea lor, chiar unanimã, totuşi, sã nu se disocieze de ea, mai cu seamã dacã e unanimã, fãrã un motiv care, dupã aprecierea sa, este foarte serios.
§ 3. Toţi cei care trebuie sã-şi dea consensul sau sã-şi exprime pãrerea au obligaţia de a-şi face cunoscutã cu sinceritate propria decizie şi, dacã gravitatea problemelor cere aceasta, de a pãstra cu grijã secretul; desigur, aceastã obligaţie poate fi impusã de cãtre Superior.
Can. 128 - Oricine provoacã altuia în mod nelegitim o daunã printr-un act juridic, ba chiar şi prin orice alt act îndeplinit din dol sau culpã este obligat sã repare dauna pricinuitã.

TITLUL VIII
Puterea de conducere

Can. 129 - § 1. Sunt subiecte capabile ale puterii de conducere, care desigur în Bisericã este din orânduire divinã şi care este numitã şi putere de jurisdicţie, cei ce au primit o treaptã a sacramentului Preoţiei, în conformitate cu dispoziţiile dreptului.
§ 2. La exercitarea aceleiaşi puteri, credincioşii laici pot colabora în conformitate cu dispoziţiile dreptului.
Can. 130 - Prin natura sa, puterea de conducere este exercitatã în forul extern; totuşi, uneori ea este exercitatã numai în forul intern, dar în aşa fel încât efectele pe care exercitarea ei le produce în forul extern sã nu fie recunoscute în acest for decât atunci când dreptul, în cazuri precise, stabileşte acest lucru.
Can. 131 - § 1. Puterea ordinarã de conducere este puterea anexatã ipso iure unui oficiu; cea delegatã este puterea acordatã însãşi persoanei, fãrã intermediul unui oficiu.
§ 2. Puterea ordinarã de conducere poate fi proprie sau vicarialã.
§ 3. Cine afirmã cã este delegat are obligaţia de a dovedi acest lucru.
Can. 132 - § 1. Facultãţile habituale sunt reglementate de prevederile referitoare la puterea delegatã.
§ 2. Totuşi, dacã în actul de acordare nu s-a stabilit în mod expres altfel sau dacã nu a fost aleasã persoana datoritã calitã-ţilor sale personale, facultatea habitualã acordatã Ordinariului nu înceteazã prin încetarea dreptului Ordinariului cãruia i-a fost acordatã, chiar dacã el începuse deja sã o exercite, dar trece la Ordinariul care îi urmeazã la conducere.
Can. 133 - § 1. Delegatul care depãşeşte limitele mandatului sãu, fie cu privire la persoane, fie cu privire la lucruri, acţioneazã în mod invalid.
§ 2. Nu se considerã cã îşi depãşeşte limitele mandatului delegatul care îndeplineşte obiectul delegaţiei într-un mod diferit de cel care i-a fost precizat în mandat, în afarã de cazul când persoana care a delegat a prescris ea însãşi pentru validitate modul în care sã se procedeze.
Can. 134 - § 1. În drept, pe lângã Pontiful Roman, mai au denumirea de Ordinariu Episcopii diecezani şi toţi aceia care, chiar în mod interimar, sunt puşi în fruntea unei Biserici particulare sau a unei comunitãţi echivalate Bisericii particulare conform can. 368, precum şi aceia care deţin în ele puterea executivã ordinarã generalã, adicã Vicarii generali şi episcopali; de asemenea, pentru membrii lor, Superiorii majori ai institutelor cãlugãreşti clericale de drept pontifical şi ai societãţilor clericale de viaţã apostolicã de drept pontifical, care au cel puţin puterea executivã ordinarã.
§ 2. Au denumirea de Ordinariul locului toţi cei menţionaţi în § 1, cu excepţia Superiorilor institutelor cãlugãreşti şi ai societãţilor de viaţã apostolicã.
§ 3. Ceea ce canoanele atribuie în mod nominal Episcopului diecezan în cadrul puterii executive este de competenţa exclusivã a Episcopului diecezan şi a acelora care, în can. 381, § 2, sunt echivalaţi lui, fiind excluşi Vicarul general şi Vicarul episcopal, în afarã de cazul când au mandat special.
Can. 135 - § 1. Puterea de conducere se diferenţiazã în legislativã, executivã şi judecãtoreascã.
§ 2. Puterea legislativã trebuie exercitatã în modul prescris de drept, iar aceea pe care o deţine în Bisericã legislatorul inferior autoritãţii supreme nu poate sã fie delegatã în mod valid dacã nu este prescris în mod explicit altfel de cãtre drept; nu poate fi datã în mod valid de cãtre legislatorul inferior o lege contrarã dreptului superior.
§ 3. Puterea judecãtoreascã, de care se bucurã judecãtorii sau colegiile judecãtoreşti, trebuie exercitatã în modul prescris de drept şi nu poate fi delegatã decât pentru efectuarea actelor pregãtitoare ale unui decret sau ale unei sentinţe.
§ 4. Cât priveşte exercitarea puterii executive, sã se respecte dispoziţiile canoanelor care urmeazã.
Can. 136 - Cine deţine puterea executivã o poate exercita în mod valid asupra propriilor supuşi, fie cã el însuşi se aflã în afara teritoriului sãu, fie cã înşişi supuşii nu sunt prezenţi în teritoriu, dacã nu se constatã altfel din natura lucrului sau din dispoziţia dreptului; asupra cãlãtorilor prezenţi în teritoriu, dacã este vorba de favoruri ce trebuie acordate sau de aplicarea legilor fie universale, fie particulare, la care ei sunt ţinuţi conform can. 13, § 2, nr. 2.
Can. 137 - § 1. Puterea executivã ordinarã poate fi delegatã atât pentru un act, cât şi pentru totalitatea cazurilor, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept.
§ 2. Puterea executivã delegatã de Scaunul Apostolic poate fi subdelegatã fie pentru un act, fie pentru totalitatea cazurilor, dacã nu a fost aleasã persoana datoritã calitã-ţilor sale personale sau dacã subdelegarea nu a fost interzisã în mod expres.
§ 3. Puterea executivã delegatã de cãtre o altã autoritate care are puterea ordinarã, dacã a fost delegatã pentru totalitatea cazurilor, poate fi subdelegatã numai pentru fiecare caz în parte; dacã, în schimb, a fost delegatã pentru un act sau pentru acte precise, nu poate fi subdelegatã decât printr-o concesiune expresã din partea celui care delegã.
§ 4. Nici o putere subdelegatã nu poate fi din nou subdelegatã, dacã acest lucru nu a fost acordat în mod expres de cãtre cel care deleagã.
Can. 138 - Puterea executivã ordinarã, ca, de altfel, şi puterea delegatã pentru totalitatea cazurilor, trebuie interpretatã în sens larg, în schimb, toate celelalte, în sens strict; totuşi se considerã cã celui cãruia i-a fost delegatã puterea i-au fost acordate şi acele facultãţi fãrã de care aceastã putere nu ar putea fi exercitatã.
Can. 139 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept, prin faptul cã cineva se adreseazã unei alte autoritãţi competente, chiar superioare, nu este suspendatã puterea executivã fie ordinarã, fie delegatã, a unei alte autoritãţi competente.
§ 2. Totuşi, o autoritate inferioarã sã nu se amestece într-o cauzã prezentatã unei autoritãţi competente superioare, decât dintr-un motiv grav şi urgent; în acest caz, ea sã avertizeze îndatã autoritatea superioarã.
Can. 140 - § 1. Când au fost delegate mai multe persoane în solidar sã rezolve aceeaşi chestiune, persoana care a început mai întâi rezolvarea acelei chestiuni le exclude de la aceasta pe celelalte, în afarã de cazul când ulterior a fost împiedicatã sau nu a mai voit sã continue rezolvarea.
§ 2. Când au fost delegate mai multe persoane în mod colegial sã rezolve o chestiune, toate trebuie sã procedeze conform dispoziţiilor can. 119, în afarã de cazul când în mandat a fost stabilit altfel.
§ 3. Puterea executivã delegatã mai multor persoane se presupune cã a fost delegatã în solidar.
Can. 141 - Când au fost delegate mai multe persoane în mod succesiv, sã rezolve acea chestiune persoana al cãrei mandat este mai vechi şi nu i-a fost ulterior revocat.
Can. 142 - § 1. Puterea delegatã înceteazã: dupã ce a fost îndeplinit mandatul; dupã ce a expirat timpul sau s-a terminat numãrul de cazuri pentru care a fost acordatã; dupã ce a încetat scopul delegãrii; prin revocare din partea celui care delegã, intimatã direct celui delegat, precum şi prin renunţare din partea celui delegat, prezentatã celui care delegã şi acceptatã de acesta; în schimb, nu înceteazã prin încetarea dreptului celui care a delegat, decât dacã rezultã altfel din clauzele mandatului.
§ 2. Totuşi, un act care ţine de puterea delegatã exercitatã numai în forul intern, îndeplinit din inadvertenţã dupã expirarea timpului de concesiune, este valid.
Can. 143 - § 1. Puterea ordinarã înceteazã prin pierderea oficiului cãruia îi este ataşatã.
§ 2. Dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept, puterea ordinarã este suspendatã în cazul în care se face apel sau se înainteazã recurs împotriva privãrii de un oficiu sau a înlãturãrii dintrun oficiu.
Can. 144 - § 1. În caz de eroare comunã de fapt sau de drept, ca şi în caz de dubiu pozitiv şi probabil fie de drept, fie de fapt, Biserica suplineşte puterea de conducere, atât în forul extern, cât şi în forul intern.
§ 2. Aceeaşi normã se aplicã şi în cazul facultãţilor prevãzute în cann. 882, 883, 966 şi 1111, § 1.

TITLUL IX
Oficiile ecleziastice

Can. 145 - § 1. Oficiul ecleziastic este orice funcţie înfiinţatã în mod stabil din dispoziţie fie divinã, fie ecleziasticã, ce trebuie exercitatã în vederea unui scop spiritual.
§ 2. Obligaţiile şi drepturile proprii ale fiecãrui oficiu ecleziastic sunt stabilite fie de însuşi dreptul prin care oficiul este înfiinţat, fie de cãtre decretul autoritãţii competente, prin care este, în acelaşi timp, înfiinţat şi acordat.

CAP. I
Atribuirea oficiului ecleziastic

Can. 146 - Un oficiu ecleziastic nu poate fi obţinut în mod valid fãrã atribuirea canonicã (provisio canonica).
Can. 147 - Atribuirea unui oficiu ecleziastic se face: prin libera conferire de cãtre autoritatea ecleziasticã competentã; prin învestire, fãcutã de aceeaşi autoritate, în urma unei prezentãri; prin confirmare sau admitere din partea aceleiaşi autoritãţi, în urma alegerii sau a unei cereri; în sfârşit, prin simpla alegere şi acceptarea ei de cãtre cel ales, dacã alegerea nu are nevoie de confirmare.
Can. 148 - Autoritatea care are dreptul sã înfiinţeze, sã schimbe şi sã desfiinţeze oficiile are şi dreptul sã le atribuie, în afarã de cazul când este stabilit altfel de cãtre drept.
Can. 149 - § 1. Pentru ca o persoanã sã fie numitã într-un oficiu ecleziastic, trebuie sã fie în comuniune cu Biserica şi capabilã, adicã sã fie înzestratã cu calitãţile prescrise pentru acel oficiu de cãtre dreptul universal sau particular, sau de legea fundaţiei.
§ 2. Atribuirea unui oficiu ecleziastic persoanei care nu are calitãţile necesare este nulã numai dacã aceste calitãţi sunt prescrise în mod expres pentru validitatea atribuirii de cãtre dreptul universal sau particular sau de legea fundaţiei; altminteri este validã, dar poate fi anulatã printr-un decret al autoritãţii competente sau printr-o sentinţã a tribunalului administrativ.
§ 3. Atribuirea unui oficiu ecleziastic în mod simoniac este nulã ipso iure.
Can. 150 - Oficiul care comportã grija deplinã a sufletelor, pentru îndeplinirea cãreia este necesarã exercitarea hirotonirii sacerdotale, nu poate fi atribut în mod valid celui care încã nu a fost hirotonit preot.
Can. 151 - Atribuirea unui oficiu care comportã grija sufletelor sã nu fie amânatã fãrã un motiv grav.
Can. 152 - Nimãnui sã nu i se atribuie douã sau mai multe oficii incompatibile, adicã oficii care nu pot fi îndeplinite împreunã în acelaşi timp de aceeaşi persoanã.
Can. 153 - § 1. Atribuirea unui oficiu care nu este vacant de drept este ipso facto invalidã şi nu devine validã prin ulterioara vacanţã.
§ 2. Totuşi, dacã este vorba de un oficiu care este conferit de drept pentru un timp determinat, atribuirea poate fi fãcutã în decurs de şase luni înainte de expirarea acestui timp şi are efect din ziua în care oficiul devine vacant.
§ 3. Promiterea unui oficiu, indiferent de cine este fãcutã, nu produce nici un efect juridic.
Can. 154 - Un oficiu care este vacant de drept, dar care întâmplãtor este încã deţinut în mod ilegal de cineva, poate fi atribuit, cu condiţia sã fie declaratã în mod reglementar deţinerea lui ilegitimã şi sã se menţioneze aceastã declarare în decretul de conferire.
Can. 155 - Cine atribuie un oficiu, înlocuindu-l pe cineva care neglijeazã sau este împiedicat, nu dobândeşte prin aceasta nici o putere asupra persoanei cãreia i-a acordat oficiul, ci condiţia juridicã a acesteia e ca şi cum atribuirea ar fi fost fãcutã conform normelor obişnuite ale dreptului.
Can. 156 - Atribuirea oricãrui oficiu sã fie fãcutã în scris.

ART. 1
Libera conferire

Can. 157 - Dacã nu este stabilit în mod explicit altfel de cãtre drept, este de datoria Episcopului diecezan sã se îngrijeascã, prin libera conferire, de oficiile ecleziastice în Biserica sa particularã.

ART. 2
Prezentarea

Can. 158 - § 1. Prezentarea pentru un oficiu ecleziastic, fãcutã de cel care are dreptul de a prezenta, trebuie adresatã autoritãţii cãreia îi revine dreptul de a da învestirea pentru acel oficiu, şi anume, dacã nu existã vreo dispoziţie legitimã contrarã, în termen de trei luni de la aflarea ştirii cã oficiul este vacant.
§ 2. Dacã dreptul de prezentare îi aparţine unui colegiu sau unui grup de persoane, candidatul sã fie desemnat respectându-se prevederile cann. 165-179.
Can. 159 - Nimeni sã nu fie prezentat împotriva voinţei sale; de aceea, dacã persoana propusã pentru a fi prezentatã, dupã ce i s-a cerut pãrerea, nu refuzã în termen de opt zile utile, poate fi prezentatã.
Can. 160 - § 1. Cine are dreptul de prezentare poate sã prezinte una sau mai multe persoane, fie împreunã în acelaşi timp, fie în mod succesiv.
§ 2. Nimeni nu poate sã se prezinte pe sine însuşi, însã un colegiu sau un grup de persoane poate sã prezinte pe cineva din rândul membrilor sãi.
Can. 161 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept, cine a prezentat pe cineva care e considerat inapt poate sã prezinte pe altcineva, numai o singurã datã, în termen de o lunã.
§ 2. Dacã o persoanã prezentatã a renunţat înainte de a fi avut loc învestirea sau a decedat, cine are dreptul de prezentare îşi poate exercita din nou acest drept în termen de o lunã de la data aflãrii ştirii cu privire la renunţare sau la deces.
Can. 162 - Cine nu a fãcut prezentarea în timp util, conform can. 158 § 1 şi can. 161, precum şi cel care a prezentat de douã ori o persoanã consideratã inaptã pierde pentru acel caz dreptul de prezentare, iar autoritatea cãreia îi revine datoria sã dea învestirea are dreptul sã se îngrijeascã în mod liber de oficiul vacant, totuşi cu consimţãmântul Ordinariului propriu al candidatului desemnat.
Can. 163 - Autoritatea cãreia, conform normelor dreptului, îi aparţine dreptul de a învesti o persoanã prezentatã sã o învesteascã pe aceea care a fost prezentatã în mod legitim, pe care o considerã capabilã şi care a acceptat. În cazul în care mai multe persoane prezentate au fost recunoscute capabile, trebuie sã învesteascã numai una dintre ele.

ART. 3
Alegerea

Can. 164 - Dacã nu a fost prevãzut altfel de cãtre drept, la alegerile canonice sã se respecte dispoziţiile canoanelor care urmeazã.
Can. 165 - Dacã nu a fost stabilit altfel de cãtre drept sau de cãtre statutele legitime ale unui colegiu sau ale unui grup, iar un colegiu sau grup de persoane are dreptul de a alege pentru un oficiu, alegerea sã nu fie amânatã mai mult de trei luni utile, care trebuie calculate din ziua în care se ajunge la cunoaşterea vacanţei oficiului; trecând în mod inutil acest termen, autoritatea ecleziasticã ce are dreptul de a confirma alegerea sau dreptul de a atribui ulterior oficiul sã se îngrijeascã în mod liber de oficiul vacant.
Can. 166 - § 1. Preşedintele colegiului sau al grupului sã-i convoace pe toţi cei care fac parte din colegiu sau din grup. Când trebuie sã fie personalã, convocarea este validã dacã este expediatã la locul domiciliului sau cvasidomiciliului sau la locul de şedere.
§ 2. Dacã vreunul dintre cei care trebuie chemaţi a fost omis şi de aceea a absentat, alegerea este validã; cu toate acestea, la intervenţia lui, dupã ce au fost dovedite omiterea şi absenţa, alegerea, chiar dacã a fost confirmatã, trebuie sã fie anulatã de cãtre autoritatea competentã, cu condiţia sã se constate juridiceşte cã recursul a fost trimis în termen de cel puţin trei zile de la data primirii ştirii cu privire la alegerea care a avut loc.
§ 3. Dacã a fost omisã mai mult de o treime dintre alegãtori, alegerea este nulã ipso iure, în afarã de cazul când toţi cei care au fost omişi au fost, de fapt, prezenţi.
Can. 167 - § 1. Dupã ce convocarea a fost fãcutã în mod legal, cei prezenţi au dreptul de a vota în ziua şi locul ce au fost stabilite în avizul de convocare, fiind exclusã, dacã nu este prevãzut altfel în statute, posibilitatea de a da votul prin scrisoare sau prin procurator.
§ 2. Dacã vreunul dintre alegãtori este prezent în casa în care se desfãşoarã alegerea, dar nu poate sã participe la alegere din cauza sãnãtãţii şubrede, cei însãrcinaţi cu numãrarea voturilor sã-i cearã votul în scris.
Can. 168 - Chiar dacã cineva are, în virtutea mai multor titluri, dreptul de a vota în numele propriu, nu poate sã exprime decât un sigur vot.
Can. 169 - Pentru ca alegerea sã fie validã, nici o persoanã care nu face parte din colegiu sau din grup nu poate fi admisã sã voteze.
Can. 170 - Alegerea, a cãrei libertate a fost în vreun fel oarecare efectiv împiedicatã, este invalidã ipso iure.
Can. 171 - § 1. Este inapt sã voteze:
1° cine e incapabil de un act uman;
2° cine e lipsit de voce activã;
3° cine e pedepsit cu excomunicarea impusã sau declaratã printr-o sentinţã judecãtoreascã sau printr-un decret;
4° cine a abandonat în mod notoriu comuniunea cu Biserica.
§ 2. Dacã cineva din cei menţionaţi mai sus este admis sã voteze, votul lui este nul, însã alegerea este validã, în afarã de cazul când se constatã cã, prin anularea acestui vot, persoana aleasã nu a întrunit numãrul necesar de voturi.
Can. 172 - § 1. Ca sã fie valid, votul trebuie sã fie:
1° liber; prin urmare, este invalid votul aceluia care, din fricã gravã sau prin dol, a fost constrâns, direct sau indirect, sã aleagã o persoanã determinatã sau diferite persoane în mod separat;
2° secret, sigur, necondiţionat, determinat.
§ 2. Condiţiile puse votului înainte de alegere sã fie considerate ca neavenite.
Can. 173 - § 1. Înainte de începerea alegerii, sã fie desemnate, din rândul membrilor colegiului sau al grupului, cel puţin douã persoane care sã numere voturile.
§ 2. Aceste persoane sã strângã voturile şi sã verifice în faţa preşedintelui alegerii dacã numãrul buletinelor corespunde cu numãrul alegãtorilor, sã examineze voturile şi sã anunţe tuturor numãrul de voturi obţinut de fiecare.
§ 3. Dacã numãrul voturilor depãşeşte numãrul alegãtorilor, votarea este nulã.
§ 4. Sã se întocmeascã cu grijã de cãtre cel care îndeplineşte rolul de grefier procese verbale cu privire la toate actele alegerii, care, semnate cel puţin de grefier, de preşedinte şi de persoanele care au numãrat voturile, sã fie pãstrate cu grijã în arhiva colegiului.
Can. 174 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept sau de cãtre statute, alegerea poate fi fãcutã şi prin compromis, însã cu condiţia ca alegãtorii, printr-un acord unanim şi dat în scris, sã transfere pentru acel caz dreptul de a alege uneia sau mai multor persoane capabile fie din rândul colegiului, fie strãine, care, în virtutea facultãţii primite, sã aleagã în numele tuturor.
§ 2. Dacã este vorba de un colegiu sau de un grup format numai din clerici, persoanele desemnate pentru alegerea prin compromis trebuie sã fie hirotonite, altminteri alegerea este invalidã.
§ 3. Cei desemnaţi sã aleagã prin compromis trebuie sã respecte prevederile dreptului referitoare la alegere şi, pentru validitatea alegerii, trebuie sã se conformeze condiţiilor, care nu sunt contrare dreptului, incluse în compromis; condiţiile contrare dreptului sã fie considerate ca neavenite.
Can. 175 - Compromisul înceteazã şi dreptul de a vota revine alegãtorilor obişnuiţi:
1° prin revocarea fãcutã de colegiu sau de grup, înainte de începerea alegerii prin compromis;
2° prin nerespectarea uneia dintre condiţiile incluse în compromis;
3° dacã alegerea efectuatã a fost nulã.
Can. 176 - Dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept sau de statute, sã fie considerat ales şi sã fie declarat ca atare de preşedintele colegiului sau al grupului acela care a obţinut numãrul necesar de voturi, conform dispoziţiilor can. 119, n. 1.
Can. 177 - § 1. Alegerea trebuie adusã imediat la cunoştinţa celui ales care, în termen de opt zile utile de la primirea intimãrii, trebuie sã-l anunţe pe preşedintele colegiului sau al grupului cu privire la acceptarea sau neacceptarea alegerii; altminteri, alegerea nu are efect.
§ 2. Dacã cel ales nu acceptã, pierde orice drept câştigat prin alegere şi nici nu-l redobândeşte printr-o acceptare ulterioarã, dar poate fi din nou ales; însã colegiul sau grupul trebuie sã procedeze la o nouã alegere în termen de o lunã de zile de la data cunoaşterii neacceptãrii.
Can. 178 - Dupã ce a acceptat alegerea care nu are nevoie de confirmare, cel ales obţine imediat oficiul cu toate drepturile; dacã alegerea are nevoie de confirmare, obţine numai dreptul la oficiu (ius ad rem).
Can. 179 - § 1. Dacã alegerea are nevoie de confirmare, cel ales trebuie sã cearã, în termen de opt zile utile începând de la data acceptãrii alegerii, personal sau prin alţii, confirmarea din partea autoritãţii competente; în caz contrar, este privat de orice drept, în afarã de cazul când dovedeşte cã nu a putut cere confirmarea din cauza unui impediment just.
§ 2. Autoritatea competentã nu poate sã nege confirmarea dacã recunoaşte cã cel ales este apt, aşa cum cere can. 149 § 1, şi alegerea a avut loc conform normelor dreptului.
§ 3. Confirmarea trebuie sã fie datã în scris.
§ 4. Înainte de intimarea confirmãrii, celui ales nu-i este permis sã se amestece în administrarea oficiului, fie în chestiunile spirituale, fie în cele materiale, iar eventualele acte îndeplinite de dânsul sunt nule.
§ 5. Dupã ce a fost intimatã confirmarea, cel ales dobândeşte oficiul cu drept deplin, în afarã de cazul când este prevãzut altfel de cãtre drept.

ART. 4
Cererea

Can. 180 - § 1. Dacã alegerii aceluia pe care alegãtorii îl considerã mai apt şi îl preferã i se opune un impediment canonic ce poate fi dispensat şi se obişnuieşte sã se dea dispensã, ei pot, prin voturile lor, sã-l cearã de la autoritatea competentã, dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept.
§ 2. Cei desemnaţi sã aleagã prin compromis nu pot sã cearã, în afarã de cazul când acest lucru a fost menţionat în compromis.
Can. 181 - § 1. Pentru ca cererea sã fie validã, sunt necesare cel puţin douã treimi din voturi.
§ 2. Votul pentru cerere trebuie sã fie exprimat prin termenul cer, sau prin altul echivalent; formula aleg sau cer, sau o alta echivalentã, valoreazã pentru alegere, dacã nu existã un impediment, altminteri, valoreazã pentru cerere.
Can. 182 - § 1. În termen de opt zile utile, cererea trebuie trimisã de preşedinte autoritãţii competente cu privire la confirmarea alegerii şi care are dreptul de a acorda dispensa de impediment, sau, dacã ea nu are aceastã putere, are dreptul de a o cere de la o autoritate superioarã; dacã nu este necesarã confirmarea, cererea trebuie trimisã autoritãţii competente pentru a se acorda dispensa.
§ 2. Dacã cererea nu a fost trimisã în termenul stabilit, ea devine ipso facto nulã, iar colegiul sau grupul este privat în acest caz de dreptul de a alege sau de a cere, în afarã de cazul când se dovedeşte cã preşedintele nu a putut trimite cererea din cauza unui impediment just, sau cã s-a abţinut, din dol sau din neglijenţã, sã o trimitã la timpul potrivit.
§ 3. Persoana cerutã nu dobândeşte nici un drept în urma cererii; autoritatea competentã nu este obligatã sã admitã cererea.
§ 4. Alegãtorii nu pot sã revoce cererea prezentatã autoritãţii competente, decât dacã autoritatea permite aceasta.
Can. 183 - § 1. Dacã autoritatea competentã a respins cererea, drept ul de a alege revine colegiului sau grupului.
§ 2. Dacã cererea a fost admisã, sã fie informatã de acest lucru persoana cerutã, care trebuie sã rãspundã în conformitate cu dispoziţiile can. 177 § 1.
§ 3. Cine acceptã cererea admisã dobândeşte imediat oficiul cu toate drepturile.

CAP. II
Pierderea oficiului ecleziastic

Can. 184 - § 1. Oficiul ecleziastic se pierde prin expirarea timpului prestabilit, prin împlinirea vârstei prescrise de drept, prin renunţare, prin transferare, prin înlãturare şi prin privaţiune.
§ 2. Încetând, indiferent din ce motiv, dreptul autoritãţii care l-a conferit, oficiul ecleziastic nu se pierde, dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept.
§ 3. Când pierderea unui oficiu a devenit efectivã, acest lucru sã fie adus cât mai curând la cunoştinţã celor cãrora le revine vreun drept în atribuirea oficiului.
Can. 185 - Celui care pierde oficiul, datoritã împlinirii vârstei sau datoritã renunţãrii acceptate de autoritatea competentã, i se poate acorda titlul de emerit.
Can. 186 - Dupã ce a expirat timpul prestabilit sau persoana a împlinit vârsta, pierderea oficiului are efect numai din momentul în care este intimatã în scris de cãtre autoritatea competentã.

ART. 1
Renunţarea

Can. 187 - Orice persoanã responsabilã de actele sale poate renunţa, dintr-un motiv just, la oficiul ecleziastic.
Can. 188 - Renunţarea fãcutã din fricã gravã, provocatã pe nedrept, prin dol sau dintr-o eroare substanţialã sau în mod simoniac, este nulã ipso iure.
Can. 189 - § 1. Ca sã fie validã, renunţarea, fie cã are nevoie de acceptare, fie cã nu are, trebuie prezentatã în scris sau verbal, în faţa a doi martori, autoritãţii cãreia îi aparţine dreptul sã atribuie oficiul respectiv.
§ 2. Autoritatea sã nu accepte o renunţare ce nu se bazeazã pe un motiv just şi adecvat.
§ 3. Renunţarea care are nevoie de acceptare, dacã nu este acceptatã în decurs de trei luni, este lipsitã de orice valoare; aceea care nu are nevoie de acceptare are efect prin anunţarea ei de cãtre cel care renunţã fãcutã în conformitate cu dispoziţiile dreptului.
§ 4. Cât timp nu a devenit efectivã, renunţarea poate fi revocatã de cãtre cel care renunţã; devenind efectivã, nu poate fi revocatã, dar cine a renunţat poate sã dobândeascã oficiul în virtutea unui alt titlu.

ART. 2
Transferarea

Can. 190 - § 1. Transferarea poate fi efectuatã numai de cel care are dreptul de a se îngriji de oficiul care este pierdut şi, totodatã, de oficiul care este încredinţat.
§ 2. Dacã transferarea are loc împotriva voinţei titularului oficiului, este necesar un motiv grav şi, rãmânând întotdeauna neatins dreptul de a expune motivele contrare, sã se respecte procedura prescrisã de drept.
§ 3. Ca sã devinã efectivã, transferarea trebuie intimatã în scris.
Can. 191 - § 1. În cazul transferãrii, primul oficiu devine vacant dupã ce a avut loc luarea în primire canonicã a celui de al doilea oficiu, dacã nu a fost prescris altfel de cãtre drept sau de cãtre autoritatea competentã.
§ 2. Cel transferat primeşte remuneraţia legatã de primul oficiu, pânã la luarea în primire canonicã a celui de al doilea oficiu.

ART. 3
Înlãturarea

Can. 192 - O persoanã este înlãturatã dintr-un oficiu fie prin decret, emis în mod legal de autoritatea competentã, respectându-se desigur eventualele drepturi câştigate din contract, fie ipso iure, în conformitate cu dispoziţiile can. 194.
Can. 193 - § 1. O persoanã nu poate fi înlãturatã dintr-un oficiu conferit pentru un timp nedeterminat decât din motive grave şi respectându-se procedura stabilitã de drept.
§ 2. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul înlãturãrii cuiva dintr-un oficiu ce i-a fost conferit pentru un timp determinat, înainte de expirarea acestui timp, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 624 § 3.
§ 3. Persoana cãreia, conform dispoziţiilor dreptului, îi este conferit un oficiu la latitudinea prudentã a autoritãţii competente, poate fi înlãturatã, dintr-un motiv just, la aprecierea aceleiaşi autoritãţi.
§ 4. Pentru a dobândi efect, decretul de înlãturare trebuie sã fie intimat în scris.
Can. 194 - § 1. Este înlãturat ipso iure dintr-un oficiu ecleziastic:
1° cine a pierdut starea clericalã;
2° cine a abandonat în mod public credinţa catolicã sau comuniunea cu Biserica;
3° clericul care a atentat, chiar şi numai civil, cãsãtoria.
§ 2. Înlãturarea prevãzutã la nr. 2 şi 3 poate fi solicitatã numai dacã se constatã despre ea în urma unei declaraţii a autoritãţii competente.
Can. 195 - Dacã cineva, desigur nu ipso iure, ci prin decret din partea autoritãţii competente, este înlãturat dintr-un oficiu care îi asigurã întreţinerea, aceeaşi autoritate sã aibã grijã sã se ia mãsuri cu privire la întreţinerea lui pentru un timp suficient, dacã nu s-a prevãzut altfel.

ART. 4
Privaţiunea

Can. 196 - § 1. Privaţiunea de un oficiu, adicã pedepsirea pentru sãvârşirea unui delict, poate fi efectuatã numai în conformitate cu normele dreptului.
§ 2. Privaţiunea dobândeşte efect în conformitate cu dispoziţiile canoanelor din dreptul penal.

TITLUL X
Prescripţia

Can. 197 - Prescripţia, ca modalitate de a dobândi sau de a pierde un drept subiectiv, precum şi de a se elibera de obligaţii, este acceptatã de Bisericã, aşa cum existã ea în legislaţia civilã a respectivei ţãri, rãmânând neatinse excepţiile stabilite în canoanele acestui Cod.
Can. 198 - Nici o prescripţie nu este validã dacã nu este bazatã pe buna-credinţã, nu numai la început, ci şi pe toatã perioada de timp necesarã pentru prescripţie, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1362.
Can. 199 - Nu sunt supuse prescripţiei:
1° drepturile şi obligaţiile care aparţin de legea divinã naturalã sau pozitivã;
2° drepturile care pot fi dobândite numai prin privilegiu apostolic;
3° drepturile şi obligaţiile care privesc direct viaţa spiritualã a credincioşilor;
4° hotarele sigure şi de necontestat ale circumscripţiilor ecleziastice;
5° ofertele şi obligaţiile privind Liturghiile;
6° atribuirea unui oficiu ecleziastic care, conform dreptului, necesitã exercitarea ordinului sacru;
7° dreptul de vizitã şi obligaţia de ascultare, aşa încât credincioşii creştini nu ar mai putea fi vizitaţi de nici o autoritate ecleziasticã şi nu ar mai fi supuşi nici unei autoritãţi.

TITLUL XI
Calcularea timpului

Can. 200 - Dacã nu este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept, timpul sã fie calculat conform canoanelor care urmeazã.
Can. 201 - § 1. Prin timp continuu se înţelege timpul care nu admite nici o întrerupere.
§ 2. Prin timp util se înţelege timpul de care beneficiazã o persoanã care îşi exercitã sau îşi urmãreşte dreptul sãu, aşa încât el nu se scurge când ea ignorã sau nu poate sã acţioneze.
Can. 202 - § 1. În drept, prin zi se înţelege spaţiul de 24 ore, ce trebuie calculate în mod continuu, şi începe de la miezul nopţii, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel; prin sãptãmânã se înţelege spaţiul de 7 zile; prin lunã, spaţiul de 30 de zile, iar prin an, spaţiul de 365 de zile, în afarã de cazul când se spune cã luna şi anul trebuie sã se ia aşa cum sunt în calendar.
§ 2. Dacã timpul este continuu, luna şi anul trebuie sã se ia întotdeauna aşa cum sunt în calendar.
Can. 203 - § 1. Ziua a quo nu este calculatã în intervalul de timp, decât doar dacã începutul ei coincide cu începutul zilei sau este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept.
§ 2. Dacã nu este stabilit contrariul, ziua ad quem este calculatã în intervalul de timp care, dacã timpul constã din una sau mai multe luni, din una sau mai multe sãptãmâni, se terminã dupã trecerea ultimei zile a aceluiaşi numãr, sau, dacã luna nu are ziua aceluiaşi numãr, dupã trecerea ultimei zile a lunii.

CARTEA A II-A
POPORUL LUI DUMNEZEU

PARTEA I
Credincioşii creştini

Can. 204 - § 1. Credincioşi creştini sunt cei care, încorporaţi lui Cristos prin Botez, sunt constituiţi popor al lui Dumnezeu şi, de aceea, fãcuţi pãrtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţeascã, profeticã şi regeascã a lui Cristos, sunt chemaţi sã exercite, fiecare conform condiţiei proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca sã o îndeplineascã în lume.
§ 2. Aceastã Bisericã, constituitã şi organizatã în aceastã lume ca societate, subzistã în Biserica Catolicã, cârmuitã de urmaşul lui Petru şi de Episcopii în comuniune cu el.
Can. 205 - Pe acest pãmânt sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã acei botezaţi care se unesc cu Cristos în structura ei vizibilã, adicã prin legãturile profesiunii de credinţã, ale sacramentelor şi ale conducerii ecleziastice.
Can. 206 - § 1. Sunt uniţi cu Biserica, dintr-un motiv special, catecumenii, adicã aceia care, mişcaţi de Duhul Sfânt, cer printr-un act explicit de voinţã sã fie încorporaţi ei şi, prin urmare, în virtutea acestei dorinţe precum şi a vieţii de credinţã, de speranţã şi de iubire pe care o practicã, sunt uniţi cu Biserica ce îi îmbrãţişeazã ca pe fiii sãi.
§ 2. Biserica are o grijã specialã faţã de catecumeni şi, chemându-i sã ducã o viaţã evanghelicã şi iniţiindu-i în celebrarea riturilor sacre, le acordã deja diferite prerogative ce sunt proprii creştinilor.
Can. 207 - § 1. Din instituire divinã, existã în Bisericã, între credincioşii creştini, slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici; ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici.
§ 2. Din rândul ambelor categorii existã credincioşi care, profesând sfaturile evanghelice prin voturi sau alte legãminte sacre recunoscute şi aprobate de Bisericã, sunt consacraţi lui Dumnezeu într-un mod special şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii. Deşi starea lor nu se raporteazã la structura ierarhicã a Bisericii, aparţine totuşi vieţii şi sfinţeniei sale.

TITLUL I
Obligaţiile şi drepturile tuturor credincioşilor

Can. 208 - Între toţi credincioşii, datoritã renaşterii lor în Cristos, existã o adevãratã egalitate în demnitate şi în acţiune, în virtutea cãreia toţi colaboreazã la zidirea Trupului lui Cristos, dupã condiţia şi funcţia proprie fiecãruia.
Can. 209 - § 1. Credincioşii au obligaţia de a pãstra mereu, chiar şi în modul lor de a acţiona, comuniunea cu Biserica.
§ 2. Sã-şi îndeplineascã cu mare sârguinţã îndatoririle la care sunt ţinuţi faţã de Biserica atât universalã, cât şi particularã la care aparţin, conform dispoziţiilor dreptului.
Can. 210 - Toţi credincioşii, fiecare conform propriei condiţii, trebuie sã-şi adune forţele pentru a duce o viaţã sfântã şi pentru a promova creşterea Bisericii şi sfinţenia ei continuã.
Can. 211 - Toţi credincioşii au datoria şi dreptul de a depune tot efortul ca mesajul divin al mântuirii sã ajungã din ce în ce mai mult la toţi oamenii din toate timpurile şi din întreaga lume.
Can. 212 - § 1. Conştienţi de propria responsabilitate, credincioşii sunt ţinuţi sã urmeze cu ascultare creştinã ceea ce Pãstorii sacri, ca reprezentanţi ai lui Cristos, declarã în calitate de învãţãtori ai credinţei şi hotãrãsc în calitate de conducãtori ai Bisericii.
§ 2. Credincioşii au dreptul neştirbit de a manifesta Pãstorilor Bisericii necesitãţile proprii, mai cu seamã cele spirituale, precum şi dorinţele proprii.
§ 3. În funcţie de ştiinţa, competenţa şi prestigiul de care se bucurã, ei au dreptul, ba uneori chiar datoria, de a manifesta Pãstorilor sacri opinia personalã cu privire la binele Bisericii şi de a o aduce la cunoştinţa altor credincioşi, rãmânând neatinse integritatea credinţei şi a moralei şi respectul faţã de Pãstori şi ţinându-se seama de utilitatea comunã şi de demnitatea persoanelor.
Can. 213 - Credincioşii au dreptul de a primi de la Pãstorii sacri ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai cu seamã din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente.
Can. 214 - Credincioşii au dreptul de a aduce cult lui Dumnezeu dupã dispoziţiile ritului propriu, aprobat de Pãstorii legitimi ai Bisericii, şi de a urma un model propriu de viaţã spiritualã, desigur, care este conform cu învãţãtura Bisericii.
Can. 215 - Credincioşii au dreptul neştirbit de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scopuri caritative şi de milostivire sau de promovare a vocaţiei creştine în lume, şi de a se reuni pentru a urmãri în comun aceleaşi scopuri.
Can. 216 - Deoarece participã la misiunea Bisericii, toţi credincioşii au dreptul, fiecare potrivit propriei stãri şi condiţii, de a promova sau de a sprijini activitatea apostolicã, chiar prin iniţiative proprii; totuşi, nici o iniţiativã sã nu-şi atribuie numele de catolicã dacã nu a obţinut consimţãmântul autoritãţii ecleziastice competente.
Can. 217 - Deoarece prin Botez sunt chemaţi sã ducã o viaţã conformã cu învãţãtura evanghelicã, credincioşii au dreptul la educaţia creştinã prin care sã fie instruiţi cum se cuvine pentru a dobândi dezvoltarea completã a persoanei umane şi, totodatã, pentru a cunoaşte şi a trãi misterul mântuirii.
Can. 218 - Aceia care se dedicã ştiinţelor sacre se bucurã de justa libertate de a cerceta, precum şi de a-şi expune cu prudenţã propria gândire în materiile în care sunt experţi, pãstrând supunerea necesarã faţã de magisteriul Bisericii.
Can. 219 - Toţi credincioşii se bucurã de dreptul de a fi feriţi de orice fel de constrângere în alegerea stãrii de viaţã.
Can. 220 - Nimãnui nu-i este permis sã lezeze în mod ilegitim buna reputaţie de care se bucurã cineva, nici sã violeze dreptul vreunei persoane de a-şi apãra propria intimitate.
Can. 221 - § 1. Credincioşii au dreptul de a-şi revendica şi apãra în mod legitim în forul ecleziastic competent, conform cu dispoziţiile dreptului, drepturile de care se bucurã în Bisericã.
§ 2. Credincioşii au, de asemenea, dreptul, în cazul când sunt chemaţi în judecatã de cãtre autoritatea competentã, de a fi judecaţi dupã normele juridice, care trebuie aplicate cu echitate.
§ 3. Credincioşii au dreptul de a nu fi sancţionaţi cu pedepse canonice decât în conformitate cu legea.
Can. 222 - § 1. Credincioşii au obligaţia de a veni în sprijinul nevoilor Bisericii, pentru ca ea sã aibã la dispoziţie cele ce sunt necesare pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate şi pentru întreţinerea demnã a slujitorilor sãi.
§ 2. De asemenea, au obligaţia de a promova dreptatea socialã şi, amintindu-şi de porunca Domnului, de a-i ajuta din veniturile proprii pe cei sãraci.
Can. 223 - § 1. În exercitarea drepturilor lor, credincioşii, atât fiecare în mod personal, cât şi reuniţi în asociaţii, trebuie sã ţinã seama de binele comun al Bisericii, precum şi de drepturile altora şi de îndatoririle proprii faţã de alţii.
§ 2. Îi revine autoritãţii ecleziastice obligaţia de a coordona, în vederea binelui comun, exercitarea drepturilor ce sunt proprii credincioşilor.

TITLUL II
Obligaţiile şi drepturile credincioşilor laici

Can. 224 - Pe lângã acele obligaţii şi drepturi care sunt comune tuturor credincioşilor şi acelea care sunt stabilite în alte canoane, credincioşii laici sunt ţinuţi şi la obligaţiile şi se bucurã şi de drepturile care sunt enumerate în canoanele acestui titlu.
Can. 225 - § 1. Deoarece, ca toţi credincioşii creştini, sunt destinaţi de Dumnezeu la apostolat în virtutea Botezului şi a Mirului, laicii au obligaţia generalã şi se bucurã de dreptul de a lucra cu râvnã fie individual, fie în asociaţii, ca mesajul divin al mântuirii sã fie cunoscut şi primit de toţi oamenii din întreaga lume. Aceastã obligaţie devine încã mai necesarã în acele circumstanţe în care oamenii nu pot sã asculte Evanghelia şi sã-l cunoascã pe Cristos decât prin intermediul laicilor.
§ 2. Au chiar şi obligaţia specialã, bineînţeles, fiecare dupã propria condiţie, sã impregneze şi sã desãvârşeascã sfera realitãţilor vremelnice cu spiritul evanghelic şi sã dea astfel mãrturie despre Cristos, îndeosebi acţionând în mijlocul acestor realitãţi şi îndeplinind sarcini în lume.
Can. 226 - § 1. Cei care trãiesc starea cãsãtoreascã, dupã propria vocaţie, au datoria specialã de a depune tot efortul, prin cãsãtorie şi familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu.
§ 2. Pãrinţii, dupã ce le-au dat copiilor viaţa, au obligaţia foarte gravã şi se bucurã de dreptul de a-i educa; de aceea, le revine, în primul rând, pãrinţilor creştini datoria de a se îngriji de educaţia creştinã a copiilor, în conformitate cu învãţãtura transmisã de Bisericã.
Can. 227 - Credincioşii laici au dreptul de a le fi recunoscutã în realitãţile cetãţii pãmânteşti acea libertate care aparţine tuturor cetãţenilor; totuşi, folosindu-se de aceastã libertate, sã aibã grijã ca acţiunile lor sã fie impregnate de spirit evanghelic şi sã acorde atenţie învãţãturii propuse de magisteriul Bisericii, evitând totuşi de a prezenta, în problemele opinabile, propria pãrere ca fiind învãţãturã a Bisericii.
Can. 228 - § 1. Laicii, care sunt consideraţi apţi, pot sã fie chemaţi de Pãstorii sacri la acele oficii ecleziastice şi funcţii pe care ei le pot îndeplini în conformitate cu dispoziţiile dreptului.
§ 2. Laicii, care se disting prin ştiinţa necesarã, prin prudenţã şi onestitate, pot sã-i ajute, în calitate de specialişti sau consilieri, pe Pãstorii Bisericii, chiar în cadrul consiliilor, conform dreptului.
Can. 229 - § 1. Laicii, ca sã poatã sã trãiascã dupã învãţãtura creştinã, sã o rãspândeascã şi, dacã e necesar, sã o apere, şi ca sã poatã sã participe la activitatea apostolicã, au obligaţia şi se bucurã de dreptul de a dobândi cunoaşterea acestei învãţãturi, adaptatã capacitãţii şi condiţiei proprii a fiecãruia.
§ 2. De asemenea, se bucurã şi de dreptul de a dobândi acea cunoaştere mai profundã a ştiinţelor sacre, care este datã în universitãţile sau facultãţile ecleziastice ori în institutele de ştiinţe religioase, frecventând acolo cursurile şi obţinând grade academice.
§ 3. Tot astfel, respectându-se dispoziţiile stabilite cu privire la idoneitatea necesarã, laicii pot sã primeascã de la autoritatea ecleziasticã competentã mandatul de a-i învãţa pe alţii ştiinţele sacre.
Can. 230 - § 1. Bãrbaţii laici, care au vârsta şi calitãţile stabilite prin decret de Conferinţa Episcopilor, pot fi admişi, prin ritul liturgic stabilit, la slujirea de lector şi de acolit; totuşi acordarea acestor slujiri nu le dã dreptul de a fi întreţinuţi sau remuneraţi de Bisericã.
§ 2. Laicii pot sã îndeplineascã, în virtutea unei conferiri temporare, funcţia de lector în acţiunile liturgice; de asemenea, toţi laicii pot sã îndeplineascã funcţiile de comentator, de cântãreţ şi altele, în conformitate cu dispoziţiile dreptului.
§ 3. Acolo unde nevoia Bisericii o sugereazã, din cauza lipsei de slujitori sacri, chiar şi laicii, deşi nu sunt lectori sau acoliţi, pot suplini unele funcţii ale acestora, adicã sã exercite slujirea cuvântului, sã prezideze rugãciunile liturgice, sã administreze Botezul şi sã distribuie Sfânta Împãrtãşanie, conform dispoziţiilor dreptului.
Can. 231 - § 1. Laicii care se dedicã permanent sau pentru un anumit timp unei slujiri speciale a Bisericii au obligaţia de a primi o instruire adecvatã, necesarã pentru a-şi îndeplini funcţia cum trebuie şi pentru a o exercita în mod conştient, cu devotament şi sârguinţã.
§ 2. Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 230, § 1, ei au dreptul la o retribuţie onorabilã, adecvatã condiţiei lor, cu care sã poatã face faţã în mod decent trebuinţelor proprii şi ale familiei lor, respectându-se şi dispoziţiile dreptului civil; de asemenea, au dreptul sã le fie garantate asigurãrile sociale şi asistenţa medicalã.

TITLUL III
Slujitorii sacri sau clericii

CAP. I
Formarea clericilor

Can. 232 - Biserica are datoria şi dreptul propriu şi exclusiv de a-i forma pe aceia care sunt destinaţi slujirilor sacre.
Can. 233 - § 1. Întregii comunitãţi creştine îi revine obligaţia de a favoriza vocaţiile, pentru a se face faţã suficient necesitãţilor slujirii sacre în întreaga Bisericã. În chip deosebit au aceastã datorie familiile creştine, educatorii şi, dintr-un motiv special, preoţii, îndeosebi parohii. Episcopii diecezani, cãrora le revine în cel mai înalt grad obligaţia de a se îngriji de promovarea vocaţiilor, sã înveţe poporul încredinţat lor despre importanţa slujirii sacre şi despre necesitatea slujitorilor în Bisericã; sã suscite şi sã sprijine iniţiativele în favoarea vocaţiilor, mai cu seamã prin instituţiile create în acest scop.
§ 2. În plus, preoţii, dar mai ales Episcopii diecezani, sã aibã grijã ca bãrbaţii mai în vârstã, care se considerã cã sunt chemaţi la slujirile sacre, sã fie ajutaţi cu prudenţã, cu cuvântul şi fapta, şi sã fie pregãtiţi cum se cuvine.
Can. 234 - § 1. Unde existã, sã fie menţinute şi sprijinite seminariile mici sau alte institute de acest fel, în care, în vederea favorizãrii vocaţiilor, sã fie prevãzutã acordarea unei educaţii religioase speciale şi, în acelaşi timp, a unei instruiri umaniste şi ştiinţifice. Mai mult, când considerã cã este oportun, Episcopul diecezan sã se îngrijeascã de înfiinţarea unui seminar mic sau a unui institut similar.
§ 2. Dacã, în anumite cazuri, circumstanţele nu recomandã altfel, tinerii care au de gând sã se îndrepte spre Preoţie sã primeascã acea educaţie umanistã şi ştiinţificã pe care o primesc tinerii din regiunea lor, care se pregãtesc sã urmeze studii superioare.
Can. 235 - § 1. Tinerii care vor sã se apropie de Preoţie sã primeascã în seminarul mare o educaţie spiritualã adecvatã şi sã fie instruiţi cu privire la îndatoririle proprii, pe toatã durata formãrii sau, dacã Episcopul diecezan apreciazã cã circumstanţele cer aceasta, cel puţin timp de patru ani.
§ 2. Cei care locuiesc în mod legitim în afara seminarului sã fie încredinţaţi de Episcopul diecezan unui preot evlavios şi capabil, care sã se îngrijeascã sã fie formaţi în mod conştiincios în viaţa spiritualã şi în disciplinã.
Can. 236 - Cei care aspirã la diaconatul permanent, în conformitate cu dispoziţiile Conferinţei Episcopilor, sã fie instruiţi în a-şi cultiva viaţa spiritualã şi în a-şi îndeplini în mod corect îndatoririle specifice treptei diaconale:
1° cei tineri, trãind cel puţin trei ani într-o casã destinatã special acestui scop, în afarã de cazul când, din motive grave, Episcopul diecezan a stabilit altfel;
2° bãrbaţii mai în vârstã, atât cei celibatari, cât şi cei cãsãtoriţi, dupã un program trienal stabilit de Conferinţa Episcopilor.
Can. 237 - § 1. Când este posibil şi oportun, în fiecare diecezã sã existe un seminar mare; în caz contrar, tinerii care se pregãtesc pentru slujirile sacre sã fie încredinţaţi unui alt seminar sau sã fie înfiinţat un seminar interdiecezan.
§ 2. Seminarul interdiecezan sã nu fie înfiinţat fãrã a se fi obţinut în prealabil aprobarea de la Scaunul Apostolic, atât pentru înfiinţarea seminarului, cât şi pentru statutele lui, apoi şi de la Conferinţa Episcopilor, dacã este vorba de un seminar pentru tot teritoriul ei, altminteri, de la Episcopii interesaţi.
Can. 238 - § 1. Seminariile înfiinţate în mod legitim se bucurã ipso iure de personalitate juridicã în Bisericã.
§ 2. În toate problemele juridice ce trebuie tratate, rectorul reprezintã seminarul, în afarã de cazul când, pentru unele dintre ele, autoritatea competentã a decis altfel.
Can. 239 - § 1. În fiecare seminar sã existe un rector, care sã-l conducã, şi, când este cazul, un vicerector, un econom, iar dacã seminariştii fac studiile în seminarul însuşi, sã existe şi profesori, care sã predea diferitele discipline, coordonate dupã un plan metodic.
§ 2. În fiecare seminar sã existe cel puţin un director spiritual, lãsându-se seminariştilor libertatea de a merge la alţi preoţi care au fost desemnaţi de Episcop pentru aceastã funcţie.
§ 3. În statutele seminarului trebuie sã fie stabilite modalitãţile în care ceilalţi superiori, profesorii, ba chiar şi seminariştii înşişi, sã participe la responsabilitatea rectorului, mai cu seamã în ceea ce priveşte disciplina ce trebuie respectatã.
Can. 240 - § 1. În afarã de confesorii obişnuiţi, sã fie aduşi cu regularitate în seminar şi alţi confesori şi, respectându-se disciplina seminarului, seminariştii sã aibã întotdeauna libertatea de a se adresa oricãrui confesor fie în seminar, fie în afara seminarului.
§ 2. Când trebuie sã se decidã admiterea seminariştilor la hirotoniri sau eliminarea lor din seminar, niciodatã nu poate fi cerutã pãrerea directorului spiritual sau a confesorilor.
Can. 241 - § 1. Sã fie admişi de Episcopul diecezan în seminarul mare numai aceia care, ţinându-se seama de calitãţile lor umane şi morale, spirituale şi intelectuale, de sãnãtatea lor fizicã şi psihicã, precum şi de intenţia lor dreaptã, sunt consideraţi capabili sã se dedice pentru totdeauna slujirilor sacre.
§ 2. Înainte de a fi primiţi, ei trebuie sã prezinte certificatele de Botez şi Mir, precum şi alte documente care sunt impuse de Regulamentul de formare sacerdotalã.
§ 3. Când este vorba de admiterea celor care au fost eliminaţi dintr-un alt seminar sau dintr-un institut cãlugãresc, este necesarã în plus o declaraţie a superiorului respectiv, mai ales cu privire la motivul eliminãrii sau al plecãrii lor.
Can. 242 - § 1. În fiecare ţarã sã existe un Regulament de formare sacerdotalã, care trebuie stabilit de Conferinţa Episcopilor, ţinând seama de normele date de autoritatea supremã a Bisericii, aprobat de Sfântul Scaun, iar dacã trebuie adaptat noilor situaţii, de asemenea, cu aprobarea Sfântului Scaun, în care sã fie stabilite principiile fundamentale ale formãrii ce trebuie sã fie datã în seminar, precum şi normele generale adaptate necesitãţilor pastorale ale fiecãrei regiuni sau provincii.
§ 2. Normele Regulamentului, despre care este vorba în § 1, sã fie respectate în toate seminariile, fie diecezane, fie interdiecezane.
Can. 243 - În plus, fiecare seminar sã aibã un regulament propriu, aprobat de Episcopul diecezan sau, dacã este vorba de un seminar interdiecezan, de Episcopii interesaţi, în care normele Regulamentului de formare sacerdotalã sã fie adaptate circumstanţelor particulare şi sã fie stabilite cu mai mare precizie punctele care privesc viaţa cotidianã a seminariştilor şi ordinea întregului seminar.
Can. 244 - Formarea spiritualã şi instruirea doctrinalã a seminariştilor în seminar sã fie coordonate în mod armonios şi reglementate în aşa fel încât ei, fiecare dupã propriul caracter, sã dobândeascã, împreunã cu necesara maturitate umanã, spiritul Evangheliei şi unirea profundã cu Cristos.
Can. 245 - § 1. Prin formarea spiritualã, seminariştii sã devinã capabili sã desfãşoare în mod rodnic slujirea pastoralã şi sã dobândeascã spiritul misionar, ştiind cã slujirea îndeplinitã cu credinţã vie şi iubire contribuie la sfinţirea lor; de asemenea, sã înveţe sã cultive acele virtuţi care sunt mai apreciate în societatea umanã, astfel încât sã poatã ajunge la o armonie adecvatã între valorile umane şi cele supranaturale.
§ 2. Seminariştii sã fie educaţi astfel încât, pãtrunşi de iubire faţã de Bisericã, sã fie supuşi cu dragoste umilã şi filialã Pontifului Roman, urmaşul lui Petru, sã se ataşeze propriului Episcop ca nişte colaboratori fideli şi sã coopereze cu confraţii; prin viaţa în comun în seminar şi prin legãturile de prietenie şi bunã înţelegere cu colegii, sã fie pregãtiţi la unirea frãţeascã cu preoţimea diecezanã din rândul cãreia vor face parte în slujba Bisericii.
Can. 246 - § 1. Celebrarea Euharistiei sã fie centrul întregii vieţi a seminarului, astfel încât zilnic seminariştii, participând la însãşi iubirea lui Cristos, sã tragã mai ales din acest preabogat izvor tãria sufleteascã pentru munca apostolicã şi pentru viaţa lor spiritualã.
§ 2. Sã fie instruiţi în celebrarea liturgiei orelor, prin care slujitorii lui Dumnezeu se roagã lui în numele Bisericii pentru tot poporul încredinţat lor, ba chiar pentru lumea întreagã.
§ 3. Sã fie menţinute vii cultul Preasfintei Fecioare Maria, chiar prin rozariul marian, meditaţia şi celelalte practici de evlavie, prin care seminariştii dobândesc spiritul de rugãciune şi îşi întãresc propria vocaţie.
§ 4. Seminariştii sã se obişnuiascã a se apropia des de Sacramentul Pocãinţei şi este recomandat ca fiecare sã aibã directorul sãu spiritual, ales, desigur, în mod liber, în faţa cãruia sã-şi poatã deschide cu încredere conştiinţa.
§ 5. Seminariştii sã facã în fiecare an exerciţii spirituale.
Can. 247 - § 1. Sã fie pregãtiţi, printr-o educaţie adecvatã, sã respecte starea celibatului şi sã înveţe sã aprecieze aceastã stare ca pe un dar deosebit al lui Dumnezeu.
§ 2. Seminariştii sã fie conştientizaţi cum se cuvine cu privire la îndatoririle şi sarcinile specifice ale slujitorilor sacri ai Bisericii, nefiind trecutã sub tãcere nici una dintre dificultãţile vieţii sacerdotale.
Can. 248 - Instruirea doctrinalã ce trebuie fãcutã are drept scop ca seminariştii, alãturi de cultura generalã conformã cu necesitãţile locurilor şi timpurilor, sã dobândeascã o cunoaştere amplã şi solidã a ştiinţelor sacre, astfel încât, prin credinţa lor bazatã pe aceastã cunoaştere şi hrãnitã de ea, sã poatã vesti cum se cuvine învãţãtura Evangheliei oamenilor timpului lor, adaptatã puterii de pricepere a acestora.
Can. 249 - În Regulamentul de formare sacerdotalã sã fie prevãzut ca seminariştii sã înveţe cu grijã nu numai limba propriei lor ţãri, ci sã cunoascã bine şi limba latinã şi, în plus, sã posede o cunoaştere adecvatã a limbilor strãine ce sunt necesare sau utile pentru instruirea lor sau pentru îndeplinirea slujirii pastorale.
Can. 250 - Studiile filozofice şi teologice prevãzute în seminar pot fi fãcute separat sau împreunã, aşa cum este stabilit în Regulamentul de formare sacerdotalã, şi trebuie sã dureze şase ani, în aşa fel încât timpul ce trebuie dedicat disciplinelor filozofice sã fie de doi ani întregi, iar cel dedicat studiilor teologice, de patru ani întregi.
Can. 251 - Instruirea filozoficã, ce trebuie sã fie bazatã pe patrimoniul filozofic permanent valabil şi sã ţinã seama şi de cercetarea filozoficã ce a avut loc de-a lungul timpului, sã fie fãcutã în aşa fel încât sã desãvârşeascã formarea umanã a seminariştilor, sã dezvolte agerimea minţii şi sã-i facã mai capabili pentru studiile teologice.
Can. 252 - § 1. Instruirea teologicã, luminatã de credinţã şi cãlãuzitã de Magisteriu, sã fie astfel datã încât seminariştii sã cunoascã întreaga învãţãturã catolicã, bazatã pe Revelaţia divinã, sã-şi alimenteze cu ea propria viaţã spiritualã şi sã poatã sã o vesteascã şi sã o apere corect în exercitarea slujirii lor.
§ 2. Seminariştii sã fie instruiţi cu atenţie deosebitã în Sfânta Scripturã, astfel încât sã dobândeascã o viziune completã despre ea.
§ 3. Sã fie ţinute lecţii de teologie dogmaticã, bazate mereu pe Cuvântul lui Dumnezeu scris şi, totodatã, pe Sfânta Tradiţie, cu ajutorul cãrora seminariştii sã înveţe sã pãtrundã mai adânc misterele mântuirii, avându-l ca maestru mai ales pe sfântul Toma; de asemenea, lecţii de teologie moralã şi pastoralã, de drept canonic, de liturgicã, de istorie ecleziasticã şi alte discipline auxiliare şi speciale, dupã dispoziţiile Regulamentului de formare sacerdotalã.
Can. 253 - § 1. Numai aceia sã fie numiţi de Episcop sau de Episcopii interesaţi în funcţia de profesor pentru disciplinele filozofice, teologice şi juridice care, distingându-se prin virtuţi, au obţinut doctoratul sau licenţa într-o universitate sau facultate recunoscutã de Sfântul Scaun.
§ 2. Sã se aibã grijã sã fie numiţi profesori aparte pentru Sfânta Scripturã, teologia dogmaticã, teologia moralã, liturgicã, filozofie, dreptul canonic, istoria ecleziasticã şi pentru alte ştiinţe care trebuie predate cu metodã proprie.
§ 3. Profesorul care îşi neglijeazã în mod grav funcţia sã fie înlãturat de autoritatea despre care vorbeşte § 1.
Can. 254 - § 1. În predarea disciplinelor, profesorii sã fie preocupaţi continuu de unitatea internã şi de armonia întregii învãţãturi de credinţã, astfel încât seminariştii sã simtã cã învaţã o unicã ştiinţã; pentru a se realiza mai bine acest lucru, sã existe în seminar o persoanã care sã coordoneze întregul plan de studii.
§ 2. Seminariştii sã fie astfel instruiţi încât sã fie şi ei capabili sã examineze problemele prin cercetãri personale adecvate, fãcute cu metodã ştiinţificã. Aşadar, sã se efectueze lucrãri scrise prin care seminariştii, sub conducerea profesorilor, sã înveţe sã facã anumite studii muncind personal.
Can. 255 - Deşi întreaga formare a seminariştilor urmãreşte un scop pastoral, sã fie programatã în seminar şi o instruire strict pastoralã prin care seminariştii sã înveţe, ţinându-se seama de necesitãţile locului şi timpului, principiile şi metodele cu privire la exercitarea funcţiilor de a învãţa, de a sfinţi şi de a conduce poporul lui Dumnezeu.
Can. 256 - § 1. Seminariştii sã fie instruiţi cu grijã în tot ceea ce priveşte în mod special slujirea sacrã, mai ales în practica de a catehiza şi de a ţine omilia, în exercitarea cultului divin şi, îndeosebi, în celebrarea sacramentelor, în modul de a trata cu oamenii, chiar cu cei necatolici sau cu cei necre-dincioşi, în modul de a administra parohia şi de a îndeplini şi celelalte îndatoriri.
§ 2. Seminariştii sã fie astfel instruiţi cu privire la nevoile Bisericii universale încât sã fie profund preocupaţi de promovarea vocaţiilor, de problemele misionare şi ecumenice şi de toate celelalte probleme, inclusiv cele sociale, care sunt mai presante.
Can. 257 - § 1. Seminariştii sã fie educaţi în aşa fel încât sã aibã o grijã deosebitã nu numai faţã de Biserica particularã în slujba cãreia vor fi încardinaţi, ci şi faţã de Biserica universalã, şi sã dea dovadã cã sunt pregãtiţi sã se dedice slujirii Bisericilor particulare care au mai mare nevoie de preoţi.
§ 2. Episcopul diecezan sã aibã grijã ca acei clerici care intenţioneazã sã se transfere din propria Bisericã particularã la o altã Bisericã particularã dintr-o altã regiune sã fie pregãtiţi cum se cuvine pentru a desfãşura acolo slujirea sacrã, adicã sã înveţe limba acelei regiuni şi sã cunoascã instituţiile, condiţiile sociale, uzanţele şi obiceiurile locale.
Can. 258 - Ca sã deprindã şi practic modul de a face apostolat, în perioada studiilor, dar mai ales în timpul vacanţelor, seminariştii sã fie iniţiaţi, întotdeauna sub conducerea unui preot priceput, în practica pastoralã prin exerciţii potrivite, stabilite de Ordinariu şi adecvate vârstei lor şi situaţiilor locale.
Can. 259 - § 1. Este dreptul Episcopului diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, al Episcopilor interesaţi sã decidã cu privire la conducerea superioarã şi la administrarea seminarului.
§ 2. Episcopul diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, Episcopii interesaţi sã viziteze deseori personal seminarul, sã vegheze asupra formãrii seminariştilor, precum şi asupra instruirii filozofice şi teologice care are loc aici şi sã se informeze despre vocaţia, caracterul, evlavia şi progresul seminariştilor, mai ales în vederea conferirii hirotonirilor sacre.
Can. 260 - În îndeplinirea propriilor funcţii, toţi trebuie sã se supunã rectorului, care are datoria de a se îngriji de conducerea zilnicã a seminarului, în conformitate cu normele Regulamentului de formare sacerdotalã şi ale regulamentului seminarului.
Can. 261 - § 1. Rectorul seminarului, precum şi, sub autoritatea lui, superiorii şi profesorii, fiecare pe mãsura rolului sãu, sã aibã grijã ca seminariştii sã respecte cu fidelitate normele stabilite de Regulamentul de formare sacerdotalã şi de regulamentul seminarului.
§ 2. Rectorul seminarului şi coordonatorul de studii sã vegheze cu sârguinţã ca profesorii sã-şi îndeplineascã misiunea în mod corect, conform Regulamentului de formare sacerdotalã şi regulamentului seminarului.
Can. 262 - Seminarul sã fie scos de sub jurisdicţia parohialã; pentru toţi cei care sunt în seminar, rectorul sau un delegat al sãu îndeplineşte oficiul de paroh, cu excepţia materiei matrimoniale şi rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 985.
Can. 263 - Episcopul diecezan sau, în cazul unui seminar interdiecezan, Episcopii interesaţi, fiecare dupã propria cotã stabilitã de ei de comun acord, sã se îngrijeascã de organizarea şi menţinerea seminarului, de întreţinerea seminariştilor şi de salarizarea profesorilor, precum şi de celelalte trebuinţe ale seminarului.
Can. 264 - § 1. Ca sã facã faţã nevoilor seminarului, pe lângã oferta prevãzutã de can. 1266, Episcopul poate sã impunã în diecezã şi o taxã.
§ 2. Sunt supuse la taxa pentru seminar toate persoanele juridice ecleziastice, chiar şi cele private, care îşi au sediul în diecezã, cu excepţia acelora care trãiesc numai din pomeni sau a acelora care deţin în funcţiune un colegiu de studenţi sau de docenţi care are ca scop promovarea binelui comun în Bisericã. Aceastã taxã trebuie sã fie generalã, proporţionalã cu veniturile persoanei juridice şi stabilitã în funcţie de necesitãţile seminarului.

CAP. II
Înscrierea sau încardinarea clericilor

Can. 265 - Fiecare cleric trebuie sã fie încardinat fie într-o Bisericã particularã sau într-o prelaturã personalã, fie într-un institut de viaţã consacratã sau într-o societate de viaţã apostolicã, ce au aceastã facultate, astfel încât sã nu existe deloc clerici acefali sau pribegi (vagi).
Can. 266 - § 1. Cineva devine cleric prin primirea diaconatului şi este încardinat în Biserica particularã sau în prelatura personalã pentru a cãrei slujire este promovat.
§ 2. Cine a fãcut profesiunea prin voturi perpetue într-un institut cãlugãresc sau a fost încorporat definitiv într-o societate de viaţã apostolicã este încardinat drept cleric în acel institut sau în acea societate odatã cu primirea diaconatului, în afarã de cazul când constituţiile societãţilor de viaţã apostolicã stabilesc altfel.
§ 3. Membrul unui institut secular este încardinat prin primirea diaconatului în Biserica particularã pentru slujirea cãreia a fost promovat, în afarã de cazul când, în virtutea unei concesiuni din partea Scaunului Apostolic, este încardinat în institutul însuşi.
Can. 267 - § 1. Pentru ca un cleric deja încardinat sã fie încardinat în mod valid într-o altã Bisericã particularã, trebuie sã obţinã de la Episcopul diecezan un document de excardinare, semnat de acelaşi Episcop; de asemenea, trebuie sã obţinã, de la Episcopul diecezan al Bisericii particulare în care doreşte sã fie încardinat, un document de încardinare, semnat de acest Episcop.
§ 2. Excardinarea acordatã astfel are efect juridic numai dupã ce a fost obţinutã încardinarea într-o altã Bisericã particularã.
Can. 268 - § 1. Clericul care s-a transferat în mod legal din propria Bisericã particularã într-o altã Bisericã particularã, dupã cinci ani, este încardinat ipso iure în aceastã Bisericã particularã, dacã şi-a manifestat în scris aceastã voinţã atât Episcopului diecezan al Bisericii care l-a primit, cât şi Episcopului diecezan propriu, şi dacã nici unul dintre cei doi nu i-a comunicat în scris pãrerea contrarã timp de patru luni de la data primirii cererii.
§ 2. Prin admiterea perpetuã sau definitivã într-un institut de viaţã consacratã ori într-o societate de viaţã apostolicã, clericul care este încardinat în acest institut sau în aceastã societate, conform can. 266 § 2, este excardinat din propria Bisericã particularã.
Can. 269 - Episcopul diecezan sã nu recurgã la încardinarea unui cleric decât dacã:
1° acest lucru este cerut de necesitatea sau utilitatea Bisericii particulare şi respectându-se prevederile dreptului cu privire la întreţinerea decentã a clericilor;
2° pe baza unui document legitim, constatã cã a fost acordatã excardinarea şi, în plus, a primit informaţiile adecvate, dacã este necesar sub secret, de la Episcopul diecezan care a fãcut excardinarea, cu privire la viaţa, conduita moralã şi studiile clericului;
3° clericul a declarat în scris aceluiaşi Episcop diecezan cã vrea sã se dedice slujirii noii Biserici particulare, conform dreptului.
Can. 270 - Excardinarea poate fi acordatã în mod licit numai din motive juste, adicã utilitatea pentru Bisericã sau binele clericului însuşi; nu poate fi negatã decât din motive grave; totuşi, clericului, care se considerã lezat şi a gãsit un Episcop care îl primeşte, îi este permis sã facã recurs împotriva deciziei.
Can. 271 - § 1. În afarã de cazul când existã o adevãratã necesitate în Biserica sa particularã, Episcopul diecezan nu trebuie sã refuze permisiunea de a se transfera acelor clerici pe care îi considerã pregãtiţi şi capabili şi care cer sã meargã în acele regiuni care suferã de o lipsã gravã de cler, pentru a exercita acolo slujirea sacrã; sã aibã totuşi grijã ca, printr-un acord scris fãcut împreunã cu Episcopul diecezan al locului unde doresc sã se ducã, sã fie stabilite drepturile şi îndatoririle acestor clerici.
§ 2. Episcopul diecezan poate sã acorde clericilor sãi permisiunea de a se transfera într-o altã Bisericã particularã, pentru un timp determinat care poate fi reînnoit chiar de mai multe ori, totuşi, astfel încât aceşti clerici sã rãmânã încardinaţi în Biserica particularã proprie şi, întorcându-se în ea, sã se bucure de toate drepturile pe care le-ar fi avut dacã ar fi desfãşurat aici slujirea sacrã.
§ 3. Clericul care s-a transferat în mod legal într-o altã Bisericã particularã, rãmânând încardinat în propria Bisericã, poate, dintr-un motiv just, sã fie chemat înapoi de cãtre Episcopul diecezan propriu, respectându-se totuşi acordurile încheiate cu celãlalt Episcop, precum şi echitatea naturalã; tot astfel, respectându-se aceleaşi condiţii, Episcopul diecezan al celeilalte Biserici particulare poate, dintr-un motiv just, sã refuze aceluiaşi cleric permisiunea unei ulterioare rãmâneri în teritoriul sãu.
Can. 272 - Administratorul diecezan nu poate sã acorde excardinarea şi încardinarea, de asemenea, nici permisiunea de transferare într-o altã Bisericã particularã, decât dupã un an de la vacanţa scaunului episcopal şi cu consimţãmântul colegiului consultanţilor.

CAP. III
Obligaţiile şi drepturile clericilor

Can. 273 - Clericii au obligaţia specialã de a dovedi respect şi ascultare Suveranului Pontif şi Ordinariului propriu.
Can. 274 - § 1. Numai clericii pot sã obţinã oficii pentru exercitarea cãrora este necesarã puterea preoţeascã sau puterea de conducere ecleziasticã.
§ 2. Dacã nu sunt scutiţi ca urmare a unui impediment legitim, clericii au obligaţia de a accepta şi de a îndeplini cu fidelitate funcţia ce le-a fost încredinţatã de Ordinariul lor.
Can. 275 - § 1. Deoarece contribuie cu toţii la o unicã lucrare, adicã la zidirea Trupului lui Cristos, clericii sã fie uniţi între ei prin legãtura frãţietãţii şi a rugãciunii şi sã colaboreze între ei, conform dispoziţiile dreptului particular.
§ 2. Clericii sã recunoascã şi sã promoveze misiunea pe care laicii, fiecare conform rolului propriu, o exercitã în Bisericã şi în lume.
Can. 276 - § 1. În modul lor de viaţã, clericii au obligaţia cu totul specialã de a tinde la sfinţenie, deoarece, fiind consacraţi lui Dumnezeu cu un titlu nou prin hirotonire, sunt împãrţitorii tainelor lui Dumnezeu în slujba poporului sãu.
§ 2. Pentru ca sã poatã dobândi aceastã perfecţiune:
1° în primul rând, sã îndeplineascã în mod fidel şi neobosit îndatoririle slujirii pastorale;
2° sã-şi alimenteze propria viaţã spiritualã la masa Sfintei Scripturi şi a sfintei Euharistii; prin urmare, preoţii sunt invitaţi din toate puterile sã ofere zilnic Jertfa euharisticã, iar diaconii sã participe la ea, de asemenea, zilnic;
3° preoţii, precum şi diaconii care aspirã la presbiterat, au obligaţia de a celebra zilnic liturgia orelor în conformitate cu propriile cãrţi liturgice aprobate; diaconii permanenţi sã celebreze partea stabilitã pentru ei de Conferinţa Episcopilor;
4° de asemenea, sunt ţinuţi sã facã retrageri spirituale, dupã dispoziţiile dreptului particular;
5° sunt îndemnaţi sã se dedice cu regularitate meditaţiei, sã se apropie des de sacramentul Pocãinţei, sã aibã o evlavie deosebitã faţã de Preasfânta Fecioarã, Maica lui Dumnezeu, şi sã se foloseascã şi de celelalte mijloace de sfinţire comune şi particulare.
Can. 277 - § 1. Clericii sunt obligaţi sã pãstreze castitatea perfectã şi perpetuã pentru împãrãţia cerurilor şi de aceea sunt ţinuţi la celibat, care este un dar deosebit al lui Dumnezeu şi prin care slujitorii sacri pot sã se ataşeze mai uşor cu toatã inima lui Cristos şi sã se dedice mai liber slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor.
§ 2. Clericii sã se comporte cu prudenţa cuvenitã în relaţiile cu persoanele a cãror frecventare ar putea pune în pericol obligaţia lor de a pãstra castitatea sau ar putea sã constituie scandal pentru credincioşi.
§ 3. Îi revine Episcopului diecezan sã stabileascã norme mai precise despre acest lucru şi sã judece respectarea acestei obligaţii în cazuri particulare.
Can. 278 - § 1. Clericii seculari au dreptul de a se asocia cu alţii pentru a urmãri finalitãţi care sunt conforme cu starea clericalã.
§ 2. Clericii seculari sã acorde o importanţã mare mai ales acelor asociaţii care, având statute recunoscute de autoritatea competentã, printr-o regulã de viaţã adecvatã şi aprobatã cum se cuvine şi prin ajutorul frãţesc, promoveazã sfinţenia lor în exercitarea slujirii şi favorizeazã unirea între ei şi unirea dintre ei şi Episcopul propriu.
§ 3. Clericii sã se abţinã de a întemeia asociaţii sau de a participa la asociaţii a cãror finalitate sau ale cãror activitãţi sunt incompatibile cu obligaţiile specifice stãrii clericale sau care pot sã împiedice îndeplinirea conştiincioasã a misiunii încredinţate lor de autoritatea ecleziasticã competentã.
Can. 279 - § 1. Clericii sã continue studiile sacre chiar şi dupã primirea Preoţiei şi sã urmeze învãţãtura solidã bazatã pe sfânta Scripturã, transmisã de înaintaşi şi acceptatã în general de Bisericã, aşa cum este ea stabilitã mai ales de documentele Conciliilor şi ale Pontifilor Romani, evitând noutãţile terminologice profane şi falsa ştiinţã.
§ 2. Preoţii sã participe, conform dispoziţiilor dreptului particular, la cursurile pastorale, care trebuie programate dupã hirotonirea sacerdotalã; de asemenea, în timpurile fixate de acelaşi drept, sã participe şi la alte cursuri, consfãtuiri teologice sau conferinţe, care le oferã ocazia sã dobândeascã o cunoaştere mai completã a ştiinţelor sacre şi a metodelor pastorale.
§ 3. Sã continue studierea şi a altor ştiinţe, mai ales a acelora care sunt legate cu ştiinţele sacre, în mãsura în care sunt folositoare îndeosebi pentru exercitarea slujirii pastorale.
Can. 280 - Se recomandã foarte mult clericilor sã practice o anumitã viaţã comunã; unde aceasta deja existã, pe cât e posibil, trebuie menţinutã.
Can. 281 - § 1. Deoarece se dedicã slujirii ecleziastice, clericii meritã o remuneraţie conformã condiţiei lor, ţinându-se seama atât de natura oficiului, cât şi de circumstanţele locurilor şi timpurilor, cu care sã poatã face faţã necesitãţilor vieţii personale şi unei retribuiri drepte a acelor persoane de al cãror serviciu au nevoie.
§ 2. De asemenea, trebuie sã se aibã grijã ca ei sã beneficieze de asistenţã socialã, prin care sã se facã faţã cum se cuvine necesitãţilor lor în caz de boalã, de invaliditate sau de bãtrâneţe.
§ 3. Diaconii cãsãtoriţi, care se dedicã exclusiv slujirii ecleziastice, au dreptul la o remuneraţie cu care sã poatã face faţã întreţinerii personale şi a familiei lor; în schimb, cei care primesc o retribuţie pentru cã îndeplinesc sau au îndeplinit o funcţie civilã sã se îngrijeascã de trebuinţele proprii şi ale familiei lor cu veniturile câştigate din acea retribuţie.
Can. 282 - § 1. Clericii sã ducã o viaţã simplã şi sã se abţinã de la tot ceea ce constituie vanitate.
§ 2. Bunurile ce le revin cu ocazia exercitãrii unui oficiu ecleziastic şi care prisosesc, dupã ce s-au îngrijit cu ajutorul lor de întreţinerea decentã şi de îndeplinirea tuturor obligaţiilor stãrii proprii, sã binevoiascã a le folosi pentru binele Bisericii şi pentru faptele de caritate.
Can. 283 - § 1. Chiar dacã nu au un oficiu care sã-i oblige la reşedinţã, clericii sã nu plece din diecezã pentru un timp mai îndelungat, care trebuie stabilit de dreptul particular, fãrã permisiunea cel puţin presupusã a Ordinariului propriu.
§ 2. Ei au dreptul sã beneficieze anual de o perioadã necesarã şi suficientã de concediu, stabilitã de dreptul universal sau de cel particular.
Can. 284 - Clericii sã poarte o hainã ecleziasticã decentã, dupã normele emise de Conferinţele Episcopilor şi dupã cutumele legitime ale locurilor.
Can. 285 - § 1. Clericii sã se abţinã complet de la tot ceea ce nu se potriveşte cu starea proprie, conform dispoziţiilor dreptului particular.
§ 2. Clericii sã evite tot ceea ce, deşi nu este nedemn, este incompatibil cu starea clericalã.
§ 3. Le este interzis clericilor sã-şi asume oficii publice, care comportã o participare la exercitarea puterii civile.
§ 4. Fãrã permisiunea Ordinariului lor, sã nu administreze bunuri ce aparţin laicilor şi sã nu desfãşoare funcţii lumeşti, care comportã obligaţia dãrii de seamã; li se interzice de a se face garanţi, chiar cu bunurile personale, fãrã consultarea Ordinariului propriu; de asemenea, sã se abţinã de a semna poliţe prin care este asumatã obligaţia de a plãti bani fãrã un motiv bine precizat.
Can. 286 - Le este interzis clericilor sã exercite, personal sau prin alţii, negustoria sau comerţul, fie în avantajul propriu, fie în avantajul altora, fãrã permisiunea autoritãţii ecleziastice competente.
Can. 287 - § 1. Clericii sã promoveze întotdeauna şi în cel mai înalt grad pacea şi înţelegerea între oameni, bazate pe dreptate.
§ 2. Sã nu participe activ în partidele politice şi în conducerea de asociaţii sindicale, în afarã de cazul când, dupã aprecierea autoritãţii ecleziastice competente, acest lucru este necesar pentru apãrarea drepturilor Bisericii sau pentru promovarea binelui comun.
Can. 288 - Dispoziţiile prevãzute în cann. 284, 285, §§ 3 şi 4, 286, 287, § 2, nu îi obligã pe diaconii permanenţi, dacã dreptul particular nu stabileşte altfel.
Can. 289 - § 1. Deoarece serviciul militar este mai puţin compatibil cu starea clericalã, clericii, ca, de altfel, şi candidaţii la hirotoniri, sã nu se înroleze voluntar în armatã decât cu permisiunea Ordinariului lor.
§ 2. Clericii sã se foloseascã de scutirile privind exercitarea de funcţii şi oficii publice civile incompatibile cu starea clericalã, pe care le acordã lor legile, convenţiile sau cutumele, dacã, în cazuri particulare, Ordinariul propriu nu a stabilit altfel.

CAP. IV
Pierderea stãrii clericale

Can. 290 - Hirotonirea, primitã în mod valid, nu poate fi niciodatã anulatã. Totuşi, un cleric pierde starea clericalã:
1° printr-o sentinţã judecãtoreascã sau printr-un decret administrativ, prin care este declaratã invaliditatea hirotonirii;
2° prin pedeapsa demiterii aplicatã în mod legal;
3° prin rescript de la Scaunul Apostolic; dar acest rescript este acordat de Scaunul Apostolic diaconilor numai pentru motive grave, iar preoţilor, pentru motive foarte grave.
Can. 291 - Cu excepţia cazurilor prevãzute în can. 290, § 1, pierderea stãrii clericale nu comportã dispensa de obligaţia celibatului, care este acordatã exclusiv de Pontiful Roman.
Can. 292 - Clericul care pierde starea clericalã, în conformitate cu normele dreptului, pierde odatã cu ea şi drepturile specifice acestei stãri şi nici nu mai este ţinut la obligaţiile care derivã din ea, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 291; îi este interzisã exercitarea puterii preoţeşti, cu excepţia cazului prevãzut de can. 976; în acelaşi timp, este privat de toate oficiile, de toate funcţiile şi de orice putere delegatã.
Can. 293 - Clericul care a pierdut starea clericalã nu poate fi înscris din nou în rândul clericilor decât prin rescript al Scaunului Apostolic.

TITLUL IV
Prelaturile personale

Can. 294 - Pentru a promova o bunã distribuire a preoţilor sau pentru a îndeplini opere pastorale sau misionare speciale spre binele unor regiuni sau spre binele diferitelor grupuri sociale, Scaunul Apostolic, dupã ce a ascultat pãrerea Conferinţelor episcopale interesate, poate sã înfiinţeze prelaturi personale constituie din preoţi şi diaconi ai clerului secular.
Can. 295 - § 1. Prelatura personalã este reglementatã de statutele întocmite de Scaunul Apostolic şi are în fruntea ei un Prelat, în calitate de Ordinariu propriu, care are dreptul de a înfiinţa un seminar naţional sau unul internaţional, precum şi de a încardina seminariştii şi de a-i promova la hirotoniri în slujba prelaturii.
§ 2. Prelatul trebuie sã se îngrijeascã atât de educaţia spiritualã a acelora pe care i-a promovat cu scopul menţionat mai sus, cât şi de întreţinerea lor demnã.
Can. 296 - Laicii pot sã se dedice operelor apostolice ale unei prelaturi personale prin acorduri încheiate cu prelatura, însã modul acestei cooperãri organice şi principalele datorii şi drepturi legate de ea sã fie stabilite cu precizie în statute.
Can. 297 - De asemenea, statutele sã stabileascã raporturile prelaturii personale cu Ordinarii locului, în ale cãror Biserici particulare prelatura îşi desfãşoarã sau doreşte sã-şi desfãşoare activitãţile pastorale sau misionare, cu consensul prealabil al Episcopului diecezan.

TITLUL V
Asociaţiile credincioşilor

CAP. I
Norme comune

Can. 298 - § 1. În Bisericã existã asociaţii, deosebite de institutele de viaţã consacratã şi de societãţile de viaţã apostolicã, în care credincioşii, fie clerici, fie laici, fie clerici şi laici împreunã, se strãduiesc prin acţiune comunã fie pentru a promova desãvârşirea vieţii, cultul divin public sau învãţãtura creştinã, fie pentru alte opere de apostolat, cum sunt iniţiativele de evanghelizare, faptele de milostenie sau de caritate şi însufleţirea domeniului temporal cu spirit creştin.
§ 2. Credincioşii sã se înscrie mai ales în asociaţiile care sunt fie înfiinţate, fie apreciate sau recomandate de autoritatea ecleziasticã competentã.
Can. 299 - § 1. Credincioşii au libertatea deplinã de a constitui, prin acord personal încheiat între ei, asociaţii în vederea atingerii scopurilor prevãzute de can. 298, § 1, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 301, § 1.
§ 2. Aceste asociaţii, chiar dacã sunt apreciate sau recomandate de autoritatea ecleziasticã, se numesc asociaţii private.
§ 3. În Bisericã, nici o asociaţie privatã de credincioşi nu este recunoscutã, dacã statutele ei nu sunt recunoscute de autoritatea competentã.
Can. 300 - Nici o asociaţie sã nu-şi asume denumirea de "catolicã", decât cu consimţãmântului autoritãţii ecleziastice competente, conform dispoziţiilor can. 312.
Can. 301 - § 1. Numai autoritatea ecleziasticã competentã are dreptul sã înfiinţeze asociaţii de credincioşi, care îşi propun sã transmitã doctrina catolicã în numele Bisericii sau sã promoveze cultul divin public, sau care îşi propun alte scopuri a cãror realizare din natura sa este rezervatã aceleiaşi autoritãţi ecleziastice.
§ 2. Dacã apreciazã cã este oportun, autoritatea ecleziasticã competentã poate sã înfiinţeze şi asociaţii de credincioşi care sã urmãreascã direct sau indirect alte scopuri spirituale care nu au fost suficient prevãzute de iniţiativele private.
§ 3. Asociaţiile de credincioşi, care sunt înfiinţate de autoritatea ecleziasticã competentã, sunt numite asociaţii publice.
Can. 302 - Se numesc clericale acele asociaţii de credincioşi care, fiind conduse de clerici, îşi asumã exercitarea Preoţiei şi sunt recunoscute ca atare de autoritatea competentã.
Can. 303 - Se numesc ordine terţiare, care pot avea şi altã denumire potrivitã, asociaţiile ai cãror membri, participând în lume la spiritul unui institut cãlugãresc, duc o viaţã apostolicã şi tind la desãvârşirea creştinã sub conducerea superioarã a aceluiaşi institut.
Can. 304 - § 1. Toate asociaţiile de credincioşi, fie publice, fie private, oricare ar fi titlul sau denumirea lor, sã aibã statute proprii, în care sã fie precizate scopul sau motivul social al asociaţiei, sediul, conducerea şi condiţiile necesare pentru a face parte din asociaţie, şi în care sã fie stabilite principiile şi normele privind activitãţile, ţinându-se seama de necesitatea sau utilitatea de timp şi de loc.
§ 2. Sã-şi aleagã un titlu sau un nume potrivit cu nevoile timpului şi locului, dar cel mai mult cu scopul urmãrit.
Can. 305 - § 1. Toate asociaţiile de credincioşi sunt sub supravegherea autoritãţii ecleziastice competente, cãreia îi revine datoria de a se îngriji ca în ele sã fie pãstratã integritatea credinţei şi a moralei şi de a veghea sã nu se introducã abuzuri cu privire la disciplina ecleziasticã; aceleaşi autoritãţi îi revine obligaţia şi dreptul de a le vizita conform dreptului şi statutelor; de asemenea, ele sunt sub conducerea aceleaşi autoritãţi, în conformitate cu canoanele care urmeazã.
§ 2. Sunt sub supravegherea Scaunului Apostolic asociaţiile de orice fel; sunt sub supravegherea Ordinariului locului asociaţiile diecezane şi toate acelea care îşi desfãşoarã activitatea în diecezã.
Can. 306 - Ca cineva sã beneficieze de drepturile şi privilegiile unei asociaţii, de indulgenţele şi celelalte favoruri spirituale acordate ei, este necesar şi suficient sã fie înscris în mod valid în ea şi sã nu fie exclus în mod legitim, conform dispoziţiilor dreptului şi statutelor proprii ale asociaţiei.
Can. 307 - § 1. Admiterea membrilor sã se facã dupã normele dreptului şi ale statutelor fiecãrei asociaţii.
§ 2. Aceeaşi persoanã poate fi înscrisã în mai multe asociaţii.
§ 3. Membrii institutelor cãlugãreşti pot sã se înscrie în asociaţii conform dreptului propriu, cu consimţãmântul Superiorului.
Can. 308 - Cine a fost admis în mod legitim într-o asociaţie, sã nu fie eliminat din ea decât dintr-un motiv just, în conformitate cu normele dreptului şi ale statutelor.
Can. 309 - Asociaţiile înfiinţate în mod legitim au dreptul, conform dreptului şi statutelor, sã dea norme speciale referitoare la asociaţia însãşi, sã ţinã întruniri, sã desemneze conducãtorii, funcţionarii, deservenţii, precum şi administratorii bunurilor.
Can. 310 - O asociaţie privatã, care nu a fost recunoscutã ca persoanã juridicã, nu poate, aşa cum este, sã fie subiect de obligaţii şi drepturi; totuşi, credincioşii care fac parte din ea pot sã stabileascã împreunã obligaţii, sã dobândeascã şi sã posede drepturi şi bunuri în calitate de coproprietari şi de coposesori; aceste drepturi şi obligaţii pot sã le exercite printr-un mandatar sau procurant.
Can. 311 - Membrii institutelor de viaţã consacratã, care conduc sau asistã asociaţii unite în vreun fel cu institutul lor, sã aibã grijã ca ele sã sprijine activitãţile apostolice existente în diecezã, colaborând, sub direcţiunea Ordinariului locului, mai ales cu asociaţiile care sunt organizate pentru a exercita apostolat în diecezã.

CAP. II
Asociaţiile publice ale credincioşilor

Can. 312 - § 1. Autoritatea competentã pentru a înfiinţa asociaţii publice este:
1° Sfântul Scaun pentru asociaţiile universale şi internaţionale;
2° Conferinţa Episcopilor, în propriul teritoriu, pentru asociaţiile naţionale, adicã acelea care, în virtutea înfiinţãrii însãşi, sunt destinate pentru a exercita activitatea în întreaga ţarã;
3° Episcopul diecezan, în teritoriul sãu, pentru asociaţiile diecezane, nu însã Administratorul diecezan; fac totuşi excepţie acele asociaţii al cãror drept de a fi înfiinţate este rezervat altora prin privilegiu apostolic.
§ 2. Pentru înfiinţarea validã într-o diecezã a unei asociaţii sau a unei secţii a asociaţiei, chiar când înfiinţarea se face în virtutea unui privilegiu apostolic, este necesar consimţãmântul Episcopului diecezan, dat în scris; totuşi, consimţãmântul Episcopului diecezan dat pentru înfiinţarea unei case a unui institut cãlugãresc valoreazã şi pentru înfiinţarea, în aceeaşi casã sau în biserica anexatã ei, a unei asociaţii proprii a acelui institut.
Can. 313 - O asociaţie publicã, precum şi o confederaţie de asociaţii publice, în virtutea decretului însuşi prin care este înfiinţatã de autoritatea ecleziasticã competentã, conform can. 312, este constituitã ca persoanã juridicã şi primeşte, în mãsura în care e nevoie, misiunea pentru scopurile pe care şi le propune sã le atingã în numele Bisericii.
Can. 314 - Statutele fiecãrei asociaţii publice, ca şi revizuirea sau schimbarea lor, necesitã aprobarea din partea autoritãţii ecleziastice cãreia îi aparţine dreptul de a înfiinţa asociaţii, conform dispoziţiilor can. 312, § 1.
Can. 315 - Asociaţiile publice pot lua în mod liber iniţiativele care sunt conforme cu natura lor şi, totodatã, sunt reglementate de normele statutelor, totuşi, sub direcţiunea superioarã a autoritãţii ecleziastice despre care vorbeşte can. 312, § 1.
Can. 316 - § 1. Cine a pãrãsit în mod public credinţa catolicã sau a renunţat la comuniunea ecleziasticã, sau este pedepsit cu excomunicarea impusã ori declaratã, nu poate fi admis în mod valid în asociaţiile publice.
§ 2. Cei care, fiind înscrişi în mod legitim, s-ar afla în situaţia prevãzutã de § 1, dupã ce au primit un avertisment, sã fie eliminaţi din asociaţie, respectându-se statutele şi rãmânând inviolabil dreptul de recurs la autoritatea ecleziasticã despre care vorbeşte can. 312, § 1.
Can. 317 - § 1. Dacã nu este prevãzut altfel în statute, autoritatea ecleziasticã, despre care vorbeşte can. 312, § 1, are dreptul de a-l confirma pe preşedintele asociaţiei publice, ales de însãşi asociaţia publicã, sau de a-l învesti pe cel prezentat, sau de a-l numi ea însãşi; aceeaşi autoritate ecleziasticã sã numeascã un capelan sau asistent ecleziastic, audiind în prealabil pãrerea funcţionarilor superiori ai asociaţiei, dacã acest lucru e oportun.
§ 2. Norma stabilitã în § 1 este valabilã şi pentru asociaţiile înfiinţate de membrii institutelor cãlugãreşti, în virtutea unui privilegiu apostolic, în afara bisericilor sau a caselor proprii; în schimb, în asociaţiile înfiinţate de membrii institutelor cãlugãreşti în propria bisericã sau casã, numirea sau confirmarea preşedintelui îi aparţine de drept Superiorului institutului, conform normelor statutelor.
§ 3. În asociaţiile neclericale, laicii pot sã îndeplineascã funcţia de preşedinte; aceastã funcţie sã nu fie încredinţatã capelanului sau asistentului ecleziastic, decât dacã în statute este prevãzut altfel.
§ 4. În asociaţiile publice de credincioşi, care sunt orânduite direct pentru a exercita apostolatul, sã nu aibã funcţia de preşedinte cei care îndeplinesc funcţii de conducere în partidele politice.
Can. 318 - § 1. În circumstanţe speciale, când motive grave impun aceasta, autoritatea ecleziasticã, despre care vorbeşte can. 312, § 1, poate sã desemneze un comisar care sã conducã asociaţia, temporar, în numele acestei autoritãţi.
§ 2. Preşedintele unei asociaţii publice poate fi înlãturat, dintr-un motiv just, de cãtre autoritatea care l-a numit sau l-a confirmat, dupã ce totuşi a fost ascultatã pãrerea atât a preşedintelui însuşi, cât şi a funcţionarilor superiori ai asociaţiei, conform normelor statutelor; capelanul poate fi înlãturat, conform cann. 192-195, de cãtre autoritatea care l-a numit.
Can. 319 - § 1. Dacã nu a fost prevãzut altfel, o asociaţie publicã înfiinţatã în mod legitim administreazã, conform normelor statutelor, bunurile pe care le posedã, sub direcţiunea superioarã a autoritãţii ecleziastice despre care vorbeşte can. 312, § 1, cãreia trebuie sã-i dea cont în fiecare an despre administrare.
§ 2. Aceleiaşi autoritãţi trebuie sã-i prezinte o dare de seamã despre distribuirea ofertelor şi a pomenilor adunate.
Can. 320 - § 1. Asociaţiile înfiinţate de Scaunul Apostolic nu pot fi desfiinţate decât de cãtre acesta.
§ 2. Din motive grave, pot fi suprimate de cãtre Conferinţa Episcopilor asociaţiile înfiinţate de ea; Episcopul diecezan poate suprima asociaţiile înfiinţate de el însuşi, precum şi pe acelea înfiinţate, în virtutea unui indult apostolic, de membrii unui institut cãlugãresc cu consimţãmântul Episcopului diecezan.
§ 3. O asociaţie publicã sã nu fie suprimatã de autoritatea competentã, fãrã ca aceasta sã fi ascultat mai întâi pãrerea preşedintelui şi a celorlalţi funcţionari superiori ai asociaţiei.

CAP. III
Asociaţiile private ale credincioşilor

Can. 321 - Asociaţiile private sunt conduse şi prezidate de credincioşi, conform dispoziţiilor statutelor.
Can. 322 - § 1. O asociaţie privatã a credincioşilor poate sã dobândeascã personalitate juridicã prin decret formal din partea autoritãţii ecleziastice competente despre care vorbeşte can. 312, § 1.
§ 2. Nici o asociaţie privatã a credincioşilor nu poate sã dobândeascã personalitate juridicã, decât dacã statutele ei au fost aprobate de autoritatea ecleziasticã despre care vor-beşte can. 312, § 1; totuşi, aprobarea statutelor nu modificã natura privatã a asociaţiei.
Can. 323 - § 1. Deşi asociaţiile private ale credincioşilor se bucurã de autonomie conform dispoziţiilor can. 321, totuşi, sunt sub supravegherea autoritãţii ecleziastice în conformitate cu can. 305, precum şi sub conducerea aceleiaşi autoritãţi.
§ 2. Tot autoritãţii ecleziastice îi revine obligaţia, respectând desigur autonomia proprie a asociaţiilor private, de a veghea şi de a avea grijã sã se evite dispersarea forţelor, iar exercitarea apostolatului de cãtre asociaţii sã fie dirijatã spre binele comun.
Can. 324 - § 1. Asociaţia privatã a credincioşilor îşi desemneazã în mod liber preşedintele şi funcţionarii, conform normelor statutelor.
§ 2. Dacã o asociaţie privatã a credincioşilor doreşte un consilier spiritual, poate sã-l aleagã în mod liber din rândul preoţilor care exercitã legitim slujirea preoţeascã în diecezã; cine este ales, are totuşi nevoie de confirmare din partea Ordinariului locului.
Can. 325 - § 1. Asociaţia privatã a credincioşilor îşi administreazã în mod liber bunurile pe care le posedã, conform dispoziţiilor statutelor, rãmânând inviolabil dreptul autoritãţii ecleziastice competente de a veghea ca bunurile sã fie folosite în scopurile asociaţiei.
§ 2. Asociaţia este supusã autoritãţii Ordinariului locului, conform can. 1301, cu privire la administrarea şi distribuirea bunurilor ce i-au fost oferite sau lãsate pentru cauzele pioase.
Can. 326 - § 1. Asociaţia privatã a credincioşilor se stinge conform normelor statutelor; poate fi şi suprimatã de cãtre autoritatea competentã, dacã activitatea ce o desfãşoarã produce o daunã gravã învãţãturii sau disciplinei ecleziastice, sau constituie un scandal pentru credincioşi.
§ 2. Destinaţia bunurilor unei asociaţii private desfiinţate trebuie sã fie stabilitã în conformitate cu prevederile statutelor, rãmânând inviolabile drepturile câştigate şi voinţa donatorilor.

CAP. IV
Norme speciale pentru asociaţiile laicilor

Can. 327 - Credincioşii laici sã acorde o mare importanţã asociaţiilor constituie cu scopuri spirituale, despre care vorbeşte can. 298, şi în mod special acelora care îşi propun sã însufleţeascã sfera lucrurilor vremelnice cu spirit creştin şi favorizeazã astfel o legãturã mult mai strânsã între credinţã şi viaţã.
Can. 328 - Persoanele care conduc asociaţiile de laici, chiar pe acelea care sunt înfiinţate în virtutea unui privilegiu apostolic, sã aibã grijã ca asociaţiile lor sã colaboreze, când acest lucru e util, cu alte asociaţii de credincioşi şi sã ajute cu dragã inimã diferitele activitãţi creştine, mai ales pe acelea care existã în acelaşi teritoriu.
Can. 329 - Preşedinţii asociaţiilor de laici sã aibã grijã ca membrii asociaţiei sã fie instruiţi cum trebuie pentru a exercita apostolatul specific laicilor.

PARTEA A II-A
Structura ierarhicã a Bisericii

SECŢIUNEA I
Autoritatea supremã a Bisericii

CAP. I
Pontiful Roman şi Colegiul Episcopilor

Can. 330 - Precum, din voinţa Domnului, sfântul Petru şi ceilalţi Apostoli formeazã un unic Colegiu, pentru acelaşi motiv şi în egalã mãsurã Pontiful Roman, succesorul lui Petru, şi Episcopii, succesorii Apostolilor, sunt uniţi între ei.

ART. 1
Pontiful Roman

Can. 331 - Episcopul Bisericii Romei, în care dureazã necontenit funcţia pe care Domnul a acordat-o numai lui Petru, primul dintre Apostoli, şi care trebuie sã fie transmisã succesorilor sãi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Cristos şi Pãstorul Bisericii întregi pe acest pãmânt; de aceea, el, în virtutea funcţiei sale, se bucurã în Bisericã de puterea ordinarã supremã, deplinã, nemijlocitã şi universalã, pe care poate sã o exercite întotdeauna în mod liber.
Can. 332 - § 1. Pontiful Roman obţine puterea deplinã şi supremã în Bisericã prin alegerea legitimã, acceptatã de el, împreunã cu consacrarea episcopalã. De aceea, cel ales la pontificatul suprem, care este deja însemnat cu caracterul episcopal, obţine aceastã putere din momentul acceptãrii. Dacã cel ales este lipsit de caracterul episcopal, sã fie imediat consacrat Episcop.
§ 2. Dacã se întâmplã ca Pontiful Roman sã renunţe la funcţia sa, pentru validitate este necesar ca renunţarea sã fie fãcutã în mod liber şi manifestatã în mod regulamentar, fãrã însã sã fie acceptatã de cineva.
Can. 333 - § 1. În virtutea funcţiei sale, Pontiful Roman deţine puterea nu numai asupra Bisericii universale, dar obţine şi primatul puterii ordinare asupra tuturor Bisericilor particulare şi grupãrilor lor, prin care, desigur, în acelaşi timp este întãritã şi garantatã puterea proprie, ordinarã şi nemijlocitã pe care Episcopii o au asupra Bisericilor particulare încredinţate lor.
§ 2. Pontiful Roman, în îndeplinirea funcţiei sale de Pãstor suprem al Bisericii, este întotdeauna unit prin comuniune cu ceilalţi Episcopi, ba chiar cu Biserica întreagã; totuşi, el are dreptul sã stabileascã, în funcţie de necesitãţile Bisericii, modul fie personal, fie colegial, de a exercita aceastã funcţie.
§ 3. Împotriva unei sentinţe sau a unui decret al Pontifului Roman nu existã apel, nici recurs.
Can. 334 - În exercitarea funcţiei sale, Pontiful Roman este sprijinit de Episcopi, care pot sã colaboreze cu el în diferite moduri, dintre care unul este Sinodul Episcopilor. În plus, el este ajutat de Pãrinţii Cardinali, de asemenea, de alte persoane, precum şi de diferite instituţii, dupã necesitãţile timpurilor. Toate aceste persoane şi instituţii îndeplinesc în numele lui şi sub autoritatea lui funcţia ce le-a fost încredinţatã spre binele tuturor Bisericilor, în conformitate cu normele stabilite de drept.
Can. 335 - Când Scaunul roman este vacant sau absolut împiedicat, sã nu se schimbe nimic în conducerea Bisericii universale; sã se respecte, în schimb, legile speciale date pentru astfel de circumstanţe.

ART. 2
Colegiul Episcopilor

Can. 336 - Colegiul Episcopilor, al cãrui cap este Suveranul Pontif şi ai cãrui membri sunt Episcopii, în virtutea consacrãrii sacramentale şi a comuniunii ierarhice cu capul şi cu membrii Colegiului, şi în care continuã neîntrerupt corpul apostolic, este şi el, împreunã cu capul sãu, şi niciodatã fãrã acest cap, subiect al puterii supreme şi depline asupra Bisericii întregi.
Can. 337 - § 1. Colegiul Episcopilor exercitã în mod solemn puterea asupra Bisericii întregi în Conciliul Ecumenic.
§ 2. Exercitã aceeaşi putere prin acţiunea unitã a Episcopilor rãspândiţi în lume, când ca atare ea este impusã sau acceptatã în mod liber de Pontiful Roman, astfel încât sã aibã loc un adevãrat act colegial.
§ 3. Este dreptul Pontifului Roman sã aleagã şi sã impunã, în funcţie de nevoile Bisericii, modalitãţile în care Colegiul Episcopilor sã exercite în mod colegial propriul oficiu cu privire la Biserica universalã.
Can. 338 - § 1. Numai Pontifului Roman îi revine de drept sã convoace Conciliul Ecumenic, sã-l prezideze personal sau prin alţii, de asemenea, sã-l transfere, sã-l întrerupã sau sã-l dizolve şi sã-i aprobe decretele.
§ 2. Tot Pontifului Roman îi revine de drept sã stabileascã problemele ce trebuie tratate şi normele ce trebuie respectate în Conciliu; la problemele propuse de Pontiful Roman, Pãrinţii Conciliului pot sã adauge şi altele, care trebuie sã fie aprobate de acelaşi Pontif Roman.
Can. 339 - § 1. Toţi Episcopii, şi numai Episcopii, care sunt membri ai Colegiului Episcopilor, au dreptul şi datoria sã participe la Conciliul Ecumenic cu vot deliberativ.
§ 2. La Conciliul Ecumenic pot apoi sã fie invitaţi de cãtre autoritatea supremã a Bisericii, cãreia îi revine datoria sã stabileascã rolul pe care îl au în Conciliu, şi alţii care nu au consacrarea episcopalã.
Can. 340 - În cazul în care Scaunul Apostolic rãmâne vacant în timpul celebrãrii Conciliului, acesta este întrerupt ipso iure, pânã când noul Suveran Pontif porunceşte ca acelaşi Conciliu sã fie continuat sau dizolvat.
Can. 341 - § 1. Decretele Conciliului Ecumenic nu au forţa de a obliga, dacã nu au fost aprobate de Pontiful Roman împreunã cu Pãrinţii Conciliului şi dacã nu au fost confirmate de acelaşi Pontif şi promulgate din ordinul sãu.
§ 2. Decretele pe care le dã Colegiul Episcopilor printr-un act propriu-zis colegial, dar într-un mod diferit de cel voit sau liber acceptat de Pontiful Roman, pentru a avea putere de lege, trebuie, de asemenea, sã fie confirmate şi promulgate de Pontiful Roman.

CAP. II
Sinodul Episcopilor

Can. 342 - Sinodul Episcopilor este o adunare de Episcopi care, aleşi din diferitele regiuni ale lumii, se întrunesc la intervale de timp stabilit, ca sã favorizeze o unire strânsã între Pontiful Roman şi Episcopi, ca sã-l ajute cu sfaturile lor pe Pontiful Roman în menţinerea şi propãşirea credinţei şi a moralei, în respectarea şi consolidarea disciplinei ecleziastice şi ca sã examineze problemele privind activitatea Bisericii în lume.
Can. 343 - Sinodului Episcopilor îi revine de drept sã discute despre problemele ce trebuie tratate şi sã-şi exprime dorinţele, dar nu sã le rezolve şi sã dea decrete cu privire la ele, decât dacã, în cazuri precise, Pontiful Roman i-a acordat puterea deliberativã, cãruia, în acest caz, îi revine datoria sã ratifice decretele.
Can. 344 - Sinodul Episcopilor este direct sub autoritatea Pontifului Roman, cãruia îi revine dreptul:
1° sã convoace sinodul, ori de câte ori considerã cã acest lucru este oportun, şi sã stabileascã locul unde trebuie sã se desfãşoare întrunirile;
2° sã ratifice alegerea membrilor, care trebuie sã fie aleşi în conformitate cu dreptul special, precum şi sã desemneze şi sã numeascã alţi membri;
3° sã stabileascã, la timpul potrivit, conform dreptului special, înainte de celebrarea sinodului, problemele ce trebuie sã fie tratate;
4° sã stabileascã ordinea lucrãrilor;
5° sã prezideze, personal sau prin alţii, sinodul;
6° sã încheie, sã transfere, sã întrerupã şi sã dizolve sinodul însuşi.
Can. 345 - Sinodul Episcopilor poate fi reunit în adunare generalã, fie obişnuitã, fie extraordinarã, adicã în care sunt tratate probleme ce privesc direct binele întregii Biserici, sau şi în adunare specialã, adicã în care sunt tratate probleme ce privesc una sau mai multe regiuni determinate.
Can. 346 - § 1. Sinodul Episcopilor care se reuneşte în adunarea generalã obişnuitã este alcãtuit din membri, majoritatea Episcopi, aleşi pentru fiecare adunare de Conferinţele Episcopilor, conform modalitãţii stabilite de dreptul special al sinodului; alţii sunt desemnaţi în virtutea aceluiaşi drept; alţii sunt numiţi direct de Pontiful Roman; tuturor acestora li se alãturã unii membri ai institutelor cãlugãreşti clericale, care sunt aleşi în conformitate cu dispoziţiile aceluiaşi drept special.
§ 2. Sinodul Episcopilor, reunit în adunarea generalã extraordinarã pentru a trata probleme care necesitã o rezolvare promptã, este alcãtuit din membri, majoritatea Episcopi, care sunt desemnaţi conform dreptului special al sinodului, în virtutea oficiului pe care îl îndeplinesc, alţii însã sunt numiţi direct de Pontiful Roman; tuturor acestora li se alãturã unii membri ai institutelor cãlugãreşti clericale, aleşi conform aceluiaşi drept special.
§ 3. Sinodul Episcopilor care se întruneşte în adunare specialã este alcãtuit din membri desemnaţi mai cu seamã din acele regiuni pentru care este convocat, conform dreptului special dupã care este reglementat sinodul.
Can. 347 - § 1. Când Pontiful Roman încheie lucrãrile adunãrii sinodului Episcopilor, înceteazã funcţia încredinţatã în sinod Episcopilor şi celorlalţi membri.
§ 2. Dacã Scaunul Apostolic devine vacant dupã convocarea sinodului sau în timpul celebrãrii lui, se suspendã ipso iure nu numai reuniunea sinodului, dar şi funcţia încredinţatã membrilor în timpul desfãşurãrii lui, pânã când noul Pontif decreteazã fie dizolvarea reuniunii, fie continuarea ei.
Can. 348 - § 1. Sinodul Episcopilor are un secretariat general permanent, care este condus de un Secretar general, numit de Pontiful Roman, şi care este ajutat de un consiliu al secretariatului, alcãtuit din Episcopi, dintre care unii sunt aleşi, conform dreptului special, de însuşi sinodul Episcopilor, iar alţii sunt numiţi de Pontiful Roman, însã funcţia tuturor acestora înceteazã când începe o nouã adunare generalã.
§ 2. Pentru fiecare adunare a sinodului Episcopilor sunt apoi aleşi unul sau mai mulţi secretari speciali, numiţi de Pontiful Roman, care rãmân în funcţie numai pânã la terminarea reuniunii sinodale.

CAP. III
Cardinalii Sfintei Biserici Romane

Can. 349 - Cardinalii Sfintei Biserici Romane formeazã un colegiu special cãruia îi aparţine dreptul de a-l alege pe Pontiful Roman, în conformitate cu dreptul special. De asemenea, Cardinalii sunt alãturi de Pontiful Roman fie acţionând colegial, când sunt convocaţi pentru a trata probleme de importanţã majorã, fie personal, adicã îndeplinind diferite oficii prin care îl ajutã pe Pontiful Roman, mai cu seamã în grija zilnicã faţã de Biserica universalã.
Can. 350 - § 1. Colegiul cardinalilor este împãrţit în trei ordine (ranguri): episcopal, la care aparţin Cardinalii cãrora Pontiful Roman le acordã titlul unei Biserici din împrejurimile Romei, precum şi Patriarhii orientali care au fost cooptaţi în Colegiul Cardinalilor; prezbiteral şi diaconal.
§ 2. Fiecãrui Cardinal din ordinul prezbiteral şi diaconal i se încredinţeazã de cãtre Pontiful Roman un titlu sau, respectiv, o diaconie în Roma.
§ 3. Patriarhii orientali care fac parte din Colegiul Cardinalilor au ca titlu scaunul lor patriarhal.
§ 4. Cardinalul Decan are ca titlu dieceza de Ostia, împreunã cu o altã Bisericã, al cãrei titular era deja.
§ 5. Prin opţiune fãcutã în Consistoriu şi aprobatã de Suveranul Pontif, respectându-se prioritatea de consacrare şi de promovare, Cardinalii din ordinul prezbiteral pot sã treacã la un alt titlu, iar Cardinalii din ordinul diaconal la o altã diaconie şi, dacã au rãmas în ordinul diaconal timp de un deceniu întreg, pot trece chiar la ordinul prezbiteral.
§ 6. Cardinalul care trece prin opţiune de la ordinul diaconal la ordinul prezbiteral dobândeşte precedenţã asupra tuturor Cardinalilor presbiteri care au fost ridicaţi dupã el la demnitatea de Cardinal.
Can. 351 - § 1. Pentru a fi promovaţi Cardinali sunt aleşi în mod liber de cãtre Pontiful Roman acei bãrbaţi care au primit cel puţin hirotonirea presbiteralã şi care se remarcã admirabil prin doctrinã, moralitate, evlavie şi prin prudenţã în acţiunile lor; cei care nu sunt încã Episcopi trebuie sã primeascã consacrarea episcopalã.
§ 2. Cardinalii sunt creaţi prin decret al Pontifului Roman, fãcut public în faţa Colegiului Cardinalilor; dupã aceastã publicare, ei au obligaţii şi se bucurã de drepturile stabilite de lege.
§ 3. Un promovat la demnitatea de Cardinal, a cãrui creare este anunţatã de Pontiful Roman, dar al cãrui nume este pãstrat in pectore, nu are între timp nici una dintre obligaţiile Cardinalilor şi nu se bucurã de nici unul dintre drepturile lor; în schimb, dupã ce numele lui a fost fãcut public de Pontiful Roman, este ţinut la aceste îndatoriri şi beneficiazã de aceste drepturi, iar de dreptul de precedenţã se bucurã din ziua rezervãrii in pectore.
Can. 352 - § 1. Colegiul Cardinalilor este prezidat de un Decan, iar când acesta e împiedicat, este înlocuit de Vicedecan. Decanul, sau Vicedecanul, nu are nici o jurisdicţie asupra celorlalţi Cardinali, ci este considerat primul între egali.
§ 2. Devenind vacant oficiul de Decan, cardinalii onoraţi cu titlul unei Biserici din împrejurimile Romei, şi numai ei, sub preşedinţia Vicedecanului, dacã e prezent, sau a aceluia mai în vârstã dintre ei, sã aleagã pe unul din grupul lor care sã îndepli-neascã rolul de Decan al Colegiului; sã comunice numele lui Pontifului Roman, cãruia îi revine de drept sã-l aprobe pe cel ales.
§ 3. Tot astfel, cum este prevãzut în § 2, este ales şi Vicedecanul, prezidând însuşi Decanul; şi aprobarea alegerii Vicedecanului îi revine de drept Pontifului Roman.
§ 4. Dacã Decanul şi Vicedecanul nu au domiciliul în Roma, sã şi-l dobândeascã aici.
Can. 353 - § 1. Cardinalii îl ajutã prin acţiune colegialã pe Pãstorul suprem al Bisericii, mai ales în Consistorii, în care sunt reuniţi din ordinul şi sub preşedinţia Pontifului Roman. Consistoriile sunt obişnuite şi extraordinare.
§ 2. La Consistoriul obişnuit sunt convocaţi toţi Cardinalii, cel puţin cei care se aflã în Roma, pentru a fi consultaţi asupra unor probleme grave, dar care survin în mod frecvent, sau pentru a îndeplini anumite acte deosebit de solemne.
§ 3. La Consistoriul extraordinar, care este celebrat când cerinţe speciale ale Bisericii sau probleme mai grave ce trebuie tratate recomandã aceasta, sunt convocaţi toţi Cardinalii.
§ 4. Numai Consistoriul obişnuit, în care sunt celebrate anumite solemnitãţi, poate fi public, adicã, în afarã de Cardinali, sunt admişi prelaţi, reprezentanţi ai societãţilor civile sau alţi invitaţi.
Can. 354 - Pãrinţii Cardinali, cãrora li s-a încredinţat conducerea Congregaţiilor şi a altor instituţii permanente ale Curiei romane şi ale Statului Vatican, şi care au împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, sunt rugaţi sã prezinte renunţarea la oficiu în faţa Pontifului Roman care, dupã ce va analiza toate circumstanţele, va lua o decizie.
Can. 355 - § 1. Cardinalului Decan îi revine de drept sã confere consacrarea episcopalã celui care a fost ales Pontif Roman fãrã sã fie episcop; dacã Decanul este împiedicat, acest drept îi revine Vicedecanului, iar dacã şi acesta este împiedicat, Cardinalului mai în vârstã din ordinul episcopal.
§ 2. Cardinalul Protodiacon anunţã poporului numele noului Suveran Pontif; tot el impune Mitropoliţilor paliul sau îl înmâneazã delegaţiilor acestora, în numele Pontifului Roman.
Can. 356 - Cardinalii sunt obligaţi sã colaboreze din toatã inima cu Pontiful Roman. Prin urmare, Cardinalii care îndeplinesc un oficiu în Curia romanã şi nu sunt Episcopi diecezani sunt obligaţi sã aibã reşedinţa în Roma; Cardinalii care au grija unei dieceze în calitate de Episcopi diecezani sã se deplaseze la Roma ori de câte ori sunt convocaţi de Pontiful Roman.
Can. 357 - § 1. Cardinalii cãrora le-a fost desemnatã ca titlu o Bisericã din împrejurimile Romei sau o Bisericã din Roma, dupã ce au luat-o în posesie, sã promoveze prin sfatul şi ocrotirea lor binele acestor dieceze şi biserici, neavând totuşi nici o putere de conducere asupra acestora, şi sub nici un motiv sã nu se amestece în chestiunile privind administrarea bunurilor, disciplina sau slujirea bisericilor.
§ 2. Cardinalii care se aflã în afara Romei şi în afara diecezei proprii sunt exempţi, cu privire la cele ce ţin de persoana lor, de puterea de conducere a Episcopului diecezei în care se aflã.
Can. 358 - Cardinalul, cãruia Pontiful Roman îi încredinţeazã funcţia de a-l reprezenta la o celebrare solemnã sau la o reuniune de persoane în calitate de Legatus a latere, ca şi cum ar fi un alter ego al lui, precum şi acela cãruia i se încredinţeazã o funcţie pastoralã precisã în calitate de trimis special, au autoritatea legalã numai cu privire la acele chestiuni care le-au fost încredinţate de Pontiful Roman.
Can. 359 - Când Scaunul Apostolic este vacant, Colegiul Cardinalilor se bucurã în Bisericã numai de acea putere ce îi este acordatã de legea specialã.

CAP. IV
Curia Romanã

Can. 360 - Curia Romanã, prin care Suveranul Pontif obişnuieşte sã rezolve problemele întregii Biserici, şi care în numele lui şi din ordinul lui îşi îndeplineşte funcţia spre binele şi în slujba Bisericii, cuprinde Secretariatului de Stat sau Papal, Consiliul pentru afacerile publice ale Bisericii, Congregaţiile, Tribunalele şi alte organisme. Structura şi competenţa tuturor acestora sunt stabilite de o lege specialã.
Can. 361 - În acest cod, sub denumirea de Scaunul Apostolic sau Sfântul Scaun este inclus nu numai Pontiful Roman, ci sunt incluse - dacã nu se constatã altfel din natura lucrului sau din context - şi Secretariatul de Stat, Consiliul pentru afacerile publice ale Bisericii şi celelalte organisme ale Curiei romane.

CAP. V
Legaţii Pontifului Roman

Can. 362 - Pontiful Roman are dreptul înnãscut şi independent de a numi şi de a trimite Legaţii sãi sã fie pe lângã Bisericile particulare în diferitele naţiuni sau regiuni, fie pe lângã state şi autoritãţi publice, precum şi dreptul de a-i transfera şi de a-i rechema, respectând totuşi normele dreptului internaţional cu privire la trimiterea şi revocarea Legaţilor acreditaţi pe lângã state.
Can. 363 - § 1. Legaţilor Pontifului Roman le este încredinţat oficiul de a-l reprezenta în mod stabil pe însuşi Pontiful Roman pe lângã Bisericile particulare sau chiar pe lângã statele şi autoritãţile publice la care au fost trimişi.
§ 2. Reprezintã Scaunul Apostolic chiar şi aceia care sunt însãrcinaţi cu o Misiune pontificalã în calitate de Delegaţi sau Observatori la Organismele internaţionale sau la Conferinţe şi Congrese.
Can. 364 - Principala sarcinã a Legatului pontifical este de a face sã devinã mereu mai tari şi mai eficiente legãturile de unitate dintre Scaunul Apostolic şi Bisericile particulare. Prin urmare, în cadrul competenţei sale, Legatului pontifical îi revine de drept:
1° sã informeze Scaunul Apostolic cu privire la condiţiile în care se aflã Bisericile particulare şi cu privire la tot ceea ce are legãturã cu însãşi viaţa Bisericii şi binele sufletelor;
2° sã-i sprijine pe Episcopi cu fapta şi cu sfatul, rãmânând desigur neştirbitã exercitarea puterii legitime a acestora;
3° sã menţinã relaţii strânse cu Conferinţa Episcopilor, oferindu-i tot sprijinul;
4° cât priveşte numirea Episcopilor, sã transmitã sau sã propunã Scaunului Apostolic numele candidaţilor şi sã instrumenteze procesul informativ despre cei care trebuie sã fie promovaţi, conform normelor date de Scaunul Apostolic;
5° sã se strãduiascã sã fie promovat tot ceea ce priveşte pacea, progresul şi cooperarea dintre popoare;
6° sã colaboreze cu Episcopii în vederea favorizãrii de relaţii oportune între Biserica Catolicã şi celelalte Biserici şi comunitãţi ecleziale, ba chiar şi religiile necreştine;
7° sã apere, de comun acord cu Episcopii, în faţa autoritãţilor de stat, tot ceea ce ţine de misiunea Bisericii şi a Scaunului Apostolic;
8° de asemenea, sã exercite facultãţile şi sã îndeplineascã toate celelalte mandate care îi sunt încredinţate de Scaunul Apostolic.
Can. 365 - § 1. Legaţii pontificali care sunt acreditaţi în acelaşi timp şi pe lângã state în conformitate cu normele dreptului internaţional au şi misiunea specialã:
1° de a promova şi sprijini legãturile de prietenie dintre Scaunul Apostolic şi autoritãţile statului;
2° de a se ocupa în mod activ de problemele privitoare la raporturile dintre Bisericã şi stat, în mod special interesându-se de stipularea şi realizarea de concordate şi alte convenţii de acest fel.
§ 2. În tratarea problemelor despre care vorbeşte § 1, Legatul pontifical, în funcţie de cum cer împrejurãrile, sã nu omitã sã cearã pãrerea şi sfatul Episcopilor din respectivul teritoriu ecleziastic şi sã-i informeze despre mersul tratativelor.
Can. 366 - Datã fiind natura specialã a funcţiei Legatului pontifical:
1° sediul Legaţiei pontificale este scos de sub puterea de conducere a Ordinariului locului, cu excepţia celebrãrii cãsãtoriilor;
2° Legatul pontifical, înştiinţându-i în limita posibilitãţilor pe Ordinariii locului, poate sã sãvârşeascã celebrãri liturgice, inclusiv slujbe pontificale, în toate bisericile legaţiei sale.
Can. 367 - Funcţia Legatului pontifical nu înceteazã când Scaunul Apostolic devine vacant, în afarã de cazul când este stabilit altfel în scrisorile pontificale; în schimb, înceteazã prin expirarea mandatului, prin revocare intimatã, prin renunţare acceptatã de Pontiful Roman.

SECŢIUNEA II
Bisericile particulare şi grupãrile lor

TITLUL I
Bisericile particulare şi autoritatea stabilitã în ele

CAP. I
Bisericile particulare

Can. 368 - Bisericile particulare, în care şi din care subzistã Biserica Catolicã, una şi unicã sunt, în primul rând, diecezele, cãrora, dacã nu se constatã altfel, le sunt asimilate prelatura teritorialã şi abaţia teritorialã, vicariatul apostolic şi prefectura apostolicã, precum şi administraţia apostolicã înfiinţatã în mod stabil.
Can. 369 - Dieceza este o porţiune a poporului lui Dumnezeu, încredinţatã unui Episcop pentru a o pãstori cu colaborarea tuturor preoţilor sãi, astfel încât, aderând la pãstorul ei şi adunatã de el în Duhul Sfânt prin Evanghelie şi Euharistie, sã constituie o Bisericã particularã în care este realmente prezentã şi acţioneazã Biserica lui Cristos, una, sfântã, catolicã şi apostolicã.
Can. 370 - Prelatura teritorialã, sau abaţia teritorialã, este o porţiune precisã a poporului lui Dumnezeu, delimitatã din punct de vedere teritorial, a cãrei grijã pastoralã este încredinţatã, datoritã unor circumstanţe speciale, unui Prelat sau, respectiv, unui Abate, care o conduce în calitate de pãstor propriu, asemenea unui Episcop diecezan.
Can. 371 - § 1. Vicariatul apostolic, sau prefectura apostolicã, este o porţiune precisã a poporului lui Dumnezeu, care, datoritã unor circumstanţe deosebite, încã nu a fost constituitã ca diecezã şi care este încredinţatã, pentru a fi pãstoritã, unui Vicar apostolic sau, respectiv, unui Prefect apostolic, care o conduce în numele Suveranului Pontif.
§ 2. Administraţia apostolicã este o porţiune precisã a poporului lui Dumnezeu, care, datoritã unor motive speciale şi deosebit de grave, nu este ridicatã de Suveranul Pontif la rangul de diecezã, şi a cãrei grijã pastoralã este încredinţatã unui Administrator apostolic care o conduce în numele Suveranului Pontif.
Can. 372 - § 1. De regulã, porţiunea poporului lui Dumnezeu, care constituie o diecezã sau o altã Bisericã particularã, va fi delimitatã în cadrul unui teritoriu precis, astfel încât sã-i cuprindã pe toţi credincioşii care locuiesc în acel teritoriu.
§ 2. Cu toate acestea, când, dupã aprecierea autoritãţii supreme a Bisericii, audiind şi pãrerea Conferinţelor episcopale interesate, se considerã cã este util, în acelaşi teritoriu pot fi înfiinţate Biserici particulare distincte pe baza ritului credincioşilor sau pe baza unui alt motiv asemãnãtor
Can. 373 - Exclusiv autoritatea supremã a Bisericii are dreptul sã înfiinţeze Biserici particulare; acestea, odatã înfiinţate în mod legitim, se bucurã ipso iure de personalitate juridicã.
Can. 374 - § 1. Fiecare diecezã sau oricare altã Bisericã particularã sã fie divizatã în pãrţi distincte sau parohii.
§ 2. Pentru a se favoriza grija pastoralã printr-o activitate comunã, mai multe parohii vecine pot fi reunite în grupãri speciale, cum sunt decanatele.

CAP. II
Episcopii

ART. 1
Episcopii în general

Can. 375 - § 1. Episcopii, care din instituire divinã sunt urmaşii apostolilor prin Duhul Sfânt care le-a fost dãruit, sunt constituiţi Pãstori în Bisericã, pentru ca sã fie şi ei maeştri ai doctrinei, preoţi ai cultului sacru şi slujitori ai conducerii.
§ 2. Prin însãşi consacrarea episcopalã, Episcopii primesc, împreunã cu funcţia de a sfinţi, şi funcţiile de a învãţa şi de a conduce, care totuşi din natura lor nu pot fi exercitate decât în comuniune ierarhicã cu capul şi cu membrii Colegiului.
Can. 376 - Sunt numiţi diecezani Episcopii cãrora le-a fost încredinţatã grija unei dieceze; ceilalţi sunt numiţi titulari.
Can. 377 - § 1. Suveranul Pontif îi numeşte în mod liber pe Episcopi sau îi confirmã pe cei care au fost aleşi în mod legitim.
§ 2. Cel puţin o datã la trei ani, Episcopii unei provincii ecleziastice sau, când acest lucru este recomandat de împrejurãri, Conferinţele Episcopilor sã întocmeascã de comun acord şi sub secret o listã cu preoţii, chiar şi membri ai institutelor de viaţã consacratã, care sunt mai apţi pentru episcopat, şi sã o trimitã Scaunului Apostolic, rãmânând inviolabil dreptul fiecãrui Episcop diecezan de a dezvãlui aparte Scaunului Apostolic numele preoţilor pe care îi considerã demni şi capabili pentru oficiul episcopal.
§ 3. Dacã nu a fost stabilit în mod legitim altfel, de fiecare datã când trebuie numit un Episcop diecezan sau un Episcop coadiutor, cât priveşte cei trei candidaţi care trebuie propuşi Scaunului Apostolic, Legatul pontifical trebuie sã se informeze despre fiecare dintre ei şi sã comunice Scaunului Apostolic, împreunã cu propriul vot, sugestiile Mitropolitului şi ale Sufraganilor provinciei la care aparţine dieceza în cauzã sau cu care este regrupatã, precum şi ale preşedintelui Conferinţei Episcopilor; în plus, Legatul pontifical sã-i audieze şi pe unii membri ai colegiului consultanţilor şi ai capitlului catedralei şi, dacã crede cã e oportun, sã cearã separat şi în secret şi pãrerea altora din ambele categorii de clerici, precum şi a unor laici care se disting prin înţelepciune.
§ 4. Dacã nu a fost prevãzut în mod legitim altfel, Episcopul diecezan, care considerã cã diecezei sale trebuie sã i se dea un auxiliar, sã propunã Scaunului Apostolic o listã cu cel puţin trei preoţi mai capabili pentru acest oficiu.
§ 5. De acum înainte, autoritãţilor civile nu li se acordã nici un drept şi privilegiu de alegere, de numire, de prezentare sau de desemnare a Episcopilor.
Can. 378 - § 1. Cât priveşte aptitudinea candidaţilor la episcopat, este necesar ca fiecare din ei:
1° sã exceleze prin credinţã puternicã, moravuri bune, evlavie, zel pentru suflete, înţelepciune, prudenţã şi virtuţi umane şi sã fie înzestrat cu celelalte calitãţi care îl fac capabil sã exercite oficiul episcopal;
2° sã se bucure de reputaţie bunã;
3° sã aibã vârsta de cel puţin treizeci şi cinci de ani;
4° sã fie preot de cel puţin cinci ani;
5° sã aibã doctoratul, sau cel puţin licenţa, în sfânta Scripturã, teologie sau dreptul canonic, dobândit într-un institut de studii aprobat de Scaunul Apostolic, sau mãcar sã fie cu adevãrat expert în aceste discipline.
§ 2. Judecata definitivã asupra aptitudinii candidatului aparţine Scaunului Apostolic.
Can. 379 - Dacã nu este împiedicat în mod legitim, oricine este promovat la episcopat trebuie sã primeascã consacrarea episcopalã în termen de trei luni de la primirea scrisorilor apostolice şi, desigur, înainte de a lua în primire oficiul.
Can. 380 - Înainte de luarea în primire canonicã a oficiului sãu, cel promovat sã facã profesiunea de credinţã şi sã presteze jurãmânt de fidelitate faţã de Scaunul Apostolic dupã formula aprobatã de acelaşi Scaun Apostolic.

ART. 2
Episcopii diecezani

Can. 381 - § 1. În dieceza ce îi este încredinţatã, Episcopul diecezan are întreaga putere ordinarã, proprie şi nemijlocitã, necesarã pentru exercitarea funcţiei sale pastorale, cu excepţia acelor cauze pe care dreptul sau un decret al Suveranului Pontif le rezervã autoritãţii supreme sau unei alte autoritãţi ecleziastice.
§ 2. Cei care sunt în fruntea celorlalte comunitãţi de credincioşi, despre care vorbeşte can. 368, sunt echivalaţi în drept Episcopului diecezan, în afarã de cazul când din natura lucrului sau dintr-o dispoziţie a dreptului rezultã altfel.
Can. 382 - § 1. Înainte de luarea în primire canonicã a diecezei, Episcopul promovat nu poate sã se amestece în exercitarea oficiului ce îi este încredinţat; poate totuşi sã exercite oficiile pe care le avea deja în diecezã în momentul promovãrii, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 409, § 2.
§ 2. Dacã nu este reţinut de un impediment legitim, cel promovat la oficiul de Episcop diecezan trebuie sã ia în primire canonicã dieceza în decurs de patru luni de la primirea scrisorilor apostolice, dacã nu este consacrat Episcop; dacã este deja consacrat, în decurs de douã luni de la primirea aceloraşi scrisori.
§ 3. Episcopul ia în primire canonicã dieceza îndatã ce a prezentat în diecezã, personal sau printr-un procurant, colegiului consultanţilor scrisorile apostolice, în prezenţa cancelarului curiei, care consemneazã faptul într-un proces verbal, sau în diecezele nou înfiinţate, îndatã ce a comunicat aceleaşi scrisori clerului şi poporului prezent în catedralã, iar preotul cel mai în vârstã dintre cei prezenţi consemneazã faptul într-un proces verbal.
§ 4. Se recomandã foarte mult ca luarea în primire canonicã sã aibã loc în timpul unei celebrãri liturgice în biserica catedralã, în prezenţa clerului şi a poporului.
Can. 383 - § 1. În exercitarea funcţiei pastorale, Episcopul diecezan sã fie preocupat faţã de toţi credincioşii încredinţaţi grijii sale, oricare ar fi vârsta, condiţia sau naţionalitatea lor, atât faţã de cei care locuiesc în teritoriul respectiv, cât şi faţã de cei care se aflã acolo temporar, îndreptându-se cu spirit apostolic şi spre cei care, din cauza condiţiilor în care trãiesc, nu pot sã beneficieze suficient de o normalã îngrijire pastoralã, precum şi spre cei care au pãrãsit practica religioasã.
§ 2. Dacã în dieceza sa existã credincioşi de alt rit, sã se îngrijeascã de nevoile lor spirituale fie prin preoţi sau parohii care aparţin aceluiaşi rit, fie printr-un Vicar episcopal.
§ 3. Sã se poarte cu omenie şi caritate faţã de fraţii care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, încurajând, de asemenea, ecumenismul, aşa cum este el înţeles de Bisericã.
§ 4. Pe cei nebotezaţi sã-i considere ca fiind încredinţaţi lui în Domnul, pentru ca şi pentru ei sã strãluceascã dragostea lui Cristos, al cãrui martor Episcopul trebuie sã fie în faţa tuturor.
Can. 384 - Episcopul diecezan sã-i însoţeascã cu o grijã deosebitã pe preoţi, pe care sã-i audieze ca pe nişte ajutãtori şi sfãtuitori, sã le apere drepturile şi sã vegheze ca ei sã-şi îndeplineascã corect îndatoririle propriei stãri şi sã beneficieze de mijloacele şi instituţiile de care au nevoie pentru a-şi îmbogãţi viaţa spiritualã şi intelectualã; de asemenea, sã se îngrijeascã, conform dreptului, ca ei sã aibã o întreţinere decentã şi sã beneficieze de asistenţã socialã.
Can. 385 - Episcopul diecezan sã încurajeze cât mai mult posibil vocaţiile la diferitele slujiri şi la viaţa consacratã, acordând o atenţie specialã vocaţiilor preoţeşti şi misionare.
Can. 386 - § 1. Episcopul diecezan este obligat sã propunã şi sã explice credincioşilor adevãrurile de credinţã ce trebuie crezute şi aplicate în viaţã, predicând el însuşi deseori; de asemenea, sã aibã grijã sã fie respectate în mod conştiincios dispoziţiile canoanelor referitoare la slujirea cuvântului, mai cu seamã cele privind omilia şi instruirea cateheticã, astfel încât sã fie transmisã tuturor întreaga învãţãturã creştinã.
§ 2. Sã apere cu tãrie, folosind mijloacele ce i se par mai potrivite, integritatea şi unitatea credinţei, recunoscând totuşi justa libertate în aprofundarea ulterioarã a adevãrurilor.
Can. 387 - Amintindu-şi cã este obligat sã ofere pildã de sfinţenie prin dragoste, umilinţã şi simplitate vieţii sale, Episcopul diecezan sã se strãduiascã sã promoveze prin orice mijloc sfinţenia credincioşilor, conform chemãrii proprii a fiecãruia, şi, fiind principalul împãrţitor al tainelor lui Dumnezeu, sã se strãduiascã fãrã încetare încât credincioşii încredinţaţi grijii sale sã creascã în har prin celebrarea sacramentelor şi sã cunoascã şi sã trãiascã misterul pascal.
Can. 388 - § 1. Dupã luarea în primire a diecezei, Episcopul diecezan trebuie sã aplice Liturghia pentru poporul ce i-a fost încredinţat, în fiecare duminicã şi în celelalte sãrbãtori care, în regiunea sa, sunt de poruncã.
§ 2. Episcopul trebuie sã celebreze şi sã aplice personal Liturghia pentru popor în zilele prevãzute de § 1; dacã, însã, dintr-un motiv legitim, nu o poate celebra, sã o aplice în aceleaşi zile prin altcineva, sau el personal în alte zile.
§ 3. Episcopul, cãruia, în afarã de dieceza sa, îi sunt încredinţate şi alte dieceze, chiar şi cu titlul de administraţie, îndeplineşte obligaţia aplicând o singurã Liturghie pentru tot poporul ce îi este încredinţat.
§ 4. Episcopul care nu a îndeplinit obligaţia despre care este vorba în §§ 1-3 sã aplice cât mai curând pentru popor atâtea Liturghii câte a omis.
Can. 389 - Sã prezideze des celebrarea Preasfintei Euharistii în biserica catedralã sau într-o altã bisericã din dieceza sa, mai ales în sãrbãtorile de poruncã şi în alte solemnitãţi.
Can. 390 - Episcopul diecezan poate sã celebreze slujbe pontificale în toatã dieceza sa, însã nu în afara diecezei fãrã consimţãmântul expres, sau cel puţin presupus în mod rezonabil, al Ordinariului locului.
Can. 391 - § 1. Episcopului diecezan îi revine de drept datoria de a conduce Biserica particularã ce i-a fost încredinţatã, cu putere legislativã, executivã şi judecãtoreascã, conform dreptului.
§ 2. Episcopul exercitã personal puterea legislativã; exercitã puterea executivã fie personal, fie prin Vicarii generali sau episcopali, conform dreptului; exercitã puterea judecãtoreascã fie personal, fie prin Vicarul judecãtoresc şi prin judecãtori, conform dreptului.
Can. 392 - § 1. Întrucât trebuie sã apere unitatea întregii Biserici, Episcopul este obligat sã promoveze disciplina comunã întregii Biserici şi, de aceea, sã solicite respectarea tuturor legilor ecleziastice.
§ 2. Sã vegheze sã nu se introducã abuzuri în disciplina ecleziasticã, mai cu seamã în ceea ce priveşte slujirea cuvântului, celebrarea sacramentelor şi a sacramentaliilor, cultul lui Dumnezeu şi al sfinţilor, precum şi administrarea bunurilor.
Can. 393 - Episcopul diecezan reprezintã dieceza în toate problemele ei juridice.
Can. 394 - § 1. Episcopul sã încurajeze în diecezã diferitele forme de apostolat şi sã aibã grijã ca în toatã dieceza, sau în circumscripţiile ei particulare, toate operele de apostolat sã fie coordonate sub conducerea sa, respectând natura proprie a fiecãreia.
§ 2. Sã stãruie asupra obligaţiei ce o au credincioşii de a face apostolat, conform condiţiei şi capacitãţii fiecãruia, şi sã-i îndemne sã participe la diferitele opere de apostolat şi sã le sprijine, în funcţie de nevoile locului şi timpului.
Can. 395 - § 1. Chiar dacã are un coauditor sau un auxiliar, Episcopul diecezan este obligat prin lege la reşedinţã personalã în diecezã.
§ 2. Pe lângã absenţele motivate de vizita ad limina, de participarea obligatorie la Concilii, la sinodul Episcopilor, la Conferinţa Episcopilor, sau de un alt oficiu ce îi este încredinţat în mod legitim, Episcopul poate sã lipseascã din diecezã, dintr-un motiv just, nu mai mult de o lunã, fie continuã, fie cu întreruperi, cu condiţia sã fie sigur cã absenţa sa nu pricinuieşte vreo pagubã diecezei.
§ 3. Sã nu lipseascã din diecezã în zilele Crãciunului, ale Sãptãmânii Sfinte şi Învierii Domnului, ale Rusaliilor şi Trupului şi Sângelui lui Cristos, decât dintr-un motiv grav şi urgent.
§ 4. Dacã Episcopul a lipsit ilegal din diecezã mai mult de şase luni, Mitropolitul sã înştiinţeze Scaunul Apostolic despre aceastã absenţã; dacã, însã, este vorba de Mitropolit, sã facã acelaşi lucru Sufraganul mai vechi în numire.
Can. 396 - § 1. Episcopul este obligat sã viziteze în fiecare an dieceza, în întregime sau parţial, astfel încât cel puţin o datã la cinci ani sã viziteze întreaga diecezã în mod personal sau, dacã este împiedicat în mod legitim, fie prin Episcopul coadiutor sau prin Episcopul auxiliar, fie prin Vicarul general sau prin Vicarul episcopal, fie printr-un alt preot.
§ 2. Episcopul îşi poate alege preoţii pe care îi preferã pentru a-l însoţi şi a-l ajuta cu ocazia vizitei, dezaprobându-se orice privilegiu contrar sau orice cutumã contrarã.
Can. 397 - § 1. Sunt supuse vizitei obişnuite a Episcopului persoanele, instituţiile catolice, lucrurile şi locurile sacre, care se aflã în cadrul diecezei.
§ 2. Episcopul poate sã-i viziteze pe membrii institutelor cãlugãreşti de drept pontifical şi casele lor numai în cazurile prevãzute în mod expres de drept.
Can. 398 - Episcopul sã se strãduiascã sã facã vizita pastoralã cu toatã conştiinciozitatea şi sã aibã grijã sã nu constituie pentru nimeni o povarã prin cheltuieli de prisos.
Can. 399 - § 1. Episcopul diecezan trebuie sã prezinte Suveranului Pontif, o datã la cinci ani, un raport despre starea diecezei ce îi este încredinţatã, dupã forma şi timpul stabilite de Scaunul Apostolic.
§ 2. Dacã anul stabilit pentru prezentarea raportului cade în întregime sau în parte în primii doi ani de la începerea conducerii diecezei, Episcopul poate, de data aceasta, sã se abţinã de a întocmi şi de a prezenta raportul.
Can. 400 - § 1. Dacã nu a fost stabilit altfel de cãtre Scaunul Apostolic, în anul în care trebuie sã prezinte Suveranului Pontif raportul, Episcopul diecezan sã se ducã la Roma pentru a venera mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi pentru a se prezenta la Pontiful Roman.
§ 2. Episcopul sã îndeplineascã personal obligaţia de mai sus, în afarã de cazul când este împiedicat în mod legitim; în acest caz, sã o îndeplineascã prin coadiutor, dacã are, sau prin auxiliar, sau printr-un preot capabil din rândul preoţimii sale, care locuieşte în dieceza sa.
§ 3. Vicarul apostolic poate sã îndeplineascã aceastã obligaţie printr-un procurant, chiar unul care locuieşte în Roma; Prefectul apostolic nu are aceastã obligaţie.
Can. 401 - § 1. Episcopul diecezan, care a împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, este rugat sã prezinte renunţarea la oficiul sãu Suveranului Pontif, care va decide, analizând toate circumstanţele.
§ 2. Episcopul diecezan care, din cauza bolii sau unui alt motiv grav, s-ar dovedi mai puţin capabil în a-şi îndeplini oficiul, este rugat stãruitor sã prezinte renunţarea la oficiu.
Can. 402 - § 1. Episcopul, a cãrui renunţare la oficiu a fost acceptatã, pãstreazã titlul de Episcop emerit al diecezei sale şi, dacã doreşte, poate sã locuiascã în diecezã, în afarã de cazul în care, ca urmare a unor circumstanţe speciale, este prevãzut altfel de cãtre Scaunul Apostolic.
§ 2. Conferinţa Episcopilor trebuie sã aibã grijã sã se asigure întreţinerea cuvenitã şi demnã a Episcopului care a renunţat, ţinând seama cã aceastã obligaţie îi revine, în primul rând, diecezei pe care el a slujit-o.

ART. 3
Episcopii coadiutori şi auxiliari

Can. 403 - § 1. Când nevoile pastorale ale diecezei reclamã aceasta, sã fie numiţi, la cererea Episcopului diecezan, unul sau mai mulţi Episcopi auxiliari. Episcopul auxiliar nu se bucurã de dreptul de succesiune.
§ 2. În circumstanţele mai grave, chiar de naturã personalã, Episcopului diecezan îi poate fi dat un Episcop auxiliar înzestrat cu facultãţi speciale.
§ 3. În cazul în care considerã cã este mai oportun, Sfântul Scaun poate sã numeascã din oficiu un Episcop coadiutor, înzestrat şi el cu facultãţi speciale. Episcopul coadiutor se bucurã de dreptul de succesiune.
Can. 404 - § 1. Episcopul coadiutor îşi ia în primire oficiul când prezintã, personal sau prin procurant, Episcopului diecezan şi colegiului consultanţilor scrisorile apostolice de numire, fiind de faţã şi cancelarul curiei, care sã întocmeascã un proces verbal despre luarea în primire.
§ 2. Episcopul auxiliar îşi ia în primire oficiul când îi prezintã Episcopului diecezan scrisorile apostolice de numire, fiind de faţã cancelarul curiei, care sã întocmeascã un proces verbal despre luarea în primire.
§ 3. Dacã Episcopul diecezan este total împiedicat, este suficient ca atât Episcopul coadiutor, cât şi Episcopul auxiliar sã prezinte scrisorile apostolice de numire colegiului consultanţilor, fiind de faţã cancelarul curiei.
Can. 405 - § 1. Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar au obligaţiile şi drepturile ce sunt stabilite de dispoziţiile canoanelor care urmeazã, precum şi pe acelea ce sunt specificate în scrisorile de numire.
§ 2. Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar, despre care vorbeşte can. 403, § 2, îl ajutã pe Episcopul diecezan în întreaga conducere a diecezei şi îi ţin locul în caz de absenţã sau de împiedicare.
Can. 406 - § 1. Episcopul coadiutor, de asemenea, şi Episcopul auxiliar despre care vorbeşte can. 403, § 2, sã fie numit de Episcopul diecezan Vicar general; în plus, Episcopul diecezan sã-i încredinţeze cu precãdere lui, şi nu altora, tot ceea ce, conform dreptului, necesitã un mandat special.
§ 2. Dacã în scrisorile apostolice nu este stabilit altfel şi rãmânând neschimbatã dispoziţia din § 1, Episcopul diecezan sã-l numeascã pe auxiliar sau pe auxiliari Vicari generali sau cel puţin Vicari episcopali, care sã depindã numai de autoritatea sa sau de aceea a Episcopului coadiutor sau a Episcopului auxiliar despre care vorbeşte can. 403, § 2.
Can. 407 - § 1. Ca sã fie favorizat în cel mai înalt grad binele prezent şi viitor al diecezei, Episcopul diecezan, Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar, despre care vorbeşte can. 403, § 2, sã se consulte între ei cu privire la problemele de importanţã majorã.
§ 2. În evaluarea problemelor de importanţã majorã, mai ales a acelora de naturã pastoralã, Episcopul diecezan sã binevoiascã a-i consulta mai întâi pe Episcopii auxiliari.
§ 3. Tocmai pentru cã sunt chemaţi sã participe la grija pastoralã a Episcopului diecezan, Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar sã-şi exercite atribuţiile în aşa fel încât sã fie uniţi cu el atât în fapte, cât şi în suflet.
Can. 408 - § 1. Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar, când nu sunt reţinuţi de un impediment just, sunt obligaţi, ori de câte ori Episcopul diecezan le cere aceasta, sã celebreze slujbele pontificale şi celelalte funcţiuni la care este ţinut Episcopul diecezan.
§ 2. Episcopul diecezan sã nu încredinţeze în mod obişnuit altuia acele drepturi episcopale şi funcţiuni pe care le poate exercita Episcopul coadiutor sau Episcopul auxiliar.
Can. 409 - § 1. Când scaunul episcopal devine vacant, Episcopul coadiutor devine imediat Episcop al diecezei pentru care a fost numit, cu condiţia sã o fi luat în primire în mod legitim.
§ 2. Când scaunul episcopal devine vacant, iar autoritatea competentã nu a stabilit altfel, Episcopul auxiliar pãstreazã, pânã când noul Episcop ia în primire scaunul, numai puterile şi facultãţile de care se bucura ca Vicar general sau ca Vicar episcopal în timpul când scaunul era ocupat; dacã nu a fost desemnat pentru funcţia de Administrator diecezan, sã exercite aceeaşi putere a sa, care desigur îi este conferitã de drept, sub autoritatea Administratorului diecezan care se aflã în fruntea conducerii diecezei.
Can. 410 - Episcopul coadiutor şi Episcopul auxiliar au obligaţia, ca şi Episcopul diecezan, de a locui în diecezã; nu pot pleca din ea decât pentru un timp scurt, cu excepţia cazului când trebuie sã îndeplineascã un oficiu în afara diecezei sau cu ocazia concediului, care nu trebuie sã depãşeascã o lunã de zile.
Can. 411 - Cât priveşte renunţarea la oficiu a Episcopului coadiutor şi a Episcopului auxiliar, se aplicã dispoziţiile canoanelor 401 şi 402, § 2.

CAP. III
Scaunul împiedicat şi scaunul vacant

ART. 1
Scaunul împiedicat

Can. 412 - Scaunul episcopal este considerat împiedicat dacã Episcopul diecezan nu poate absolut deloc sã-şi exercite funcţia pastoralã în diecezã, nici mãcar sã comunice prin scrisori cu diecezanii sãi, din cauza încarcerãrii, a condamnãrii la domiciliu forţat, a exilãrii sau a incapacitãţii.
Can. 413 - § 1. Când scaunul este împiedicat, dacã Sfântul Scaun nu a prevãzut altfel conducerea diecezei îi revine de drept Episcopului coadiutor, dacã existã; dacã nu existã sau este împiedicat, conducerea îi revine Episcopului auxiliar ori Vicarului general sau episcopal, ori altui preot, respectându-se ordinea persoanelor stabilitã în lista întocmitã de Episcopul diecezan imediat dupã ce a luat în primire dieceza; aceastã listã, care trebuie comunicatã Mitropolitului, sã fie reînnoitã cel puţin o datã la trei ani şi pãstratã sub secret de cancelar.
§ 2. Dacã nu existã Episcop coadiutor sau, dacã existã, este împiedicat şi lipseşte şi lista prevãzutã de § 1, îi revine colegiului consultanţilor datoria sã aleagã un preot care sã conducã dieceza.
§ 3. Cine a primit conducerea diecezei, în conformitate cu §§ 1 sau 2, sã informeze cât mai curând Sfântul Scaun despre împiedicarea scaunului şi despre funcţia primitã.
Can. 414 - Cine este chemat în mod interimar, conform can. 413, sã-şi asume grija pastoralã a diecezei numai pentru perioada când scaunul este împiedicat, în exercitarea grijii pastorale a diecezei are obligaţiile şi se bucurã de puterea, care, conform dreptului, îi revin Administratorului diecezan.
Can. 415 - Dacã Episcopul diecezan este oprit sã-şi exercite funcţia ca urmare a unei pedepse ecleziastice, Mitropolitul ori, dacã acesta lipseşte sau este vorba de el însuşi, Episcopul sufragan cel mai vechi în ordinea promovãrii, sã recurgã imediat la Sfântul Scaun, ca acesta sã ia mãsurile necesare.

ART. 2
Scaunul vacant

Can. 416 - Scaunul episcopal devine vacant prin moartea Episcopului diecezan, prin renunţarea acceptatã de Pontiful Roman, prin transferare şi prin privaţiune intimatã Episcopului.
Can. 417 - Toate actele îndeplinite de Vicarul general sau de Vicarul episcopal sunt valabile pânã în momentul în care ei ajung la cunoaşterea sigurã a morţii Episcopului diecezan. De asemenea, sunt valabile toate actele îndeplinite fie de Episcopul diecezan, fie de Vicarul general sau episcopal pânã în momentul în care ei ajung la cunoaşterea sigurã a actelor pontificale amintite mai sus.
Can. 418 - § 1. De la primirea ştirii sigure a transferãrii, Episcopul trebuie ca în termen de douã luni sã meargã în dieceza ad quam şi sã o ia în primire canonicã; din ziua luãrii în primire a noii dieceze, dieceza a qua devine vacantã.
§ 2. De la primirea ştirii sigure a transferãrii şi pânã la luarea în primire canonicã a noii dieceze, Episcopul transferat:
1° obţine în dieceza a qua puterea de Administrator diecezan şi este ţinut la obligaţiile acestui oficiu, în timp ce Vicarul general şi Vicarul episcopal pierd orice putere, rãmânând totuşi neschimbate dispoziţiile can. 409, § 2.
2° primeşte în dieceza a qua întreaga retribuţie proprie oficiului.
Can. 419 - Când scaunul devine vacant, conducerea diecezei îi revine Episcopului auxiliar pânã la alegerea Administratorului diecezan; dacã sunt mai mulţi, îi revine celui mai vechi în ordinea promovãrii; dacã nu existã Episcop auxiliar, conducerea diecezei îi revine colegiului consultanţilor, dacã Sfântul Scaun nu a prevãzut altfel. Cine îşi asumã astfel conducerea diecezei sã convoace fãrã întârziere colegiul competent pentru a-l alege pe Administratorul diecezan.
Can. 420 - Când într-un vicariat apostolic sau într-o prefecturã apostolicã scaunul devine vacant, conducerea o ia Pro-vicarul şi, respectiv, Pro-prefectul, numiţi numai pentru acest scop de Vicar şi de Prefect imediat dupã luarea în primire, în afarã de cazul când a fost stabilit altfel de cãtre Sfântul Scaun.
Can. 421 - § 1. În termen de opt zile de la primirea ştirii despre vacanţa scaunului episcopal, trebuie sã fie ales de cãtre colegiul consultanţilor un Administrator diecezan care sã conducã interimar dieceza, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 502, § 3.
§ 2. Dacã, indiferent din ce motiv, Administratorul diecezan nu a fost ales în mod legitim în timpul stabilit, desemnarea lui îi revine Mitropolitului, iar dacã însãşi Biserica mitropolitanã este vacantã, sau concomitent mitropolitana şi sufragana, Episcopului sufragan mai vechi, în ordinea promovãrii.
Can. 422 - Episcopul auxiliar, iar dacã acesta lipseşte, colegiul consultanţilor, sã informeze cât mai repede Scaunul Apostolic despre moartea Episcopului; tot astfel, cel ales Administrator diecezan sã-l informeze despre alegerea sa.
Can. 423 - § 1. Sã fie desemnat un singur Administrator diecezan, dezaprobându-se orice cutumã contrarã, altminteri, alegerea este nulã.
§ 2. Administratorul diecezan sã nu fie în acelaşi timp şi econom; de aceea, dacã economul diecezei este ales Administrator diecezan, consiliul cu problemele economice sã aleagã temporar un alt econom.
Can. 424 - Administratorul diecezan sã fie ales în conformitate cu dispoziţiile cann. 165-178.
Can. 425 - § 1. Poate fi desemnat în mod valid pentru funcţia de Administrator diecezan numai un preot care a împlinit vârsta de treizeci şi cinci de ani şi care nu a fost ales deja, numit sau prezentat pentru acelaşi scaun vacant.
§ 2. Sã fie ales ca Administrator diecezan un preot care sã se remarce prin doctrinã şi prudenţã.
§ 3. Dacã nu au fost respectate dispoziţiile stabilite în § 1, Mitropolitul sau, dacã este vacantã însãşi Biserica mitropolitanã, Episcopul sufragan cel mai vechi în ordinea promovãrii, dupã ce a recunoscut adevãrul faptelor, prevalându-se de funcţia sa, sã numeascã un Administrator. Actele aceluia care a fost ales contrar dispoziţiilor din § 1 sunt nule ipso iure.
Can. 426 - În timp ce scaunul este vacant, cine conduce dieceza înainte de desemnarea Administratorului diecezan, are aceeaşi putere pe care dreptul o recunoaşte Vicarului general.
Can. 427 - § 1. Administratorul diecezan are obligaţiile şi se bucurã de puterea Episcopului diecezan, cu excepţia acelora care sunt excluse din natura lucrului sau ipso iure.
§ 2. Dupã ce a acceptat alegerea, Administratorul diecezan obţine puterea fãrã a mai fi necesarã confirmarea din partea cuiva, rãmânând inviolabilã obligaţia prevãzutã de can. 833, n. 4.
Can. 428 - § 1. Cât timp scaunul este vacant, sã nu se schimbe nimic.
§ 2. Celor care se îngrijesc interimar de conducerea diecezei, le este interzis sã îndeplineascã vreun act care ar putea sã aducã un prejudiciu fie diecezei, fie drepturilor episcopale; în mod deosebit le este interzis lor şi oricãrei alte persoane de a sustrage, de a distruge sau de a schimba fie personal, fie prin alţii vreun document al curiei diecezane.
Can. 429 - Administratorul diecezan are obligaţia de a locui în diecezã şi de a aplica Liturghia pentru popor în conformitate cu can. 388.
Can. 430 - § 1. Funcţia Administratorului diecezan înceteazã prin luarea în primire a diecezei de cãtre noul Episcop.
§ 2. Înlãturarea Administratorului diecezan este rezervatã Sfântului Scaun; eventuala renunţare fãcutã de el însuşi trebuie sã fie prezentatã în formã autenticã în faţa colegiului competent pentru alegere şi nu are nevoie de acceptare; dacã Administratorul diecezan este înlãturat, dacã renunţã sau moare, sã fie ales un altul în conformitate cu can. 421.

TITLUL II
Grupãrile Bisericilor particulare

CAP. I
Provinciile ecleziastice şi regiunile ecleziastice

Can. 431 - § 1. Pentru promovarea unei activitãţi pastorale comune a mai multor dieceze vecine, potrivit cu circumstanţele persoanelor şi locurilor, şi pentru favorizarea într-un mod mai adecvat a raporturilor dintre Episcopii diecezani, Bisericile particulare mai învecinate sã se reuneascã în provincii ecleziastice delimitate în mod precis din punct de vedere teritorial.
§ 2. De acum înainte, de regulã, sã nu existe dieceze exempte; aşadar, toate diecezele şi celelalte Biserici particulare, care se aflã înlãuntrul teritoriului unei provincii ecleziastice, trebuie sã fie incluse în aceastã provincie ecleziasticã.
§ 3. Exclusiv autoritãţii supreme a Bisericii îi aparţine de drept sã înfiinţeze, sã suprime sau sã modifice provinciile ecleziastice, audiind pãrerea Episcopilor interesaţi.
Can. 432 - § 1. În cadrul provinciei ecleziastice, se bucurã de autoritate, conform normelor dreptului, conciliul provincial şi Mitropolitul.
§ 2. Provincia se bucurã ipso iure de personalitate juridicã.
Can. 433 - § 1. Când se considerã cã este util, mai cu seamã în ţãrile în care Bisericile particulare sunt mai numeroase, provinciile ecleziastice mai apropiate pot fi regrupate de Sfântul Scaun, la propunerea Conferinţei Episcopilor, în regiuni ecleziastice.
§ 2. Regiunea ecleziasticã poate fi ridicatã la rangul de persoanã juridicã.
Can. 434 - Adunãrii Episcopilor regiunii ecleziastice îi revine datoria sã sprijine cooperarea şi activitatea pastoralã comunã în regiune; totuşi, puterile, care în canoanele acestui Cod sunt atribuite Conferinţei Episcopilor, nu aparţin de drept acestei adunãri, în afarã de cazul când vreuna dintre ele i-a fost acordatã în mod special de Sfântul Scaun.

CAP. II
Mitropoliţii

Can. 435 - Provincia ecleziasticã este condusã de un Mitropolit, care este Arhiepiscopul diecezei în fruntea cãreia este pus. Acest oficiu este anexat scaunului episcopal stabilit sau aprobat de Pontiful Roman.
Can. 436 - § 1. În diecezele sufragane, Mitropolitul are datoria:
1° sã vegheze ca credinţa şi disciplina ecleziasticã sã fie respectate cu grijã şi sã-l informeze pe Pontiful Roman despre eventualele abuzuri;
2° sã facã vizita canonicã, dupã ce în prealabil motivul a fost aprobat de Scaunul Apostolic, dacã sufraganul a neglijat-o;
3° sã numeascã Administratorul diecezan, conform cann. 421, § 2 şi 425, § 3.
§ 2. Când circumstanţele cer aceasta, Scaunul Apostolic poate sã acorde Mitropolitului funcţii şi puteri speciale, care trebuie stabilite în dreptul particular.
§ 3. Mitropolitul nu are nici o altã putere de conducere în diecezele sufragane; totuşi, poate sã celebreze funcţiuni sacre în toate bisericile, ca şi Episcopul în dieceza proprie, dupã ce l-a avizat pe Episcopul diecezan, când este vorba de biserica catedralã.
Can. 437 - § 1. În termen de trei luni de la consacrarea episcopalã sau, dacã a fost deja consacrat, de la atribuirea canonicã, Mitropolitul este obligat sã cearã de la Pontiful Roman, personal sau printr-un procurant, paliul, care este semnul puterii cu care Mitropolitul, în comuniune cu Biserica Romanã, este învestit de drept în provincia sa.
§ 2. Mitropolitul poate sã poarte paliul, conform legilor liturgice, în orice bisericã din provincia sa ecleziasticã, nu însã în afara ei, nici chiar cu consimţãmântul Episcopului diecezan.
§ 3. Dacã este transferat într-un alt scaun mitropolitan, Mitropolitul are nevoie de un nou paliu.
Can. 438 - În Biserica Latinã, titlul de Patriarh şi cel de Primat, în afarã de o prerogativã de onoare, nu comportã nici o putere de conducere, dacã nu se constatã cã unii Patriarhi sau Primaţi au o anumitã putere în virtutea unui privilegiu apostolic sau a unei cutume aprobate.

CAP. III
Conciliile particulare

Can. 439 - § 1. Conciliul plenar, adicã pentru toate Bisericile particulare ale aceleiaşi Conferinţe Episcopale, sã se celebreze ori de câte ori Conferinţa Episcopilor considerã cã acest lucru este necesar sau util, cu aprobarea Scaunului Apostolic.
§ 2. Norma stabilitã de § 1 este valabilã şi pentru celebrarea conciliului provincial în provincia ecleziasticã ale cãrei hotare coincid cu teritoriul unei ţãri.
Can. 440 - § 1. Conciliul provincial, adicã pentru Bisericile particulare ale aceleiaşi provincii ecleziastice, sã se celebreze ori de câte ori, dupã aprecierea majoritãţii Episcopilor diecezani ai provinciei, acest lucru este considerat oportun, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 439, § 2.
§ 2. Când scaunul mitropolitan este vacant, sã nu se convoace conciliul provincial.
Can. 441 - Îi revine de drept Conferinţei Episcopilor:
1° sã convoace conciliul plenar;
2° sã aleagã locul pentru a celebra conciliul, în cadrul teritoriului Conferinţei Episcopilor;
3° sã aleagã din rândul Episcopilor diecezani un preşedinte al conciliului plenar, care trebuie sã fie aprobat de Scaunul Apostolic;
4° sã hotãrascã ordinea lucrãrilor şi problemele ce trebuie tratate, sã stabileascã începutul şi durata conciliul plenar, sã transfere conciliul, sã-l prelungeascã şi sã-l dizolve.
Can. 442 - § 1. Mitropolitul, cu consimţãmântul majoritãţii Episcopilor sufragani, are dreptul:
1° sã convoace conciliul provincial;
2° sã aleagã locul celebrãrii conciliului provincial în cadrul teritoriului provinciei;
3° sã hotãrascã ordinea lucrãrilor şi problemele ce trebuie tratate, sã stabileascã începutul şi durata conciliului, sã transfere conciliul, sã-l prelungeascã şi sã-l dizolve.
§ 2. Mitropolitul, iar când el este împiedicat în mod legitim, Episcopul sufragan ales de ceilalţi Episcopi sufragani, are datoria sã prezideze conciliul provincial.
Can. 443 - § 1. La conciliile particulare trebuie sã fie convocaţi şi, în cadrul lor, au drept de vot deliberativ;
1° Episcopii diecezani;
2° Episcopii coadiutori şi auxiliari;
3° ceilalţi Episcopi titulari care exercitã în teritoriul respectiv o funcţie specialã încredinţatã lor de Scaunul Apostolic sau de Conferinţa Episcopilor.
§ 2. La conciliile particulare pot fi invitaţi şi alţi Episcopi titulari, chiar cei emeriţi, care trãiesc în teritoriul respectiv; şi ei au drept de vot deliberativ.
§ 3. La conciliile particulare trebuie sã fie convocaţi, dar numai cu vot consultativ:
1° Vicarii generali şi Vicarii episcopali ai tuturor Bisericilor particulare din teritoriul respectiv;
2° Superiorii majori ai institutelor cãlugãreşti şi ai societãţilor de viaţã apostolicã, al cãror numãr, atât pentru bãrbaţi, cât şi pentru femei, trebuie sã fie stabilit de Conferinţa Episcopilor sau de Episcopii provinciei, şi care sunt aleşi de toţi Superiorii majori ai institutelor şi ai societãţilor care îşi au sediul în teritoriul respectiv;
3° rectorii universitãţilor ecleziastice şi catolice, precum şi decanii facultãţilor de teologie şi de drept canonic, care îşi au sediul în teritoriu;
4° unii rectori de seminarii mari, al cãror numãr trebuie stabilit aşa cum este indicat la nr. 2, aleşi de rectorii seminariilor care se aflã în teritoriu.
§ 4. La conciliile particulare pot fi invitaţi, dar numai cu vot consultativ, preoţi şi alţi credincioşi; totuşi, numãrul lor sã nu depãşeascã jumãtate din numãrul celor care sunt indicaţi în §§ 1-3.
§ 5. În plus, la conciliile provinciale sã fie invitate capitlurile catedralelor, de asemenea consiliul prezbiteral şi consiliul pastoral ale fiecãrei Biserici particulare, astfel încât fiecare dintre ele sã trimitã doi membri proprii, desemnaţi de ele în mod colegial; aceştia au numai vot consultativ.
§ 6. La conciliile particulare pot fi invitaţi şi alţii, ca oaspeţi, dacã, dupã aprecierea Conferinţei Episcopilor, în cazul conciliului plenar, sau a Mitropolitului împreunã cu a Episcopilor sufragani, în cazul conciliului provincial, acest lucru este oportun.
Can. 444 - § 1. Toţi cei care sunt convocaţi la conciliile particulare trebuie sã ia parte, dacã nu sunt împiedicaţi dintr-un motiv just, pe care trebuie sã-l aducã la cunoştinţa preşedintelui conciliului.
§ 2. Cei care sunt convocaţi la conciliile particulare şi au în ele vot deliberativ, când sunt reţinuţi de un impediment just, pot sã trimitã un procurant, care are însã numai vot consultativ.
Can. 445 - Conciliul particular se îngrijeşte, pentru teritoriul sãu, de necesitãţile pastorale ale poporului lui Dumnezeu şi are putere de conducere, mai cu seamã legislativã, astfel încât, rãmânând mereu inviolabil dreptul universal, sã poatã decide tot ceea ce se considerã cã este oportun pentru creşterea credinţei, organizarea activitãţii pastorale comune, apãrarea moravurilor, respectarea, promovarea şi apãrarea disciplinei ecleziastice.
Can. 446 - Dupã ce conciliul particular s-a încheiat, preşedintele sã aibã grijã ca toate actele conciliului sã fie transmise Scaunului Apostolic; decretele date de Conciliu sã nu fie promul-gate decât dupã ce au fost recunoscute de Scaunul Apostolic; este de datoria conciliului însuşi sã stabileascã modul de promulgare a decretelor şi data intrãrii lor în vigoare.

CAP. IV
Conferinţele Episcopilor

Can. 447 - Conferinţa Episcopilor, instituţie cu caracter permanent, este adunarea Episcopilor unei ţãri sau a unui anumit teritoriu, care exercitã împreunã anumite funcţii pastorale în slujba credincioşilor din teritoriul lor, cu scopul de a promova cât mai mult posibil binele pe care Biserica îl oferã oamenilor, mai ales prin forme şi modalitãţi de apostolat, adaptate cum se cuvine circumstanţelor de timp şi de loc, conform dreptului.
Can. 448 - § 1. Ca regulã generalã, Conferinţa Episcopilor cuprinde capii tuturor Bisericilor particulare din aceeaşi ţarã, conform can. 450.
§ 2. Dacã, dupã aprecierea Scaunului Apostolic, fiind audiatã pãrerea Episcopilor diecezani interesaţi, circumstanţele persoanelor sau lucrurilor recomandã aceasta, se poate înfiinţa o Conferinţã a Episcopilor pentru un teritoriu de o întindere mai micã sau mai mare, astfel încât ea sã-i cuprindã fie numai pe Episcopii unor Biserici particulare constituite într-un anumit teritoriu, fie pe capii Bisericilor particulare din diferite ţãri; este de datoria Scaunului Apostolic sã stabileascã norme speciale pentru fiecare dintre ele.
Can. 449 - § 1. Exclusiv autoritãţii supreme a Bisericii îi aparţine de drept, ascultând pãrerea Episcopilor interesaţi, sã înfiinţeze, sã desfiinţeze sau sã modifice Conferinţele Episcopilor.
§ 2. Conferinţa Episcopilor, înfiinţatã în mod legitim, se bucurã ipso iure de personalitate juridicã.
Can. 450 - § 1. Fac parte ipso iure din Conferinţa Episcopilor toţi Episcopii diecezani din teritoriul respectiv şi cei echivalaţi lor de cãtre drept; de asemenea, Episcopii coadiutori, Episcopii auxiliari şi toţi ceilalţi Episcopi titulari care îndeplinesc în acel teritoriu o funcţie specialã încredinţatã lor de Scaunul Apostolic sau de Conferinţa Episcopilor; pot fi invitaţi chiar şi Ordinarii de un alt rit, dar numai cu vot consultativ, în afarã de cazul când statutele Conferinţei Episcopilor stabilesc altfel.
§ 2. Ceilalţi Episcopi titulari şi Legatul Pontifului Roman nu sunt membri de drept ai Conferinţei Episcopilor.
Can. 451 - Fiecare Conferinţã a Episcopilor sã-şi facã statute proprii, care trebuie sã fie recunoscute de Scaunul Apostolic, în care, printre altele, sã fie reglementate adunãrile plenare ale Conferinţei, care trebuie sã aibã loc, şi sã fie prevãzute Consiliul permanent al Episcopilor şi secretariatul general al Conferinţei, precum şi alte oficii şi comisii care, dupã aprecierea Conferinţei, contribuie într-un mod mai eficace la atingerea scopului.
Can. 452 - § 1. Fiecare Conferinţã a Episcopilor sã-şi aleagã un preşedinte, sã stabileascã cine îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte, când preşedintele este împiedicat în mod legitim, şi sã desemneze un secretar general, conform statutelor.
§ 2. Preşedintele Conferinţei, iar când el este împiedicat în mod legitim, vicepreşedintele, prezideazã nu numai adunãrile generale ale Conferinţei Episcopilor, ci şi consiliul permanent.
Can. 453 - Adunarea plenarã a Conferinţei Episcopilor sã aibã loc cel puţin o datã pe an; în afarã de aceasta, de fiecare datã când o cer circumstanţele speciale, conform dispoziţiilor statutelor.
Can. 454 - § 1. În adunãrile plenare ale Conferinţei Episcopilor au drept de vot ipso iure Episcopii diecezani şi cei care sunt echivalaţi lor de cãtre drept, precum şi Episcopii coadiutori.
§ 2. Episcopii auxiliari şi ceilalţi Episcopi titulari, care fac parte din Conferinţa Episcopilor, au drept de vot fie deliberativ, fie consultativ, în funcţie de dispoziţiile statutelor Conferinţei; totuşi, sã rãmânã inviolabil principiul cã, atunci când este vorba de elaborarea sau de modificarea statutelor, au drept de vot deliberativ numai cei despre care vorbeşte § 1.
Can. 455 - § 1. Conferinţa Episcopilor poate sã dea decrete generale numai în cazurile în care acest lucru este prescris de dreptul universal sau este stabilit de Scaunul Apostolic printr-un mandat special, fie din iniţiativã proprie, fie la cererea Conferinţei însãşi.
§ 2. Pentru ca decretele, despre care vorbeşte § 1, sã fie emise în mod valid în adunarea generalã, trebuie sã fi obţinut cel puţin douã treimi din voturile Prelaţilor care fac parte din Conferinţã cu vot deliberativ, şi nu dobândesc putere de lege decât dacã, dupã ce au fost recunoscute de Scaunul Apostolic, au fost promulgate în mod legitim.
§ 3. Modul de promulgare şi data intrãrii în vigoare a decretelor sunt stabilite de însãşi Conferinţa Episcopilor.
§ 4. În cazurile în care nici dreptul universal, nici mandatul special al Scaunului Apostolic nu a acordat Conferinţei Episcopilor puterea despre care vorbeşte § 1, rãmâne inviolabilã competenţa fiecãrui Episcop diecezan; nici Conferinţa şi nici preşedintele ei nu pot acţiona în numele tuturor Episcopilor, decât dacã toţi Episcopii şi fiecare în parte şi-au dat consimţãmântul.
Can. 456 - Dupã ce s-a încheiat adunarea plenarã a Conferinţei Episcopilor, preşedintele sã trimitã Scaunului Apostolic o relatare despre lucrãrile Conferinţei, precum şi decretele ei, dacã sunt, pentru ca Scaunul Apostolic sã cunoascã lucrãrile ce au avut loc şi sã aprobe eventualele decrete.
Can. 457 - Consiliul permanent al Episcopilor are datoria sã se îngrijeascã de pregãtirea problemelor ce trebuie dezbãtute în adunarea plenarã a Conferinţei şi de punerea în aplicare a deciziilor luate în adunarea plenarã; tot lui îi revine obligaţia de a îndeplini celelalte activitãţi ce îi sunt încredinţate conform statutelor.
Can. 458 - Secretariatul general are datoria:
1° sã pregãteascã relatarea cu privire la lucrãrile şi decretele adunãrii plenare a Conferinţei, precum şi cu privire la lucrãrile consiliului permanent a Episcopilor şi sã o trimitã în acelaşi timp tuturor membrilor Conferinţei; de asemenea, sã redacteze celelalte acte pe care le solicitã preşedintele Conferinţei sau consiliul permanent;
2° sã comunice Conferinţelor episcopale limitrofe actele şi documentele pe care Conferinţa în adunarea plenarã sau consiliul permanent al Episcopilor a stabilit sã le fie trimise.
Can. 459 - § 1. Sã fie favorizate relaţiile între Conferinţele Episcopilor, mai ales între cele mai apropiate, pentru a promova şi a asigura un bine mai mare.
§ 2. De fiecare datã când Conferinţele întreprind activitãţi şi legãturi ce au un caracter internaţional, trebuie sã fie ascultatã pãrerea Scaunului Apostolic.

TITLUL III
Organizarea internã a bisericilor particulare

CAP. I
Sinodul diecezan

Can. 460 - Sinodul diecezan este întrunirea delegaţilor preoţilor şi ai altor credincioşi ai unei Biserici particulare, care îl ajutã pe Episcop spre binele întregii comunitãţi diecezane, conform cu canoanele care urmeazã.
Can. 461 - § 1. Sinodul diecezan sã se celebreze în fiecare Bisericã particularã când, dupã aprecierea Episcopului diecezan, audiind pãrerea consiliului prezbiteral, acest lucru este cerut de împrejurãri
§ 2. Dacã Episcopul are grija mai multor dieceze sau dacã pãstoreşte una în calitate de Episcop propriu, iar o alta în calitate de Administrator, poate sã convoace un singur sinod diecezan pentru toate diecezele ce îi sunt încredinţate.
Can. 462 - § 1. Numai Episcopul diecezan convoacã sinodul; cine conduce dieceza în mod interimar nu are acest drept.
§ 2. Sinodul diecezan este prezidat de Episcopul diecezan; totuşi, Episcopul îl poate delega pe Vicarul general sau episcopal sã exercite aceastã funcţie, pentru fiecare sesiune a sinodului.
Can. 463 - § 1. La sinodul diecezan trebuie sã fie chemaţi în calitate de membri sinodali şi au obligaţia de a participa la el:
1° Episcopul coadiutor şi Episcopii auxiliari;
2° Vicarii generali şi Vicarii episcopali, precum şi Vicarul judecãtoresc;
3° canonicii bisericii catedrale;
4° membrii consiliului prezbiteral;
5° credincioşii laici, precum şi membri ai institutelor de viaţã consacratã, care trebuie aleşi de consiliul pastoral; modul de alegere şi numãrul celor aleşi trebuie stabilite de Episcopul diecezan, iar când acest consiliu lipseşte, conform criteriului stabilit de Episcopul diecezan;
6° rectorul seminarului mare diecezan;
7° decanii;
8° cel puţin un preot din fiecare decanat care trebuie ales de cãtre toţi cei care au grija sufletelor; în plus, trebuie sã fie ales un alt preot care, în caz de împiedicare a celui dintâi, sã îl substituie;
9° unii superiori ai institutelor cãlugãreşti şi ai societãţilor de viaţã apostolicã, care au o casã în diecezã; numãrul lor şi modalitãţile de alegere sunt stabilite de Episcopul diecezan.
§ 2. Episcopul diecezan poate sã invite la sinodul diecezan, în calitate de membri ai sinodului, şi alte persoane, fie clerici, fie membri ai institutelor de viaţã consacratã, fie credincioşi laici.
§ 3. Când considerã cã acest lucru este oportun, Episcopul diecezan poate sã invite, în calitate de observatori, pe unii slujitori sau membri ai Bisericilor sau ai comunitãţilor ecleziale care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã.
Can. 464 - Dacã un membru al sinodului este împiedicat în mod legitim, el nu poate sã trimitã un procurant care sã participe în numele lui; sã-l informeze, însã, pe Episcopul diecezan despre acest impediment.
Can. 465 - În sesiunile sinodului sã fie supuse discuţiei libere a membrilor toate problemele propuse.
Can. 466 - În sinodul diecezan, singurul legislator este Episcopul diecezan, în timp ce ceilalţi membri ai sinodului au numai vot consultativ; numai el semneazã declaraţiile şi decretele sinodale, care pot fi fãcute publice tot numai sub autoritatea lui.
Can. 467 - Episcopul diecezan sã comunice textul declaraţiilor şi al decretelor sinodale Mitropolitului şi Conferinţei Episcopilor.
Can. 468 - § 1. Episcopul diecezan are dreptul, dupã aprecierea sa prudentã, sã întrerupã şi sã dizolve sinodul diecezan.
§ 2. Când scaunul episcopal devine vacant sau împiedicat, sinodul diecezan este întrerupt ipso iure, pânã când noul Episcop diecezan decide continuarea lui sau îl declarã închis.

CAP. II
Curia diecezanã

Can. 469 - Curia diecezanã constã din acele organisme şi persoane care îl ajutã pe Episcop în conducerea întregii dieceze, mai ales în conducerea activitãţii pastorale, în administrarea diecezei şi în exercitarea puterii judecãtoreşti.
Can. 470 - Numirea acelora care exercitã oficii în curia diecezanã aparţine de drept Episcopului diecezan.
Can. 471 - Toţi cei care sunt admişi sã îndeplineascã oficii în curia diecezanã trebuie:
1° sã promitã cã îşi vor îndeplini funcţia cu fidelitate, dupã regulile stabilite de drept sau de Episcop;
2° sã pãstreze secretul în limitele şi conform modalitãţilor stabilite de drept sau de Episcop.
Can. 472 - Cât priveşte cauzele şi persoanele care în curie ţin de exercitarea puterii judecãtoreşti, sã se respecte dispoziţiile Cãrţii a VII-a, Procesele; în schimb, cât priveşte administrarea diecezei (adicã exercitarea puterii executive în diecezã), sã se respecte dispoziţiile canoanelor care urmeazã.
Can. 473 - § 1. Episcopul diecezan trebuie sã aibã grijã ca toate chestiunile referitoare la administrarea întregii dieceze (exercitarea puterii executive) sã fie coordonate cum trebuie şi organizate în aşa fel încât sã se asigure într-un mod mai eficace binele porţiunii poporului lui Dumnezeu încredinţate lui.
§ 2. Episcopului diecezan îi revine personal datoria sã coordoneze activitatea pastoralã a Vicarilor generali şi episcopali; când se considerã cã este util, poate fi numit un responsabil al curiei, care trebuie sã fie preot, şi care are misiunea de a coordona, sub autoritatea Episcopului, chestiunile de naturã executivã ce trebuie tratate, precum şi de a avea grijã ca ceilalţi angajaţi ai curiei sã-şi îndeplineascã în mod corect oficiul încredinţat lor.
§ 3. Dacã, dupã aprecierea Episcopului, circumstanţele locale nu sugereazã altfel, sã fie numit ca responsabil al curiei însuşi Vicarul general sau, dacã sunt mai mulţi, unul dintre Vicarii generali.
§ 4. Când se considerã cã este oportun, Episcopul, pentru a favoriza în chip mai potrivit activitatea pastoralã, poate sã înfiinţeze un consiliu episcopal, format din Vicarii generali şi Vicarii episcopali.
Can. 474 - Actele curiei, care din natura lor sunt destinate sã aibã efect juridic, trebuie sã fie semnate de Ordinariul de la care provin, şi aceasta pentru validitate, precum şi de cancelarul sau notarul curiei; cancelarul este ţinut sã-l informeze pe responsabilul curiei despre aceste acte.

ART. 1
Vicarii generali şi episcopali

Can. 475 - § 1. În fiecare diecezã trebuie sã fie numit de cãtre Episcopul diecezan un Vicar general care, înzestrat cu putere ordinarã în conformitate cu canoanele care urmeazã, sã-l ajute pe Episcop în conducerea întregii dieceze.
§ 2. Ca regulã generalã, sã existe un singur Vicar general, în afarã de cazul când extinderea diecezei, numãrul locuitorilor sau alte motive pastorale cer contrarul.
Can. 476 - Când acest lucru este necesar pentru buna conducere a diecezei, Episcopul diecezan poate sã numeascã unul sau mai mulţi Vicari episcopali care au, fie într-o anumitã parte a diecezei, fie într-un anumit fel de probleme, fie faţã de credincioşii unui rit determinat sau faţã de un anumit grup de persoane, aceeaşi putere ordinarã pe care o are, în virtutea dreptului universal, Vicarul general, conform canoanelor care urmeazã.
Can. 477 - § 1. Vicarul general şi Vicarul episcopal sunt numiţi în mod liber de Episcopul diecezan şi tot de cãtre el pot fi înlãturaţi în mod liber, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 406; Vicarul episcopal care nu este Episcop auxiliar sã fie numit numai pentru un anumit timp, care trebuie stabilit în însuşi actul de numire.
§ 2. Când Vicarul general este absent sau împiedicat în mod legitim, Episcopul diecezan poate sã numeascã un altul care sã-l înlocuiascã; aceeaşi normã se aplicã şi în cazul Vicarului episcopal.
Can. 478 - § 1. Vicarul general şi Vicarul episcopal sã fie preoţi, în vârstã de cel puţin treizeci de ani împliniţi, doctori sau licenţiaţi în dreptul canonic sau în teologie sau cel puţin cu adevãrat experţi în aceste discipline, vrednici de stimã pentru doctrina lor sãnãtoasã, pentru cinstea şi prudenţa lor, precum şi pentru experienţa lor în conducere.
§ 2. Funcţia de Vicar general şi episcopal este incompatibilã cu funcţia da canonic penitenţiar şi nici nu poate fi încredinţatã consangvinilor Episcopului pânã în al patrulea grad.
Can. 479 - § 1. Vicarul general are, în virtutea oficiului, în întreaga diecezã puterea executivã ce o are prin drept Episcopul diecezan, adicã aceea de a îndeplini toate actele executive, cu excepţia acelora pe care Episcopul şi le-a rezervat sieşi sau care, conform dreptului, necesitã un mandat special din partea Episcopului.
§ 2. Vicarul episcopal are ipso iure aceeaşi putere prevãzutã în § 1, dar fie numai pentru o parte determinatã a teritoriului, fie numai pentru un anumit gen de probleme, fie numai pentru credincioşii unui anumit rit sau grup, pentru care a fost numit, cu excepţia acelor chestiuni pe care Episcopul şi le-a rezervat sieşi sau le-a rezervat Vicarului general, sau care, conform dreptului, necesitã un mandat special din partea Episcopului.
§ 3. Vicarul general şi Vicarul episcopal au, în cadrul competenţei lor, şi facultãţile habituale acordate Episcopului de cãtre Scaunul apostolic, precum şi posibilitatea de executare a rescriptelor, în afarã de cazul când dreptul stabileşte în mod expres altfel sau când a fost preferatã intervenţia personalã a Episcopului diecezan.
Can. 480 - Vicarul general şi Vicarul episcopal trebuie sã raporteze Episcopului diecezan despre activitãţile mai importante ce trebuie îndeplinite şi despre acelea care au fost îndeplinite şi sã nu acţioneze niciodatã împotriva voinţei şi intenţiei Episcopului diecezan.
Can. 481 - § 1. Puterea Vicarului general şi a Vicarului episcopal înceteazã prin expirarea timpului mandatului, prin renunţare, de asemenea, rãmânând neschimbate canoanele 406 şi 409, prin înlãturare, intimatã lor de Episcopul diecezan, precum şi prin vacanţa scaunului episcopal.
§ 2. Când oficiul Episcopului diecezan este suspendat, este suspendatã şi puterea Vicarului general şi a Vicarului episcopal, în afarã de cazul când au demnitate episcopalã.

ART. 2
Cancelarul, ceilalţi notari şi arhivele

Can. 482 - § 1. În fiecare curie sã fie numit un cancelar, a cãrui principalã funcţie constã, dacã nu este stabilit altfel de dreptul particular, în a avea grijã ca actele curiei sã fie redactate şi duse la bun sfârşit, iar copiile lor sã fie pãstrate în arhiva curiei.
§ 2. Dacã se considerã cã este necesar, cancelarului i se poate da un adjunct, care poartã denumirea de vicecancelar.
§ 3. Cancelarul şi vicecancelarul sunt totodatã notari şi secretari ai curiei.
Can. 483 - § 1. În afarã de cancelar, pot fi numiţi şi alţi notari, al cãror scris sau semnãturã constituie o atestare oficialã fie cu privire la toate actele, fie numai cu privire la actele procesuale, fie numai cu privire la actele unei anumite cauze sau probleme.
§ 2. Cancelarul şi notarii trebuie sã fie persoane cu reputaţie neştirbitã şi în afara oricãrei suspiciuni; în cazurile în care poate fi pusã în pericol onoarea unui preot, notarul trebuie sã fie preot.
Can. 484 - Notarii au datoria:
1° sã redacteze actele şi documentele privind decretele, dispoziţiile, obligaţiile sau celelalte practici care necesitã intervenţia lor;
2° sã noteze în scris cu fidelitate tot ceea ce se face sau se spune, iar la urmã sã semneze şi sã indice locul, ziua, luna şi anul;
3° sã arate, respectând necesarele precauţii şi formalitãţi, actele şi documentele înregistrate persoanelor care le cer în mod legitim, şi sã autentifice copiile, declarându-le conforme cu originalul.
Can. 485 - Cancelarul şi ceilalţi notari pot fi înlãturaţi în mod liber de Episcopul diecezan, nu însã de Administratorul diecezan, decât cu consimţãmântul colegiului consultanţilor.
Can. 486 - § 1. Toate documentele care privesc dieceza sau parohiile trebuie sã fie pãstrate cu cea mai mare grijã.
§ 2. În fiecare curie sã existe un loc sigur pentru arhiva diecezanã, în care sã fie pãstrate, bine clasificate şi închise cu grijã, documentele şi actele referitoare la activitatea spiritualã şi materialã a diecezei.
§ 3. Sã se întocmeascã un inventar sau un catalog al documentelor care sunt cuprinse în arhive, cu un scurt rezumat al fiecãrui act.
Can. 487 - § 1. Arhiva trebuie sã fie închisã, iar cheia ei sã o aibã numai Episcopul şi cancelarul. Nimãnui nu-i este permis sã intre în arhivã decât cu permisiunea Episcopului sau a responsabilului curiei, împreunã cu a cancelarului.
§ 2. Cei interesaţi au dreptul sã primeascã, personal sau printr-un procurant, copia autenticã, scrisã sau fotocopiatã, a documentelor care, prin natura lor, sunt publice şi privesc starea persoanei ce le solicitã.
Can. 488 - Nu este permis sã se scoatã documentele din arhivã, decât pentru un scurt timp şi cu consimţãmântul Episcopului sau al responsabilului curiei împreunã cu al cancelarului.
Can. 489 - § 1. În curia diecezanã sã existe şi o arhivã secretã sau cel puţin, în arhiva obişnuitã, un dulap sau o casã de fier închisã cu cheie, care sã nu poatã fi mişcatã din loc, în care sã fie pãstrate cu cea mai mare precauţie documentele ce trebuie ţinute sub secret.
§ 2. Sã se distrugã în fiecare an documentele cauzelor penale privind comportarea moralã a împricinaţilor care au încetat din viaţã sau ale cauzelor penale care au fost rezolvate printr-o sentinţã de condamnare în urmã cu zece ani, pãstrându-se un scurt rezumat al faptului împreunã cu textul sentinţei definitive.
Can. 490 - § 1. Numai Episcopul sã aibã cheia arhivei secrete.
§ 2. Când scaunul este vacant sã nu se deschidã arhiva secretã decât în caz de adevãratã necesitate, de cãtre Administratorul diecezan personal.
§ 3. Sã nu se scoatã documente din arhiva secretã.
Can. 491 - § 1. Episcopul diecezan sã aibã grijã ca actele şi documentele din arhivele bisericilor catedrale, colegiate, parohiale şi ale altor biserici care se aflã pe teritoriul diecezei sale, sã fie pãstrate cu atenţie şi sã se întocmeascã inventare sau cataloage în douã exemplare, dintre care unul sã fie pãstrat în arhiva proprie a respectivei biserici, iar celãlalt în arhiva diecezanã.
§ 2. De asemenea, Episcopul diecezan sã aibã grijã sã existe şi o arhivã istoricã, în care sã fie pãstrate cu atenţie şi clasificate sistematic documentele care au valoare istoricã.
§ 3. Pentru a consulta sau a scoate actele şi documentele despre care vorbesc §§ 1 şi 2, sã se respecte normele stabilite de Episcopul diecezan.

ART. 3
Consiliul cu problemele economice şi economul

Can. 492 - § 1. În fiecare diecezã sã se instituie un consiliu cu problemele economice, prezidat de Episcopul diecezan sau de un delegat al sãu, alcãtuit din cel puţin trei credincioşi numiţi de Episcop, cu adevãrat experţi în economie şi în dreptul civil şi remarcabili prin onestitate.
§ 2. Membrii consiliului cu problemele economice sã fie numiţi pentru o perioadã de cinci ani, dar la expirarea acestui timp pot fi reconfirmaţi încã pentru alţi cinci ani.
§ 3. Din consiliul cu problemele economice nu pot face parte persoanele care sunt unite cu Episcopul pânã la gradul al patrulea de consangvinitate sau de afinitate.
Can. 493 - Pe lângã sarcinile ce îi sunt încredinţate de Cartea a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, consiliului cu problemele economice îi revine datoria de a pregãti anual, conform indicaţiilor Episcopului diecezan, bugetul estimativ de venituri şi cheltuieli al întregii gestiuni a diecezei pentru anul urmãtor, precum şi de a controla la sfârşitul anului situaţia veniturilor şi cheltuielilor efectuate.
Can. 494 - § 1. Dupã ce a fost audiatã pãrerea colegiului consultanţilor şi a consiliului cu problemele economice, în fiecare diecezã sã fie numit de Episcop un econom, realmente expert în economie şi remarcabil prin onestitate.
§ 2. Economul sã fie numit pentru o perioadã de cinci ani, dar la expirarea acestui timp poate fi numit încã pentru alţi cinci ani; pe durata funcţiei sã nu fie înlãturat decât dintr-un motiv grav, care trebuie evaluat de Episcop, fiind audiatã pãrerea colegiului consultanţilor şi a consiliului cu problemele economice.
§ 3. Economului îi revine sarcina - ţinând seama de modalitãţile stabilite de consiliul cu problemele economice - de a administra, sub autoritatea Episcopului, bunurile diecezei şi de a efectua din veniturile diecezei cheltuielile poruncite de Episcop sau de alţii pe care Episcopul i-a desemnat în mod legitim.
§ 4. La sfârşitul anului, economul trebuie sã dea socotealã consiliului cu problemele economice despre venituri şi cheltuieli.

CAP. III
Consiliul prezbiteral şi colegiul consultanţilor

Can. 495 - § 1. În fiecare diecezã sã se instituie consiliul prezbiteral, adicã un grup de preoţi care, reprezentând preoţimea, sã fie un fel de senat al Episcopului, cãruia îi revine datoria de a-l ajuta pe Episcop în conducerea diecezei, conform dreptului, ca sã fie promovat în cel mai înalt grad binele pastoral al porţiunii poporului lui Dumnezeu încredinţate Episcopului.
§ 2. În vicariatele şi prefecturile apostolice, Vicarul şi Prefectul sã formeze un consiliu din cel puţin trei preoţi misionari, a cãror pãrere sã o asculte, chiar şi prin scrisori, în chestiunile mai importante.
Can. 496 - Consiliul prezbiteral sã aibã statute proprii, aprobate de Episcopul diecezan, ţinându-se seama de normele date de Conferinţa Episcopilor.
Can. 497 - Cât priveşte desemnarea membrilor consiliului prezbiteral:
1° aproximativ jumãtate din ei sã fie aleşi în mod liber de preoţii înşişi, în conformitate cu canoanele care urmeazã şi cu statutele;
2° unii preoţi, conform statutelor, trebuie sã fie membri de drept, adicã preoţi care fac parte din consiliu în virtutea oficiului încredinţat lor;
3° Episcopul are dreptul de a numi şi alţi preoţi.
Can. 498 - § 1. Au dreptul activ şi pasiv de alegere pentru constituirea consiliului prezbiteral:
1° toţi preoţii seculari încardinaţi în diecezã;
2° preoţii seculari neîncardinaţi în diecezã şi preoţii membri ai unui institut cãlugãresc sau ai unei societãţi de viaţã apostolicã, dar care, locuind în diecezã, îndeplinesc un oficiu spre binele diecezei.
§ 2. Când statutele prevãd aceasta, acelaşi drept de alegere poate fi acordat şi altor preoţi care au domiciliul sau cvasidomiciliul în diecezã.
Can. 499 - Modul de a alege membrii consiliului prezbiteral trebuie sã fie stabilit de statute, astfel încât, pe cât e posibil, sã fie într-adevãr reprezentaţi toţi preoţii, ţinându-se mai ales seama de diferitele slujiri şi de diferitele zone ale diecezei.
Can. 500 - § 1. Episcopului diecezan îi revine datoria sã convoace consiliul prezbiteral, sã-l prezideze şi sã stabileascã problemele ce trebuie dezbãtute în cadrul lui sau sã le accepte pe cele propuse de cãtre membri.
§ 2. Consiliul prezbiteral are numai vot consultativ; Episcopul diecezan sã-l audieze în chestiunile de importanţã majorã, însã de consimţãmântul lui are nevoie numai în cazurile stabilite în mod expres de drept.
§ 3. Consiliul prezbiteral nu poate niciodatã sã acţioneze fãrã Episcopul diecezan, cãruia îi revine în exclusivitate şi grija de a da publicitãţii cele care au fost stabilite conform § 2.
Can. 501 - § 1. Membrii consiliului prezbiteral sã fie numiţi pentru un timp determinat stabilit de statute, totuşi, în aşa fel încât în decurs de cinci ani sã fie reînnoit întregul consiliu sau o parte a lui.
§ 2. Când scaunul episcopal devine vacant, consiliul prezbiteral înceteazã, iar funcţiile lui sunt îndeplinite de colegiul consultanţilor; în decurs de un an de la luarea în primire, Episcopul trebuie sã formeze un nou consiliu prezbiteral.
§ 3. În cazul în care consiliul prezbiteral nu-şi îndeplineşte funcţia ce i-a fost încredinţatã pentru binele diecezei sau abuzeazã de ea în mod grav, Episcopul diecezan, dupã ce s-a consultat cu Mitropolitul, sau, dacã este vorba de însuşi scaunul mitropolitan, cu Episcopul sufragan cel mai vechi în ordinea promovãrii, poate sã-l dizolve, dar în decurs de un an trebuie sã-l formeze din nou.
Can. 502 - § 1. Din rândul membrilor consiliului prezbiteral sã fie numiţi în mod liber de Episcopul diecezan unii preoţi, în numãr nu mai mic de şase şi nici mai mare de doisprezece, care sã formeze, pe o duratã de cinci ani, colegiul consultanţilor, cãruia îi revin funcţiile determinate de drept; totuşi, trecând cinci ani, el continuã sã-şi exercite funcţiile proprii pânã la constituirea unui nou colegiu.
§ 2. Colegiul consultanţilor este prezidat de Episcopul diecezan; când scaunul este împiedicat sau vacant, este prezidat de acela care ţine în mod interimar locul Episcopului sau, dacã acesta nu a fost încã numit, de preotul mai vechi în hirotonire şi care face parte din colegiu.
§ 3. Conferinţa Episcopilor poate sã decidã ca funcţiile colegiului consultanţilor sã fie încredinţate capitlului catedralei.
§ 4. În vicariatul apostolic şi în prefectura apostolicã, funcţiile colegiului consultanţilor revin de drept consiliului misiunii, despre care vorbeşte can. 495, § 2, dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept.

CAP. IV
Capitlurile canonicilor

Can. 503 - Capitlul canonicilor, fie catedral, fie colegial, este un colegiu de preoţi cãruia îi revine obligaţia de a celebra funcţiunile liturgice mai solemne în biserica catedralã sau colegialã; în plus, capitlului catedralei îi revine obligaţia de a îndeplini funcţiile ce îi sunt încredinţate de drept sau de Episcopul diecezan.
Can. 504 - Înfiinţarea, înnoirea şi suprimarea capitlului catedralei sunt rezervate Scaunului Apostolic.
Can. 505 - Fiecare capitlu, fie catedral, fie colegial, sã aibã statute proprii, stabilite printrun act capitular legitim şi aprobate de Episcopul diecezan; ele sã nu fie modificate, nici abrogate, decât cu aprobarea Episcopului diecezan.
Can. 506 - § 1. Rãmânând mereu inviolabile legile de întemeiere, statutele sã stabileascã însãşi organizarea capitlului şi numãrul canonicilor, sarcinile capitlului şi ale fiecãrui canonic cu privire la celebrarea cultului divin şi la exercitarea ministeriului; sã reglementeze reuniunile în care sunt discutate activitãţile capitlului şi, respectând dispoziţiile dreptului universal, sã specifice condiţiile necesare pentru validitatea şi liceitatea diferitelor activitãţi.
§ 2. În statute sã fie stabilite şi veniturile, atât cele fixe, cât şi cele ce trebuie depuse cu ocazia îndeplinirii unei funcţii şi, respectându-se normele date de Scaunul Apostolic, care sunt însemnele canonicilor.
Can. 507 - § 1. Între canonici sã existe unul care sã prezideze capitlul; de asemenea, sã se înfiinţeze şi alte oficii, conform statutelor, avându-se în vedere şi obiceiurile existente în regiune.
§ 2. Alte oficii pot fi încredinţate clericilor care nu fac parte din capitlu, prin care ei sã-i ajute pe canonici, conform statutelor.
Can. 508 - § 1. Canonicul penitenţiar, atât al bisericii catedrale, cât şi al celei colegiale, are în virtutea oficiului facultatea ordinarã, pe care totuşi nu o poate delega altora, de a-i dezlega în forul intern sacramental de cenzurile latae sententiae, nedeclarate şi nici rezervate Scaunului Apostolic, pe aceia care se aflã în diecezã, chiar fãrã sã facã parte din ea, precum şi pe diecezani în afara teritoriului diecezei.
§ 2. Unde nu existã capitlu, Episcopul diecezan sã numeascã un preot care sã îndeplineascã aceastã funcţie.
Can. 509 - § 1. Îi revine de drept Episcopului diecezan, dupã ce a audiat capitlul, nu însã şi Administratorului diecezan, de a conferi toate canonicatele şi pe fiecare în parte, atât în biserica catedralã, cât şi în biserica colegialã, abrogându-se orice privilegiu contrar. Este de datoria aceluiaşi Episcop sã-l confirme pe acela pe care capitlul l-a ales ca preşedinte.
§ 2. Episcopul diecezan sã confere canonicatele numai acelor preoţi care se remarcã prin doctrinã şi viaţã corectã şi care au exercitat în mod demn de laudã ministeriul sacerdotal.
Can. 510 - § 1. Parohiile sã nu mai fie unite unui capitlu de canonici; cele care sunt deja unite unui capitlu sã fie despãrţite de capitlu de cãtre Episcopul diecezan.
§ 2. În biserica, în acelaşi timp, parohialã şi capitularã, sã fie numit un paroh ales din rândul capitularilor sau din rândul celorlalţi preoţi; el are toate obligaţiile şi se bucurã de toate drepturile şi facultãţile care, conform dreptului, sunt specifice parohului
§ 3. Este de datoria Episcopului diecezan sã stabileascã norme precise prin care îndatoririle pastorale ale parohului şi funcţiile proprii ale capitlului sã fie bine coordonate, avându-se grijã ca parohul sã nu împiedice funcţiile capitulare, iar capitlul pe cele parohiale; eventualele conflicte le rezolvã Episcopul diecezan, care sã aibã grijã ca, mai presus de toate, sã se ţinã seama de nevoile pastorale ale credincioşilor.
§ 4. Ofertele fãcute unei biserici, în acelaşi timp, parohiale şi capitulare, se presupune cã sunt fãcute parohiei, dacã nu se constatã contrarul.

CAP. V
Consiliul pastoral

Can. 511 - Dacã circumstanţele pastorale cer acest lucru, în fiecare diecezã sã fie instituit un consiliu pastoral, cãruia îi revine sarcina, sub autoritatea Episcopului, sã caute sã descopere problemele privind activitãţile pastorale în diecezã, sã le examineze şi sã propunã soluţii practice.
Can. 512 - § 1. Consiliul pastoral este format din credincioşi creştini care sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, atât clerici şi membri ai institutelor de viaţã consacratã, cât mai ales laici, care sunt desemnaţi conform criteriilor stabilite de Episcopul diecezan.
§ 2. Credincioşii desemnaţi sã facã parte din consiliul pastoral sã fie astfel aleşi încât prin ei sã fie de fapt reprezentatã întreaga porţiune a poporului lui Dumnezeu, care constituie dieceza, ţinându-se seama de diferitele zone ale diecezei, de condiţiile sociale şi profesionale ale celor ce trebuie aleşi, precum şi de rolul pe care îl au în apostolat, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv.
§ 3. Sã nu fie desemnaţi sã facã parte din consiliul pastoral decât credincioşii care se remarcã prin credinţã sigurã, moravuri bune şi prudenţã.
Can. 513 - § 1. Consiliul pastoral este constituit pentru un anumit timp, conform dispoziţiilor statutelor date de Episcopul diecezan.
§ 2. Când scaunul devine vacant, consiliul pastoral înceteazã.
Can. 514 - § 1. Numai Episcopului diecezan îi aparţine dreptul sã convoace, în funcţie de necesitãţile pastorale, şi sã prezideze consiliul pastoral care are numai vot consultativ; tot lui îi revine în mod exclusiv sã dea publicitãţii problemele examinate în consiliu.
§ 2. Sã fie convocat cel puţin o datã pe an.

CAP. VI
Parohiile, parohii şi vicarii parohiali

Can. 515 - § 1. Parohia este o comunitate precisã de credincioşi, constituitã în mod stabil în cadrul Bisericii particulare, a cãrei grijã pastoralã, sub autoritatea Episcopului diecezan, este încredinţatã unui paroh în calitate de pãstor propriu al ei.
§ 2. Numai Episcopului diecezan îi revine de drept sã înfiinţeze, sã desfiinţeze sau sã modifice parohiile, dar sã nu le înfiinţeze, sã nu le desfiinţeze sau sã nu le modifice prea mult decât ascultând pãrerea consiliului prezbiteral.
§ 3. O parohie înfiinţatã în mod legitim se bucurã ipso iure de personalitate juridicã.
Can. 516 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre drept, cvasiparohia este echivalatã parohiei, care, în Biserica particularã, este o comunitate precisã de credincioşi încredinţatã unui preot în calitate de pãstor propriu al ei, dar din cauza unor circumstanţe speciale nu a fost ridicatã la rangul de parohie.
§ 2. Când unele comunitãţi nu pot fi ridicate la rangul de parohie sau cvasiparohie, Episcopul diecezan sã prevadã în alt mod îngrijirea lor pastoralã.
Can. 517 - § 1. Când circumstanţele impun acest lucru, grija unei parohii sau a diferitelor parohii împreunã poate fi încredinţatã mai multor preoţi în solidar, totuşi, cu condiţia cerutã de lege ca unul dintre ei sã fie responsabilul exercitãrii grijii pastorale, adicã unul care sã dirijeze activitatea comunã şi sã rãspundã de ea în faţa Episcopului.
§ 2. Dacã, din cauza lipsei de preoţi, Episcopul diecezan a socotit cã participarea la exercitarea grijii pastorale trebuie încredinţatã unui diacon sau altei persoane care e lipsitã de caracterul sacerdotal, sau unei comunitãţi de persoane, sã numeascã un preot care, înzestrat cu puterile şi facultãţile de paroh, sã dirijeze grija pastoralã
Can. 518 - Ca regulã generalã, parohia sã fie teritorialã, adicã sã-i cuprindã pe toţi credincioşii unui teritoriu precis; unde acest lucru este util, sã fie constituite parohii personale, potrivit ritului, limbii şi naţionalitãţii credincioşilor dintr-un teritoriu, ca şi pe baza altor criterii precise.
Can. 519 - Parohul este pãstorul propriu al parohiei încredinţate lui, exercitând grija pastoralã a acelei comunitãţi sub autoritatea Episcopului diecezan, împreunã cu care este chemat sã participe la ministeriul lui Cristos, ca sã sãvârşeascã în slujba aceleiaşi comunitãţi funcţia de a învãţa, de a sfinţi şi de a conduce, chiar cu colaborarea altor preoţi sau diaconi şi cu aportul credincioşilor laici, conform dreptului.
Can. 520 - § 1. O persoanã juridicã sã nu fie paroh; totuşi, Episcopul diecezan, nu însã Administratorul diecezan, poate, cu consimţãmântul Superiorului competent, sã încredinţeze o parohie unui institut cãlugãresc clerical sau unei societãţi clericale de viaţã apostolicã, înfiinţând-o chiar pe lângã biserica institutului sau a societãţii, cu condiţia totuşi, cerutã de lege, ca numai un singur preot sã fie parohul parohiei sau, dacã grija pastoralã este încredinţatã mai multor preoţi în solidar, un singur preot sã fie responsabilul despre care vorbeşte can. 517, § 1.
§ 2. Parohia despre care vorbeşte § 1 poate fi încredinţatã fie pentru un timp nedeterminat, fie pentru un timp determinat; în ambele cazuri, încredinţarea sã se facã printr-o convenţie scrisã între Episcopul diecezan şi Superiorul competent al institutului sau al societãţii, în care, între altele, sã se stabileascã în mod explicit şi cu grijã tot ceea ce se referã la activitatea ce trebuie desfãşuratã, la persoanele care o desfãşoarã şi la aspectele economice.
Can. 521 - § 1. Ca cineva sã fie numit paroh în mod valid, trebuie sã fi primit treapta presbiteratului.
§ 2. De asemenea, trebuie sã se distingã prin doctrinã sãnãtoasã şi corectitudine moralã, sã fie înzestrat cu zel faţã de suflete şi cu celelalte virtuţi şi, pe deasupra, sã aibã calitãţile cerute fie de dreptul universal, fie de dreptul particular, pentru a putea pãstori parohia respectivã.
§ 3. Pentru a se acorda cuiva oficiul de paroh, trebuie sã rezulte cu certitudine, conform modalitãţilor stabilite de Episcopul diecezan, nefiind exclusã nici posibilitatea unui examen, cã persoana propusã are calitãţile necesare.
Can. 522 - Trebuie ca parohul sã se bucure de stabilitate, motiv pentru care sã fie numit pentru un timp nedeterminat; poate fi numit de Episcopul diecezan pentru un timp determinat numai dacã acest lucru a fost admis, prin decret, de Conferinţa Episcopilor.
Can. 523 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 682, § 1, atribuirea oficiului de paroh îi aparţine de drept Episcopului diecezan, prin libera conferire, în afarã de cazul când cineva are dreptul de prezentare sau de alegere.
Can. 524 - Analizând toate circumstanţele, Episcopul diecezan sã încredinţeze parohia vacantã acelui preot pe care îl considerã capabil pentru a îndeplini în ea grija parohialã, evitând orice fel de favoritism. Ca sã-şi facã o pãrere mai exactã despre capacitatea cuiva, Episcopul sã-l audieze pe decan şi sã întreprindã investigaţii, audiind, dacã este cazul, anumiţi preoţi şi chiar credincioşi laici.
Can. 525 - Când scaunul episcopal este vacant sau împiedicat, îi revine Administratorului diecezan sau celui care conduce dieceza în mod interimar:
1° sã acorde învestirea sau confirmarea acelor preoţi care au fost prezentaţi sau aleşi pentru o parohie;
2° sã numeascã parohi, dacã scaunul este vacant sau împiedicat de un an de zile.
Can. 526 - § 1. Parohul sã aibã grija parohialã numai a unei singure parohii; totuşi, din cauza lipsei de preoţi sau din cauza altor împrejurãri, grija mai multor parohii învecinate poate fi încredinţatã aceluiaşi paroh.
§ 2. În aceeaşi parohie sã existe un singur paroh sau un singur responsabil despre care vorbeşte can. 517, § 1, dezaprobându-se orice cutumã contrarã şi revocându-se orice privilegiu contrar.
Can. 527 - § 1. Cine a fost promovat sã aibã grija pastoralã a unei parohii o dobândeşte şi este obligat sã o exercite din momentul luãrii în primire.
§ 2. Cel care îi dã parohului în primire parohia este Ordinariul locului sau un preot delegat de acesta, respectându-se formalitãţile prevãzute de legea particularã sau de o cutumã legitimã; totuşi, dintr-un motiv just, acelaşi Ordinariu poate sã dispenseze de aceste formalitãţi; în acest caz, dispensa notificatã parohiei înlocuieşte luarea în primire.
§ 3. Ordinariul locului sã stabileascã spaţiul de timp în care trebuie luatã în primire parohia; dacã acest timp s-a scurs în mod inutil, poate sã declare parohia vacantã, dacã nu a existat un impediment just.
Can. 528 - § 1. Parohul are obligaţia de a se îngriji încât Cuvântul lui Dumnezeu sã fie vestit în mod nealterat celor care se aflã în cadrul parohiei; de aceea, sã facã în aşa fel încât credincioşii laici sã cunoascã bine adevãrurile de credinţã, mai cu seamã prin omilie, ce trebuie sã aibã loc în zilele de duminicã şi sãrbãtori de poruncã, precum şi prin învãţãtura cateheticã ce trebuie transmisã; sã sprijine iniţiativele prin care este promovat, chiar şi cu privire la justiţia socialã, spiritul evanghelic; sã aibã o grijã specialã faţã de educaţia catolicã a copiilor şi a tinerilor, sã depunã tot efortul, apelând chiar la sprijinul credincioşilor, ca mesajul evanghelic sã ajungã şi la aceia care au pãrãsit trãirea credinţei sau nu profeseazã credinţa adevãratã.
§ 2. Parohul sã aibã grijã ca Preasfânta Euharistie sã fie centrul comunitãţii parohiale a credincioşilor; sã-şi dea silinţa ca credincioşii sã participe cu evlavie la celebrarea sacramentelor şi în chip deosebit sã se apropie des de sacramentul Preasfintei Euharistii şi al Pocãinţei; sã se strãduiascã apoi ca credincioşii sã fie atraşi la practicarea rugãciunii, chiar şi în familie, şi sã participe în mod conştient şi activ la liturgia sacrã, pe care parohul, în parohia lui, sub autoritatea Episcopului diecezan, trebuie sã o dirijeze şi, totodatã, sã vegheze ca sã nu se introducã în ea abuzuri.
Can. 529 - § 1. Ca sã-şi îndeplineascã cu sârguinţã îndatorirea de pãstor, parohul sã se strãduiascã sã-i cunoascã pe credincioşii încredinţaţi grijii sale; de aceea, sã viziteze familiile, luând parte la preocupãrile credincioşilor, mai ales la neliniştile şi durerile lor, mângâindu-i în Domnul şi, dacã au greşit cu ceva, corijându-i cu prudenţã; sã-i ajute cu mare dragoste pe bolnavi, mai cu seamã pe aceia care sunt aproape de moarte, întãrindu-i cu sfintele sacramente şi încredinţând sufletul lor lui Dumnezeu; sã aibã o grijã deosebitã faţã de sãraci şi necãjiţi, faţã de cei care sunt singuri, faţã de imigranţi şi faţã de toţi aceia care sunt împovãraţi cu greutãţi deosebite; de asemenea, sã se strãduiascã sã-i sprijine pe soţi şi pe pãrinţi în îndeplinirea propriilor lor îndatoriri şi sã încurajeze dezvoltarea vieţii creştine în familie.
§ 2. Parohul sã recunoascã şi sã promoveze rolul propriu pe care îl au laicii în misiunea Bisericii, încurajând asociaţiile lor, care au finalitãţi religioase. Sã colaboreze cu Episcopul propriu şi cu toţi preoţii diecezei, strãduindu-se, de asemenea, ca toţi credincioşii sã pãstreze comuniunea parohialã şi sã se simtã membri atât ai diecezei, cât şi ai Bisericii întregi şi sã participe sau sã sprijine acţiunile care urmãresc promovarea acestei comuniuni.
Can. 530 - Funcţiunile încredinţate în mod special parohului sunt urmãtoarele:
1° administrarea Botezului;
2° administrarea sacramentului Mirului celor care se aflã în pericol de moarte, conform can. 833, nr. 3.
3° administrarea Viaticului şi a Ungerii bolnavilor, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1003, §§ 2 şi 3 şi împãrţirea binecuvântãrii apostolice;
4° asistenţa la cãsãtorii şi binecuvântarea cununiilor;
5° celebrarea înmormântãrilor;
6° binecuvântarea izvorului baptismal în timpul pascal, conducerea procesiunilor în afara bisericii, precum şi binecuvântãrile solemne în afara bisericii;
7° celebrarea în mod solemn a Euharistiei în zilele de duminicã şi în sãrbãtorile de poruncã.
Can. 531 - Chiar dacã altcineva a îndeplinit un anumit serviciu parohial, ofertele primite de el de la credincioşi cu aceastã ocazie sã le depunã la casieria parohiei, în afarã de cazul când se constatã cã voinţa ofertantului este diferitã cu privire la ofertele benevole; este de datoria Episcopului diecezan, dupã ce a audiat pãrerea consiliului prezbiteral, sã stabileascã norme care sã reglementeze destinaţia acestor oferte, precum şi remuneraţia clericilor care îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Can. 532 - Parohul reprezintã parohia în toate treburile juridice, conform normelor dreptului; el sã aibã grijã ca bunurile parohiei sã fie administrate conform canoanelor 1281-1288.
Can. 533 - § 1. Parohul are obligaţia sã locuiascã în casa parohialã, situatã în apropiere de bisericã; totuşi, în cazuri particulare, dacã existã un motiv just, Ordinariul locului îi poate permite sã locuiascã în altã parte, mai ales într-o casã comunã mai multor preoţi, cu condiţia sã fie asiguratã în mod corect şi adecvat îndeplinirea serviciilor parohiale.
§ 2. Dacã nu se opune un motiv grav, parohului îi este permis sã lipseascã din parohie în fiecare an cel mult o lunã continuã sau întreruptã, în vederea concediului; în acest timp de concediu nu intrã zilele în care parohul se dedicã o datã pe an reculegerii spirituale; totuşi, ca sã poatã lipsi din parohie mai mult de o sãptãmânã, este ţinut sã-l înştiinţeze de aceasta pe Ordinariul locului.
§ 3. Este de datoria Episcopului diecezan sã stabileascã norme prin care sã se prevadã ca, pe durata absenţei parohului, parohia sã fie îngrijitã de un preot înzestrat cu facultãţile necesare.
Can. 534 - § 1. Dupã luarea în primire a parohiei, parohul are obligaţia de a aplica Liturghia pentru poporul ce îi este încredinţat, în toate duminicile şi în zilele de sãrbãtoare care, în dieceza sa, sunt de poruncã; cine este împiedicat în mod legitim de la aceastã celebrare sã aplice Liturghia în aceleaşi zile prin altcineva sau el personal în alte zile.
§ 2. Parohul care are grija mai multor parohii este obligat ca, în zilele despre care vorbeşte § 1, sã aplice o singurã Liturghie pentru tot poporul încredinţat lui.
§ 3. Parohul care nu a îndeplinit obligaţia prevãzutã de §§ 1 şi 2 sã aplice cât mai curând pentru popor atâtea Liturghii câte a omis.
Can. 535 - § 1. În fiecare parohie sã existe registre parohiale, adicã registrul de botezaţi, de cãsãtorii, de decedaţi şi alte registre prescrise de Conferinţa Episcopilor sau de Episcopul diecezan; parohul sã aibã grijã ca aceste registre sã fie scrise cu exactitate şi pãstrate cu atenţie.
§ 2. În registrul de botezaţi sã se adnoteze şi Mirul, precum şi tot ceea ce are legãturã cu starea canonicã a credincioşilor în ce priveşte cãsãtoria - fãcând excepţie dispoziţia can. 1133 - adopţia, primirea unei trepte preoţeşti, profesiunea perpetuã într-un institut cãlugãresc şi schimbarea ritului; aceste adnotãri sã fie întotdeauna trecute şi în certificatul de Botez.
§ 3. Fiecare parohie sã aibã ştampila proprie; certificatele eliberate privind starea canonicã a credincioşilor, ca, de altfel, şi toate actele care pot avea o importanţã juridicã sã fie semnate de paroh sau de un delegat al sãu şi întãrite cu ştampila parohialã.
§ 4. În fiecare parohie sã existe o arhivã, în care sã fie pãstrate registrele parohiale, scrisorile Episcopilor şi celelalte documente a cãror pãstrare este necesarã sau folositoare; toate acestea trebuie sã fie inspectate de Episcopul diecezan sau de un delegat al sãu cu prilejul vizitei sau cu altã ocazie potrivitã, iar parohul sã aibã grijã ca ele sã nu cadã în mâini strãine.
§ 5. Şi registrele parohiale mai vechi sã fie pãstrate, conform dispoziţiilor dreptului particular.
Can. 536 - § 1. Dacã, dupã aprecierea Episcopului diecezan, fiind ascultatã pãrerea consiliului prezbiteral, se considerã cã este oportun, în fiecare parohie sã fie constituit un consiliu pastoral, care este condus de paroh şi în care credincioşii, împreunã cu cei care participã în virtutea oficiului la grija pastoralã a parohiei, contribuie la creşterea activitãţii pastorale.
§ 2. Consiliul pastoral are numai vot consultativ şi funcţioneazã dupã normele stabilite de Episcopul diecezan.
Can. 537 - În fiecare parohie sã existe un consiliu cu problemele economice, care funcţioneazã nu numai dupã normele dreptului universal, ci şi dupã normele date de Episcopul diecezan şi în care credincioşii, aleşi în conformitate cu aceleaşi norme, îl ajutã pe paroh în administrarea bunurilor parohiei, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 532.
Can. 538 - § 1. Parohul pierde oficiul prin înlãturare sau prin transferare, efectuate de Episcopul diecezan conform normelor dreptului; prin renunţare, fãcutã dintr-un motiv just de parohul însuşi, şi care, pentru a fi validã, trebuie sã fie acceptatã de Episcop, precum şi prin expirarea timpului, dacã a fost numit pentru un timp determinat în conformitate cu dispoziţiile dreptului particular despre care vorbeşte can. 522.
§ 2. Parohul, care este membru al unui institut cãlugãresc sau este încardinat într-o societate de viaţã apostolicã, este înlãturat în conformitate cu can. 682, § 2.
§ 3. Împlinind vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, parohul este invitat sã prezinte renunţarea la oficiu Episcopului diecezan care, examinând toate circumstanţele referitoare la persoanã şi loc, va hotãrî dacã o acceptã sau o amânã; Episcopul diecezan trebuie sã se îngrijeascã de întreţinerea adecvatã şi de locuinţa aceluia care renunţã, respectându-se normele stabilite de Conferinţa Episcopilor.
Can. 539 - Când parohia devine vacantã sau când parohul nu-şi poate exercita funcţia pastoralã în parohie din cauza arestãrii, exilãrii sau condamnãrii la domiciliu forţat, incapacitãţii sau îmbolnãvirii, sau din alte motive, Episcopul diecezan sã desemneze cât mai curând un administrator parohial, adicã un preot care sã-l înlocuiascã pe paroh conform can. 540.
Can. 540 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel de Episcopul diecezan, administratorul parohial are aceleaşi îndatoriri şi se bucurã de aceleaşi drepturi ca şi parohul.
§ 2. Administratorului parohial nu-i este permis sã facã nimic ce ar putea sã aducã prejudiciu drepturilor parohului sau sã cauzeze vreo pagubã bunurilor parohiale.
§ 3. La expirarea funcţiei sale, administratorul parohial sã prezinte parohului o dare se seamã.
Can. 541 - § 1. Când parohia devine vacantã, precum şi în cazul în care parohul nu-şi poate exercita funcţia pastoralã, înainte de numirea administratorului parohial, vicarul parohial ia în mod interimar conducerea parohiei; dacã sunt mai mulţi vicari, ia conducerea vicarul care a fost numit mai întâi; dacã parohia nu are vicari, parohul indicat de dreptul particular.
§ 2. Cine a preluat conducerea parohiei conform § 1 sã-l înştiinţeze imediat pe Ordinariul locului despre vacanţa parohiei.
Can. 542 - § 1. Preoţii cãrora le este încredinţatã în solidar grija pastoralã a unei parohii sau a mai multor parohii împreunã, conform can. 517, § 1:
1° trebuie sã aibã calitãţile prevãzute de can. 521;
2° sã fie numiţi sau învestiţi în conformitate cu dispoziţiile canoanelor 522 şi 524;
3° dobândesc grija pastoralã numai din momentul luãrii în primire; responsabilul lor ia în primire conform dispoziţiilor can. 527, § 2; în cazul celorlalţi preoţi, profesiunea de credinţã, fãcutã în mod legitim, înlocuieşte luarea în primire.
Can. 543 - § 1. Dacã unor preoţi le este încredinţatã în solidar grija pastoralã a unei parohii sau a mai multor parohii împreunã, fiecare dintre ei este obligat, conform criteriilor stabilite de ei înşişi, sã îndeplineascã funcţiile şi sarcinile specifice parohului, despre care vorbesc canoanele 528, 529 şi 530; facultatea de a asista cãsãtoriile, precum şi puterile de a dispensa acordate parohului în virtutea dreptului, le revin de drept tuturor, dar trebuie exercitate sub conducerea responsabilului.
§ 2. Toţi preoţii care fac parte din grup:
1° sunt obligaţi la reşedinţã;
2° sã stabileascã de comun acord programul dupã care unul din ei sã celebreze Liturghia pentru popor, conform can. 534;
3° numai responsabilul reprezintã în treburile juridice parohia sau parohiile încredinţate grupului.
Can. 544 - Când un preot care face parte din grupul despre care vorbeşte can. 517, § 1, sau responsabilul grupului, pierde oficiul, ca şi atunci când unul dintre ei devine incapabil pentru a exercita funcţia pastoralã, parohia sau parohiile a cãror grijã este încredinţatã grupului nu devin vacante; este datoria Episcopului diecezan sã numeascã un alt responsabil, dar înainte ca Episcopul sã numeascã un alt responsabil, sã îndeplineascã aceastã funcţie preotul din grup care are numirea cea mai veche.
Can. 545 - § 1. Ori de câte ori este necesar sau oportun pentru a îndeplini cum se cuvine grija pastoralã a parohiei, parohul poate fi ajutat de unul sau mai mulţi vicari parohiali care, în calitate de colaboratori ai parohului şi de participanţi la preocupãrile lui pastorale, sã se dedice slujirii pastorale îndeplinind, sub autoritatea parohului, activitãţi şi iniţiative programate împreunã cu el.
§ 2. Vicarul parohial poate fi numit fie pentru a contribui la îndeplinirea întregii slujiri pastorale pentru toatã parohia, ori pentru o parte determinatã a ei, ori pentru un grup precis de credincioşi, fie pentru a-şi dedica activitatea unei slujiri precise ce trebuie desfãşuratã în acelaşi timp în parohii diferite.
Can. 546 - Pentru ca cineva sã fie numit în mod valid vicar parohial, este necesar sã fi primit treapta presbiteralã.
Can. 547 - Vicarul parohial este numit în mod liber de Episcopul diecezan, dupã ce i-a audiat, dacã a considerat cã e oportun acest lucru, pe parohul sau pe parohii parohiilor pentru care vicarul este numit, precum şi pe decan, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 682, § 1.
Can. 548 - § 1. Obligaţiile şi drepturile vicarului parohial sunt stabilite, în afarã de canoanele acestui capitol, de statutele diecezane, precum şi de decretul de numire dat de Episcopul diecezan, dar într-un mod mai detaliat de dispoziţiile parohului.
§ 2. Dacã în decretul Episcopului diecezan nu existã în mod expres o prevedere contrarã, vicarul parohial are obligaţia, în virtutea oficiului, de a-l ajuta pe paroh în întreaga slujire parohialã, cu excepţia, desigur, a aplicãrii Liturghiei pentru popor şi, dacã este cazul, de a ţine locul parohului, conform dreptului.
§ 3. Vicarul parohial sã-l informeze cu regularitate pe paroh despre iniţiativele pastorale prevãzute şi asumate, astfel încât parohul şi vicarul sau vicarii sã poatã acţiona cu forţe unite la grija pastoralã a parohiei faţã de care sunt împreunã responsabili.
Can. 549 - În lipsa parohului, dacã Episcopul diecezan nu a prevãzut altfel conform can. 533, § 3 şi nici nu a fost numit un administrator parohial, sã se respecte dispoziţiile can. 541, § 1; în acest caz, vicarul are şi toate obligaţiile parohului, cu excepţia aceleia de a aplica Liturghia pentru popor.
Can. 550 - § 1. Vicarul parohial are obligaţia de a locui în parohie sau, dacã a fost numit pentru mai multe parohii împreunã, în una dintre ele; totuşi, dintr-un motiv just, Ordinariul locului îi poate permite sã locuiascã în altã parte, mai ales într-o casã comunã mai multor preoţi, cu condiţia ca din acest motiv sã nu aibã nimic de suferit îndeplinirea funcţiilor pastorale.
§ 2. Ordinariul locului sã aibã grijã ca, acolo unde e posibil, între paroh şi vicari sã fie promovatã o anumitã obişnuinţã de viaţã comunitarã în casa parohialã.
§ 3. Cât priveşte durata concediului, vicarul parohial are aceleaşi drepturi ca şi parohul.
Can. 551 - Referitor la ofertele pe care credincioşii le fac vicarului cu ocazia îndeplinirii slujirii pastorale, sã se respecte dispoziţiile can. 531.
Can. 552 - Vicarul parohial poate fi înlãturat de Episcopul diecezan sau de Administratorul diecezan, dintr-un motiv just, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 682, § 2.

CAP. VII
Decanii

Can. 553 - § 1. Vicarul foran, care este numit şi decan sau protopop sau cu un alt titlu, este preotul pus în fruntea unui decanat.
§ 2. Dacã nu este stabilit altfel de cãtre dreptul particular, decanul este numit de Episcopul diecezan, dupã ce acesta a ascultat, dupã aprecierea sa prudentã, pãrerea preoţilor care îşi desfãşoarã slujirea în decanatul respectiv.
Can. 554 - § 1. Pentru oficiul de decan, care nu este unit cu oficiul de paroh al unei anumite parohii, Episcopul sã aleagã un preot pe care îl considerã capabil, fiind analizate cu atenţie circumstanţele de timp şi de loc.
§ 2. Decanul sã fie numit pentru un timp determinat, stabilit de dreptul particular.
§ 3. Episcopul diecezan poate sã-l îndepãrteze în mod liber pe decan din oficiu, dintr-un motiv just, apreciat de el cu prudenţã.
Can. 555 - § 1. Pe lângã facultãţile ce îi sunt atribuite în mod legitim de dreptul particular, decanul are datoria şi dreptul:
1° de a promova şi de a coordona în decanat activitatea pastoralã comunã;
2° de a se îngriji ca clericii din districtul sãu sã ducã o viaţã conformã cu starea lor şi sã-şi îndeplineascã în mod sârguincios datoriile;
3° de a avea grijã ca funcţiunile religioase sã fie celebrate conform dispoziţiilor liturgiei sacre; ca sã fie pãstrate cu grijã frumuseţea şi curãţenia bisericilor şi a obiectelor sacre, mai ales în celebrarea euharisticã şi în pãstrarea Preasfântului Sacrament; ca registrele parohiale sã fie scrise corect şi pãstrate cum se cuvine; ca bunurile ecleziastice sã fie administrate în mod conştiincios; în fine, casa parohialã sã fie pãstratã cu grija cuvenitã.
§ 2. În decanatul ce îi este încredinţat, decanul:
1° sã-şi dea silinţa ca, în conformitate cu dispoziţiile dreptului particular, clericii sã participe, la datele stabilite, la prelegerile, întrunirile teologice sau conferinţele despre care vorbeşte can. 279, § 2;
2° sã aibã grijã ca preoţii din districtul sãu sã dispunã de toate ajutoarele spirituale şi sã se preocupe într-un chip deosebit de aceia care se aflã în situaţii mai dificile sau au probleme speciale.
§ 3. Decanul sã aibã grijã ca parohii din districtul sãu, pe care îi ştie cã sunt grav bolnavi, sã nu fie lipsiţi de ajutoare spirituale şi materiale, iar acelora care au decedat sã li se celebreze în mod demn funeraliile; de asemenea, sã aibã grijã ca, în caz de îmbolnãvire sau de deces, sã nu fie distruse sau înstrãinate registrele, documentele, obiectele sacre şi altele de acest fel, care aparţin Bisericii.
§ 4. Decanul are obligaţia sã viziteze parohiile din districtul sãu în modul stabilit de Episcopul diecezan.

CAP. VIII
Rectorii de biserici şi capelanii

ART. 1
Rectorii de biserici

Can. 556 - Rectorii de biserici sunt preoţii cãrora le este încredinţatã grija unei biserici care nu este nici parohialã, nici capitularã, nici anexatã casei unei comunitãţi cãlugãreşti sau a unei societãţi de viaţã apostolicã care sã celebreze în ea oficiile sacre.
Can. 557 - § 1. Rectorul unei biserici este numit în mod liber de Episcopul diecezan, rãmânând inviolabil dreptul de a alege sau de a prezenta pe care cineva îl are în mod legitim; în acest caz, îi revine de drept Episcopului diecezan sã-l confirme sau sã-l învesteascã pe rector.
§ 2. Chiar dacã biserica aparţine unui institut cãlugãresc clerical de drept pontifical, Episcopului diecezan îi revine de drept sã-l învesteascã pe rectorul prezentat de Superior.
§ 3. Dacã Episcopul diecezan nu a stabilit altfel, rectorul unei biserici anexate unui seminar sau unui colegiu este rectorul seminarului sau al colegiului.
Can. 558 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 262, nu-i este permis rectorului sã îndeplineascã în biserica ce îi este încredinţatã funcţiunile parohiale despre care este vorba în can. 530, nr. 1-6, dacã nu are consimţãmântul sau, când este cazul, delegaţia parohului.
Can. 559 - În biserica ce îi este încredinţatã, rectorul poate sã efectueze chiar şi celebrãri liturgice solemne, rãmânând inviolabile legile legitime ale fundaţiei, şi cu condiţia ca, dupã aprecierea Ordinariului locului, ele sã nu lezeze în nici un fel funcţiile parohiale.
Can. 560 - Când considerã cã este oportun, Ordinariul locului poate sã-i impunã rectorului ca sã celebreze în biserica sa funcţiuni precise, chiar parohiale, pentru popor şi sã deschidã biserica anumitor grupuri de credincioşi care vor sãvârşi aici celebrãri liturgice.
Can. 561 - Fãrã permisiunea rectorului sau a altor superiori legitimi, nimãnui nu-i este îngãduit sã celebreze în bisericã Euharistia, sã administreze sacramentele sau sã îndeplineascã alte funcţiuni sacre; aceastã permisiune trebuie sã fie datã sau negatã conform dreptului.
Can. 562 - Rectorul unei biserici, sub autoritatea Ordinariului locului şi respectând statutele legitime şi drepturile câştigate, are obligaţia sã vegheze ca funcţiunile sacre sã fie celebrate în bisericã în mod demn, conform normelor liturgice şi dispoziţiilor canoanelor, ca obligaţiile pe care biserica le are sã fie îndeplinite cu fidelitate, ca bunurile sã fie administrate în mod conştiincios, ca sã se ia mãsuri cu privire la întreţinerea şi înfrumuseţarea obiectelor sacre şi a edificiilor, şi sã nu se facã nimic ce ar putea sã contravinã în vreun fel sfinţeniei locului şi respectului datorat casei lui Dumnezeu.
Can. 563 - Dupã aprecierea sa prudentã, dintr-un motiv just, Ordinariul locului poate sã-l îndepãrteze din oficiu pe rectorul unei biserici, chiar dacã a fost ales sau prezentat de alţii, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 682, § 2.

ART. 2
Capelanii

Can. 564 - Capelanul este preotul cãruia i se încredinţeazã în mod stabil grija pastoralã, cel puţin parţialã, a unei comunitãţi sau a unui grup special de credincioşi, pe care trebuie sã o exercite conform dreptului universal şi particular.
Can. 565 - Dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept sau dacã altcuiva nu-i revin în mod legitim drepturi speciale, capelanul este numit de Ordinariul locului, cãruia îi revine şi dreptul de a-l învesti pe cel care a fost prezentat sau de a-l confirma pe cel care a fost ales.
Can. 566 - § 1. Capelanul trebuie sã fie înzestrat cu toate facultãţile necesare pentru buna exercitare a grijii pastorale. Pe lângã facultãţile ce îi sunt acordate de dreptul particular sau printr-o delegare specialã, capelanul are în virtutea oficiului facultatea de a asculta mãrturisirile credincioşilor încredinţaţi grijii sale, de a le predica cuvântul lui Dumnezeu, de a le administra Viaticul şi Ungerea bolnavilor, precum şi de a conferi Mirul celor care se aflã în pericol de moarte.
§ 2. În spitale, în închisori şi în cãlãtoriile pe mare, capelanul are, în plus, facultatea, care poate fi exercitatã numai în aceste locuri, de a dezlega de cenzurile latae sententiae nerezervate şi nedeclarate, rãmânând totuşi inviolabilã dispoziţia can. 976.
Can. 567 - § 1. Ordinariul locului sã nu procedeze la numirea capelanului unei case a unui institut cãlugãresc laical decât dupã ce l-a consultat pe Superior, care are dreptul, audiind pãrerea comunitãţii, sã propunã un anumit preot.
§ 2. Capelanul are datoria sã celebreze sau sã organizeze funcţiunile liturgice; totuşi, nu-i este permis sã se amestece în conducerea internã a comunitãţii.
Can. 568 - În mãsura posibilitãţilor, sã fie numiţi capelani pentru acele persoane care, din cauza condiţiilor de viaţã, nu pot sã beneficieze de slujirea obişnuitã a parohilor, cum sunt imigranţii, exilaţii, refugiaţii, nomazii, marinarii.
Can. 569 - Capelanii militari au legi speciale.
Can. 570 - Dacã o bisericã neparohialã este anexatã sediului unei comunitãţi sau al unui grup, capelanul sã fie numit rector al acelei biserici, în afarã de cazul când grija comunitãţii sau a bisericii cere contrarul.
Can. 571 - În exercitarea funcţiei sale pastorale, capelanul sã pãstreze legãtura necesarã cu parohul.
Can. 572 - Cât priveşte înlãturarea capelanului din oficiu, sã se respecte dispoziţia can. 563.

PARTEA A III-A
Institutele de viaţã consacratã şi societãţile de viaţã apostolicã

SECŢIUNEA I
Institutele de viaţã consacratã

TITLUL I
Norme comune tuturor institutelor de viaţã consacratã

Can. 573 - § 1. Viaţa consacratã prin profesiunea sfaturilor evanghelice este o formã stabilã de viaţã în care credincioşii, urmându-l pe Cristos mai îndeaproape sub acţiunea Duhului Sfânt, se consacrã cu totul lui Dumnezeu, iubit mai presus de toate, pentru ca, închinaţi cu un titlu nou şi deosebit cinstirii sale, edificãrii Bisericii şi mântuirii sufletelor, sã dobândeascã desãvârşirea dragostei în slujba Împãrãţiei lui Dumnezeu şi, deveniţi în Bisericã un semn luminos, sã prevesteascã gloria cereascã.
§ 2. Aceastã formã de a trãi în institutele de viaţã consacratã, înfiinţate în mod canonic de cãtre autoritatea competentã a Bisericii, este îmbrãţişatã în mod liber de cãtre credincioşii care, prin voturi sau alte legãminte sacre prescrise de legile proprii ale institutelor, profeseazã sfaturile evanghelice ale castitãţii, sãrãciei şi ascultãrii şi, prin dragostea la care acestea conduc, se unesc în mod special cu Biserica şi misterul ei.
Can. 574 - § 1. Starea celor care profeseazã sfaturile evanghelice în astfel de institute face parte din viaţa şi sfinţenia Bisericii şi, de aceea, trebuie încurajatã şi promovatã de toţi în Bisericã.
§ 2. Unii credincioşi sunt chemaţi în mod special de Dumnezeu la aceastã stare, ca sã beneficieze în viaţa Bisericii de un dar deosebit şi, conform scopului şi spiritului institutului, sã contribuie la misiunea salvificã a Bisericii.
Can. 575 - Sfaturile evanghelice, care îşi au fundamentul în învãţãtura şi exemplele lui Cristos Învãţãtorul, sunt un dar dumnezeiesc pe are Biserica l-a primit de la Domnul şi, prin harul lui, îl pãstreazã necontenit.
Can. 576 - Este de datoria autoritãţii competente a Bisericii sã interpreteze sfaturile evanghelice, sã le reglementeze prin legi practicarea şi sã le stabileascã apoi prin aprobarea canonicã formele stabile de a le trãi; de asemenea, sã se îngrijeascã dupã puterile ei ca institutele sã creascã şi sã înfloreascã în conformitate cu spiritul fondatorilor şi cu tradiţiile sãnãtoase.
Can. 577 - Existã în Bisericã un numãr foarte mare de institute de viaţã consacratã, care, potrivit cu harul ce le-a fost dat, au diferite daruri: ele într-adevãr îl urmeazã mai îndeaproape de Cristos care se roagã, care vesteşte împãrãţia lui Dumnezeu, care face bine oamenilor sau care trãieşte cu ei în lume, dar îndeplinind mereu voinţa Tatãlui.
Can. 578 - Intenţia şi planurile fondatorilor, ratificate de autoritatea competentã a Bisericii, cu privire la natura, scopul, spiritul şi caracterul institutului, precum şi tradiţiile lui sãnãtoase, care toate împreunã constituie patrimoniul aceluiaşi institut, trebuie sã fie respectate de toţi cu fidelitate.
Can. 579 - Episcopii diecezani, fiecare în teritoriul propriu, pot sã întemeieze prin decret formal institute de viaţã consacratã, cu condiţia sã fi fost consultat Scaunul Apostolic.
Can. 580 - Asocierea unui institut de viaţã consacratã la un alt institut este rezervatã autoritãţii competente a institutului care asociazã, rãmânând mereu neatinsã autonomia canonicã a institutului asociat.
Can. 581 - Este dreptul autoritãţii competente a institutului, conform constituţiilor, sã divizeze institutul în pãrţi, indiferent cum s-ar numi ele, sã înfiinţeze alte pãrţi noi, sã le uneascã pe cele deja înfiinţate sau sã le delimiteze în alt mod.
Can. 582 - Fuzionãrile şi unirile institutelor de viaţã consacratã sunt rezervate exclusiv Scaunului Apostolic; tot Scaunului Apostolic îi sunt rezervate confederaţiile şi federaţiile.
Can. 583 - Ceea ce în institutele de viaţã consacratã a fost aprobat de Scaunul Apostolic nu poate fi modificat fãrã permisiunea lui.
Can. 584 - Suprimarea unui institut ţine exclusiv de competenţa Scaunului Apostolic, cãruia îi este rezervatã şi decizia cu privire la bunurile materiale ale institutului.
Can. 585 - Suprimarea unei pãrţi a institutului aparţine autoritãţii competente a aceluiaşi institut.
Can. 586 - § 1. Fiecãrui institut îi este recunoscutã o justã autonomie de viaţã, îndeosebi de conducere, prin care sã se bucure în Bisericã de o disciplinã proprie şi sã-şi poatã pãstra intact propriul patrimoniu, despre care vorbeşte can. 578.
§ 2. Este datoria Ordinariilor locurilor sã respecte şi sã asigure aceastã autonomie.
Can. 587 - § 1. Pentru a pãstra cu mai mare fidelitate vocaţia proprie şi identitatea fiecãrui institut, codul fundamental sau constituţiile fiecãrui institut, pe lângã cele stabilite în can. 578 şi care trebuie respectate, trebuie sã conţinã şi norme fundamentale privind conducerea institutului şi disciplina membrilor sãi, încorporarea şi formarea lor, precum şi obiectul propriu al legãmintelor sacre.
§ 2. Acest cod este aprobat de autoritatea competentã a Bisericii şi numai cu consimţãmântul ei poate fi modificat.
§ 3. În acest cod, elementele spirituale şi cele juridice sã fie bine armonizate; totuşi, sã nu fie stabilite norme mai mult decât este necesar.
§ 4. Celelalte norme prescrise de autoritatea competentã a institutului sã fie adunate cum se cuvine în alte coduri, care totuşi pot fi revizuite şi adaptate în mod adecvat în funcţie de cerinţele locurilor şi timpurilor.
Can. 588 - § 1. Prin natura sa, starea de viaţã consacratã nu este nici clericalã, nici laicalã.
§ 2. Este numit institut clerical acela care, potrivit scopului sau planului voit de fondator, sau în virtutea unei tradiţii legitime, este condus de clerici, îşi asumã exercitarea Preoţiei şi este recunoscut ca atare de autoritatea Bisericii.
§ 3. Este numit institut laical acela care, recunoscut ca atare de autoritatea Bisericii, are, în virtutea naturii, a caracterului şi a scopului lui, o funcţie proprie, stabilitã de fondator, sau de o tradiţie legitimã, care nu include exercitarea Preoţiei.
Can. 589 - Un institut de viaţã consacratã se numeşte de drept pontifical dacã a fost înfiinţat de Scaunul Apostolic sau a fost aprobat de acesta prin decret formal; se numeşte de drept diecezan dacã, înfiinţat de Episcopul diecezan, nu a primit de la Scaunul Apostolic decretul de aprobare.
Can. 590 - § 1. Întrucât se dedicã în mod deosebit slujirii lui Dumnezeu şi a Bisericii întregi, institutele de viaţã consacratã sunt supuse special autoritãţii supreme a Bisericii.
§ 2. Fiecare membru este ţinut sã asculte de Suveranul Pontif ca de superiorul sãu suprem, chiar şi în virtutea legãmântului sacru al ascultãrii.
Can. 591 - Ca sã fie ocrotit în mod mai eficient binele institutelor şi ca sã se facã faţã mai bine necesitãţilor apostolatului, Suveranul Pontif, în virtutea primatului sãu asupra Bisericii întregi, în vederea interesului comun, poate sã scoatã institutele de viaţã consacratã de sub conducerea Ordinariilor locului şi sã le supunã lui însuşi sau altei autoritãţi ecleziastice.
Can. 592 - § 1. Ca sã fie promovatã mai bine comuniunea institutelor cu Scaunul Apostolic, fiecare Superior general sã trimitã aceluiaşi Scaun Apostolic, în modul şi la timpul fixate de acesta, un scurt raport cu privire la starea şi viaţa institutului.
§ 2. Superiorii fiecãrui institut sã favorizeze cunoaşterea documentelor Scaunului Apostolic, care se referã la membrii încredinţaţi lor, şi sã aibã grijã ca ele sã fie respectate.
Can. 593 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 586, institutele de drept pontifical depind direct şi exclusiv, cu privire la conducerea internã şi la disciplinã, de autoritatea Scaunului Apostolic.
Can. 594 - Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 586, institutul de drept diecezan rãmâne sub grija specialã a Episcopului diecezan.
Can. 595 - § 1. Îi aparţine de drept Episcopului sediului principal sã aprobe constituţiile şi sã confirme schimbãrile introduse în ele în mod legitim, cu excepţia modificãrilor fãcute de Scaunul Apostolic, precum şi sã trateze chestiunile mai importante privind întregul institut, care depãşesc puterea autoritãţii interne, dupã ce totuşi i-a consultat pe ceilalţi Episcopi diecezani, dacã institutul s-a rãspândit în mai multe dieceze.
§ 2. Episcopul diecezan poate sã dispenseze de la constituţii, în cazuri particulare.
Can. 596 - § 1. Superiorii şi capitlurile institutelor au asupra membrilor acea putere care este stabilitã de dreptul universal şi de constituţii.
§ 2. Însã, în institutele cãlugãreşti clericale de drept pontifical, ei se bucurã în plus şi de puterea ecleziasticã de conducere, atât în forul extern, cât şi în cel intern.
§ 3. În cazul puterii despre care vorbeşte § 1, sã se aplice dispoziţiile cann. 131, 133 şi 137-144.
Can. 597 - § 1. Într-un institut de viaţã consacratã poate fi admis orice catolic care, înzestrat cu intenţie dreaptã, are calitãţile cerute de dreptul universal şi de cel propriu şi este liber de orice impediment.
§ 2. Nimeni nu poate fi admis fãrã o pregãtire adecvatã.
Can. 598 - § 1. Fiecare institut, având în vedere specificul sãu şi finalitãţile proprii, sã stabileascã în constituţiile sale modul în care, potrivit cu programul sãu de viaţã, trebuie respectate sfaturile evanghelice ale castitãţii, sãrãciei şi ascultãrii.
§ 2. Toţi membrii trebuie nu numai sã respecte cu fidelitate şi în întregime sfaturile evanghelice, ci sã-şi cãlãuzeascã şi viaţa potrivit cu dreptul propriu al institutului şi sã tindã astfel la desãvârşirea stãrii proprii.
Can. 599 - Sfatul evanghelic al castitãţii, asumat pentru împãrãţia cerurilor, care este semn al vieţii viitoare şi izvor al unei rodnicii mai bogate într-o inimã nedivizatã, comportã obligaţia perfectei stãpâniri de sine în celibat.
Can. 600 - Sfatul evanghelic al sãrãciei, ca imitare a lui Cristos care, bogat fiind, s-a fãcut sãrac pentru noi, pe lângã viaţa sãracã în realitate şi în spirit, care trebuie trãitã cu grijã în sobrietate şi sã rãmânã strãinã de bogãţiile pãmânteşti, comportã dependenţa şi limitarea în folosirea şi dispunerea de bunuri conform cu dreptul propriu al fiecãrui institut.
Can. 601 - Sfatul evanghelic al ascultãrii, asumat cu spirit de credinţã şi de iubire în urmarea lui Cristos ascultãtor pânã la moarte, obligã la supunerea voinţei faţã de Superiorii legitimi care, când poruncesc conform constituţiilor, îl reprezintã pe Dumnezeu.
Can. 602 - Viaţa frãţeascã, specificã fiecãrui institut, prin care toţi membri sunt uniţi în Cristos ca într-o familie specialã, trebuie sã fie astfel reglementatã încât sã constituie pentru toţi un ajutor reciproc în îndeplinirea vocaţiei personale a fiecãruia. Prin comuniunea frãţeascã, înrãdãcinatã în dragoste şi bazatã pe dragoste, membrii sã fie un exemplu de reconciliere universalã în Cristos.
Can. 603 - § 1. În afarã de institutele de viaţã consacratã, Biserica recunoaşte viaţa eremiticã sau anahoreticã prin care credincioşii, într-o retragere mai strictã din lume, în tãcerea singurãtãţii, în rugãciune asiduã şi pocãinţã, îşi închinã viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii.
§ 2. Eremitul este recunoscut de drept ca persoanã închinatã lui Dumnezeu în viaţa consacratã, dacã profeseazã în mod public cele trei sfaturi evanghelice, întãrite prin vot sau printr-un alt legãmânt sacru, în mâinile Episcopului diecezan şi, cãlãuzit de acesta, trãieşte conform propriei stãri.
Can. 604 - § 1. Acestor forme de viaţã consacratã li se adaugã ordinul fecioarelor care, exprimându-şi hotãrârea sfântã de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, sunt consacrate lui Dumnezeu de Episcopul diecezan dupã ritul liturgic aprobat, se logodesc mistic cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi se dedicã slujirii Bisericii.
§ 2. Pentru a-şi pãstra cu mai multã fidelitate hotãrârea şi pentru a desãvârşi prin ajutorul reciproc slujirea Bisericii, specificã stãrii lor, fecioarele se pot asocia.
Can. 605 - Aprobarea unor forme noi de viaţã consacratã este rezervatã exclusiv Scaunului Apostolic. Episcopii diecezani sã se strãduiascã sã discearnã noile daruri de viaţã consacratã, încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii, şi sã-i ajute pe promotori sã-şi exprime cât mai bine cu putinţã planurile şi sã le apere prin statute adecvate, folosind mai ales normele generale conţinute în aceastã parte a Codului.
Can. 606 - Ceea ce este stabilit despre institutele de viaţã consacratã şi despre membrii lor valoreazã în drept deopotrivã pentru ambele sexe, dacã nu rezultã altfel din contextul celor afirmate sau din natura lucrului.

TITLUL II
Institutele cãlugãreşti

Can. 607 - § 1. Viaţa cãlugãreascã, consacrare a întregii persoane, vãdeşte în Bisericã admirabila unire nupţialã creatã de Dumnezeu, semn al vieţii viitoare. În felul acesta, cãlugãrul îşi îndeplineşte deplina dãruire de sine ca pe o jertfã oferitã lui Dumnezeu, prin care întreaga sa existenţã devine un cult continuu adus lui Dumnezeu în dragoste.
§ 2. Institutul cãlugãresc este o societate în care membrii depun, conform dreptului propriu, voturile publice, perpetue sau temporare, ce trebuie totuşi reînnoite la expirarea timpului, şi duc în comun viaţã frãţeascã.
§ 3. Mãrturia publicã pe care cãlugãrii trebuie sã o dea lui Cristos şi Bisericii comportã acea separare de lume, care e specificã naturii şi scopului fiecãrui institut.

CAP. I
Casele cãlugãreşti, înfiinţarea şi desfiinţarea lor

Can. 608 - O comunitate cãlugãreascã trebuie sã trãiascã într-o casã constituitã în mod legitim, sub autoritatea unui Superior desemnat conform dreptului. Fiecare casã sã aibã cel puţin un oratoriu, în care sã se celebreze şi sã se pãstreze Euharistia, ca aceasta sã fie cu adevãrat centrul comunitãţii.
Can. 609 - § 1. Casele unui institut cãlugãresc sunt înfiinţate de autoritatea competentã, conform constituţiilor, cu consimţã-mântul prealabil al Episcopului diecezan, dat în scris.
§ 2. Pentru a înfiinţa o mãnãstire de monahii (maici), este necesarã în plus permisiunea Scaunului Apostolic.
Can. 610 - § 1. Înfiinţarea caselor se face ţinându-se seama de utilitatea lor pentru Bisericã şi pentru institut şi asigurându-se ceea ce este necesar pentru ca membrii sã ducã viaţa cãlugãreascã în mod normal, potrivit cu finalitãţile proprii ale institutului şi cu spiritul lui.
§ 2. Nici o casã sã nu se înfiinţeze dacã nu se poate aprecia cu prudenţã cã se va face faţã în mod corespunzãtor nevoilor vieţii membrilor.
Can. 611 - Consimţãmântul Episcopului diecezan pentru înfiinţarea unei case cãlugãreşti a unui institut cuprinde dreptul:
1° de a duce o viaţã conformã cu caracterul şi scopurile proprii institutului;
2° de a îndeplini activitãţile proprii institutului conform dreptului, respectându-se condiţiile adãugate în acord;
3° de a avea, în cazul institutelor clericale, o bisericã, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 1215, § 3, şi de a sãvârşi în ea slujirea sacrã, respectându-se dispoziţiile dreptului.
Can. 612 - Pentru ca o casã cãlugãreascã sã fie destinatã unor activitãţi apostolice diferite de cele pentru care a fost întemeiatã, este necesar consimţãmântul Episcopului diecezan; în schimb, nu este necesar acest consimţãmânt când este vorba de o schimbare care, respectându-se întotdeauna legile de întemeiere, priveşte numai conducerea internã şi disciplina.
Can. 613 - § 1. O casã cãlugãreascã a canonicilor regulari şi a monahilor, sub conducerea şi grija unui Superior propriu, este autonomã (sui iuris), în afarã de cazul când constituţiile stabilesc altfel.
§ 2. Superiorul unei case autonome este de drept Superior major.
Can. 614 - Mãnãstirile de monahii (maici), asociate unui institut de bãrbaţi, îşi au propriul mod de viaţã şi o conducere proprie, potrivit cu constituţiile. Drepturile şi obligaţiile proprii sã fie astfel definite încât din asociere sã derive un bine spiritual.
Can. 615 - O mãnãstire autonomã care în afarã de propriul Superior nu are alt Superior major, şi nici nu este în aşa fel asociatã unui alt institut de cãlugãri încât Superiorul acestuia sã aibã asupra unei astfel de mãnãstiri o adevãratã putere de conducere determinatã de constituţii, este încredinţatã, conform dreptului, supravegherii speciale a Episcopului diecezan.
Can. 616 - § 1. O casã cãlugãreascã înfiinţatã în mod legitim poate fi desfiinţatã de Superiorul general, conform constituţiilor, dupã ce a fost consultat Episcopul diecezan. Cu privire la bunurile casei desfiinţate, sã decidã dreptul propriu al institutului, respectându-se voinţa fondatorilor sau a donatorilor şi drepturile câştigate în mod legitim.
§ 2. Desfiinţarea unicei case a unui institut este de competenţa Scaunului Apostolic cãruia, în acest caz, îi este rezervatã şi decizia asupra bunurilor.
§ 3. Desfiinţarea unei case autonome, despre care vorbeşte can. 613, aparţine de drept capitlului general, dacã nu este prevãzut altfel de constituţii.
§ 4. Desfiinţarea unei mãnãstiri autonome de monahii (maici) este de competenţa Scaunului Apostolic, respectând, cu privire la bunuri, dispoziţiile constituţiilor.

CAP. II
Conducerea institutelor

ART. 1
Superiorii şi consiliile

Can. 617 - Superiorii sã-şi îndeplineascã funcţia şi sã-şi exercite puterea conform dreptului universal şi propriu.
Can. 618 - Superiorii sã-şi exercite în spirit de slujire puterea primitã de la Dumnezeu prin mijlocirea Bisericii. Aşadar, ascultãtori faţã de voinţa lui Dumnezeu în îndeplinirea funcţiei, sã-i conducã pe cei supuşi lor ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu şi, promovându-le cu respect faţã de persoana umanã ascultarea de bunãvoie, sã-i audieze cu plãcere şi sã sprijine armonia dintre ei spre binele institutului şi al Bisericii, rãmânând inviolabilã autoritatea lor de a decide şi de a porunci ceea ce trebuie îndeplinit.
Can. 619 - Superiorii sã se dedice cu sârguinţã îndatoririlor proprii şi, împreunã cu membrii încredinţaţi lor, sã se strãduiascã sã creeze, în Cristos, o comunitate frãţeascã, în care Dumnezeu sã fie cãutat şi iubit mai presus de orice. Prin urmare, sã-i hrãneascã pe membri la masa bogatã a cuvântului lui Dumnezeu şi sã-i atragã la celebrarea liturgiei sacre. Sã fie pentru ei exemplu în practicarea virtuţilor şi în respectarea legilor şi a tradiţiilor institutului lor; sã se îngrijeascã cum se cuvine de nevoile personale ale membrilor; sã aibã grijã de cei bolnavi şi sã-i viziteze; sã-i dojeneascã pe cei turbulenţi, sã-i încurajeze pe cei timizi şi sã fie rãbdãtori faţã de toţi.
Can. 620 - Sunt Superiori majori aceia care conduc întregul institut sau o provincie a institutului sau o parte echivalatã provinciei sau o casã autonomã (sui iuris); la fel şi vicarii lor. Tuturor acestora li se adaugã Abatele Primat şi Superiorul unei congregaţii monahale, care totuşi nu deţin întreaga putere pe care dreptul universal o atribuie Superiorilor majori.
Can. 621 - Unirea mai multor case care, sub acelaşi Superior, constituie o parte imediatã a institutului şi este înfiinţatã în mod canonic de autoritatea legitimã, poartã denumirea de provincie.
Can. 622 - Superiorul general are putere asupra tuturor provinciilor, caselor şi membrilor institutului, ce trebuie exercitatã conform dreptului propriu; ceilalţi Superiori au putere în limitele funcţiei lor.
Can. 623 - Pentru ca membrii sã fie numiţi sau aleşi în mod valid în funcţia de Superior, este necesar sã treacã un anumit timp de la profesiunea perpetuã sau definitivã, care trebuie determinat de dreptul propriu sau, dacã este vorba de Superiorii majori, de constituţii.
Can. 624 - § 1. Superiorii sã fie constituiţi pentru un timp determinat şi corespunzãtor, conform naturii şi nevoilor institutului, în afarã de cazul când constituţiile dispun altfel pentru Superiorul general şi pentru Superiorii unei case autonome.
§ 2. Dreptul propriu sã prevadã prin norme adecvate ca Superiorii constituiţi pentru un timp determinat sã nu ocupe funcţii de conducere în mod neîntrerupt mai mult timp.
§ 3. Totuşi, în timpul funcţiei, ei pot fi înlãturaţi din oficiul lor sau transferaţi într-un altul, din motive stabilite de dreptul propriu.
Can. 625 - § 1. Superiorul general al unui institut sã fie desemnat prin alegerea canonicã, conform constituţiilor.
§ 2. Episcopul scaunului principal prezideazã alegerea Superiorului mãnãstirii autonome despre care vorbeşte can. 615 şi a Superiorului general al unui institut de drept diecezan.
§ 3. Ceilalţi Superiori sã fie constituiţi conform constituţiilor, totuşi, astfel încât, dacã sunt aleşi, sã aibã nevoie de confirmare din partea Superiorului major competent; dacã, însã, sunt numiţi de Superior, sã aibã loc în prealabil o consultare adecvatã.
Can. 626 - Superiorii, când acordã oficii, şi membrii, când participã la alegeri, sã respecte normele dreptului universal şi ale dreptului propriu, sã se abţinã de la orice fel de abuz şi favorizare de persoanã şi, având în faţa ochilor numai pe Dumnezeu şi binele institutului, sã-i numeascã sau sã-i aleagã pe cei pe care îi ştiu, în Domnul, cu adevãrat vrednici şi capabili. În afarã de aceasta, în alegeri, sã evite de a solicita, direct sau indirect, voturi, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru alţii.
Can. 627 - § 1. Conform constituţiilor, Superiorii sã aibã propriul consiliu, de a cãrui activitate trebuie sã se foloseascã în exercitarea funcţiei.
§ 2. Pe lângã cazurile prescrise în dreptul universal, dreptul propriu sã le stabileascã şi pe acelea în care, pentru a se acţiona în mod valid, este necesar consimţãmântul sau pãrerea, conform can. 127.
Can. 628 - § 1. Superiorii, desemnaţi în aceastã funcţie de dreptul propriu al institutului, sã viziteze, în timpurile stabilite, casele şi membrii încredinţaţi lor, conform normelor aceluiaşi drept propriu
§ 2. Episcopul diecezan are dreptul şi datoria sã viziteze, chiar şi cu privire la disciplina cãlugãreascã:
1° mãnãstirile autonome, despre care este vorba în can. 615;
2° fiecare casã a unui institut de drept diecezan situatã în teritoriul propriu.
§ 3. Membrii sã discute cu încredere cu vizitatorul, la ale cãrui întrebãri adresate în mod legitim sunt ţinuţi sã rãspundã, în dragoste, conform cu adevãrul; nimãnui nu-i este permis sã-i înlãture în vreun fel pe membri de la aceastã obligaţie sau sã împiedice altfel scopul vizitei.
Can. 629 - Fiecare Superior sã locuiascã în propria casã şi sã nu se îndepãrteze de ea decât conform dreptului propriu.
Can. 630 - § 1. Superiorii sã recunoascã confraţilor lor libertatea necesarã cu privire la sacramentul Pocãinţei şi la direcţiunea spiritualã, rãmânând totuşi inviolabilã disciplina institutului.
§ 2. Superiorii sã se preocupe, conform dreptului propriu, ca membrii sã aibã la dispoziţie confesori capabili, la care sã se poatã mãrturisi des.
§ 3. În mãnãstirile de monahii (maici), în casele de formare şi în comunitãţile laicale mai numeroase, sã existe confesori ordinari aprobaţi de Ordinariul locului, dupã un schimb de pãreri cu comunitatea, dar fãrã sã se impunã obligaţia de a se recurge la ei.
§ 4. Superiorii sã nu asculte mãrturisirile supuşilor, în afarã de cazul când membrii cer acest lucru de bunãvoie.
§ 5. Membrii sã meargã cu încredere la Superiori, în faţa cãrora îşi pot deschide în mod liber şi benevol sufletul. Îi este, însã, interzis Superiorilor sã-i determine în vreun fel ca ei sã-şi dezvãluie conştiinţa în faţa lor.

ART. 2
Capitlurile

Can. 631 - § 1. Capitlul general, care deţine, conform constituţiilor, autoritatea supremã în institut, astfel trebuie sã fie compus încât, reprezentând întregul institut, sã fie un adevãrat semn al unitãţii acestuia în dragoste. Lui îi revine mai ales datoria: de a ocroti patrimoniul institutului, despre care vorbeşte can. 578, şi de a promova o reînnoire adecvatã în conformitate cu acest patrimoniu, de a alege Superiorul general şi de a promulga norme pe care toţi trebuie sã le respecte.
§ 2. Compoziţia şi cadrul puterii capitlului sã fie stabilite în constituţii; la rândul sãu, dreptul propriu sã stabileascã regulile ce trebuie respectate în celebrarea capitlului, mai ales cu privire la alegeri şi la modul de desfãşurare a lucrãrilor.
§ 3. Potrivit cu normele stabilite în dreptul propriu, nu numai provinciile şi comunitãţile locale, ci şi fiecare membru poate sã trimitã în mod liber capitlului general dorinţe personale şi sugestii.
Can. 632 - Dreptul propriu sã stabileascã cu grijã tot ceea ce ţine de celelalte capitluri ale institutului şi de alte adunãri asemãnãtoare, adicã natura lor, autoritatea lor, compoziţia lor, modul lor de a proceda şi timpul când trebuie sã aibã loc.
Can. 633 - § 1. Organismele de participare şi cele consultative sã îndeplineascã cu fidelitate funcţia încredinţatã lor, conform dreptului universal şi propriu, şi fiecare dintre ele sã exprime în felul sãu interesul şi participarea tuturor membrilor pentru binele întregului institut sau al comunitãţii.
§ 2. În stabilirea acestor mijloace de participare şi de consultare, precum şi în folosirea lor, sã se observe un discernãmânt înţelept, iar modul lor de a acţiona sã fie conform cu natura şi scopul institutului.

ART. 3
Bunurile materiale şi administrarea lor

Can. 634 - § 1. Institutele, provinciile şi casele, în calitatea lor de persoane juridice în virtutea dreptului însuşi, au capacitatea de a achiziţiona, de a poseda, de a administra şi de a înstrãina bunurile materiale, dacã aceastã capacitate nu este exclusã sau limitatã de constituţii.
§ 2. Totuşi, ele sã evite orice fel de lux, de câştig fãrã mãsurã şi de acumulare de bunuri.
Can. 635 - § 1. Fiind bunuri ecleziastice, bunurile materiale ale institutelor cãlugãreşti sunt reglementate de dispoziţiile Cãrţii a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, în afarã de cazul când este stabilit în mod expres altfel.
§ 2. Totuşi, orice institut sã stabileascã norme corespunzãtoare despre folosirea şi administrarea bunurilor, prin care sã fie favorizatã, ocrotitã şi exprimatã sãrãcia ce îi este proprie.
Can. 636 - § 1. În fiecare institut şi, de asemenea, în fiecare provincie care este condusã de un Superior major, sã existe un econom, altul decât Superiorul major, şi desemnat conform dreptului propriu, care sã administreze bunurile sub direcţiunea Superiorului respectiv. Chiar şi în comunitãţile locale sã fie instituit, pe cât este posibil, un econom, diferit de Superiorul local.
§ 2. La data şi în modul stabilite de dreptul propriu, economii şi ceilalţi administratori sã prezinte autoritãţii competente o dare de seamã cu privire la administrarea efectuatã.
Can. 637 - Mãnãstirile autonome, despre care vorbeşte can. 615, trebuie sã prezinte anual Ordinariului locului darea de seamã cu privire la administrare; în plus, Ordinariul locului are dreptul sã cunoascã situaţia economicã a unei case cãlugãreşti de drept diecezan.
Can. 638 - § 1. E de datoria dreptului propriu sã specifice, fãrã a depãşi cadrul dreptului universal, care sunt actele ce depãşesc limita şi modalitãţile administraţiei ordinare şi sã le stabileascã pe cele ce sunt necesare pentru a se îndeplini în mod valid un act de administraţie extraordinarã.
§ 2. În afarã de Superiori, chiar şi oficialii, desemnaţi pentru aceasta de dreptul propriu, efectueazã în mod valid, în limitele funcţiei lor, cheltuieli şi acte juridice de administraţie ordinarã.
§ 3. Pentru validitatea unei înstrãinãri şi a oricãrei operaţii în urma cãreia situaţia patrimonialã a unei persoane juridice poate sã se înrãutãţeascã, este necesarã permisiunea scrisã a Superiorului competent, fãcutã cu consimţãmântul consiliului sãu. Dacã însã este vorba de o operaţiune care depãşeşte suma fixatã pentru regiunea fiecãruia de cãtre Sfântul Scaun, precum şi de lucruri dãruite ex voto Bisericii, sau de obiecte de mare valoare artisticã şi istoricã, este necesarã în plus permisiunea Sfântului Scaun.
§ 4. Pentru mãnãstirile autonome, despre care vorbeşte can. 615, şi pentru institutele de drept diecezan, este necesar şi consimţãmântul scris al Ordinariului locului.
Can. 639 - § 1. Dacã o persoanã juridicã a contractat, chiar cu permisiunea Superiorilor, debite şi obligaţii, ea însãşi este ţinutã sã rãspundã de ele.
§ 2. Dacã le-a contractat, cu permisiunea Superiorului, un membru, angajând bunurile personale, trebuie sã rãspundã el personal; în schimb, dacã a îndeplinit, cu mandatul Superiorului, o operaţiune care priveşte institutul, trebuie sã rãspundã institutul.
§ 3. Dacã le-a contractat un cãlugãr, fãrã permisiunea Superiorului, trebuie sã rãspundã el însuşi, nu persoana juridicã.
§ 4. Sã rãmânã întotdeauna intactã posibilitatea de a se deschide acţiune împotriva celui care a tras vreun avantaj personal din încheierea unui contact.
§ 5. Superiorii cãlugãreşti sã aibã grijã sã nu permitã contractarea de debite, dacã nu se constatã cu certitudine cã dobânzile pot fi plãtite din veniturile obişnuite şi cã, într-o perioadã de timp nu prea lungã, capitalul poate fi rambursat printr-o amortizare legitimã.
Can. 640 - Ţinând seama de situaţiile fiecãrui loc, institutele sã se strãduiascã sã dea mãrturie aproape colectivã despre caritate şi sãrãcie şi dupã posibilitãţile lor, sã dãruiascã ceva din bunurile proprii pentru nevoile Bisericii şi pentru a contribui la întreţinerea sãracilor.

CAP. III
Admiterea candidaţilor şi educarea membrilor

ART. 1
Admiterea la noviciat

Can. 641 - Dreptul de a admite candidaţi la noviciat aparţine Superiorilor majori, conform dreptului propriu.
Can. 642 - Superiorii sã-i admitã cu o grijã atentã numai pe aceia care, pe lângã vârsta necesarã, sunt sãnãtoşi, au un caracter corespunzãtor şi sunt suficient de maturi pentru a îmbrãţişa viaţa proprie a institutului; sãnãtatea, caracterul şi maturitatea sã fie dovedite, recurgându-se, dacã este necesar, şi la ajutorul specialiştilor, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 220.
Can. 643 - § 1. Este admis în mod invalid la noviciat:
1° cine nu a împlinit încã vârsta de şaptesprezece ani;
2° cine este cãsãtorit, câtã vreme dureazã cãsãtoria;
3° cine este legat printr-un legãmânt sacru de un institut de viaţã consacratã sau este încorporat într-o societate de viaţã apostolicã, rãmânând valabilã dispoziţia can. 684.
4° cine intrã în institut cu forţa, din fricã gravã sau prin înşelãtorie sau cine este admis de un Superior constrâns în acelaşi mod;
5° cine a tãinuit încorporarea sa într-un institut de viaţã consacratã sau într-o societate de viaţã apostolicã.
§ 2. Dreptul propriu poate sã stabileascã şi alte impedimente sau sã adauge şi alte condiţii, chiar pentru validitatea admiterii.
Can. 644 - Superiorii sã nu admitã la noviciat clerici seculari fãrã sã-l fi consultat pe Ordinariul propriu al acestora, nici persoane împovãrate de datorii pe care nu le pot achita.
Can. 645 - § 1. Înainte de a fi admişi la noviciat, candidaţii trebuie sã prezinte certificatul de Botez şi Mir, precum şi de stare liberã.
§ 2. Dacã este vorba de admiterea clericilor, sau de persoane care au fost admise într-un alt institut de viaţã consacratã sau într-o societate de viaţã apostolicã, sau într-un seminar, este nevoie în plus de o dovadã din partea Ordinariului locului, a Superiorului major al institutului sau al societãţii, a Rectorului seminarului.
§ 3. Dreptul propriu poate sã cearã şi alte dovezi privind necesara capacitate a candidaţilor şi absenţa de impedimente.
§ 4. Superiorii pot sã cearã, dacã socotesc necesar, şi alte informaţii, chiar sub secret.

ART. 2
Noviciatul şi instruirea novicilor

Can. 646 - Noviciatul, prin care se începe viaţa în institut, îşi propune ca novicii sã cunoascã mai bine vocaţia lor divinã, specificã institutului, sã experimenteze modul de a trãi al institutului, sã-şi modeleze gândirea şi inima cu spiritul acestuia şi sã li se confirme hotãrârea şi capacitatea.
Can. 647 - § 1. Înfiinţarea, transferarea şi desfiinţarea unei case de noviciat sã fie fãcute prin decret, dat în scris, al Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului sãu.
§ 2. Ca sã fie valid, noviciatul trebuie sã fie fãcut într-o casã destinatã în mod reglementar acestui scop. În cazuri particulare şi în mod excepţional, Superiorul general poate permite, cu consimţãmântul consiliului sãu, ca un candidat sã facã noviciatul în altã casã a institutului, sub conducerea unui cãlugãr priceput, care sã-l înlocuiascã pe maestrul de novici.
§ 3. Superiorul major poate permite ca grupul de novici sã locuiascã, pentru anumite perioade din an, într-o altã casã a institutului desemnatã de el.
Can. 648 - § 1. Ca sã fie valid, noviciatul trebuie sã dureze douãsprezece luni, ce trebuie trãite în însãşi comunitatea noviciatului, rãmânând valabilã dispoziţia can. 647, § 3.
§ 2. Pentru a desãvârşi instruirea novicilor, pe lângã timpul prevãzut de § 1, constituţiile pot sã stabileascã una sau mai multe perioade de activitate apostolicã, ce trebuie îndeplinite în afara comunitãţii noviciatului.
§ 3. Noviciatul sã nu dureze mai mult de doi ani.
Can. 649 - § 1. Rãmânând valabile dispoziţiile can. 647, § 3 şi ale can. 648, § 2, absenţa din casa de noviciat, care depãşeşte trei luni, continue sau întrerupte, invalideazã noviciatul. Absenţa care depãşeşte cincisprezece zile trebuie sã fie recuperatã.
§ 2. Cu permisiunea Superiorului major competent, prima profesiune poate fi anticipatã cu cel mult cincisprezece zile.
Can. 650 - § 1. Scopul noviciatului pretinde ca novicii sã fie instruiţi, sub conducerea unui maestru de novici, dupã un plan de educare ce trebuie stabilit de dreptul propriu.
§ 2. Conducerea novicilor, sub autoritatea Superiorilor majori, este rezervatã unui singur maestru.
Can. 651 - § 1. Maestrul de novici sã fie un membru al institutului, care a fãcut voturile perpetue şi a fost desemnat în mod legitim.
§ 2. Dacã este necesar, maestrului i se pot da colaboratori care depind de el în ceea ce priveşte conducerea noviciatului şi planul de educare.
§ 3. Pentru instruirea novicilor sã fie desemnaţi membri bine pregãtiţi, care, liberi de alte obligaţii, sã-şi poatã îndeplini funcţia cu folos şi în mod stabil.
Can. 652 - § 1. Maestrul de novici şi colaboratorii lui au datoria sã discearnã şi sã confirme vocaţia novicilor şi sã-i formeze în mod treptat pentru a trãi cum trebuie viaţa de perfecţiune specificã institutului.
§ 2. Novicii sã fie atraşi sã cultive virtuţile umane şi creştine; prin rugãciune şi renunţarea la ei înşişi, sã fie îndreptaţi pe calea unei mai mari perfecţiuni; sã fie instruiţi sã contemple misterul mântuirii, sã citeascã şi sã mediteze Sfânta Scripturã; sã fie pregãtiţi pentru a celebra cultul lui Dumnezeu în liturgia sacrã; sã înveţe modul de a trãi viaţa consacratã lui Dumnezeu şi oamenilor prin sfaturile evanghelice; sã fie învãţaţi cu privire la natura, spiritul, scopul, disciplina, istoria şi viaţa institutului lor şi sã fie pãtrunşi de iubire faţã de Bisericã şi faţã de Pãstorii ei sacri.
§ 3. Conştienţi de propria responsabilitate, novicii sã colaboreze în mod activ cu maestrul lor, încât sã poatã sã rãspundã cu fidelitate la harul vocaţiei divine.
§ 4. Membrii institutului sã se îngrijeascã dupã puterile lor sã colaboreze la opera de instruire a novicilor, prin exemplul vieţii şi prin rugãciune.
§ 5. Timpul de noviciat, despre care vorbeşte can. 648, § 1, sã fie dedicat în mod special muncii de formare; de aceea, novicii sã nu se ocupe cu studii şi munci care nu contribuie direct la aceastã formare.
Can. 653 - § 1. Novicele poate sã pãrãseascã în mod liber noviciatul; dar şi autoritatea competentã a institutului poate sã-l elimine.
§ 2. La terminarea noviciatului, novicele, dacã este judecat capabil, sã fie admis la profesiunea temporarã, altminteri, sã fie eliminat; dacã mai rãmâne un dubiu cu privire la capacitate, Superiorul major poate sã prelungeascã timpul de probã, conform dreptului propriu, dar nu mai mult de şase luni.

ART. 3
Profesiunea cãlugãreascã

Can. 654 - Prin profesiunea cãlugãreascã, membrii îşi asumã prin vot public cele trei sfaturi ce trebuie respectate, sunt consacraţi lui Dumnezeu prin slujirea Bisericii şi sunt încorporaţi în institut cu drepturile şi obligaţiile stabilite de drept.
Can. 655 - Profesiunea temporarã sã fie fãcutã pentru o perioadã de timp stabilitã de dreptul propriu, care sã nu fie mai scurtã de trei ani, nici mai lungã de şase ani.
Can. 656 - Pentru validitatea profesiunii temporare este necesar ca:
1° persoana care o face sã fi împlinit cel puţin vârsta de optsprezece ani;
2° noviciatul sã fi fost fãcut în mod valid;
3° sã fi avut loc în mod liber admiterea din partea Superiorului competent, cu votul consiliului sãu, conform dreptului;
4° profesiunea sã fie exprimatã şi fãcutã fãrã violenţã, fricã gravã sau înşelãtorie;
5° profesiunea sã fie primitã de Superiorul legitim, personal sau prin altcineva.
Can. 657 - § 1. Dupã ce a trecut timpul pentru care a fost fãcutã profesiunea, cãlugãrul care face de bunãvoie cerere şi este judecat capabil sã fie admis la reînnoirea profesiunii sau la profesiunea perpetuã, altminteri sã plece din institut.
§ 2. Însã, dacã se considerã cã este oportun, perioada de profesiune temporarã poate fi prelungitã de superiorul competent, conform dreptului propriu, totuşi, astfel încât întreaga perioadã de timp în care cãlugãrul este legat de voturile temporare sã nu depãşeascã nouã ani.
§ 3. Dintr-un motiv just, profesiunea perpetuã poate fi anticipatã, totuşi nu mai mult cu un trimestru.
Can. 658 - Pe lângã condiţiile stabilite în can. 656, nr. 3, 4 şi 5 şi pe lângã altele adãugate de dreptul propriu, pentru validitatea profesiunii perpetue este necesarã:
1° vârsta de cel puţin douãzeci şi unu de ani împliniţi;
2° prealabila profesiune temporarã pentru cel puţin trei ani, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 657, § 3.

ART. 4
Instruirea cãlugãrilor

Can. 659 - § 1. În fiecare institut, dupã prima profesiune, sã se desãvârşeascã instruirea tuturor membrilor, pentru a se trãi mai din plin viaţa proprie a institutului şi pentru a se îndeplini mai bine misiunea lui.
§ 2. De aceea, dreptul propriu trebuie sã stabileascã planul şi durata acestei instruiri, ţinând seama de nevoile Bisericii, de condiţiile oamenilor şi de împrejurãrile timpurilor, dupã cum este cerut de scopul şi natura institutului.
§ 3. Instruirea membrilor care se pregãtesc sã primeascã hirotonirile este reglementatã de dreptul universal şi de propriul plan de studii al institutului.
Can. 660 - § 1. Instruirea sã fie sistematicã, adaptatã capacitãţii membrilor, spiritualã şi apostolicã, doctrinarã şi practicã totodatã, dobândindu-se chiar, în mãsura în care sunt utile, titluri academice adecvate, atât ecleziastice, cât şi civile.
§ 2. În perioada acestei instruiri, sã nu se încredinţeze membrilor oficii şi activitãţi care sã o stânjeneascã.
Can. 661 - Cãlugãrii sã continue cu sârguinţã toatã viaţa instruirea lor spiritualã, doctrinarã şi practicã; superiorii sã le punã la dispoziţie mijloacele şi timpurile necesare pentru atingerea acestui scop.

CAP. IV
Obligaţiile şi drepturile institutelor şi ale membrilor lor

Can. 662 - Cãlugãrii sã aibã ca regulã supremã de viaţã urmarea lui Cristos, propusã de Evanghelie şi exprimatã în constituţiile institutului lor.
Can. 663 - § 1. Contemplarea realitãţilor divine şi unirea asiduã cu Dumnezeu în rugãciune sã fie cea dintâi şi principala îndatorire a tuturor cãlugãrilor.
§ 2. Cãlugãrii sã participe zilnic, dupã posibilitãţile lor, la Jertfa euharisticã, sã primeascã Trupul Preasfânt al lui Cristos şi sã-l adore pe Domnul prezent în Preasfântul Sacrament.
§ 3. Sã se ocupe cu citirea Sfintei Scripturi şi cu meditaţia; sã celebreze cum se cuvine liturgia orelor, potrivit cu dispoziţiile dreptului propriu, rãmânând inviolabilã pentru preoţi obligaţia prevãzutã în can. 276, § 2, nr. 3; sã îndeplineascã şi alte practici de pietate.
§ 4. Sã o cinsteascã cu un cult special pe Preasfânta Fecioarã Nãscãtoare de Dumnezeu, modelul şi ocrotitoarea oricãrei vieţi consacrate, chiar şi prin rozariul marian.
§ 5. Sã respecte cu fidelitate perioadele anuale dedicate retragerii sacre.
Can. 664 - Cãlugãrii sã stãruie în convertirea sufletului lor la Dumnezeu, sã-şi examineze chiar zilnic conştiinţa şi sã se apropie des de sacramentul Pocãinţei.
Can. 665 - § 1. Cãlugãrii sã locuiascã în casa lor cãlugãreascã, respectând viaţa comunitarã, şi sã nu plece din ea decât cu permisiunea Superiorului lor. Dacã însã este vorba de o absenţã mai îndelungatã, Superiorul major, cu consimţãmântul consiliului sãu şi dintr-un motiv just, poate permite unui membru sã locuiascã în afara casei institutului, dar nu mai mult de un an, dacã nu este vorba de îngrijirea sãnãtãţii, de studii sau de apostolat de exercitat în numele institutului.
§ 2. Cãlugãrul care lipseşte în mod nelegitim din casa cãlugãreascã, cu intenţia de a se sustrage autoritãţii Superiorilor, sã fie cãutat cu grijã de cãtre aceştia şi ajutat sã se întoarcã şi sã persevereze în vocaţie.
Can. 666 - În folosirea mijloacelor de comunicare socialã, sã se respecte discernãmântul necesar şi sã se evite tot ceea ce este vãtãmãtor propriei vocaţii şi primejdios pentru castitatea unei persoane consacrate.
Can. 667 - § 1. În toate casele sã se respecte clauzura, adaptatã naturii şi misiunii institutului, potrivit cu dispoziţiile dreptului propriu, rãmânând întotdeauna o parte din casa cãlugãreascã rezervatã numai membrilor.
§ 2. În mãnãstirile destinate vieţii contemplative, trebuie sã se respecte o disciplinã mai strictã a clauzurii.
§ 3. În mãnãstirile de monahii (maici), care sunt destinate în întregime vieţii contemplative, trebuie sã se respecte clauzura papalã, adicã în conformitate cu normele date de Scaunul Apostolic. Celelalte mãnãstiri de monahii sã respecte o clauzurã adaptatã naturii proprii şi definitã în constituţii.
§ 4. Episcopul diecezan are facultatea de a intra, dintr-un motiv just, înlãuntrul clauzurii mãnãstirilor de monahii ridicate în dieceza sa şi de a permite, dintr-un motiv grav şi cu consimţãmântul Superioarei, ca şi alţii sã fie admişi în clauzurã şi monahiile sã poatã ieşi din ea pentru un timp cu adevãrat necesar.
Can. 668 - § 1. Înainte de prima profesiune, membrii sã lase administrarea bunurilor lor celor pe care îi preferã şi, în cazul când constituţiile nu prescriu altfel, sã dispunã în mod liber de uzul şi uzufructul acestor bunuri. Cel puţin înainte de profesiunea perpetuã, sã facã testamentul, care sã fie valid şi dupã dreptul civil.
§ 2. Pentru a schimba dintr-un motiv just aceste dispoziţii şi pentru a îndeplini orice act privind bunurile materiale, membrii au nevoie de permisiunea Superiorului competent, conform dreptului propriu.
§ 3. Tot ceea ce un cãlugãr câştigã prin munca personalã sau în numele institutului, câştigã pentru institut. Bunurile ce îi revin în vreun fel oarecare din pensie, dintr-o subvenţie sau dintr-o asigurare, sunt câştigate pentru institut, dacã nu este stabilit altfel în dreptul propriu.
§ 4. Persoana care, datã fiind natura institutului, trebuie sã renunţe complet la bunurile sale, sã facã aceastã renunţare într-o formã, pe cât e posibil, validã şi din punct de vedere al dreptului civil, înainte de profesiunea perpetuã, şi care va valora din ziua emiterii profesiunii.
Acelaşi lucru sã-l facã şi profesul cu voturi perpetue, care, conform dreptului propriu, ar vrea sã renunţe parţial sau total la bunurile sale, cu permisiunea Superiorului general.
§ 5. Profesul care, datoritã naturii institutului, a renunţat total la bunurile sale pierde capacitatea de a câştiga şi de a poseda şi, prin urmare, îndeplineşte în mod invalid actele contrare votului de sãrãcie. Bunurile care îi revin dupã renunţare revin institutului, conform dreptului propriu.
Can. 669 - § 1. Cãlugãrii sã poarte haina institutului, confecţionatã potrivit cu normele dreptului propriu, ca semn al consacrãrii lor şi ca mãrturie a sãrãciei.
§ 2. Cãlugãrii clerici ai unui institut care nu are hainã proprie sã poarte haina clericalã prevãzutã de can. 284.
Can. 670 - Institutul trebuie sã ofere membrilor tot ceea ce, conform constituţiilor, este necesar pentru atingerea scopului vocaţiei lor.
Can. 671 - Cãlugãrul sã nu accepte funcţii şi oficii în afara institutului propriu, dacã nu are permisiunea Superiorului legitim.
Can. 672 - Cãlugãrii sunt obligaţi sã respecte dispoziţiile cann. 277, 285, 286, 287 şi 289, iar cãlugãrii clerici, şi dispoziţiile can. 279, § 2; în institutele laicale de drept pontifical, permisiunea despre care este vorba în can. 285, § 4 poate fi acordatã de Superiorul major propriu.

CAP. V
Apostolatul institutelor

Can. 673 - Apostolatul tuturor cãlugãrilor constã, în primul rând, în mãrturia vieţii lor consacrate, pe care trebuie sã o întreţinã prin rugãciune şi pocãinţã.
Can. 674 - Institutele care se dedicã în întregime contemplaţiei deţin întotdeauna un rol minunat în Trupul mistic al lui Cristos; ele oferã lui Dumnezeu o excelentã jertfã de laudã, îmbogãţesc poporul lui Dumnezeu cu cele mai îmbelşugate roade de sfinţenie şi, prin exemplul vieţii lor, îl mişcã sufleteşte, iar printr-o tainicã rodnicie apostolicã, îl ajutã sã creascã. De aceea, oricât de urgentã ar fi necesitatea apostolatului activ, membrii acestor institute nu pot fi chemaţi ca sã contribuie în exercitarea diferitelor slujiri pastorale
Can. 675 - § 1. În institutele dedicate operelor de apostolat, activitatea apostolicã face parte din însãşi natura lor. Prin urmare, întreaga viaţã a membrilor sã fie pãtrunsã de spirit apostolic, iar întreaga lor activitate apostolicã sã fie însufleţitã de spiritul religios.
§ 2. Activitatea apostolicã sã izvorascã întotdeauna din unirea intimã cu Dumnezeu, sã consolideze aceastã unire şi sã o sprijine.
§ 3. Activitatea apostolicã, ce trebuie exercitatã în numele Bisericii şi din însãrcinarea ei, sã fie îndeplinitã în comuniune cu ea.
Can. 676 - Institutele laicale, atât de bãrbaţi, cât şi de femei, participã la funcţia pastoralã a Bisericii prin opere de milostenie, spirituale şi trupeşti, şi fac oamenilor servicii foarte variate; de aceea, ele sã persevereze cu fidelitate în harul vocaţiei lor.
Can. 677 - § 1. Superiorii şi membrii sã pãstreze cu fidelitate misiunea şi activitãţile proprii ale institutului; totuşi, ţinând seama de nevoile timpurilor şi locurilor, sã le adapteze cu prudenţã, folosind chiar şi mijloace noi şi corespunzãtoare.
§ 2. Dacã institutele au asociaţii de credincioşi unite lor, sã le ajute cu grijã ca sã fie impregnate cu spiritul autentic al familiei lor.
Can. 678 - § 1. În ceea ce priveşte grija faţã de suflete, exercitarea publicã a cultului divin şi celelalte opere de apostolat, cãlugãrii sunt sub autoritatea Episcopilor, cãrora trebuie sã le dovedeascã supunere devotatã şi respect.
§ 2. În îndeplinirea apostolatului extern, cãlugãrii sunt supuşi şi Superiorilor proprii şi trebuie sã rãmânã fideli disciplinei institutului; Episcopii înşişi sã nu omitã sã solicite, când este cazul, aceastã obligaţie.
§ 3. În reglementarea activitãţilor apostolice ale cãlugãrilor, Episcopii diecezani şi Superiorii cãlugãreşti trebuie sã procedeze de comun acord.
Can. 679 - Dintr-un motiv foarte grav şi urgent, Episcopul diecezan poate sã interzicã unui membru al unui institut cãlugãresc ca sã locuiascã în diecezã, dacã Superiorul major, deşi a fost informat, a neglijat sã ia mãsuri; în acest caz, chestiunea trebuie adusã îndatã la cunoştinţa Sfântului Scaun.
Can. 680 - Între diferitele institute, precum şi între ele şi clerul secular, sã se favorizeze o colaborare ordonatã şi, sub conducerea Episcopului diecezan, o coordonare a tuturor operelor şi activitãţilor apostolice, rãmânând inviolabile natura, scopul şi legile de fondare ale fiecãrui institut.
Can. 681 - § 1. Activitãţile ce sunt încredinţate cãlugãrilor de Episcopul diecezan sunt supuse autoritãţii şi conducerii aceluiaşi Episcop, rãmânând neatins dreptul Superiorilor cãlu-gãreşti, prevãzut de can. 678, §§ 2 şi 3.
§ 2. În aceste cazuri, sã se încheie o convenţie scrisã între Episcopul diecezan şi Superiorul competent al institutului, în care, între altele, sã se stabileascã în mod expres şi cu grijã activitatea ce trebuie îndeplinitã, membrii care se dedicã acestei activitãţi şi chestiunile de ordin economic.
Can. 682 - § 1. În cazul când i se conferã unui cãlugãr un oficiu ecleziastic în diecezã, cãlugãrul este numit de Episcopul diecezan în urma prezentãrii sau, cel puţin, cu consimţãmântul Superiorului competent.
§ 2. Cãlugãrul poate fi înlãturat din oficiul încredinţat fie la ordinul autoritãţii ce i l-a încredinţat, dupã ce l-a informat despre acest lucru pe Superiorul cãlugãresc, fie la ordinul Superiorului, dupã ce l-a avertizat pe cel care a încredinţat oficiul; nici unul dintre cei doi nu are nevoie de consimţãmântul celuilalt.
Can. 683 - § 1. Cu prilejul vizitei pastorale, ca şi în caz de necesitate, Episcopul diecezan poate sã viziteze, personal sau prin altcineva, bisericile şi oratoriile pe care credincioşii le frecventeazã în mod obişnuit, şcolile şi celelalte opere religioase sau caritative, fie spirituale, fie temporale, încredinţate cãlugãrilor, însã nu şcolile ce sunt deschise exclusiv elevilor proprii ai institutului.
§ 2. Dacã Episcopul descoperã eventualele abuzuri, poate lua el însuşi mãsuri în virtutea propriei autoritãţi, dupã ce l-a avertizat fãrã succes pe Superiorul cãlugãresc.

CAP. VI
Separarea membrilor de institut

ART. 1
Trecerea la un alt institut

Can. 684 - § 1. Un cãlugãr cu voturi perpetue nu poate trece de la propriul institut la un alt institut cãlugãresc decât cu promisiunea Superiorilor generali ai ambelor institute şi cu consimţãmântul respectivelor consilii.
§ 2. Dupã o perioadã de probã care trebuie sã dureze cel puţin trei ani, cãlugãrul poate fi admis la profesiunea perpetuã în noul institut. Dacã refuzã sã facã aceastã profesiune sau nu este admis de Superiorii competenţi sã o facã, sã se întoarcã la institutul de unde a venit, dacã nu a obţinut indultul de secularizare.
§ 3. Pentru ca un cãlugãr sã poatã trece de la o mãnãstire autonomã la o alta a aceluiaşi institut sau a unei federaţii sau confederaţii, este necesar şi suficient consimţãmântul Superiorilor majori ai celor douã mãnãstiri şi al capitlului mãnãstirii care primeşte, respectându-se celelalte condiţii necesare stabilite de dreptul propriu; nu este necesarã o nouã profesiune.
§ 4. Dreptul propriu sã stabileascã perioada şi modalitatea probei ce trebuie sã preceadã profesiunea unui membru în noul institut.
§ 5. Ca sã aibã loc trecerea la un institut secular sau la o societate de viaţã apostolicã, ori de la aceasta la un institut cãlugãresc, este necesarã permisiunea Sfântului Scaun, de ale cãrui directive trebuie sã se ţinã seama.
Can. 685 - § 1. Pânã la efectuarea profesiunii în noul institut, rãmânând voturile, sunt suspendate drepturile şi obligaţiile pe care cãlugãrul le avea în vechiul institut; totuşi, de la începutul perioadei de probã, este ţinut la respectarea dreptului propriu al noului institut.
§ 2. Prin profesiunea în noul institut, cãlugãrul este încorporat acestuia, încetând voturile, drepturile şi obligaţiile anterioare.

ART. 2
Ieşirea din institut

Can. 686 - § 1. Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate sã acorde unui membru cu voturi perpetue indult de exclaustrare, dintr-un motiv grav, pentru o perioadã nu mai mare de trei ani, iar dacã este vorba de un cleric, cu consimţãmântul prealabil al Ordinariului locului în care trebuie sã locuiascã. Prelungirea indultului sau acordarea lui pentru o perioadã mai mare de trei ani sunt rezervate Sfântu-lui Scaun, ori, dacã este vorba de un institut de drept diecezan, Episcopului diecezan.
§ 2. Acordarea indultului de exclaustrare pentru monahii aparţine de drept exclusiv Scaunului Apostolic.
§ 3. La cererea Superiorului general, fãcutã cu consimţãmântul consiliului sãu, exclaustrarea poate fi impusã de Sfântul Scaun pentru un membru al unui institut de drept pontifical, sau de Episcopul diecezan pentru un membru al unui institut de drept diecezan, din motive grave, respectându-se echitatea şi caritatea.
Can. 687 - Cãlugãrul exclaustrat este considerat liber de obligaţiile ce sunt incompatibile cu noua stare de viaţã, dar rãmâne dependent de Superiorii sãi şi în grija lor, precum şi de Ordinariul locului, mai ales dacã este cleric. Poate purta haina institutului, dacã nu este stabilit altfel în indult. Este totuşi lipsit de voce activã şi pasivã.
Can. 688 - § 1. Cine vrea sã iasã din institut la expirarea timpului profesiunii, îl poate pãrãsi.
§ 2. Cine cere, dintr-un motiv grav, sã pãrãseascã institutul în perioada profesiunii temporare într-un institut de drept pontifical, poate sã obţinã indultul de plecare de la Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului; în institutele de drept diecezan şi în mãnãstirile despre care vorbeşte can. 615, indultul, pentru a fi valid, trebuie confirmat de Episcopul casei la care aparţine cãlugãrul.
Can. 689 - § 1. La expirarea profesiunii temporare, dacã au survenit motive juste, un membru poate fi exclus de la depunerea profesiunii urmãtoare de cãtre Superiorul major competent, audiind pãrerea consiliului sãu.
§ 2. O boalã fizicã sau psihicã, chiar survenitã dupã profesiune, care, dupã pãrerea specialiştilor, îl face pe cãlugãrul despre care vorbeşte § 1 inapt sã ducã viaţa în institut constituie un motiv ca el sã nu fie admis la reînnoirea profesiunii sau la depunerea profesiunii perpetue, în afarã de cazul când boala a survenit din neglijenţa institutului sau ca urmare a muncii efectuate în institut.
§ 3. Dacã un cãlugãr devine dement în perioada voturilor temporare, deşi nu poate sã depunã o nouã profesiune, totuşi nu poate fi îndepãrtat din institut.
Can. 690 - § 1. Cine a ieşit în mod legitim din institut dupã noviciat sau dupã profesiune poate fi admis din nou de cãtre Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului, fãrã obligaţia de a repeta noviciatul; este totuşi de datoria aceluiaşi Superior sã stabileascã o perioadã corespunzãtoare de probã înainte de profesiunea temporarã şi durata voturilor înainte de profesiunea perpetuã, conform cann. 655 şi 657.
§ 2. Superiorul unei mãnãstiri autonome se bucurã de aceeaşi facultate, cu consimţãmântul consiliului sãu.
Can. 691 - § 1. Profesul cu voturi perpetue sã nu cearã indult de a pleca din institut decât din motive foarte grave, cântãrite cu atenţie în faţa lui Dumnezeu; sã înainteze cererea la Superiorul general al institutului, care, împreunã cu votul propriu şi cu cel al consiliului sãu, sã o transmitã autoritãţii competente.
§ 2. În cazul institutelor de drept pontifical, acest indult este rezervat Scaunului Apostolic; în cazul institutelor de drept diecezan, îl poate acorda şi Episcopul diecezei în care se aflã casa cãreia îi aparţine cãlugãrul.
Can. 692 - Indultul de a pãrãsi institutul, acordat în mod legitim şi notificat respectivului cãlugãr, dacã în momentul notificãrii nu a fost refuzat de acesta, include ipso iure dispensa de voturi, precum şi de toate obligaţiile ce decurg din profesiune.
Can. 693 - Dacã respectivul cãlugãr este cleric, indultul nu este acordat pânã când clericul nu gãseşte un Episcop care sã-l încardineze în diecezã sau cel puţin sã-l primeascã pentru încercare. Dacã este primit pentru încercare, dupã cinci ani este încardinat ipso iure în diecezã, dacã Episcopul nu l-a refuzat.

ART. 3
Eliminarea din institut

Can. 694 - § 1. Trebuie considerat eliminat ipso facto din institut cãlugãrul care: 1° a abandonat în mod notoriu credinţa catolicã;
2° a încheiat cãsãtorie sau a atentat cãsãtoria, chiar şi numai civil.
§ 2. În aceste cazuri, Superiorul major, împreunã cu consiliul sãu, fãrã nici o întârziere, adunând dovezile, sã întocmeascã o declaraţie asupra faptului, ca sã se constate din punct de vedere juridic cã eliminarea a fost efectuatã.
Can. 695 - § 1. Un membru trebuie sã fie eliminat pentru delictele prevãzute în cann. 1397, 1398 şi 1395, cu excepţia cazului când, pentru delictele despre care vorbeşte can. 1395, § 2, Superiorul considerã cã eliminarea nu este numaidecât necesarã şi cã pot fi luate în alt mod mãsuri suficiente pentru corijarea cãlugãrului, precum şi pentru restaurarea justiţiei şi repararea scandalului.
§ 2. În cazurile de mai sus, Superiorul major, adunând dovezile cu privire la faptele sãvârşite şi la imputabilitate, sã aducã la cunoştinţa cãlugãrului care trebuie eliminat motivul şi dovezile, dându-i posibilitatea de a se apãra. Toate actele, semnate de Superiorul major şi de notar, împreunã cu rãspunsurile scrise şi semnate de cãlugãrul respectiv, sã fie trimise Superiorului general.
Can. 696 - § 1. Un cãlugãr poate fi eliminat şi din alte motive, cu condiţia ca ele sã fie grave, externe, imputabile şi dovedite, din punct de vedere juridic, cum sunt: neglijarea continuã a obligaţiilor vieţii consacrate; repetatele încãlcãri ale legãmintelor sacre; neascultarea încãpãţânatã faţã de dispoziţiile legitime ale Superiorilor în lucru grav; scandalul grav cauzat de comportamentul culpabil al respectivului cãlugãr; susţinerea cu încãpãţânare sau rãspândirea de învãţãturi condamnate de magisteriul Bisericii; aderarea publicã la ideologii infectate de materialism şi ateism; absenţa nelegitimã, despre care vorbeşte can. 665, § 2, timp de un semestru; alte motive de aceeaşi gravitate stabilite de dreptul propriu al institutului.
§ 2. Pentru eliminarea unui cãlugãr cu voturi temporare, sunt suficiente chiar şi motive mai puţin grave, stabilite de dreptul propriu.
Can. 697 - În cazurile despre care vorbeşte can. 696, dacã Superiorul major, audiind pãrerea consiliului sãu, a apreciat cã trebuie întreprins procesul de eliminare:
1° sã adune sau sã completeze dovezile;
2° sã-l avertizeze pe cãlugãrul respectiv, în scris sau în faţa a doi martori, cã va avea loc eliminarea în cazul cã nu se îndreaptã, arãtându-i în mod clar motivul eliminãrii şi acordândui deplina posibilitate de a se apãra; în cazul când avertismentul s-a dovedit zadarnic, sã procedeze la al doilea avertisment, dupã ce au trecut cel puţin cincisprezece zile;
3° dacã şi acest al doilea avertisment s-a dovedit zadarnic, iar Superiorul împreunã cu consiliul sãu a apreciat cã necorijarea este destul de evidentã, şi cã apãrãrile cãlugãrului sunt insuficiente dupã cincisprezece zile de la ultimul avertisment, sã trimitã Superiorului general toate actele, semnate de Superiorul însuşi şi de notar, împreunã cu rãspunsurile cãlugãrului, semnate de el însuşi.
Can. 698 - În toate cazurile despre care vorbesc cann. 695 şi 696, rãmâne întotdeauna inviolabil dreptul cãlugãrului de a comunica cu Superiorul general şi de a-i prezenta direct apãrãrile proprii.
Can. 699 - § 1. Superiorul general, împreunã cu consiliul sãu care, pentru validitate, trebuie sã fie format din cel puţin patru membri, sã procedeze în mod colegial la evaluarea cu atenţie a probelor, a argumentelor şi a apãrãrilor şi, dacã printr-o votare secretã a fost decisã eliminarea, sã emitã decretul în care, pentru validitate, sã fie expuse cel puţin în mod sumar motivele în drept şi în fapt.
§ 2. În mãnãstirile autonome, despre care vorbeşte can. 615, decizia de eliminare îi aparţine de drept Episcopului diecezan, cãruia Superiorul trebuie sã-i prezinte actele aprobate de consiliul sãu.
Can. 700 - Decretul de eliminare nu are valoare decât dacã a fost confirmat de Sfântul Scaun, cãruia trebuie sã i se trimitã decretul şi toate actele; dacã este vorba de institute de drept diecezan, confirmarea o dã Episcopul diecezei unde se aflã casa în care cãlugãrul este înscris. Totuşi, ca sã fie valid, decretul trebuie sã menţioneze dreptul de care se bucurã cel eliminat de a recurge la autoritatea competentã în termen de zece zile de la primirea notificãrii. Recursul are efect suspensiv.
Can. 701 - Prin eliminarea legitimã, înceteazã ipso facto voturile, precum şi drepturile şi obligaţiile care decurg din profesiune. Totuşi, dacã membrul este cleric, nu poate sã exercite ordinele sacre pânã când nu va gãsi un Episcop care sã-l primeascã sau cel puţin sã-i permitã exercitarea ordinelor sacre, dupã o perioadã corespunzãtoare de probã, conform can. 693.
Can. 702 - § 1. Cei care ies în mod legitim din institut sau au fost eliminaţi din el în mod legitim nu pot sã revendice nimic de la institut pentru vreo activitate desfãşuratã în el.
§ 2. Totuşi, institutul sã respecte echitatea şi caritatea evanghelicã faţã de cãlugãrul care se separã.
Can. 703 - În caz de grav scandal extern sau de daunã foarte gravã care ameninţã institutul, Superiorul major sau, dacã amânarea ar fi riscantã, Superiorul local, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate elimina imediat un membru din casa cãlugãreascã. Dacã este necesar, Superiorul major sã aibã grijã sã iniţieze procedura de eliminare conform dreptului sau sã supunã totul judecãţii Scaunului Apostolic.
Can. 704 - În raportul care trebuie trimis Scaunului Apostolic, aşa cum prevede can. 592, § 1, sã se facã menţiune despre acei membri care, într-un mod sau altul, s-au separat de institut.

CAP. VII
Cãlugãrii înãlţaţi la episcopat

Can. 705 - Cãlugãrul înãlţat la episcopat continuã sã fie membru al institutului sãu, dar, în virtutea votului de ascultare, este supus exclusiv Pontifului Roman şi nu este legat de acele obligaţii pe care el le apreciazã cu prudenţã cã sunt incompatibile cu noua sa stare.
Can. 706 - Cãlugãrul menţionat mai sus:
1° dacã prin profesiune a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, are uzul, uzufructul şi administrarea bunurilor care îi revin; Episcopul diecezan şi ceilalţi, despre care este vorba în can. 381, § 2, dobândesc proprietatea în folosul Bisericii particulare; toţi ceilalţi, în folosul institutului sau al Sfântului Scaun, dupã cum institutul are sau nu capacitatea de a poseda;
2° dacã prin profesiune nu a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, recupereazã uzul, uzufructul şi administrarea bunurilor pe care le avea; acelea care îi revin ulterior le câştigã pe deplin pentru sine;
3° în ambele cazuri, însã, trebuie sã dispunã conform voinţei donatorilor de bunuri pe care nu le primeşte în vederea persoanei sale.
Can. 707 - § 1. Cãlugãrul Episcop emerit îşi poate alege sediul de locuinţã chiar şi în afara caselor institutului sãu, dacã nu a fost prevãzut altfel de Scaunul Apostolic.
§ 2. Cât priveşte întreţinerea sa adecvatã şi demnituoasã, dacã a slujit unei dieceze, sã se respecte can. 402, § 2, dacã institutul propriu nu a voit sã se îngrijeascã el de aceastã întreţinere; în caz contrar, Scaunul Apostolic sã prevadã altfel.

CAP. VIII
Conferinţele superiorilor majori

Can. 708 - Superiorii majori se pot asocia cu folos în conferinţe sau consilii pentru ca, prin forţe unite, sã se strãduiascã fie pentru a atinge mai din plin scopul propriu al fiecãrui institut, rãmânând inviolabile autonomia, caracterul şi spiritul propriu ale fiecãruia, fie pentru a trata chestiuni comune, fie pentru a instaura o coordonare adecvatã şi o colaborare cu Conferinţele Episcopilor şi chiar cu fiecare Episcop.
Can. 709 - Conferinţele Superiorilor majori sã aibã statute proprii aprobate de Sfântul Scaun, singurul care poate sã le acorde şi personalitate juridicã şi sub a cãrui direcţiune supremã rãmân.

TITLUL III
Institutele seculare

Can. 710 - Institutul secular este un institut de viaţã consacratã în care credincioşii, trãind în lume, tind la desãvârşirea dragostei şi se strãduiesc sã contribuie la sfinţirea lumii mai ales lucrând în interiorul ei.
Can. 711 - Un membru al unui institut secular nu-şi schimbã, în virtutea consacrãrii sale, starea canonicã, fie laicalã, fie clericalã, în cadrul poporului lui Dumnezeu, respectându-se dispoziţiile dreptului care privesc institutele de viaţã consacratã.
Can. 712 - Rãmânând neschimbate dispoziţiile cann. 598-601, constituţiile sã stabileascã legãmintele sacre prin care sunt asumate sfaturile evanghelice în institut şi sã determine obligaţiile pe care le produc aceste legãminte, respectându-se întotdeauna în modul de viaţã secularitatea proprie a institutului.
Can. 713 - § 1. Membrii acestor institute îşi manifestã şi îşi exercitã consacrarea în activitatea apostolicã şi, asemenea unui ferment, se strãduiesc sã pãtrundã toate realitãţile cu spiritul evanghelic, pentru consolidarea şi dezvoltarea Trupului lui Cristos.
§ 2. Membrii laici participã, în lume şi din lume, la funcţia Bisericii de a evangheliza fie prin mãrturia vieţii creştine şi a fidelitãţii faţã de consacrarea proprie, fie prin sprijinul pe care îl dau pentru a orândui realitãţile temporale potrivit cu planul lui Dumnezeu şi a face ca lumea sã fie pãtrunsã de puterea Evangheliei. Colaboreazã apoi, potrivit cu modul lor de viaţã secularã, şi la slujirea comunitãţii ecleziale.
§ 3. Membrii clerici, prin mãrturia vieţii lor consacrate, mai ales în preoţie, îi ajutã pe confraţii lor cu o caritate deosebitã, iar în rândul poporului lui Dumnezeu, lucreazã la sfinţirea lumii prin slujirea lor sacrã.
Can. 714 - Membrii institutelor seculare sã-şi ducã viaţa în condiţiile obişnuite ale lumii, fie singuri, fie fiecare în familia sa, fie într-un grup de viaţã frãţeascã, conform constituţiilor.
Can. 715 - § 1. Membrii clerici încardinaţi în diecezã depind de Episcopul diecezan, cu excepţia acelor lucruri care privesc viaţa consacratã în institutul propriu.
§ 2. În schimb, cei care, conform can. 266, § 3, sunt încardinaţi în institut, dacã sunt destinaţi activitãţilor proprii ale institutului sau conducerii institutului, depind de Episcop aşa cum depind cãlugãrii.
Can. 716 - § 1. Toţi membrii sã participe activ la viaţa institutului, conform dreptului propriu.
§ 2. Membrii aceluiaşi institut sã pãstreze comuniunea între ei, veghind cu grijã la unitatea de spirit şi la fraternitatea autenticã.
Can. 717 - § 1. Constituţiile sã stabileascã modul propriu de conducere, durata oficiului Superiorilor şi felul în care aceştia sunt desemnaţi.
§ 2. Nimeni sã nu fie desemnat Superior general dacã nu a fost încorporat definitiv în institut.
§ 3. Cei care deţin conducerea institutului sã aibã grijã sã fie pãstratã unitatea de spirit a acestuia şi sã promoveze participarea activã a membrilor.
Can. 718 - Administrarea bunurilor institutului, care trebuie sã exprime şi sã stimuleze sãrãcia evanghelicã, este reglementatã de normele Cãrţii a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, precum şi de dreptul propriu al institutului. De asemenea, dreptul propriu sã precizeze obligaţiile, mai ales de naturã economicã, ale institutului faţã de membrii care lucreazã în cadrul lui.
Can. 719 - § 1. Ca sã poatã rãspunde cu fidelitate vocaţiei lor şi ca activitatea lor apostolicã sã derive din unirea lor cu Cristos, membrii sã se consacre cu sârguinţã rugãciunii, sã depunã mult zel în citirea Sfintelor Scripturi, sã respecte perioadele anuale de reculegere şi sã facã exerciţii spirituale în conformitate cu dreptul propriu.
§ 2. Celebrarea Euharistiei, pe cât posibil zilnicã, sã fie izvorul şi forţa întregii lor vieţi consacrate.
§ 3. Sã se apropie în mod liber de sacramentul Pocãinţei, pe care sã-l primeascã des.
§ 4. Sã beneficieze în mod liber de necesara direcţiune spiritualã şi sã cearã, dacã vor, sfaturi de acest gen chiar de la Superiorii lor.
Can. 720 - Dreptul de a admite în institut pentru perioada de probã ori pentru asumarea legãmintelor sacre, fie temporare, fie perpetue sau definitive, aparţine Superiorilor majori împreunã cu consiliul lor, conform constituţiilor.
Can. 721 - § 1. Este admis în mod invalid la probaţia iniţialã:
1° cine nu a împlinit încã vârsta de optsprezece ani;
2° cine este deja legat printr-un legãmânt sacru într-un institut de viaţã consacratã sau este încorporat într-o societate de viaţã apostolicã;
3° cine este cãsãtorit, cât timp dureazã cãsãtoria.
§ 2. Constituţiile pot sã stabileascã şi alte impedimente, chiar pentru validitatea admiterii, sau sã adauge alte condiţii.
§ 3. În plus, ca cineva sã fie primit, trebuie sã aibã maturitatea necesarã pentru a trãi corect viaţa proprie a institutului.
Can. 722 - § 1. Probaţia iniţialã sã fie instituitã cu scopul ca toţi candidaţii sã cunoascã mai bine vocaţia lor divinã, îndeosebi aceea specificã a institutului, şi sã fie formaţi în spiritul şi în modul de viaţã ale institutului.
§ 2. Candidaţii sã fie instruiţi cum se cuvine pentru a duce viaţa conform cu sfaturile evanghelice şi sã fie învãţaţi sã transforme în întregime aceastã viaţã în apostolat, folosind acele forme de evanghelizare care corespund mai mult scopului, spiritului şi caracterului institutului.
§ 3. În constituţii sã fie stabilite modul şi durata acestei probaţii ce nu trebuie sã fie mai scurtã de doi ani, înainte de a fi asumate pentru prima datã în institut legãmintele sacre.
Can. 723 - § 1. La expirarea timpului destinat probaţiei iniţiale, candidatul, care este socotit apt, sã-şi asume cele trei sfaturi evanghelice, întãrite de un legãmânt sacru, sau sã plece din institut.
§ 2. Aceastã primã încorporare, nu mai micã de cinci ani, potrivit constituţiilor, sã fie temporarã.
§ 3. La expirarea timpului acestei încorporãri, membrul judecat apt sã fie admis la încorporarea perpetuã sau definitivã, adicã fãcutã prin legãminte temporare ce trebuie reînnoite mereu.
§ 4. Cu privire la anumite efecte juridice ce trebuie stabilite în constituţii, încorporarea definitivã este echivalentã celei perpetue.
Can. 724 - § 1. Dupã prima asumare a legãmintelor sacre, instruirea trebuie sã continue fãrã întrerupere, conform constituţiilor.
§ 2. Membrii sã fie instruiţi în egalã mãsurã în lucrurile divine şi umane; însã Superiorii institutului sã aibã o grijã deosebitã cu privire la formarea lor spiritualã.
Can. 725 - Institutul îşi poate asocia, printr-un legãmânt stabilit de constituţii, alţi credincioşi, care sã tindã la perfecţiunea evanghelicã potrivit cu spiritul institutului şi sã participe la misiunea lui.
Can. 726 - § 1. La expirarea timpului încorporãrii temporare, un membru poate sã pãrãseascã în mod liber institutul sau poate fi exclus de la reînnoirea legãmintelor sacre, dintr-un motiv just, de cãtre Superiorul major, ascultând pãrerea consiliului.
§ 2. Un membru încorporat temporar, care cere de bunãvoie aceasta, poate sã obţinã, dintrun motiv grav, de la Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului, indultul de a pleca din institut.
Can. 727 - § 1. Un membru încorporat în mod perpetuu, care ar vrea sã pãrãseascã institutul, chibzuind în mod serios motivele în faţa lui Dumnezeu, sã cearã de la Scaunul Apostolic, prin Superiorul general, indultul de a pleca, dacã institutul este de drept pontifical; altminteri, chiar de la Episcopul diecezan, dupã cum este stabilit în constituţii.
§ 2. Dacã este vorba de un cleric încardinat în institut, sã se respecte dispoziţia can. 693.
Can. 728 - Acordându-se în mod legitim indultul de a pleca, înceteazã toate legãmintele, precum şi drepturile şi obligaţiile care provin din încorporare.
Can. 729 - Un membru este eliminat din institut conform cann. 694 şi 695; în plus, constituţiile sã stabileascã şi alte motive de eliminare, cu condiţia sã fie în mod proporţional grave, externe, imputabile şi dovedite juridiceşte, şi sã se respecte procedura stabilitã în cann. 687-700. Celui eliminat i se aplicã dispoziţia can. 701.
Can. 730 - Ca un membru al unui institut secular sã treacã la un alt institut secular, sã se respecte dispoziţiile cann. 694, §§ 1, 2, 4 şi 685; însã pentru trecerea la un institut cãlugãresc sau la o societate de viaţã apostolicã ori de la acestea la un institut secular, este necesarã permisiunea Scaunului Apostolic, la ale cãrui dispoziţii trebuie sã se rãmânã.

SECŢIUNEA A II-A
Societãţile de viaţã apostolicã

Can. 731 - § 1. Institutelor de viaţã consacratã li se aseamãnã societãţile de viaţã apostolicã, ai cãror membri, fãrã voturi cãlugãreşti, urmãresc scopul apostolic propriu al societãţii şi, ducând viaţa frãţeascã în comun conform unui stil propriu, tind la desãvârşirea dragostei prin respectarea constituţiilor.
§ 2. Între aceste societãţi, existã unele ai cãror membri îşi asumã sfaturile evanghelice printr-un legãmânt stabilit de constituţii.
Can. 732 - Dispoziţiile stabilite în cann. 578-597 şi 606 se aplicã şi societãţilor de viaţã apostolicã, rãmânând totuşi neatinsã natura fiecãrei societãţi; societãţilor despre care vorbeşte can. 731, § 2 li se aplicã în plus şi cann. 598-602.
Can. 733 - § 1. O casã este înfiinţatã şi o comunitate localã este constituitã de cãtre autoritatea competentã a societãţii cu consimţãmântul prealabil, dat în scris, al Episcopului diecezan care trebuie consultat atunci când are loc desfiinţarea lor.
§ 2. Consimţãmântul pentru a înfiinţa o casã include şi dreptul de a avea cel puţin un oratoriu în care sã se celebreze şi sã se pãstreze Preasfânta Euharistie.
Can. 734 - Conducerea societãţii este determinatã de constituţii, respectându-se, în funcţie de natura fiecãrei societãţi, cann. 617-633.
Can. 735 - § 1. Admiterea, probaţia, încorporarea şi instruirea membrilor sunt stabilite de dreptul propriu al fiecãrei societãţi.
§ 2. Cât priveşte admiterea într-o societate, sã se respecte condiţiile stabilite în cann. 642-645.
§ 3. Dreptul propriu trebuie sã stabileascã modul cum se face probaţia şi instruirea, mai cu seamã intelectualã, spiritualã şi apostolicã, adaptatã scopului şi caracterului societãţii, astfel încât membrii, cunoscând vocaţia divinã, sã fie pregãtiţi în mod adecvat pentru misiunea şi viaţa societãţii.
Can. 736 - § 1. În societãţile clericale, clericii sunt încardinaţi în societatea însãşi, în afarã de cazul când constituţiile stabilesc altfel.
§ 2. Cât priveşte planul de studii şi primirea hirotonirilor, sã se respecte normele date pentru clericii seculari, rãmânând neschimbat § 1.
Can. 737 - Încorporarea comportã pentru membri obligaţiile şi drepturile stabilite în constituţii; pentru societate, însã, grija de a-i cãlãuzi pe membrii ei la scopul vocaţiei lor, conform constituţiilor.
Can. 738 - § 1. Toţi membrii sunt supuşi propriilor lor Superiori, conform constituţiilor, în lucrurile ce privesc viaţa internã şi disciplina societãţii.
§ 2. Ei sunt supuşi şi Episcopului diecezan în lucrurile care privesc cultul public, grija faţã de suflete şi celelalte activitãţi apostolice, ţinându-se seama de cann. 679-683.
§ 3. Legãturile dintre un membru încardinat în diecezã şi Episcopul sãu propriu sunt reglementate de constituţii şi de convenţii particulare.
Can. 739 - Pe lângã obligaţiile la care sunt supuşi în calitate de membri, conform constituţiilor, membrii unei societãţi sunt supuşi şi obligaţiilor comune ale clericilor, dacã nu rezultã altfel din natura lucrului sau din context.
Can. 740 - Membrii trebuie sã locuiascã în casa sau comunitatea constituitã în mod legitim şi sã respecte viaţa comunã, conform dreptului propriu, de cãtre care sunt reglementate şi absenţele din casã sau comunitate.
Can. 741 - § 1. Societãţile şi, dacã în constituţii nu este prevãzut altfel, pãrţile şi casele lor sunt persoane juridice şi, ca atare, capabile de a dobândi, de a poseda, de a administra şi de a înstrãina bunuri materiale, în conformitate cu normele Cãrţii a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, cu cann. 636, 638 şi 639, precum şi cu normele dreptului propriu
§ 2. Chiar şi membrii sunt capabili, conform dreptului propriu, de a dobândi, de a poseda şi de a administra bunurile materiale şi de a dispune de ele, însã tot ceea ce le este dat în virtutea apartenenţei la societate este dobândit pentru societate.
Can. 742 - Ieşirea şi eliminarea unui membru care nu este încã încorporat definitiv sunt reglementate de constituţiile fiecãrei societãţi.
Can. 743 - Un membru încorporat definitiv poate obţine de la Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului, indultul de a ieşi din societate, încetând drepturile şi obligaţiile ce provin din încorporare şi rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 693, în afarã de cazul când acest lucru, conform constituţiilor, este rezervat Scaunului Apostolic.
Can. 744 - § 1. Tot Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului, îi este rezervat şi dreptul de a acorda unui membru încorporat definitiv permisiunea de a trece la o altã societate de viaţã apostolicã, rãmânând totuşi inviolabil dreptul de a reveni înainte de încorporarea definitivã în noua societate.
§ 2. Pentru trecerea la un institut de viaţã consacratã sau de la acesta la o societate de viaţã apostolicã, este necesarã permisiunea Scaunului Apostolic, la ale cãrui directive trebuie sã se rãmânã.
Can. 745 - Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate acorda unui membru încorporat definitiv indultul de a trãi în afara societãţii, dar nu pentru o perioadã mai mare de trei ani, suspendându-i-se drepturile şi obligaţiile incompatibile cu noua lui stare; rãmâne totuşi sub grija Superiorilor. Dacã este vorba de un cleric, este necesar în plus consimţãmântul Ordinariului locului în a cãrui circumscripţie trebuie sã locuiascã şi sub a cãrui grijã şi dependenţã rãmâne.
Can. 746 - Pentru eliminarea unui membru încorporat definitiv, sã se respecte, cu adaptãrile necesare, cann. 694-704.

CARTEA A III-A
FUNCŢIA BISERICII DE A ÎNVĂŢA

Can. 747 - § 1. Biserica, cãreia Cristos Domnul i-a încredinţat tezaurul credinţei, pentru ca, asistatã de Duhul Sfânt, sã pãstreze cu sfinţenie adevãrul revelat, sã-l cerceteze mai profund, sã-l vesteascã şi sã-l expunã cu fidelitate, are datoria şi dreptul înnãscut, independent de orice putere omeneascã, de a predica evanghelia tuturor oamenilor, folosind chiar mijloace de comunicare socialã proprii.
§ 2. Biserica are datoria de a vesti întotdeauna şi pretutindeni principiile morale, chiar şi cele referitoare la ordinea socialã, precum şi sã-şi exprime pãrerea despre toate realitãţile umane, în mãsura în care o pretind drepturile fundamentale ale persoanei umane sau mântuirea sufletelor.
Can. 748 - § 1. Toţi oamenii sunt ţinuţi sã caute adevãrul cu privire la Dumnezeu şi Biserica sa şi, cunoscându-l, au, în virtutea legii divine, obligaţia şi dreptul de a-l îmbrãţişa şi de a-l pãstra.
§ 2. Nimãnui nu-i este permis vreodatã sã-i constrângã pe alţii sã accepte credinţa catolicã împotriva conştiinţei lor.
Can. 749 - § 1. În virtutea funcţiei sale, Pontiful Suprem se bucurã de infailibilitate în magisteriu când, în calitate de Pãstor şi Învãţãtor suprem al tuturor credincioşilor, cãruia îi revine datoria de a-i întãri în credinţã pe fraţii sãi, proclamã printr-un act definitiv o învãţãturã de credinţã sau de moralã, ce trebuie respectatã.
§ 2. Şi Colegiul Episcopilor se bucurã de infailibilitate în magisteriu când Episcopii, adunaţi în Conciliul Ecumenic, îşi exercitã magisteriul şi, în calitate de învãţãtori şi judecãtori ai credinţei şi moralei, declarã pentru toatã Biserica o învãţãturã cu privire la credinţã sau moralã, ce trebuie consideratã ca fiind definitivã; sau când, rãspândiţi în lume, pãstrând legãtura comuniunii între ei şi cu urmaşul lui Petru, învãţând în mod autentic împreunã cu acelaşi Pontif Roman adevãruri de credinţã sau de moralã, iau de comun acord o decizie ce trebuie consideratã ca fiind definitivã.
§ 3. Nici o învãţãturã nu este consideratã ca fiind definitã în mod infailibil dacã nu se constatã acest lucru în mod clar.
Can. 750 - § 1. Trebuie crezute cu credinţã divinã şi catolicã toate adevãrurile ce sunt cuprinse în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis prin Tradiţie, adicã în unicul tezaur al credinţei încredinţat Bisericii, şi care totodatã sunt propuse ca fiind revelate de Dumnezeu fie de cãtre magisteriul solemn al Bisericii, fie de cãtre magisteriul ei obişnuit şi universal, care, de fapt, este fãcut cunoscut de adeziunea comunã a credincioşilor sub îndrumarea magisteriului sacru; prin urmare, toţi au obligaţia de a evita orice învãţãturã contrarã acestor adevãruri.
§ 2. De asemenea, trebuie primite şi ţinute cu tãrie şi toate adevãrurile şi fiecare în parte care sunt propuse definitiv de cãtre magisteriul Bisericii cu privire la credinţã şi moralã, adicã cele ce sunt cerute pentru a pãzi cu sfinţenie şi a expune cu fidelitate însuşi tezaurul credinţei; prin urmare, cel care refuzã aceste propoziţii care trebuie sã fie ţinute definitiv se opune doctrinei Bisericii Catolice.
Can. 751 - Se numeşte erezie negarea cu încãpãţânare, dupã primirea Botezului, a unui adevãr ce trebuie crezut cu credinţã divinã şi catolicã, sau îndoiala perseverentã faţã de el; apostazie, respingerea totalã a credinţei creştine; schismã, refuzul de a se supune Suveranului Pontif sau de a fi în comuniune cu membrii Bisericii supuşi lui.
Can. 752 - Unei învãţãturi de credinţã sau de moralã, pe care o enunţã fie Suveranul Pontif, fie Colegiul Episcopilor, când ei îşi exercitã magisteriul autentic, deşi nu intenţioneazã sã o proclame printr-un act definitiv, trebuie sã i se acorde nu un consimţãmânt de credinţã, ci supunerea religioasã a intelectului şi a voinţei; aşadar, credincioşii sã aibã grijã sã evite tot ceea ce nu concordã cu aceastã învãţãturã.
Can. 753 - Episcopii, care sunt în comuniune cu capul şi cu membrii Colegiului, deşi nu se bucurã de infailibilitate în învãţãtura lor, atât fiecare în parte, cât şi reuniţi în Conferinţele episcopale sau în conciliile particulare, sunt totuşi doctori şi învãţãtori autentici ai credinţei pentru credincioşii încredinţaţi grijii lor; credincioşii sunt obligaţi sã adere cu supunere religioasã a spiritului la acest magisteriu al Episcopilor lor.
Can. 754 - Toţi credincioşii au obligaţia de a respecta constituţiile şi decretele pe care le dã autoritatea legitimã a Bisericii, pentru a propune o învãţãturã şi pentru a condamna opinii greşite, în special cele promulgate de Pontiful Roman sau de Colegiul Episcopilor.
Can. 755 - § 1. În primul rând, este de datoria întregului Colegiu al Episcopilor şi a Scaunului Apostolic sã favorizeze şi sã dirijeze în rândul catolicilor mişcarea ecumenicã, al cãrei scop este refacerea unitãţii între toţi creştinii, pe care Biserica, din voinţa lui Cristos, este ţinutã sã o promoveze.
§ 2. De asemenea, este de datoria Episcopilor şi, conform dreptului, a Conferinţelor Episcopilor sã promoveze aceastã unitate şi sã dea, în funcţie de diferitele necesitãţi sau prilejuri, norme practice, ţinând seama de dispoziţiile autoritãţii supreme a Bisericii.

TITLUL I
Slujirea cuvântului divin

Can. 756 - § 1. În Biserica universalã, funcţia de a vesti Evanghelia a fost încredinţatã îndeosebi Pontifului Roman şi Colegiului Episcopilor.
§ 2. În Biserica particularã încredinţatã lui, exercitã aceastã funcţie fiecare Episcop care, evident, în cadrul ei este modera-torul întregii slujiri a cuvântului; uneori, însã, unii Episcopi îndeplinesc împreunã aceastã funcţie pentru diferitele Biserici în acelaşi timp, conform dreptului.
Can. 757 - Este datoria specificã a preoţilor, care sunt adevãraţi colaboratori ai Episcopilor, sã vesteascã Evanghelia lui Dumnezeu; mai ales sunt ţinuţi la aceastã obligaţie, faţã de poporul încredinţat lor, parohii şi ceilalţi cãrora le este încredinţatã grija sufletelor; şi diaconii au datoria de a sluji, în comuniune cu Episcopul şi cu presbiteriul sãu, poporul lui Dumnezeu în slujirea cuvântului.
Can. 758 - În virtutea consacrãrii lor lui Dumnezeu, membrii institutelor de viaţã consacratã dau mãrturie despre Evanghelie într-o manierã specialã şi e oportun ca Episcopul sã-i coopteze pentru a-l ajuta în vestirea Evangheliei.
Can. 759 - În virtutea Botezului şi a Mirului, credincioşii laici sunt martori ai mesajului evanghelic prin cuvânt şi prin exemplul vieţii lor creştine; pot fi chiar chemaţi sã colaboreze cu Episcopul şi cu presbiteriul sãu în exercitarea slujirii cuvântului.
Can. 760 - În slujirea cuvântului, care trebuie sã fie bazatã pe Sfânta Scripturã, pe Tradiţie, pe liturgie, pe magisteriul şi pe viaţa Bisericii, sã fie prezentat în întregime şi cu fidelitate misterul lui Cristos.
Can. 761 - Pentru a propovãdui doctrina creştinã, sã fie folosite diferitele mijloace ce stau la dispoziţie, în primul rând, predica şi instruirea cateheticã, care, fãrã îndoialã, deţin întotdeauna primul loc, dar şi prezentarea doctrinei în şcoli, în academii, în conferinţe şi reuniuni de orice fel, precum şi rãspândirea ei prin declaraţii publice fãcute prin presã sau prin alte instrumente de comunicare socialã de cãtre autoritatea legitimã, cu ocazia unor evenimente.

CAP. I
Predicarea cuvântului lui Dumnezeu

Can. 762 - Deoarece poporul lui Dumnezeu este adunat, în primul rând, de cuvântul lui Dumnezeu cel viu şi e întru totul legitim ca acest cuvânt sã fie cerut din gura preoţilor, slujitorii sacri sã acorde o înaltã preţuire funcţiei de a predica, iar vestirea Evangheliei lui Dumnezeu tuturor oamenilor sã fie una dintre principalele lor îndatoriri.
Can. 763 - Episcopii au dreptul sã predice cuvântul lui Dumnezeu pretutindeni, inclusiv în bisericile şi în oratoriile institutelor cãlugãreşti de drept pontifical, dacã Episcopul locului nu a interzis în mod expres, în cazuri particulare, acest lucru.
Can. 764 - Rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 765, preoţii şi diaconii se bucurã de facultatea de a predica pretutindeni, însã trebuie sã o exercite cu consimţãmântul, cel puţin presupus, al rectorului bisericii, dacã aceeaşi facultate nu a fost limitatã sau retrasã de Ordinariul competent sau dacã o lege particularã nu a stabilit cã este necesarã o permisiune expresã.
Can. 765 - Pentru a predica cãlugãrilor în bisericile sau în oratoriile lor, este necesarã permisiunea Superiorului competent conform constituţiilor.
Can. 766 - Laicii pot fi admişi sã predice într-o bisericã sau într-un oratoriu dacã, în anumite circumstanţe, acest lucru este necesar sau, în cazuri particulare, este util, conform dispoziţiilor Conferinţei Episcopilor, rãmânând neatins can. 767, § 1.
Can. 767 - § 1. Între diferitele forme de predicã exceleazã omilia, care este o parte a însãşi liturgiei şi este rezervatã preotului sau diaconului; în ea sã fie expuse de-a lungul anului liturgic, din textul sacru, misterele credinţei şi normele vieţii creştine.
§ 2. Omilia trebuie sã fie ţinutã la toate Liturghiile din zilele de duminicã şi sãrbãtori de poruncã, care se celebreazã cu participarea poporului, şi nu poate fi omisã decât dintr-un motiv grav.
§ 3. Se recomandã foarte mult ca, în cazul când existã o participare suficientã a poporului, sã se ţinã omilie şi la Liturghiile care se celebreazã în cursul sãptãmânii, mai cu seamã în timpul Adventului şi Postului Mare sau cu ocazia unei sãrbãtori sau a unui eveniment trist.
§ 4. Este de datoria parohului sau a rectorului bisericii sã aibã grijã ca aceste dispoziţii sã fie respectate cu religiozitate.
Can. 768 - § 1. Vestitorii cuvântului divin sã prezinte credincioşilor, în primul rând, ceea ce trebuie crezut şi fãcut pentru slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.
§ 2. Sã împãrtãşeascã credincioşilor şi învãţãtura magisteriului Bisericii cu privire la demnitatea şi libertatea persoanei umane, cu privire la unitatea şi stabilitatea familiei şi la rolurile şi îndatoririle acesteia, cu privire la obligaţiile ce le revin oamenilor în societate, precum şi cu privire la lucrurile vremelnice care trebuie rânduite dupã planul stabilit de Dumnezeu.
Can. 769 - Învãţãtura creştinã sã fie prezentã într-o manierã adecvatã condiţiei ascultãtorilor şi adaptatã necesitãţilor timpului.
Can. 770 - În anumite timpuri, conform dispoziţiilor Episcopului diecezan, parohii sã organizeze acele forme de predicã ce se numesc exerciţii spirituale şi sfinte misiuni sau alte forme adaptate necesitãţilor.
Can. 771 - § 1. Pãstorii sufleteşti, îndeosebi Episcopii şi parohii, sã aibã o grijã deosebitã ca cuvântul lui Dumnezeu sã fie vestit şi acelor credincioşi care, din cauza condiţiilor lor de viaţã, nu beneficiazã suficient de îngrijirea pastoralã comunã şi obişnuitã sau sunt lipsiţi total de ea.
§ 2. De asemenea, sã prevadã ca vestirea Evangheliei sã ajungã şi la cei necredincioşi, care trãiesc pe teritoriul respectiv, deoarece grija faţã de suflete trebuie sã-i cuprindã şi pe aceştia, aşa cum îi cuprinde pe cei credincioşi.
Can. 772 - § 1. În ce priveşte îndeplinirea funcţiei de a predica, toţi trebuie sã respecte normele stabilite de Episcopul diecezan.
§ 2. În ce priveşte expunerea învãţãturii creştine la radio şi televiziune, sã se respecte dispoziţiile stabilite de Conferinţa Episcopilor.

CAP. II
Instruirea cateheticã

Can. 773 - Îndeosebi pãstorii sufleteşti au datoria proprie şi gravã de a se îngriji de cateheza poporului creştin, pentru ca, prin instruirea în doctrinã şi prin experienţa de viaţã creştinã, credinţa credincioşilor sã devinã vie, conştientã şi activã.
Can. 774 - § 1. Grija deosebitã faţã de catehezã, sub conducerea autoritãţii ecleziastice legitime, este o problemã care îi priveşte pe toţi membrii Bisericii, fiecare potrivit cu rolul sãu.
§ 2. În primul rând, pãrinţii au obligaţia de a-i instrui pe copiii lor, prin cuvânt şi exemplu, în credinţã şi în practicarea vieţii creştine; aceeaşi obligaţie o au şi cei care ţin locul pãrinţilor, precum şi naşii.
Can. 775 - § 1. Respectând dispoziţiile date de Scaunului Apostolic, Episcopul diecezan are datoria sã dea norme cu privire la catehezã şi, de asemenea, sã se îngrijeascã sã fie la îndemânã mijloace adecvate pentru catehezã, elaborând chiar, dacã se considerã oportun, un catehism, precum şi sã încurajeze şi sã coordoneze iniţiativele catehetice.
§ 2. Este de datoria Conferinţei Episcopilor, dacã se considerã cã e util, sã se îngrijeascã sã fie editate catehisme pentru teritoriul propriu, cu aprobarea prealabilã a Scaunului Apostolic.
§ 3. La Conferinţa Episcopilor poate fi înfiinţat un oficiu catehetic, a cãrui funcţie principalã sã fie aceea de a ajuta fiecare diecezã în materie de catehezã.
Can. 776 - Parohul este ţinut în virtutea oficiului sãu sã se îngrijeascã de instruirea cateheticã a adulţilor, a tinerilor şi a copiilor, apelând pentru aceasta la colaborarea clericilor desemnaţi parohiei, a membrilor institutelor de viaţã consacratã, ţinând seama de natura fiecãrui institut, precum şi la colaborarea credincioşilor laici, mai cu seamã a cateheţilor; toţi aceştia, dacã nu sunt împiedicaţi în mod legitim, sã nu refuze sã contribuie de bunãvoie. Parohul sã promoveze şi sã încurajeze rolul pãrinţilor în cateheza familialã la care se referã can. 774, § 2.
Can. 777 - În mod special parohul, respectând normele date de Episcopul diecezan, sã aibã grijã:
1° sã se facã o catehezã adecvatã pentru celebrarea sacramentelor;
2° ca, printr-o instruire cateheticã fãcutã pe o perioadã suficientã de timp, copiii sã fie pregãtiţi corect la primirea pentru prima datã a sacramentelor Pocãinţei şi Preasfintei Euharistii, precum şi pentru primirea sacramentului Mirului;
3° ca, dupã prima Împãrtãşanie, copiii sã fie educaţi printr-o învãţãturã cateheticã mai dezvoltatã şi mai aprofundatã;
4° sã se dea o instruire cateheticã şi celor care sunt handicapaţi trupeşte sau mental, în mãsura în care ei sunt capabili;
5° ca credinţa tinerilor şi a adulţilor sã fie întãritã, luminatã şi dezvoltatã prin diferite forme şi iniţiative.
Can. 778 - Superiorii cãlugãreşti şi cei ai societãţilor de viaţã apostolicã sã aibã grijã ca în bisericile lor, în şcolile şi celelalte instituţii încredinţate lor în orice mod, instruirea cateheticã sã fie fãcutã cu râvnã.
Can. 779 - Instruirea cateheticã sã fie fãcutã folosindu-se toate ajutoarele, mijloacele didactice şi instrumentele de comunicare socialã, care sunt considerate mai eficiente, pentru ca credincioşii, ţinându-se seama de caracterul, de capacitatea şi de vârsta lor, ca şi de condiţiile lor de viaţã, sã-şi poatã însuşi mai temeinic învãţãtura catolicã şi sã o punã mai bine în practicã.
Can. 780 - Ordinariii locului sã aibã grijã ca aceia care catehizeazã sã fie pregãtiţi cum trebuie, pentru a-şi îndeplini bine misiunea, adicã sã beneficieze de o instruire continuã, sã cunoascã bine învãţãtura Bisericii şi sã înveţe principiile pe care se bazeazã teoretic şi practic disciplinele pedagogice.

TITLUL II
Activitatea misionarã a Bisericii

Can. 781 - Deoarece întreaga Bisericã este, prin natura sa, misionarã, iar munca de evanghelizare trebuie consideratã o datorie fundamentalã a poporului lui Dumnezeu, toţi credincioşii, conştienţi de propria responsabilitate, sã participe la activitatea misionarã.
Can. 782 - § 1. Conducerea supremã şi coordonarea iniţiativelor şi a acţiunilor privind activitatea misionarã şi cooperarea pentru misiuni revin de drept Pontifului Roman şi Colegiului Episcopilor.
§ 2. Fiecare Episcop, responsabil al întregii Biserici şi al tuturor Bisericilor, sã aibã o preocupare deosebitã pentru activitatea misionarã, mai cu seamã suscitând, încurajând şi susţinând iniţiativele misionare în propria Bisericã particularã.
Can. 783 - Deoarece, în virtutea consacrãrii lor, se dedicã slujirii Bisericii, membrii institutelor de viaţã consacratã au obligaţia de a lucra într-un chip special în domeniul misionar, conform specificului institutului lor.
Can. 784 - Misionarii, adicã aceia care sunt trimişi de autoritatea ecleziasticã competentã sã desfãşoare activitate misionarã, pot fi aleşi atât din rândul autohtonilor, cât şi dintre strãini, atât din rândul clericilor seculari, cât şi din rândul membrilor institutelor de viaţã consacratã sau ai societãţilor de viaţã apostolicã, precum şi din rândul credincioşilor laici.
Can. 785 - § 1. La îndeplinirea activitãţii misionare sã fie cooptaţi cateheţii, adicã credincioşi laici instruiţi cum se cuvine şi remarcabili prin viaţa creştinã, care, sub îndrumarea unui misionar, sã se consacre prezentãrii învãţãturii evanghelice, organizãrii celebrãrilor liturgice şi a operelor de caritate.
§ 2. Cateheţii sã fie formaţi în şcoli destinate special pentru aceasta sau, acolo unde acestea lipsesc, sub îndrumarea misionarilor.
Can. 786 - Acţiunea propriu-zisã misionarã, prin care Biserica este implantatã în rândul popoarelor sau al grupurilor umane în care nu este încã înrãdãcinatã, este îndeplinitã de Bisericã mai ales prin trimiterea de vestitori ai Evangheliei, pânã când noile Biserici sunt complet formate, adicã pânã când sunt dotate cu forţe proprii şi cu mijloace suficiente, cu ajutorul cãrora sã poatã desfãşura ele singure activitatea evanghelizatoare.
Can. 787 - § 1. Prin mãrturia vieţii şi a cuvântului, misionarii sã stabileascã un dialog sincer cu oamenii care nu cred în Cristos, pentru ca şi acestora sã li se deschidã, într-o manierã adecvatã mentalitãţii şi culturii lor, cãile prin care sã poatã fi conduşi la cunoaşterea mesajului evanghelic.
§ 2. Sã se îngrijeascã sã-i înveţe adevãrurile de credinţã pe cei pe care îi considerã pregãtiţi pentru a primi mesajul evanghelic, astfel încât aceştia sã poatã fi admişi la Botez, când îl cer în mod liber.
Can. 788 - § 1. Cei care, la terminarea precatecumenatului, îşi vor fi manifestat voinţa de a îmbrãţişa credinţa în Cristos, sã fie admişi prin ceremonii liturgice la catecumenat, iar numele lor sã fie trecute într-un registru destinat special pentru aceasta.
§ 2. Prin instruire şi ucenicie în viaţa creştinã, catecumenii sã fie iniţiaţi în chip adecvat în misterul mântuirii şi introduşi în viaţa credinţei, a liturgiei şi a caritãţii poporului lui Dumnezeu, şi în viaţa de apostolat.
§ 3. Este de datoria Conferinţei Episcopilor sã întocmeascã statute prin care sã reglementeze catecumenatul, stabilind obligaţiile pe care catecumenii trebuie sã le îndeplineascã şi care sunt prerogativele ce trebuie sã li se recunoascã.
Can. 789 - Neofiţii sã fie instruiţi printr-o învãţãturã adecvatã, pentru a cunoaşte mai profund adevãrul evanghelic şi pentru a îndeplini obligaţiile asumate prin Botez; sã fie pãtrunşi de iubire sincerã faţã de Cristos şi Biserica sa.
Can. 790 - § 1. În teritoriile de misiune, este de datoria Episcopului diecezan:
1° sã promoveze, sã conducã şi sã coordoneze iniţiativele şi activitãţile din domeniul misionar;
2° sã aibã grijã sã se încheie convenţiile necesare cu Superiorii institutelor care se dedicã activitãţii misionare, iar relaţiile cu acestea sã fie spre binele misiunii.
§ 2. Sunt supuşi dispoziţiilor date de Episcopul diecezan, despre care vorbeşte § 1, nr. 1, toţi misionarii, inclusiv cãlugãrii şi cei care îi ajutã, care se aflã în circumscripţia supusã.
Can. 791 - Pentru a face în fiecare diecezã colaborarea misionarã:
1° sã fie promovate vocaţiile misionare;
2° sã fie desemnat un preot care sã promoveze în mod eficient iniţiativele în favoarea misiunilor, mai ales Operele Misionare Pontificale;
3° sã se celebreze ziua anualã pentru misiuni;
4° sã se verse în fiecare an o contribuţie suficientã pentru misiuni, care trebuie trimisã Sfântului Scaun.
Can. 792 - Conferinţele Episcopilor sã creeze şi sã promoveze opere prin care cei ce vin din ţãrile de misiune ca sã lucreze sau sã studieze în teritoriul Conferinţelor sã fie primiţi frãţeşte şi sã beneficieze de o grijã pastoralã adecvatã.

TITLUL III
Educaţia catolicã

Can. 793 - § 1. Pãrinţii, precum şi cei care le ţin locul, au obligaţia şi dreptul de a-şi educa copiii; pãrinţii catolici au, în plus, datoria şi dreptul de a alege acele mijloace şi instituţii prin care, în funcţie de circumstanţele locale, sã se poatã îngriji mai bine de educaţia catolicã a copiilor lor.
§ 2. Pãrinţii au şi dreptul de a beneficia de ajutoarele pe care societatea civilã trebuie sã le punã la dispoziţie şi de care ei au nevoie pentru a da educaţie catolicã copiilor lor.
Can. 794 - § 1. Datoria şi dreptul de a educa îi revin dintr-un motiv special Bisericii, cãreia Dumnezeu i-a încredinţat misiunea de a-i ajuta pe oameni sã poatã ajunge la plinãtatea vieţii creştine.
§ 2. Pãstorii sufleteşti au datoria de a orândui tot ceea ce este necesar ca toţi credincioşii sã beneficieze de educaţia catolicã.
Can. 795 - Deoarece adevãrata educaţie trebuie sã urmãreascã formarea integralã a persoanei umane în perspectiva scopului ei ultim şi, totodatã, a binelui comun al societãţii, copiii şi tinerii sã fie astfel educaţi încât sã-şi poatã dezvolta în mod armonios calitãţile fizice, morale şi intelectuale, sã dobândeascã un desãvârşit simţ de responsabilitate şi o folosire corectã a libertãţii şi sã fie pregãtiţi sã participe activ la viaţa socialã.

CAP. I
Şcolile

Can. 796 - § 1. Între mijloacele de realizare a educaţiei, credincioşii sã acorde o mare importanţã şcolilor care, fãrã îndoialã, sunt pentru pãrinţi principalul ajutor în îndeplinirea misiunii lor educative.
§ 2. Pãrinţii trebuie sã coopereze strâns cu profesorii, cãrora le încredinţeazã educaţia copiilor; profesorii, la rândul lor, sã colaboreze din toatã inima cu pãrinţii, care trebuie ascultaţi cu plãcere; sã se organizeze întâlniri sau şedinţe cu pãrinţii, cãrora sã li se dea o mare importanţã.
Can. 797 - Pãrinţii trebuie sã se bucure de libertate adevãratã în alegerea şcolilor; de aceea, credincioşii trebuie sã acţioneze ca societatea civilã sã le recunoascã pãrinţilor aceastã libertate şi, respectând dreptatea distributivã, sã o ocroteascã chiar prin subvenţii.
Can. 798 - Pãrinţii sã-şi încredinţeze copiii acelor şcoli în care este prevãzutã educaţia catolicã; dacã nu pot face acest lucru, au obligaţia de a se îngriji sã li se asigure copiilor în afara şcolii educaţia catolicã necesarã.
Can. 799 - Credincioşii sã facã tot posibilul ca, în societatea civilã, legile care reglementeazã formarea tinerilor sã aibã în vedere şi educaţia lor religioasã şi moralã în şcoalã, dupã conştiinţa pãrinţilor.
Can. 800 - § 1. Biserica are dreptul de a înfiinţa şi de a conduce şcoli pentru orice disciplinã, de orice gen şi de orice grad.
§ 2. Credincioşii sã favorizeze şcolile catolice, contribuind, dupã posibilitãţi, la întemeierea şi susţinerea lor.
Can. 801 - Institutele cãlugãreşti care au ca misiune specificã educaţia, rãmânând fidele acestei misiuni, sã se dedice cu mult zel educaţiei catolice, inclusiv prin şcoli proprii, înfiinţate cu consimţãmântul Episcopului diecezan.
Can. 802 - § 1. Dacã nu existã şcoli în care sã se dea o educaţie pãtrunsã de spirit creştin, este datoria Episcopului diecezan sã se îngrijeascã sã fie create.
§ 2. Când se considerã cã e oportun, Episcopul diecezan sã prevadã sã fie create chiar şi şcoli profesionale şi tehnice, precum şi altele ce sunt impuse de necesitãţi speciale.
Can. 803 - § 1. Şcoala catolicã este şcoala condusã de autoritatea ecleziasticã competentã sau de o persoanã juridicã ecleziasticã publicã, ori şcoala recunoscutã ca atare de autoritatea ecleziasticã, printr-un document scris.
§ 2. Într-o şcoalã catolicã, învãţãmântul şi educaţia trebuie sã se bazeze pe principiile doctrinei catolice, iar profesorii sã se remarce prin doctrinã dreaptã şi prin viaţã moralã.
§ 3. Nici o şcoalã, chiar dacã e catolicã de fapt, sã nu poarte denumirea de şcoalã catolicã decât cu consimţãmântul autoritãţii ecleziastice competente.
Can. 804 - § 1. Învãţãtura şi educaţia religioasã catolicã date în orice şcoalã sau transmise prin diferite instrumente de comunicare socialã sunt supuse autoritãţii Bisericii; este de datoria Conferinţei Episcopilor sã dea norme generale cu privire la aceastã sferã de activitate, iar datoria Episcopului diecezan este de a o organiza şi de a o supraveghea.
§ 2. Ordinariul locului sã aibã o grijã deosebitã ca profesorii de religie, chiar şi cei care predau aceastã disciplinã în şcolile necatolice, sã se remarce prin doctrinã dreaptã, prin mãrturie de viaţã creştinã şi prin competenţã pedagogicã.
Can. 805 - Ordinariul locului are dreptul, în dieceza sa, sã numeascã sau sã aprobe profesorii de religie; de asemenea, sã-i îndepãrteze sau sã cearã sã fie îndepãrtaţi, dacã acest lucru se impune din motive religioase sau morale.
Can. 806 - § 1. Episcopul diecezan are dreptul şi datoria sã supravegheze şi sã viziteze şcolile situate pe teritoriul sãu, inclusiv şcolile întemeiate sau conduse de membrii institutelor cãlugãreşti; tot lui îi revine obligaţia sã dea norme cu privire la organizarea generalã a şcolilor catolice; aceste dispoziţii sunt valabile şi pentru şcolile conduse de cãlugãri, rãmânând inviolabilã autonomia acestora cu privire la conducerea internã a acestor şcoli.
§ 2. Superiorii şcolilor catolice, sub supravegherea atentã a Ordinariului locului, sã aibã grijã ca instruirea datã în ele sã se situeze din punct de vedere ştiinţific cel puţin la nivelul celorlalte şcoli din regiunea respectivã.

CAP. II
Universitãţile catolice şi alte instituţii de studii superioare

Can. 807 - Biserica are dreptul sã înfiinţeze şi sã conducã universitãţi care sã contribuie la dobândirea de cãtre oameni a unei culturi superioare, la promovarea mai completã a persoanei umane, precum şi la îndeplinirea de cãtre Bisericã a funcţiei proprii de a învãţa.
Can. 808 - Nici o universitate, chiar dacã de fapt e catolicã, sã nu poarte titlul sau denumirea de universitate catolicã decât cu consimţãmântul autoritãţii ecleziastice competente.
Can. 809 - Conferinţele Episcopilor sã se îngrijeascã sã existe, dacã acest lucru e posibil şi convenabil, universitãţi sau cel puţin facultãţi repartizate corespunzãtor pe teritoriul respectiv, în care diferitele discipline sã fie predate şi aprofundate în conformitate cu doctrina catolicã, respectându-li-se, desigur, autonomia ştiinţificã.
Can. 810 - § 1. Autoritatea competentã prevãzutã în statute are datoria de a se îngriji ca în universitãţile catolice sã fie numiţi profesori acele persoane care se remarcã atât prin capacitate ştiinţificã şi pedagogicã, cât şi prin integritatea doctrinei şi moralitatea vieţii, iar când aceste condiţii nu se mai verificã, profesorii sã fie înlãturaţi din funcţie, respectându-se procedura stabilitã în statute.
§ 2. Conferinţele Episcopilor şi Episcopii diecezani, pe teritoriul cãrora existã astfel de universitãţi, au datoria şi dreptul de a veghea ca în ele sã fie pãstrate cu fidelitate principiile doctrinei catolice.
Can. 811 - § 1. Autoritatea ecleziasticã competentã sã aibã grijã ca în cadrul universitãţilor catolice sã se înfiinţeze fie o facultate, fie un institut, fie cel puţin o catedrã de teologie, unde sã li se predea cursuri şi studenţilor laici.
§ 2. În fiecare universitate catolicã sã existe cursuri unde sã fie tratate mai ales acele probleme teologice care au legãturã cu disciplinele facultãţilor ei.
Can. 812 - Cei care predau orice fel de discipline teologice în cadrul institutelor de studii superioare trebuie sã aibã mandatul autoritãţii ecleziastice competente.
Can. 813 - Episcopul diecezan sã aibã o grijã pastoralã deosebitã faţã de studenţi, înfiinţând chiar o parohie sau cel puţin numind preoţi stabili pentru aceastã misiune, şi sã prevadã ca, pe lângã universitãţile chiar necatolice, sã existe centre universitare catolice care sã ofere tineretului, mai ales, ajutor spiritual.
Can. 814 - Dispoziţiile stabilite pentru universitãţi se aplicã în egalã mãsurã şi altor institute de studii superioare.

CAP. III
Universitãţile şi facultãţile ecleziastice

Can. 815 - Biserica, în virtutea funcţiei sale de a vesti adevãrul revelat, are universitãţi proprii sau facultãţi ecleziastice pentru a aprofunda disciplinele sacre sau conexe cu cele sacre şi pentru a-i instrui în mod ştiinţific pe studenţi în aceste discipline.
Can. 816 - § 1. Universitãţile şi facultãţile ecleziastice pot exista numai dacã sunt înfiinţate sau aprobate de Scaunul Apostolic; tot lui îi revine de drept şi conducerea lor superioarã.
§ 2. Toate universitãţile şi facultãţile ecleziastice sã aibã statute proprii şi un plan de studii, aprobate de Scaunul Apostolic.
Can. 817 - Nici o universitate sau facultate, care nu este înfiinţatã sau aprobatã de Scaunul Apostolic, nu poate sã acorde grade academice care sã aibã efecte canonice în Bisericã.
Can. 818 - Dispoziţiile stabilite de cann. 810, 812 şi 813 pentru universitãţile catolice sunt valabile şi pentru universitãţile şi facultãţile ecleziastice.
Can. 819 - Când binele diecezei sau al institutului cãlugãresc sau, şi mai mult, al Bisericii întregi pretinde aceasta, Episcopii diecezani sau Superiorii competenţi ai institutelor trebuie sã trimitã la universitãţile sau facultãţile ecleziastice tineri, clerici şi cãlugãri care se remarcã prin caracter, virtute şi capacitate intelectualã.
Can. 820 - Superiorii şi profesorii universitãţilor şi facultãţilor ecleziastice sã aibã grijã ca diferitele facultãţi ale universitãţii sã se ajute reciproc, în mãsura în care materia o permite, şi sã existe o colaborare reciprocã între propria universitate sau facultate şi alte universitãţi sau facultãţi, chiar şi neecleziastice, pentru ca, muncind împreunã prin sesiuni, cercetãri ştiinţifice coordonate şi prin alte mijloace, sã se contribuie la dezvoltarea mai mare a ştiinţelor.
Can. 821 - Conferinţa Episcopilor şi Episcopul diecezan sã ia mãsuri ca, acolo unde este posibil, sã se înfiinţeze institute superioare de ştiinţe religioase, adicã institute unde sã fie învãţate disciplinele teologice şi altele care privesc cultura creştinã.

TITLUL IV
Instrumentele de comunicare socialã şi, în special, cãrţile

Can. 822 - § 1. Pãstorii Bisericii, folosindu-se în exercitarea misiunii lor de un drept propriu al Bisericii, sã se strãduiascã sã recurgã la instrumentele de comunicare socialã.
§ 2. Aceiaşi Pãstori sã aibã grijã sã-i informeze pe credincioşi asupra datoriei pe care aceştia o au de a colabora ca utilizarea instrumentelor de comunicare socialã sã fie însufleţitã de spirit uman şi creştin.
§ 3. Toţi credincioşii, mai ales aceia care participã în vreun fel la organizarea sau la utilizarea acestor instrumente, sã fie prompţi în a contribui la activitatea pastoralã, astfel încât Biserica sã-şi poatã exercita cu eficienţã propria funcţie şi cu ajutorul acestor instrumente.
Can. 823 - § 1. Ca sã fie pãstratã integritatea adevãrurilor de credinţã şi de moralã, Pãstorii Bisericii au datoria şi dreptul de a veghea sã nu se aducã vreo daunã credinţei sau vieţii morale a credincioşilor prin scrieri sau prin folosirea instrumentelor de comunicare socialã. De asemenea, au datoria şi dreptul de a cere sã fie judecate de cãtre ei scrierile referitoare la credinţã şi moralã şi pe care credincioşii vor sã le publice, precum şi de a condamna scrierile care vatãmã dreapta credinţã şi bunele moravuri.
§ 2. Datoria şi dreptul despre care vorbeşte § 1 le revin Episcopilor, atât fiecãruia în parte, cât şi tuturor împreunã, adunaţi în concilii particulare sau în Conferinţele Episcopale, faţã de credincioşii încredinţaţi grijii lor, şi autoritãţii supreme a Bisericii, faţã de întregul popor al lui Dumnezeu.
Can. 824 - § 1. Dacã nu este stabilit altfel, Ordinariul locului, cãruia trebuie sã i se cearã, conform canoanelor acestui titlu, permisiunea sau aprobarea pentru publicarea cãrţilor, este Ordinariul locului propriu al autorului ori Ordinariul locului în care cãrţile vor fi publicate.
§ 2. Dacã nu se constatã altfel, cele stabilite în canoanele acestui titlu cu privire la cãrţi trebuie sã se aplice şi în cazul oricãrei scrieri destinate difuzãrii publice.
Can. 825 - § 1. Cãrţile Sfintei Scripturi nu pot fi publicate decât cu aprobarea Scaunului Apostolic sau a Conferinţei Episcopilor; de asemenea, ca sã poatã fi publicate traducerile lor într-o limbã naţionalã, este necesar sã fie aprobate de aceeaşi autoritate şi, totodatã, sã fie prevãzute cu explicaţii necesare şi suficiente.
§ 2. Cu permisiunea Conferinţei Episcopilor, credincioşii catolici pot sã pregãteascã şi sã publice traduceri ale Sfintei Scripturi, prevãzute cu explicaţii adecvate, chiar în colaborare cu fraţii separaţi.
Can. 826 - § 1. În ce priveşte cãrţile liturgice, sã se respecte dispoziţiile can. 838.
§ 2. Pentru reeditarea cãrţilor liturgice, precum şi a traducerilor lor într-o limbã naţionalã sau a anumitor pãrţi din ele, este necesar sã rezulte, pe baza unui atestat al Ordinariului locului în care sunt publicate, concordanţa lor cu ediţia aprobatã.
§ 3. Cãrţile de rugãciune pentru uzul public sau privat al credincioşilor sã nu fie publicate decât cu permisiunea Ordinariului locului.
Can. 827 - § 1. Pentru publicarea catehismelor şi a altor scrieri destinate instruirii catehetice, precum şi pentru traducerile lor, este necesarã aprobarea Ordinariului locului, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 775, § 2.
§ 2. În şcolile fie elementare, fie medii, fie superioare, cãrţile care trateazã problemele referitoare la Sfânta Scripturã, la teologie, la dreptul canonic, la istoria Bisericii şi la alte discipline religioase sau morale nu pot fi folosite ca manuale dacã nu au fost publicate cu aprobarea autoritãţii ecleziastice competente sau dacã nu au fost aprobate ulterior de aceeaşi autoritate.
§ 3. Se recomandã ca acele cãrţi care trateazã materiile menţionate de § 2, chiar dacã nu sunt folosite în învãţãmânt ca manuale, de asemenea, scrierile care conţin elemente referitoare în mod special la religie sau la moralã, sã fie supuse judecãţii Ordinariului locului.
§ 4. În biserici sau oratorii nu pot fi expuse, vândute sau dãruite cãrţi sau alte scrieri care trateazã probleme de religie sau de moralã, dacã nu au fost publicate cu permisiunea autoritãţii ecleziastice competente sau dacã nu au fost aprobate ulterior de aceeaşi autoritate.
Can. 828 - Nu este permisã reeditarea colecţiilor de decrete sau de acte publicate de o autoritate ecleziasticã, dacã nu a fost obţinutã permisiunea din partea acelei autoritãţi, respectându-se condiţiile impuse de ea.
Can. 829 - Aprobarea sau permisiunea de a publica o operã valoreazã pentru textul original, însã nu pentru noile ei ediţii sau pentru traduceri.
Can. 830 - § 1. Rãmânând inviolabil dreptul fiecãrui Ordinariu al locului de a încredinţa unor persoane de încredere misiunea de a-şi da pãrerea asupra cãrţilor, poate fi alcãtuitã de Conferinţa Episcopilor o listã de cenzori, remarcabili prin ştiinţã, doctrinã dreaptã şi prudenţã, care sã stea la dispoziţia curiilor diecezane, sau poate fi chiar constituitã o comisie de cenzori, pe care Ordinariii locului sã o poatã consulta.
§ 2. În îndeplinirea oficiului sãu, cenzorul, înlãturând orice preferinţã personalã, sã ţinã seama numai de doctrina Bisericii cu privire la credinţã şi moralã, aşa cum este ea propusã de magisteriul ecleziastic.
§ 3. Cenzorul trebuie sã-şi dea pãrerea în scris; dacã aceasta este favorabilã, Ordinariul sã acorde, dupã judecata sa prudentã, permisiunea de publicare, punându-şi semnãtura şi indicând data şi locul acordãrii permisiunii; dacã nu este de acord, Ordinariul sã-i comunice autorului lucrãrii motivele refuzului.
Can. 831 - § 1. Credincioşii sã nu scrie în vreun fel în ziarele, în reviste sau în alte publicaţii periodice care obişnuiesc sã atace deschis religia catolicã sau bunele moravuri, decât dintr-un motiv just şi raţional; în schimb, clericii şi membrii institutelor cãlugãreşti, numai cu permisiunea Ordinariului locului.
§ 2. Este de datoria Conferinţei Episcopilor sã stabileascã norme privind condiţiile necesare ca clericii şi membrii institutelor cãlugãreşti sã poatã participa la emisiunile radiofonice sau televizate care dezbat probleme privind doctrina catolicã şi morala.
Can. 832 - Ca sã poatã publica scrieri care trateazã probleme de religie sau de moralã, membrii institutelor cãlugãreşti au nevoie şi de permisiunea Superiorului lor major, conform constituţiilor.

TITLUL V
Profesiunea de credinţã

Can. 833 - Au obligaţia de a face personal profesiunea de credinţã, dupã formula aprobatã de Scaunul Apostolic:
1° în faţa preşedintelui sau a unui delegat al acestuia, toţi cei care participã cu vot fie deliberativ, fie consultativ, la Conciliul Ecumenic sau la conciliul particular, la Sinodul Episcopilor şi la sinodul diecezan; preşedintele, însã, în faţa Conciliului sau a sinodului;
2° cei promovaţi la demnitatea de cardinal, conform statutelor Colegiului sacru;
3° în faţa delegatului Scaunului Apostolic, toţi cei promovaţi la episcopat, precum şi cei echivalaţi Episcopului diecezan;
4° în faţa colegiului consultanţilor, Administratorul diecezan;
5° în faţa Episcopului diecezan sau a unui delegat al sãu, Vicarii generali şi Vicarii episcopali, precum şi Vicarii judecãtoreşti;
6° în faţa Ordinariului locului sau a unui delegat al sãu, parohii, rectorul, profesorii de teologie şi filozofie din seminarii, la începutul funcţiei primite; cei care trebuie promovaţi la diaconat;
7° în faţa Marelui Cancelar sau, dacã acesta nu existã, în faţa Ordinariului locului sau a delegaţilor lor, rectorul unei universitãţi ecleziastice şi cel al unei universitãţi catolice, la începutul exercitãrii funcţiei primite; în faţa rectorului, dacã este preot, sau în faţa Ordinariului locului sau a delegaţilor lor, profesorii care predau în orice fel de universitate discipline care privesc credinţa şi morala, la începutul exercitãrii funcţiei primite;
8° Superiorii din institutele cãlugãreşti şi societãţile de viaţã apostolicã clericale, conform constituţiilor.

CARTEA A IV-A
FUNCŢIA BISERICII DE A SFINŢI

Can. 834 - § 1. Biserica îndeplineşte funcţia de a sfinţi în special prin liturgia sacrã, care pe bunã dreptate este consideratã exercitarea funcţiei sacerdotale a lui Isus Cristos, în care sfinţirea oamenilor este arãtatã prin semne perceptibile şi realizatã conform cu condiţia proprie a fiecãruia, şi în care se sãvârşeşte cultul public integral al lui Dumnezeu de cãtre Trupul mistic al lui Isus Cristos, adicã de cãtre Cap şi membre.
§ 2. Acest cult este adus atunci când este oferit în numele Bisericii de persoane desemnate în mod legitim şi prin acte aprobate de autoritatea Bisericii.
Can. 835 - § 1. Funcţia de a sfinţi o exercitã, în primul rând, Episcopii, care sunt mari preoţi, principalii împãrţitori ai tainelor lui Dumnezeu şi, în Biserica încredinţatã lor, responsabilii, promotorii şi supraveghetorii întregii vieţi liturgice.
§ 2. Şi preoţii exercitã aceastã funcţie, cãci participând şi ei la preoţia lui Cristos ca slujitori ai sãi, sub autoritatea Episcopului, sunt consacraţi pentru a celebra cultul divin şi pentru a sfinţi poporul.
§ 3. Diaconii participã la celebrarea cultului divin conform dispoziţiilor dreptului.
§ 4. Şi ceilalţi credincioşi îşi au rolul lor în funcţia de a sfinţi, participând activ, fiecare dupã condiţia sa, la celebrãrile liturgice, mai cu seamã la celebrarea euharisticã; participã în mod special la aceastã funcţie pãrinţii, ducând viaţa de cãsãtorie în spirit creştin şi dând o educaţie creştinã copiilor lor.
Can. 836 - Deoarece cultul creştin, în care este exercitatã preoţia comunã credincioşilor, este o lucrare ce provine din credinţã şi se bazeazã pe credinţã, slujitorii sacri sã depunã tot zelul în a trezi credinţa şi în a o lumina, îndeosebi prin slujirea cuvântului prin care credinţa se naşte şi se hrãneşte.
Can. 837 - § 1. Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci celebrãri ale Bisericii însãşi, care este "sacrament al unitãţii", adicã popor sfânt reunit şi organizat sub conducerea Episcopilor; de aceea, ele privesc întregul trup al Bisericii, îl manifestã şi îl îmbogãţesc, şi fiecare dintre mãdularele lui este implicat într-un fel sau altul în aceste acţiuni, potrivit cu diversitatea treptelor preoţeşti, a funcţiilor şi a participãrii actuale.
§ 2. Deoarece, prin natura lor, acţiunile liturgice comportã o celebrare comunitarã, ele sã fie celebrate, când este posibil, cu participarea numeroasã şi activã a credincioşilor.
Can. 838 - § 1. Organizarea liturgiei sacre depinde exclusiv de autoritatea Bisericii, adicã de Scaunul Apostolic şi, în conformitate cu normele dreptului, de Episcopul diecezan.
§ 2. Este de datoria şi competenţa Scaunului Apostolic sã rânduiascã liturgia sacrã a Bisericii întregi, sã publice cãrţile liturgice, sã autorizeze traducerile lor în limbile naţionale şi sã vegheze ca normele liturgice sã fie respectate pretutindeni cu fidelitate.
§ 3. Conferinţelor episcopale le revine datoria sã pregãteascã traducerile cãrţilor liturgice în limbile naţionale, adaptate în chip potrivit în limitele stabilite de aceleaşi cãrţi liturgice, şi sã le publice dupã ce au primit autorizaţia de la Sfântul Scaun.
§ 4. În Biserica ce i-a fost încredinţatã şi în limitele competenţei proprii, Episcopul diecezan are autoritatea sã dea norme în materie liturgicã, pe care toţi sunt obligaţi sã le respecte.
Can. 839 - § 1. Biserica îndeplineşte funcţia de a sfinţi şi prin alte mijloace, adicã prin rugãciuni, în care se cere lui Dumnezeu sfinţirea sufletelor în adevãr, prin fapte de caritate şi de pocãinţã, care, desigur, contribuie foarte mult la înrãdãcinarea şi întãrirea împãrãţiei lui Dumnezeu în suflete şi sunt de ajutor pentru mântuirea lumii.
§ 2. Ordinariii locurilor sã vegheze ca rugãciunile şi practicile de pietate ale poporului creştin sã fie perfect conforme cu normele Bisericii.

PARTEA I
Sacramentele

Can. 840 - Sacramentele Noului Testament, instituite de Cristos Domnul şi încredinţate Bisericii, ca acţiuni ale lui Cristos şi ale Bisericii, sunt semne şi mijloace prin care credinţa se manifestã şi se întãreşte, se aduce lui Dumnezeu cult public şi se realizeazã sfinţirea oamenilor şi, de aceea, contribuie la crearea, întãrirea şi manifestarea comuniunii ecleziastice; prin urmare, atât slujitorii sacri, cât şi ceilalţi credincioşi, celebrându-le, trebuie sã aibã cea mai mare veneraţie şi zelul necesar.
Can. 841 - Deoarece sacramentele sunt aceleaşi pentru întreaga Bisericã şi fac parte din tezaurul divin, autoritatea supremã a Bisericii are dreptul exclusiv sã aprobe sau sã stabileascã cele ce sunt necesare pentru validitatea lor, şi tot aceeaşi autoritate, sau o altã autoritate despre care vorbeşte can. 838, §§ 3 şi 4, are dreptul sã decidã şi cele cu privire la celebrarea, administrarea şi primirea lor licitã, precum şi cu privire la rânduiala ce trebuie respectatã în celebrarea lor.
Can. 842 - § 1. Cine nu a primit Botezul nu poate fi admis în mod valid la celelalte sacramente.
§ 2. Botezul, Mirul şi Preasfânta Euharistie sunt sacramente atât de strâns unite între ele încât sunt necesare pentru deplina iniţiere creştinã.
Can. 843 - § 1. Slujitorii sacri nu pot refuza sacramentele celor care le cer la momentul oportun, sunt dispuşi cum se cuvine şi nu sunt opriţi de cãtre drept sã le primeascã.
§ 2. Pãstorii de suflete şi ceilalţi credincioşi, fiecare dupã propria funcţie eclezialã, au datoria de a se îngriji ca aceia care cer sacramentele sã se pregãteascã pentru a le primi printro evanghelizare necesarã, precum şi printr-o instruire cateheticã, respectându-se normele date de autoritatea competentã.
Can. 844 - § 1. Slujitorii sacri catolici administreazã în mod licit sacramentele numai credincioşilor catolici, iar aceştia le primesc în mod licit numai de la slujitorii catolici, cu excepţia cazurilor prevãzute în §§ 2, 3 şi 4 ale acestui canon şi ale can. 861, § 2.
§ 2. Ori de câte ori necesitatea cere aceasta, sau adevãrata utilitate spiritualã o sugereazã, şi cu condiţia sã fie evitat pericolul de eroare sau de indiferentism, se permite credincioşilor, cãrora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral sã meargã la un slujitor catolic, sã primeascã sacramentele Pocãinţei, Euharistiei, şi Ungerii bolnavilor de la slujitori necatolici în a cãror Bisericã aceste sacramente sunt valide.
§ 3. Slujitorii sacri catolici administreazã în mod licit sacramentele Pocãinţei, Euharistiei şi Ungerii bolnavilor membrilor Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, dacã aceştia le cer de bunãvoie şi sunt dispuşi cum se cuvine; acelaşi lucru este valabil şi pentru membrii altor Biserici care, dupã aprecierea Scaunului Apostolic, se aflã cu privire la sacramentele respective în aceeaşi situaţie ca şi Bisericile orientale menţionate mai sus.
§ 4. Dacã existã pericolul de moarte sau dacã, dupã aprecierea Episcopului diecezan sau a Conferinţei Episcopilor, intervine o altã necesitate gravã, slujitorii catolici administreazã în mod licit aceleaşi sacramente şi celorlalţi creştini care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, dar care nu pot sã se ducã la slujitorul comunitãţii lor, cer aceste sacramente de bunãvoie, manifestã faţã de ele credinţa catolicã şi sunt dispuşi cum se cuvine.
§ 5. Episcopul diecezan sau Conferinţa Episcopilor sã nu dea norme generale cu privire la cazurile prevãzute de §§ 2, 3 şi 4 decât dupã ce au consultat autoritatea competentã cel puţin a Bisericii locale sau a comunitãţii necatolice interesate.
Can. 845 - § 1. Deoarece imprimã un caracter, sacramentele Botezului, Mirului şi Preoţiei nu pot fi repetate.
§ 2. Dacã, dupã ce a fost fãcutã o cercetare atentã, persistã un dubiu prudent cu privire la conferirea realã sau cu privire la validitatea sacramentelor despre care vorbeşte § 1, ele sã fie date sub condiţie.
Can. 846 - § 1. În celebrarea sacramentelor sã se urmeze cu fidelitate cãrţile liturgice aprobate de autoritatea competentã; de aceea, nimeni sã nu adauge, sã nu elimine şi sã nu schimbe ceva din proprie iniţiativã.
§ 2. Slujitorul sã celebreze sacramentele dupã propriul rit.
Can. 847 - § 1. În administrarea sacramentelor care necesitã folosirea de uleiuri sacre, slujitorul trebuie sã foloseascã uleiuri extrase din mãsline sau din alte plante şi, cu excepţia dispoziţiei din can. 999, nr. 2, consacrate sau binecuvântate recent de Episcop; sã nu se foloseascã cele vechi decât în caz de necesitate.
§ 2. Parohul sã cearã uleiurile sacre de la Episcopul propriu şi sã le pãstreze cu grijã întrun loc decent şi sigur.
Can. 848 - În afarã de ofertele stabilite de autoritatea competentã, slujitorul sã nu cearã nimic pentru administrarea sacramentelor, având întotdeauna grijã ca cei nevoiaşi sã nu fie lipsiţi de ajutorul sacramentelor din cauza sãrãciei lor.

TITLUL I
Botezul

Can. 849 - Botezul, poartã a sacramentelor, necesar pentru mântuire în fapt sau cel puţin în dorinţã, prin care oamenii sunt eliberaţi de pãcate, renãscuţi ca fii ai lui Dumnezeu, configuraţi lui Cristos printr-un caracter de neşters şi încorporaţi în Bisericã, este conferit în mod valid numai prin baia cu apã adevãratã şi prin rostirea formulei necesare.

CAP. I
Celrarea Botezului

Can. 850 - Botezul este administrat dupã ritualul stabilit de cãrţile liturgice aprobate, cu excepţia cazului de necesitate urgentã, când trebuie sã fie respectate numai cele necesare pentru validitate.
Can. 851 - Celebrarea Botezului trebuie pregãtitã cum se cuvine; de aceea:
1° adultul care intenţioneazã sã primeascã Botezul sã fie admis la catecumenat şi, pe cât posibil, sã fie adus la iniţierea sacramentalã parcurgând diferitele trepte în conformitate cu ritualul iniţierii, adaptat de Conferinţa Episcopilor şi cu normele speciale date de aceasta;
2° pãrinţii unui copil care trebuie botezat, precum şi cei care îşi vor asuma funcţia de naşi, sã fie bine instruiţi asupra semnificaţiei acestui sacrament şi a obligaţiilor ce sunt strâns legate de el; parohul, personal sau prin alţii, sã aibã grijã ca pãrinţii sã fie instruiţi cum trebuie prin îndemnuri pastorale, ba chiar şi prin rugãciune fãcutã în comun, adunând mai multe familii şi, unde este posibil, vizitându-le.
Can. 852 - § 1. Dispoziţiile canoanelor cu privire la Botezul adulţilor se aplicã tuturor celor care, împlinind şapte ani, au ajuns la uzul raţiunii.
§ 2. Este asimilatã pruncului (infanti), chiar şi în ce priveşte Botezul, persoana care nu este responsabilã de actele sale.
Can. 853 - Apa ce trebuie folositã în conferirea Botezului trebuie sã fie binecuvântatã dupã dispoziţiile cãrţilor liturgice, cu excepţia cazului de necesitate.
Can. 854 - Botezul sã fie conferit fie prin scufundare, fie prin turnare, respectându-se dispoziţiile Conferinţei Episcopilor.
Can. 855 - Pãrinţii, naşii şi parohul sã aibã grijã sã nu se dea un nume strãin de sentimentul creştin.
Can. 856 - Deşi Botezul poate fi celebrat în orice zi, se recomandã totuşi ca în mod obişnuit sã fie celebrat duminica sau, dacã e posibil, în noaptea Învierii.
Can. 857 - § 1. Cu excepţia cazului de necesitate, locul specific pentru celebrarea Botezului este biserica sau oratoriul.
§ 2. De regulã, adultul sã fie botezat în biserica parohialã proprie, iar copilul, în biserica parohialã a pãrinţilor, dacã un motiv just nu sugereazã altfel.
Can. 858 - § 1. Fiecare bisericã parohialã sã aibã izvor baptismal, rãmânând inviolabil dreptul cumulativ câştigat deja de alte biserici.
§ 2. Ordinariul locului, ascultând pãrerea parohului, poate permite ori porunci ca, pentru comoditatea credincioşilor, sã existe izvor baptismal şi într-o altã bisericã sau într-un oratoriu din teritoriul parohiei.
Can. 859 - Dacã, din cauza distanţei sau altor împrejurãri, cel care trebuie botezat nu poate sã meargã sau sã fie dus fãrã un neajuns grav la biserica parohialã sau la o altã bisericã sau la un oratoriu, despre care vorbeşte can. 858, § 2, Botezul poate şi trebuie sã fie administrat în altã bisericã mai apropiatã sau oratoriu sau chiar într-un alt loc decent.
Can. 860 - § 1. În afara cazului de necesitate, Botezul sã nu se administreze în case particulare, decât dacã Ordinariul locului a permis aceasta dintr-un motiv grav.
§ 2. Dacã Episcopul diecezan nu a stabilit altfel, Botezul sã nu se celebreze în spitale decât în caz de necesitate sau dintr-un alt motiv pastoral imperios.

CAP. II
Celebrantul Botezului

Can. 861 - § 1. Celebrantul obişnuit al Botezului este Episcopul, preotul şi diaconul, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 530, nr. 1.
§ 2. Când lipseşte sau este împiedicat celebrantul obişnuit, administreazã în mod licit Botezul un catehet sau o altã persoanã desemnatã pentru aceasta de Ordinariul locului, ba chiar, în caz de necesitate, orice om care are intenţia necesarã pentru aceasta; pãstorii sufleteşti, îndeosebi parohul, sã aibã grijã ca credincioşii sã fie instruiţi asupra modului corect de a boteza.
Can. 862 - Cu excepţia cazului de necesitate, nimeni nu poate, fãrã permisiunea necesarã, sã administreze Botezul în teritoriu strãin, nici chiar propriilor supuşi.
Can. 863 - Botezul adulţilor, cel puţin al celor care au împlinit vârsta de paisprezece ani, sã fie adus la cunoştinţa Episcopului diecezan pentru ca, dacã apreciazã cã este bine, sã-l administreze personal.

CAP. III
Persoanele care trebuie botezate

Can. 864 - Este capabil sã primeascã Botezul orice om încã nebotezat, şi numai el.
Can. 865 - § 1. Ca un adult sã poatã fi botezat, trebuie sã-şi fi manifestat voinţa de a primi Botezul, sã fie instruit suficient asupra adevãrurilor de credinţã şi a obligaţiilor creştine şi sã fie probat în viaţa creştinã prin catecumenat; sã fie îndemnat sã se cãiascã de pãcatele sale.
§ 2. Adultul care se aflã în pericol de moarte poate fi botezat dacã, având o oarecare cunoştinţã despre principalele adevãruri de credinţã, şi-a manifestat în vreun fel intenţia de a primi Botezul şi sã promitã cã va respecta poruncile religiei creştine.
Can. 866 - Dacã nu se opune vreun motiv grav, adultul care se boteazã sã fie miruit îndatã dupã Botez şi sã participe la celebrarea euharisticã, primind chiar Împãrtãşania.
Can. 867 - § 1. Pãrinţii au obligaţia de a se îngriji ca proprii lor copii sã fie botezaţi în primele sãptãmâni; îndatã dupã naştere, sau chiar înainte de naştere, sã meargã la paroh spre a cere sacramentul pentru copil şi sã se pregãteascã aşa cum trebuie pentru primirea lui.
§ 2. Dacã un copil se aflã în pericol de moarte, sã fie botezat fãrã întârziere.
Can. 868 - § 1. Ca un copil sã fie botezat în mod licit, trebuie ca:
1° pãrinţii, cel puţin unul dintre ei, sau cine le ţine locul sã fie de acord;
2° sã existe speranţa întemeiatã cã el va fi educat în religia catolicã; dacã aceastã speranţã lipseşte întru totul, Botezul sã fie amânat conform dispoziţiilor dreptului particular, explicându-se pãrinţilor motivul amânãrii.
§ 2. În pericol de moarte, un copil din pãrinţi catolici, ba chiar şi cel din pãrinţi necatolici, este botezat în mod licit chiar împotriva voinţei pãrinţilor lui.
Can. 869 - § 1. Când existã îndoiala dacã cineva a fost botezat sau dacã a fost botezat în mod valid, iar dupã o investigaţie serioasã dubiul totuşi persistã, sã se confere Botezul sub condiţie.
§ 2. Cei botezaţi într-o comunitate eclezialã necatolicã nu trebuie botezaţi sub condiţie, în afarã de cazul când, dupã ce au fost examinate materia şi forma folosite în administrarea Botezului, precum şi intenţia botezatului adult şi a oficiantului care a botezat, existã un motiv serios de dubiu asupra validitãţii Botezului.
§ 3. Dacã în cazurile prevãzute de §§ 1 şi 2 persistã dubiul cu privire la administrarea Botezului sau la validitatea lui, sã nu se confere Botezul decât dupã ce i se expune celui care se boteazã, dacã este adult, doctrina despre sacramentul Botezului şi dupã ce i se aratã acestuia sau, dacã este vorba de un copil, pãrinţilor, motivele validitãţii nesigure a Botezului deja celebrat.
Can. 870 - Un copil expus sau gãsit sã fie botezat dacã, dupã o investigaţie atentã, nu rezultã cã a fost deja botezat.
Can. 871 - În mãsura posibilitãţilor, fetuşii avortaţi, dacã sunt vii, sã primeascã Botezul.

CAP. IV
Naşii

Can. 872 - Pe cât e posibil, celui ce se boteazã sã i se dea un naş care are datoria sã-l asiste pe adult în iniţierea creştinã şi sã-l prezinte la Botez, împreunã cu pãrinţii, pe copilul care trebuie botezat, şi, de asemenea, sã-şi dea silinţa ca cel botezat sã ducã o viaţã creştinã conformã cu Botezul şi sã îndeplineascã cu fidelitate obligaţiile inerente acestui sacrament.
Can. 873 - Sã se ia numai un naş sau o naşã, ori un naş şi o naşã împreunã.
Can. 874 - § 1. Ca cineva sã fie admis sã îndeplineascã funcţia de naş, trebuie:
1° sã fie desemnat de cãtre cel care se boteazã sau de pãrinţii acestuia, ori, în lipsa acestora, de cãtre paroh sau de cãtre celebrantul Botezului şi sã aibã capacitatea şi intenţia de a îndeplini aceastã funcţie;
2° sã fi împlinit vârsta de şaisprezece ani, dacã Episcopul diecezan nu a stabilit o altã vârstã, ori dacã parohul sau celebrantul nu considerã cã, dintr-un motiv just, se poate admite o excepţie;
3° sã fie catolic, sã fi primit Mirul şi Preasfântul Sacrament al Euharistiei şi, totodatã, sã ducã o viaţã conformã cu credinţa şi cu funcţia ce trebuie sã şi-o asume;
4° sã nu fie împiedicat de vreo pedeapsã canonicã impusã sau declaratã în mod legitim;
5° sã nu fie tatãl sau mama celui care se boteazã.
§ 2. Un botezat care aparţine la o comunitate eclezialã necatolicã sã fie admis numai împreunã cu un naş catolic şi numai în calitate de martor al Botezului.

CAP. V
Dovedirea şi înregistrarea botezului administrat

Can. 875 - Cine administreazã Botezul sã aibã grijã ca, în cazul când nu este prezent un naş, sã fie de faţã cel puţin un martor prin care sã poatã fi doveditã conferirea Botezului.
Can. 876 - Pentru a dovedi conferirea Botezului, dacã nu se aduce nimãnui vreun prejudiciu, este suficientã declaraţia unui singur martor mai presus de orice bãnuialã sau jurãmântul botezatului însuşi, dacã el a primit Botezul ca adult.
Can. 877 - § 1. Parohul locului unde se celebreazã Botezul trebuie sã înregistreze în mod conştiincios şi fãrã nici o întârziere în registrul de botezaţi numele celor botezaţi, menţionând numele celebrantului, al pãrinţilor, al naşilor şi, dacã existã, al martorilor, precum şi locul şi ziua conferirii Botezului, indicând totodatã ziua şi locul naşterii.
§ 2. În cazul unui copil nãscut dintr-o mamã necãsãtoritã, trebuie înregistrat numele mamei, dacã maternitatea ei este cunoscutã în mod public sau dacã ea cere acest lucru de bunãvoie în scris sau în faţa a doi martori; de asemenea, trebuie înregistrat numele tatãlui, dacã paternitatea sa este doveditã printr-un înscris public sau printr-o declaraţie din partea lui, fãcutã în faţa parohului şi a doi martori; în celelalte cazuri, cel botezat sã fie înregistrat fãrã a se fi menţionat numele tatãlui sau al pãrinţilor.
§ 3. Dacã este vorba de un copil care este adoptat, sã se înregistreze numele celor care îl adoptã, precum şi, cel puţin dacã astfel se procedeazã în actul civil al regiunii respective, numele pãrinţilor naturali, conform §§ 1 şi 2, respectându-se dispoziţiile Conferinţei Episcopilor.
Can. 878 - Dacã Botezul nu a fost administrat de paroh şi nici în prezenţa sa, celebrantul Botezului, oricine ar fi el, trebuie sã-l informeze de aceasta pe parohul parohiei în care a fost administrat Botezul, ca sã înregistreze Botezul conform cu can. 877, § 1.

TITLUL II
Sacramentul Mirului

Can. 879 - Sacramentul Mirului, care imprimã un caracter, şi prin care cei botezaţi, continuând itinerarul iniţierii creştine, sunt îmbogãţiţi de darul Duhului Sfânt şi legaţi mai strâns de Bisericã, îi întãreşte şi îi obligã mai puternic sã fie martori ai lui Cristos prin cuvinte şi fapte şi sã rãspândeascã şi sã apere credinţa.

CAP. I
Celebrarea Mirului

Can. 880 - § 1. Sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu crismã pe frunte, fãcutã cu impunerea mâinii şi prin cuvintele stabilite în cãrţile liturgice aprobate.
§ 2. Crisma ce trebuie folositã în sacramentul Mirului trebuie sã fie consacratã de Episcop, chiar dacã sacramentul este administrat de un preot.
Can. 881 - Este bine ca sacramentul Mirului sã se celebreze în bisericã, în cadrul Liturghiei; totuşi, dintr-un motiv just şi raţional, poate fi celebrat în afara Liturghiei şi în orice loc decent.

CAP. II
Celebrantul Mirului

Can. 882 - Celebrantul obişnuit al Mirului este Episcopul; conferã în mod valid acest sacrament şi preotul care a primit aceastã facultate în virtutea dreptului universal sau în virtutea unei concesiuni din partea autoritãţii competente.
Can. 883 - Se bucurã ipso iure de facultatea de a administra Mirul:
1° în cadrul jurisdicţiei proprii, cei care sunt echivalenţi în drept Episcopului diecezan;
2° faţã de persoana interesatã, preotul care în virtutea oficiului sau a mandatului Episcopului diecezan, boteazã pe cineva care a împlinit şapte ani sau admite în comuniunea deplinã cu Biserica Catolicã o persoanã deja botezatã;
3° faţã de cei care se aflã în pericol de moarte, parohul, ba chiar orice preot.
Can. 884 - § 1. Episcopul diecezan sã administreze personal Mirul sau sã aibã grijã sã fie administrat de un alt Episcop; dacã este necesar, poate sã acorde unuia sau mai multor preoţi, bine precizaţi, facultatea sã administreze ei acest sacrament.
§ 2. Dintr-un motiv grav, Episcopul şi preotul înzestrat cu facultatea de a mirui în virtutea dreptului sau a unei concesiuni speciale din partea autoritãţii competente pot, în cazuri particulare, sã ia ca asociaţi alţi preoţi, ca sã administreze şi ei Mirul.
Can. 885 - § 1. Episcopul diecezan are obligaţia de a se îngriji ca sacramentul Mirului sã fie conferit credincioşilor sãi, care îl cer dupã rânduialã şi în mod raţional.
§ 2. Preotul care se bucurã de aceastã facultate trebuie sã o foloseascã în favoarea persoanelor pentru care i-a fost acordatã.
Can. 886 - § 1. În dieceza sa, Episcopul administreazã în mod legal sacramentul Mirului şi credincioşilor care nu sunt sub jurisdicţia lui, dacã nu existã o oprelişte expresã din partea Ordinariului lor.
§ 2. Ca sã administreze în mod licit Mirul în altã diecezã, Episcopul are nevoie de permisiunea, cel puţin presupusã în mod raţional, a Episcopului diecezan, în afarã de cazul când este vorba de credincioşii proprii.
Can. 887 - Preotul care are facultatea de a administra Mirul conferã în mod licit acest sacrament, în teritoriul ce îi este desemnat, chiar şi persoanelor strãine, dacã nu existã o interzicere din partea Ordinariului lor propriu; într-un teritoriu strãin, nu poate sã-l administreze în mod valid nimãnui, cu excepţia cazului prevãzut de can. 883, nr. 3.
Can. 888 - În teritoriul în care pot sã confere în mod valid Mirul, slujitorii sacri îl pot administra şi în locurile exempte.

CAP. III
Persoanele ce trebuie miruite

Can. 889 - § 1. Este capabil sã primeascã Mirul orice botezat, şi numai el, care nu este încã miruit.
§ 2. Cu excepţia pericolului de moarte, ca cineva sã primeascã în mod licit Mirul este necesar, dacã are uzul raţiunii, sã fie instruit în mod adecvat, sã fie dispus cum se cuvine şi sã poatã reînnoi fãgãduinţele de la Botez.
Can. 890 - Credincioşii au obligaţia sã primeascã acest sacrament la timpul potrivit; pãrinţii, pãstorii sufleteşti, îndeosebi parohii, sã aibã grijã ca credincioşii sã fie bine instruiţi pentru a-l primi şi sã se apropie de el la timpul cuvenit.
Can. 891 - Sacramentul Mirului sã fie conferit credincioşilor ajunşi în jurul vârstei priceperii, dacã nu s-a stabilit o altã vârstã de cãtre Conferinţa Episcopilor, sau nu existã pericolul morţii, sau dacã, dupã aprecierea slujitorului sacru, un motiv grav nu sugereazã altfel.

CAP. IV
Naşii

Can. 892 - Pe cât e posibil, cine se miruieşte sã fie asistat de un naş care are datoria de a se îngriji ca cel miruit sã se comporte ca un adevãrat martor al lui Cristos şi sã îndeplineascã în mod fidel obligaţiile inerente acestui sacrament.
Can. 893 - § 1. Ca cineva sã poatã fi naş, trebuie sã îndeplineascã condiţiile despre care vorbeşte can. 874.
§ 2. Este bine sã fie luat ca naş cel ce şi-a asumat aceeaşi funcţie şi la Botez.

CAP. V
Dovedirea şi înregistrarea Mirului conferit

Can. 894 - Pentru dovedirea administrãrii Mirului sã se respecte dispoziţiile can. 876.
Can. 895 - Numele celor miruiţi, menţionându-se numele celebrantului, al pãrinţilor şi al naşilor, locul şi ziua conferirii Mirului, sã fie înscrise în registrul de miruiţi al Curiei diecezane sau, unde acest lucru a fost stabilit de Conferinţa Episcopilor sau de Episcopul diecezan, în registrul ce trebuie pãstrat în arhiva parohialã; parohul trebuie sã-l informeze pe parohul locului Botezului despre administrarea Mirului, pentru a se face adnotarea în registrul de botezaţi, conform can. 535, § 2.
Can. 896 - Dacã parohul locului nu a fost prezent, celebrantul sã-l informeze, personal sau prin alţii, cât mai curând despre administrarea Mirului.

TITLUL III
Preasfânta Euharistie

Can. 897 - Cel mai sublim sacrament este Preasfânta Euharistie, în care este conţinut, oferit şi primit însuşi Cristos Domnul, şi prin care Biserica trãieşte şi creşte fãrã încetare. Jertfa euharisticã, memorialul morţii şi învierii Domnului, în care se perpetueazã de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii, este culmea şi izvorul întregului cult şi al întregii vieţi creştine, prin care se manifestã şi se realizeazã unitatea poporului lui Dumnezeu şi se sãvârşeşte zidirea Trupului lui Cristos. Celelalte sacramente şi toate operele de apostolat ale Bisericii sunt strâns unite cu Preasfânta Euharistie şi converg spre ea.
Can. 898 - Credincioşii sã cinsteascã în cel mai înalt grad Preasfânta Euharistie, participând activ la celebrarea Sfintei Jertfe, primind cu cea mai mare evlavie şi des acest sacrament şi venerând-o cu cea mai mare adoraţie; explicând doctrina referitoare la acest sacrament, pãstorii sufleteşti sã-i înveţe cu zel pe credincioşi asupra acestor obligaţii.

CAP. I
Celebrarea euharisticã

Can. 899 - § 1. Celebrarea euharisticã este acţiunea lui Cristos însuşi şi a Bisericii, în care Cristos Domnul, prin slujirea preotului, se oferã lui Dumnezeu Tatãl pe sine însuşi prezent în mod substanţial sub speciile pâinii şi vinului şi se dã ca hranã spiritualã credincioşilor uniţi în oferirea sa.
§ 2. În Adunarea euharisticã, prezidatã de Episcop sau, sub autoritatea acestuia, de preot, care acţioneazã în persoana lui Cristos, poporul lui Dumnezeu este chemat împreunã şi toţi credincioşii prezenţi, atât clericii, cât şi laicii, participã activ, fiecare în felul sãu, potrivit cu diversitatea treptelor preoţeşti şi a funcţiilor liturgice.
§ 3. Celebrarea euharisticã sã fie astfel rânduitã încât toţi cei care iau parte la ea sã beneficieze de roade îmbelşugate, pentru a cãror dobândire Cristos Domnul a instituit Jertfa euharisticã.

ART. 1
Slujitorul Preasfintei Euharistii

Can. 900 - § 1. Numai preotul hirotonit în mod valid este slujitorul sacru care, acţionând în persoana lui Cristos, poate sã celebreze sacramentul Euharistiei.
§ 2. Celebreazã în mod licit Euharistia preotul care nu este împiedicat de o lege canonicã, respectând dispoziţiile canoanelor care urmeazã.
Can. 901 - Preotul este liber sã aplice Liturghia pentru oricine, atât pentru cei vii cât şi pentru cei morţi.
Can. 902 - Dacã interesul credincioşilor nu impune sau nu recomandã contrarul, preoţii pot sã concelebreze Euharistia, rãmânând totuşi inviolabilã libertatea fiecãruia de a celebra în mod individual, dar nu în timp ce se celebreazã în aceeaşi bisericã sau în acelaşi oratoriu.
Can. 903 - Un preot sã fie admis sã celebreze chiar dacã nu este cunoscut de responsabilul bisericii, cu condiţia fie sã prezinte "celebretul" dat de Ordinariul sau de Superiorul propriu, eliberat cel mult de un an, fie cã se poate aprecia cu prudenţã cã nu este împiedicat sã celebreze.
Can. 904 - Amintindu-şi mereu cã în misterul Jertfei euharistice este înfãptuitã necontenit opera mântuirii, preoţii sã celebreze des; ba, mai mult, se recomandã stãruitor celebrarea în fiecare zi, care, chiar dacã nu este posibilã prezenţa credincioşilor, este cu adevãrat o acţiune a lui Cristos şi a Bisericii, pe care sãvârşind-o, preoţii îşi îndeplinesc principala lor funcţie.
Can. 905 - § 1. Cu excepţia cazurilor când, conform dreptului, Euharistia poate fi celebratã sau concelebratã de mai multe ori în aceeaşi zi, nu i se permite preotului sã celebreze decât o singurã datã pe zi.
§ 2. Dacã este lipsã de preoţi, Ordinariul locului poate permite ca preoţii sã celebreze, dintr-un motiv just, de douã ori pe zi, ba chiar, când o cere necesitatea pastoralã, de trei ori în zilele de duminicã şi sãrbãtori de poruncã.
Can. 906 - Preotul sã nu celebreze Jertfa euharisticã fãrã participarea cel puţin a unui credincios, în afarã doar de cazul când existã un motiv just şi raţional.
Can. 907 - La celebrarea euharisticã, nu le este permis diaconilor şi laicilor sã recite rugãciunile, mai ales rugãciunea euharisticã, sau sã sãvârşeascã acţiuni ce sunt proprii preotului celebrant.
Can. 908 - Preoţilor catolici le este interzis sã concelebreze Euharistia cu preoţii Bisericilor sau cu slujitorii comunitãţilor ecleziale, care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã.
Can. 909 - Preotul sã nu omitã de a se pregãti cum se cuvine, prin rugãciune, la celebrarea Jertfei euharistice, nici de a aduce mulţumiri lui Dumnezeu la terminarea ei.
Can. 910 - § 1. Slujitorul obişnuit al Sfintei Împãrtãşanii este Episcopul, preotul şi diaconul.
§ 2. Slujitorul extraordinar al Sfintei Împãrtãşanii este acolitul, precum şi un alt credincios desemnat în conformitate cu can. 230, § 3.
Can. 911 - § 1. Au obligaţia şi dreptul de a duce Preasfânta Euharistie la bolnavi, ca Viatic, parohul şi vicarii parohiali, capelanii, precum şi Superiorul comunitãţii în institutele cãlugãreşti clericale sau în societãţile de viaţã apostolicã clericale, tuturor celor care se aflã în casã.
§ 2. În caz de necesitate sau cu permisiunea cel puţin presupusã a parohului, a capelanului sau a Superiorului, care ulterior trebuie informaţi, trebuie sã ducã Viaticul orice preot sau un alt slujitor al Sfintei Împãrtãşanii.

ART. 2
Participarea la Preasfânta Euharistie

Can. 912 - Fiecare botezat care nu este oprit de cãtre drept poate şi trebuie sã fie admis la Sfânta Împãrtãşanie.
Can. 913 - § 1. Pentru ca Preasfânta Euharistie sã poatã fi administratã copiilor, este necesar ca ei sã aibã o cunoaştere suficientã şi o pregãtire fãcutã cu grijã, astfel încât, dupã capacitatea lor, sã înţeleagã misterul lui Cristos şi sã poatã primi Trupul Domnului cu credinţã şi evlavie.
§ 2. Preasfânta Euharistie poate fi totuşi administratã şi copiilor care se aflã în pericol de moarte, dacã sunt capabili sã deosebeascã Trupul lui Cristos de hrana obişnuitã şi sã primeascã Împãrtãşania cu respect.
Can. 914 - În primul rând, pãrinţii şi cei care le ţin locul, precum şi parohul, au obligaţia de a se îngriji ca toţi copiii care au ajuns la uzul raţiunii sã fie pregãtiţi cum trebuie şi, dupã ce au fãcut mãrturisirea sacramentalã, sã fie întãriţi cu aceastã hranã dumnezeiascã; parohului îi revine şi obligaţia de a veghea sã nu fie admişi la Sfânta Împãrtãşanie acei copii care nu au ajuns la uzul raţiunii sau aceia pe care nu-i considerã suficient de dispuşi.
Can. 915 - Sã nu fie admişi la Sfânta Împãrtãşanie excomunicaţii şi interzişii, dupã aplicarea sau declararea pedepsei, precum şi cei care persistã cu încãpãţânare într-un pãcat grav şi public.
Can. 916 - Cine este conştient de un pãcat grav sã nu celebreze Liturghia, nici sã nu se împãrtãşeascã cu Trupul Domnului, fãrã sã fi fãcut în prealabil mãrturisirea sacramentalã, în afarã de cazul când existã un motiv grav şi imposibilitatea de a se mãrturisi; în acest caz, sã-şi aducã aminte cã are obligaţia sã facã un act de cãinţã desãvârşitã, însoţit de hotãrârea de a se mãrturisi cât mai curând posibil.
Can. 917 - Cine a primit deja Sfânta Împãrtãşanie o poate primi încã o datã în aceeaşi zi în timpul celebrãrii euharistice la care participã, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 921, § 2.
Can. 918 - Se recomandã foarte mult ca credincioşii sã primeascã Sfânta Împãrtãşanie în timpul celebrãrii euharistice; totuşi, celor care o cer dintr-un motiv just sã le fie administratã şi în afara Liturghiei, respectându-se riturile liturgice.
Can. 919 - § 1. Cine are de gând sã primeascã Preasfânta Euharistie sã se abţinã de la orice fel de mâncare şi bãuturã, cu excepţia apei şi a medicamentelor, cel puţin o orã înainte de a se împãrtãşi.
§ 2. Preotul care celebreazã în aceeaşi zi de douã sau de trei ori Preasfânta Euharistie poate sã consume ceva înainte de a doua sau a treia celebrare, chiar dacã nu a trecut intervalul de o orã.
§ 3. Persoanele în vârstã şi cele bolnave, ca şi cele care le îngrijesc, pot sã primeascã Preasfânta Euharistie chiar dacã au consumat ceva cu mai puţin de o orã înainte.
Can. 920 - § 1. Fiecare credincios, dupã ce a fãcut prima Împãrtãşanie, are obligaţia de a o primi cel puţin o datã de an.
§ 2. Aceastã poruncã trebuie îndeplinitã în timpul pascal, în afarã de cazul când, dintr-un motiv just, este îndeplinitã în alt timp al anului.
Can. 921 - § 1. Credincioşii care se aflã în pericol de moarte, indiferent care ar fi motivul, sã fie întãriţi cu Sfânta Împãrtãşanie ca Viatic.
§ 2. Chiar dacã au fost întãriţi în aceeaşi zi cu Sfânta Împãrtãşanie, se recomandã foarte mult ca cei care ajung în pericol de a-şi pierde viaţa sã se împãrtãşeascã din nou.
§ 3. Persistând pericolul de moarte, se recomandã primirea Sfintei Împãrtãşanii de mai multe ori, în zile diferite.
Can. 922 - Sã nu se amâne prea mult bolnavilor Sfântul Viatic; cei care au grija sufletelor sã vegheze cu râvnã ca bolnavii sã fie întãriţi cu el câtã vreme sunt în posesia deplinã a facultãţilor lor.
Can. 923 - Credincioşii pot sã participe la Jertfa euharisticã şi sã primeascã Sfânta Împãrtãşanie în orice rit catolic, rãmânând inviolabilã dispoziţia can. 844.

ART. 3
Riturile şi ceremoniile celebrãrii euharistice

Can. 924 - § 1. Preasfânta Jertfã euharisticã trebuie oferitã cu pâine şi vin; în vin trebuie sã se toarne puţinã apã.
§ 2. Pâinea trebuie sã fie numai din grâu şi fãcutã recent, astfel încât sã nu existe nici un pericol de alterare.
§ 3. Vinul trebuie sã fie natural, produs din rodul viţei-de-vie, şi nealterat.
Can. 925 - Sfânta Împãrtãşanie sã fie datã numai sub specia pâinii sau, respectându-se legile liturgice, sub ambele specii; totuşi, în caz de necesitate, poate fi datã chiar numai sub specia vinului.
Can. 926 - Conform vechii tradiţii a Bisericii Latine, preotul sã foloseascã în celebrarea euharisticã pâine azimã, oriunde ar celebra.
Can. 927 - Este absolut interzis, chiar şi în caz de extremã necesitate, de a se consacra o specie fãrã cealaltã sau de a consacra ambele specii în afara celebrãrii euharistice.
Can. 928 - Celebrarea euharisticã sã fie fãcutã în limba latinã, sau într-o altã limbã, dar cu condiţia ca textele liturgice sã fi fost aprobate în mod legitim.
Can. 929 - Celebrând şi administrând Euharistia, preoţii şi diaconii sã poarte veşmintele sacre stabilite de rubrici.
Can. 930 - § 1. Dacã nu poate sã stea în picioare, preotul bolnav sau în vârstã poate sã celebreze Jertfa euharisticã stând pe scaun, respectând legile liturgice, totuşi nu în faţa poporului, în afarã de cazul când are permisiunea Ordinariului locului.
§ 2. Preotul orb sau afectat de o altã boalã celebreazã licit Jertfa euharisticã folosind orice text de Liturghie dintre cele aprobate şi, dacã este cazul, având lângã el un alt preot sau un diacon, sau chiar un laic bine instruit, care sã-l ajute.
ART. 4
Timpul şi locul celebrãrii Euharistiei
Can. 931 - Celebrarea şi distribuirea Euharistiei pot fi sãvârşite în orice zi şi la orice orã, cu excepţia acelora care sunt excluse de normele liturgice.
Can. 932 - § 1. Celebrarea Euharistiei sã fie sãvârşitã într-un loc sacru, dacã, într-un caz particular, necesitatea nu cere altfel; în acest caz, celebrarea sã fie sãvârşitã într-un loc decent.
§ 2. Jertfa euharisticã trebuie sãvârşitã pe un altar dedicat sau binecuvântat; când este sãvârşitã în afara locului sacru, poate fi folositã o masã corespunzãtoare, rãmânând mereu necesare faţa de altar şi corporalul.
Can. 933 - Dintr-un motiv just şi cu permisiunea expresã a Ordinariului locului, îi este permis unui preot sã celebreze Euharistia în lãcaşul de cult al unei Biserici sau al unei comunitãţi ecleziale, care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã, cu condiţia sã nu se dea scandal.

CAP. II
Pãstrarea şi adorarea Preasfintei Euharistii

Can. 934 - § 1. Preasfânta Euharistie:
1° trebuie pãstratã în biserica catedralã sau în biserica echivalatã bisericii catedrale, în biserica parohialã, precum şi în biserica sau oratoriul anexat casei unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã apostolicã;
2° poate fi pãstratã în capela Episcopului şi, cu permisiunea Ordinariului locului, în alte biserici, oratorii şi capele.
§ 2. În locurile sacre în care este pãstratã Preasfânta Euharistie, trebuie întotdeauna sã existe cineva care sã aibã grijã de ea şi, pe cât se poate, preotul sã celebreze acolo Liturghia cel puţin de douã ori pe lunã.
Can. 935 - Nimãnui nu-i este permis sã pãstreze la el Preasfânta Euharistie sau sã o poarte în cãlãtorie, în afarã de cazul când existã o necesitate pastoralã urgentã, respectându-se dispoziţiile Episcopului diecezan.
Can. 936 - În casa unui institut cãlugãresc sau într-o casã religioasã, Preasfânta Euharistie sã fie pãstratã numai în bisericã sau în oratoriul principal anexat casei; totuşi, dintr-un motiv just, Ordinariul poate permite sã fie pãstratã şi într-un alt oratoriu al aceleiaşi case.
Can. 937 - Dacã nu se opune un motiv grav, biserica unde se pãstreazã Preasfânta Euharistie sã rãmânã deschisã credincioşilor cel puţin câteva ore pe zi, ca ei sã se poatã ruga în faţa Preasfântului Sacrament.
Can. 938 - § 1. În mod obişnuit, Preasfânta Euharistie sã fie pãstratã într-un singur tabernacol din bisericã sau oratoriu.
§ 2. Tabernacolul în care este pãstratã Preasfânta Euharistie sã fie aşezat într-un loc însemnat al bisericii sau al oratoriului, vizibil, frumos, împodobit, potrivit pentru rugãciune.
§ 3. Tabernacolul în care este pãstratã în mod obişnuit Preasfânta Euharistie sã fie fix, confecţionat din material solid netransparent şi închis în aşa fel încât sã se evite cât mai mult posibil pericolul de profanare.
§ 4. Dintr-un motiv grav, este permis ca Preasfânta Euharistie sã fie pãstratã, mai ales în timpul nopţii, într-un alt loc mai sigur şi demn.
§ 5. Cine are grija bisericii sau a oratoriului sã prevadã ca cheia de la tabernacolul unde este pãstratã Preasfânta Euharistie sã fie pãzitã cu cea mai mare atenţie.
Can. 939 - Ostiile consacrate, în cantitate suficientã pentru trebuinţele credincioşilor, sã fie pãstrate în pixidã sau într-un vas mic şi, dupã consumarea celor vechi conform ritualului, sã fie reînnoite des.
Can. 940 - În faţa tabernacolului unde este pãstratã Preasfânta Euharistie, sã lumineze tot timpul o lampã specialã prin care sã fie indicatã şi cinstitã prezenţa lui Cristos.
Can. 941 - § 1. În bisericile sau în oratoriile în care este permisã pãstrarea Preasfintei Euharistii, pot fi fãcute expuneri fie cu pixida, fie cu ostensorul, respectându-se normele stabilite de cãrţile liturgice.
§ 2. În timpul celebrãrii Liturghiei, sã nu aibã loc expunerea cu Preasfântul Sacrament în aceeaşi bisericã sau în acelaşi oratoriu.
Can. 942 - Se recomandã ca în aceleaşi biserici sau oratorii sã aibã loc în fiecare an expunerea solemnã a Preasfântului Sacrament pentru un timp suficient, chiar dacã nu continuu, ca acea comunitate localã sã mediteze mai profund misterul euharistic şi sã-l adore; totuşi aceastã expunere sã aibã loc numai dacã se prevede o afluenţã suficientã de credincioşi şi dacã sunt pãstrate normele stabilite.
Can. 943 - Slujitorul expunerii Preasfântului Sacrament şi al binecuvântãrii euharistice este preotul sau diaconul; în circumstanţe speciale, dar numai pentru expunere şi repunere, nu şi pentru binecuvântare, este acolitul, slujitorul extraordinar al Sfintei Împãrtãşanii sau o altã persoanã desemnatã de Ordinariul locului, respectându-se dispoziţiile Episcopului diecezan.
Can. 944- § 1. Unde Episcopul diecezan apreciazã cã este posibil, sã aibã loc o procesiune pe strãzile publice, mai ales în solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos, ca mãrturie publicã de cinstire faţã de Preasfânta Euharistie.
§ 2. Este de datoria Episcopului diecezan sã stabileascã directive cu privire la procesiuni, unde sã se prevadã participarea la ele şi modul demnituos în care sã se desfãşoare.

CAP. III
Ofertele pentru celebrarea Liturghiei

Can. 945 - § 1. Conform unui obicei aprobat al Bisericii, orice preot care celebreazã sau concelebreazã Liturghia poate primi o ofertã ca sã aplice Liturghia dupã o intenţie precisã.
§ 2. Se recomandã foarte mult ca preoţii sã celebreze Liturghia la intenţia credincioşilor, mai cu seamã a celor nevoiaşi, chiar dacã nu primesc nici o ofertã.
Can. 946 - Credincioşii care fac o ofertã ca sã se aplice Liturghia la intenţia lor contribuie la binele Bisericii şi participã cu acea ofertã la grija Bisericii în susţinerea slujitorilor şi a activitãţilor proprii.
Can. 947 - În materie de oferte pentru Liturghii, sã fie eliminat absolut orice aspect de negoţ sau de comerţ.
Can. 948 - Trebuie sã fie aplicate separat atâtea Liturghii la intenţiile ofertanţilor câte au fost ofertele, chiar mici, date şi acceptate.
Can. 949 - Cine are obligaţia de a celebra şi de a aplica Liturghia la intenţia acelora care au fãcut oferta are aceeaşi obligaţie şi în cazul în care ofertele primite s-au pierdut, chiar fãrã vina lui.
Can. 950 - Dacã se oferã o sumã de bani pentru aplicarea de Liturghii, nespecificându-se numãrul Liturghiilor ce trebuie celebrate, acesta se calculeazã ţinându-se seama de oferta stabilitã în locul unde locuieşte donatorul, dacã nu trebuie sã se presupunã în mod legitim cã intenţia sa a fost alta.
Can. 951 - § 1. Preotul care celebreazã mai multe Liturghii în aceeaşi zi poate sã le aplice pe fiecare la intenţia pentru care a fost fãcutã oferta, cu condiţia cerutã de lege ca, în afarã de ziua de Crãciun, el sã reţinã pentru sine numai oferta unei singure Liturghii, iar celelalte sã le dea în scopurile stabilite de Ordinariu, admiţându-se, desigur, o anumitã recompensã pentru un motiv extrinsec.
§ 2. Preotul care concelebreazã în aceeaşi zi o a doua liturghie nu poate, sub nici un motiv, sã primeascã ofertã pentru ea.
Can. 952 - § 1. Este de datoria conciliului provincial sau a adunãrii Episcopilor provinciei sã stabileascã, prin decret, pentru întreaga provincie, suma ofertei ce trebuie fãcutã pentru celebrarea şi aplicarea Liturghiei, iar preotului nu-i este permis sã cearã o sumã mai mare; i se permite totuşi sã primeascã pentru aplicarea Liturghiei o ofertã mai mare decât cea stabilitã, dacã este datã benevol, precum şi una mai micã.
§ 2. În lipsa unui astfel de decret, sã se respecte obiceiul în vigoare în diecezã.
§ 3. Chiar şi membrii institutelor cãlugãreşti, oricare ar fi ele, trebuie sã se conformeze aceluiaşi decret sau obiceiului local, despre care vorbesc §§ 1 şi 2.
Can. 953 - Nimãnui nu-i este permis sã primeascã atâtea oferte de Liturghii ce trebuie aplicate personal, pe care nu le poate îndeplini în decurs de un an.
Can. 954 - Dacã în anumite biserici sau oratorii cererea de Liturghii ce trebuie celebrate depãşeşte numãrul celor ce pot fi celebrate acolo, este permisã celebrarea lor în alt loc, în afarã de cazul când donatorii şi-au manifestat în mod expres voinţa contrarã.
Can. 955 - § 1. Cine intenţioneazã sã încredinţeze altora celebrarea Liturghiilor ce trebuie aplicate sã încredinţeze cât mai curând celebrarea lor preoţilor pe care îi preferã, cu condiţia sã fie sigur cã ei sunt mai presus de orice bãnuialã; trebuie sã încredinţeze întreaga sumã primitã, în afarã de cazul când este sigur cã partea ce depãşeşte suma fixatã în diecezã a fost datã intuitu personae; de asemenea, are obligaţia de a se îngriji de celebrarea Liturghiilor pânã când are dovada acceptãrii obligaţiei şi a ofertei primite.
§ 2. Perioada de timp în care Liturghiile trebuie sã fie celebrate începe din ziua când preotul care va trebui sã le celebreze le-a primit, dacã nu se constatã altfel.
§ 3. Cine încredinţeazã altora Liturghii ce trebuie celebrate, sã noteze fãrã întârziere întrun registru atât Liturghiile pe care le-a primit, cât şi pe acelea pe care le-a dat altora, indicând şi ofertele lor.
§ 4. Fiecare preot trebuie sã noteze cu grijã atât Liturghiile pe care le-a primit şi pe care trebuie sã le celebreze, cât şi pe acelea pe care le-a celebrat.
Can. 956 - Toţi administratorii, şi fiecare în parte, ai cauzelor pioase sau cei obligaţi în vreun fel sã se îngrijeascã de celebrarea Liturghiilor, fie clerici, fie laici, sã predea Ordinariilor lor, conform modalitãţilor stabilite de aceştia, obligaţiile Liturghiilor ce nu au fost îndeplinite în rãstimp de un an.
Can. 957 - Datoria şi dreptul de a veghea ca sã fie îndeplinite obligaţiile de Liturghii revin, în bisericile clerului secular, Ordinariului locului, iar în bisericile institutelor cãlugãreşti sau ale societãţilor de viaţã apostolicã, Superiorilor lor.
Can. 958 - § 1. Parohul, precum şi rectorul unei biserici sau al altui loc sacru, în care se obişnuieşte sã se primeascã oferte de Liturghii, sã aibã un registru special în care sã noteze cu grijã numãrul Liturghiilor ce trebuie celebrate, intenţia, oferta fãcutã şi celebrarea sãvârşitã.
§ 2. Ordinariul are obligaţia de a controla anual aceste registre, personal sau prin alţii.

TITLUL IV
Sacramentul Pocãinţei

Can. 959 - În sacramentul Pocãinţei, credincioşii care îşi mãrturisesc pãcatele unui slujitor sacru legitim, se cãiesc de ele şi au hotãrârea de a se îndrepta, dobândesc de la Dumnezeu, prin dezlegarea datã de acelaşi slujitor, iertarea pãcatelor sãvârşite dupã Botez şi totodatã, se reconciliazã cu Biserica, pe care, pãcãtuind, au rãnit-o.

CAP. I
Celebrarea sacramentului

Can. 960 - Mãrturisirea, individualã şi completã, şi dezlegarea constituie unicul mod obişnuit în care un credincios, conştient de un pãcat grav, se reconciliazã cu Dumnezeu şi cu Biserica; numai o imposibilitate fizicã sau moralã scuteşte de la aceastã mãrturisire, în care caz reconcilierea poate fi dobânditã şi în alte moduri.
Can. 961 - § 1. Nu poate fi datã mai multor credincioşi împreunã dezlegarea generalã fãrã o prealabilã mãrturisire individualã, decât dacã:
1° existã un iminent pericol de moarte, iar preotul sau preoţii nu au timpul necesar pentru a asculta mãrturisirea fiecãrui penitent;
2° existã o necesitate gravã, adicã în cazul când, existând un numãr mare de penitenţi, nu sunt la dispoziţie suficienţi confesori pentru a asculta dupã rânduialã mãrturisirea fiecãruia într-un timp adecvat, astfel încât penitenţii ar fi nevoiţi, fãrã vina lor, sã rãmânã mult timp lipsiţi de harul sacramental sau de Sfânta Împãrtãşanie; necesitatea, însã, nu se considerã cã este suficientã în cazul când nu se poate dispune de confesori numai din cauza unei mari afluenţe de penitenţi, cum s-ar putea întâmpla cu ocazia unei sãrbãtori sau a unui pelerinaj.
§ 2. Este de datoria Episcopului diecezan sã aprecieze condiţiile cerute de § 1, nr. 2, care, ţinând seama de criteriile fixate împreunã cu ceilalţi membri ai Conferinţei Episcopilor, poate stabili cazurile când se verificã aceastã necesitate.
Can. 962 - § 1. Ca un credincios sã beneficieze în mod valid de dezlegarea sacramentalã datã simultan mai multor credincioşi, este necesar nu numai sã fie dispus cum se cuvine, dar, totodatã, sã se şi hotãrascã sã facã la timpul potrivit mãrturisirea individualã a pãcatelor grave, pe care deocamdatã nu a putut sã o facã.
§ 2. Pe cât e posibil, chiar cu ocazia primirii unei dezlegãri generale, credincioşii sã fie instruiţi asupra condiţiilor impuse de § 1 şi, dacã este timp, chiar şi în caz de pericol de moarte, sã fie îndemnaţi ca fiecare sã facã un act de cãinţã înainte de dezlegarea generalã.
Can. 963 - Rãmânând în vigoare obligaţia despre care vorbeşte can. 989, persoana, cãreia i se iartã pãcatele grave prin dezlegarea generalã, când se iveşte ocazia, sã meargã îndatã sã facã mãrturisirea individualã, înainte de a primi o altã dezlegare generalã, dacã nu intervine un motiv just.
Can. 964 - § 1. Locul specific pentru ascultarea mãrturisirilor sacramentale este biserica sau oratoriul.
§ 2. În ceea ce priveşte confesionalul, sã se stabileascã norme de cãtre Conferinţa Episcopilor, prevãzând totuşi sã existe mereu, într-un loc vizibil, confesionale cu gratie fixã între penitent şi confesor, pe care sã le poatã folosi în mod liber credincioşii care doresc acest lucru.
§ 3. Sã nu se asculte mãrturisirile în afara confesionalului decât dintr-un motiv just.

CAP. II
Slujitorul sacru al sacramentului Pocãinţei

Can. 965 - Slujitorul sacramentului Pocãinţei este numai preotul.
Can. 966 - § 1. Pentru a dezlega în mod valid de pãcate, este necesar ca slujitorul sacru, pe lângã puterea preoţeascã, sã aibã şi facultatea de a exercita aceastã putere asupra credincioşilor cãrora le dã dezlegarea.
§ 2. Preotul poate fi înzestrat cu aceastã facultate fie ipso iure, fie prin concesiune din partea autoritãţii competente conform can. 969.
Can. 967 - § 1. Nu numai Pontiful Roman, ci şi Cardinalii au ipso iure facultatea de a asculta mãrturisirile sacramentale în toatã lumea; de asemenea, şi Episcopii o folosesc în mod licit pretutindeni, dacã Episcopul diecezan nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru.
§ 2. Cei care se bucurã în mod habitual de facultatea de a asculta mãrturisirile, fie în virtutea oficiului, fie în virtutea acordãrii ei de cãtre Ordinariul locului încardinãrii sau al locului în care îşi au domiciliul, o pot exercita pretutindeni, dacã Ordinariul locului nu a interzis, într-un caz particular, acest lucru, rãmânând neschimbate dispoziţiile can. 974, §§ 2 şi 3.
§ 3. Ipso iure au pretutindeni aceastã facultate asupra membrilor şi a celorlalte persoane care trãiesc zi şi noapte în casa institutului sau a societãţii, cei care sunt înzestraţi cu facultatea de a asculta mãrturisirile în virtutea oficiului sau a concesiunii din partea Superiorului competent conform cann. 968, § 2 şi 969, § 2; aceştia o folosesc şi licit dacã, într-un caz particular, un Superior major nu a interzis-o faţã de supuşii sãi.
Can. 968 - § 1. În cadrul circumscripţiei lor, au facultatea de a asculta mãrturisirile, în virtutea oficiului, Ordinariul locului, canonicul penitenţiar, precum şi parohul şi cei care sunt în locul parohului.
§ 2. În virtutea oficiului, se bucurã de facultatea de a asculta mãrturisirile supuşilor lor şi ale celor care trãiesc zi şi noapte în casã, Superiorii unui institut cãlugãresc sau ai unei societãţi de viaţã apostolicã, dacã sunt clericale de drept pontifical, care au, conform constituţiilor, puterea executivã de conducere, rãmânând totuşi valabilã dispoziţia can. 630, § 4.
Can. 969 - § 1. Numai Ordinariul locului este competent sã acorde oricãrui preot facultatea de a asculta mãrturisirile tuturor credincioşilor, însã preoţii care sunt membri ai institutelor cãlugãreşti sã nu o foloseascã fãrã permisiunea, cel puţin presupusã, a Superiorului lor.
§ 2. Superiorul unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, despre care vorbeşte can. 968, § 2, este competent sã acorde oricãrui preot facultatea de a asculta mãrturisirile supuşilor proprii şi ale celor care trãiesc zi şi noapte în casã.
Can. 970 - Facultatea de a asculta mãrturisirile sã nu fie acordatã decât preoţilor care au fost recunoscuţi capabili în urma unui examen, sau a cãror aptitudine este doveditã prin alte mijloace.
Can. 971 - Ordinariul locului sã nu acorde unui preot facultatea de a asculta în mod habitual mãrturisirile, chiar unuia care are domiciliul sau cvasidomiciliul în cadrul circumscripţiei sale, dacã nu a ascultat mai întâi, în limita posibilitãţilor, pãrerea Ordinariului acelui preot.
Can. 972 - Facultatea de a asculta mãrturisirile poate fi acordatã de autoritatea competentã, despre care vorbeşte can. 969, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat.
Can. 973 - Facultatea de a asculta în mod habitual mãrturisirile sã fie acordatã în scris.
Can. 974 - § 1. Ordinariului locului, la fel şi Superiorul competent, sã nu revoce facultatea de a asculta în mod habitual mãrturisirile, decât dintr-un motiv grav.
§ 2. Dacã facultatea de a asculta mãrturisirile a fost revocatã de Ordinariul locului care a acordat-o, despre care vorbeşte can. 967 § 2, preotul rãmâne lipsit de aceastã facultate pretutindeni; dacã aceeaşi facultate a fost revocatã de un alt Ordinariu al locului, o pierde numai în teritoriul acestui Ordinariu.
§ 3. Oricare Ordinariu al locului care ar fi revocat unui preot facultatea de a asculta mãrturisirile, sã-l informeze pe Ordinariul propriu al preotului, adicã pe Ordinariul locului încardinãrii preotului, sau dacã este vorba de un membru al unui institut cãlugãresc, pe Superiorul competent al acestuia.
§ 4. Dacã facultatea de a asculta mãrturisirile a fost revocatã de Superiorul major propriu, preotul pierde pretutindeni facultatea de a asculta mãrturisirile membrilor institutului; însã dacã aceastã facultate a fost revocatã de un alt Superior competent, o pierde numai asupra membrilor de sub jurisdicţia acestuia.
Can. 975 - Facultatea despre care vorbeşte can. 967, § 2 se pierde nu numai prin revocare, ci şi prin pierderea oficiului, prin excardinare şi prin pierderea domiciliului.
Can. 976 - Orice preot, chiar dacã este lipsit de facultatea de a asculta mãrturisirile, dezleagã valid şi licit pe toţi credincioşii care se aflã în pericol de moarte, de orice fel de cenzurã şi pãcat, chiar dacã este prezent un preot aprobat.
Can. 977 - Dezlegarea complicelui în pãcatul împotriva poruncii a şasea a Decalogului este invalidã, în afarã de cazul când este datã în pericol de moarte.
Can. 978 - § 1. În ascultarea mãrturisirilor, preotul sã aibã mereu în vedere faptul cã îndeplineşte rolul şi de judecãtor şi de medic şi cã a fost orânduit de Dumnezeu ca slujitor şi al dreptãţii şi al milei divine, ca sã aibã grijã de onoarea divinã şi de mântuirea sufletelor.
§ 2. Administrând sacramentul, confesorul, în calitate de slujitor al Bisericii, sã fie fidel faţã de învãţãtura Magisteriului şi faţã de normele date de autoritatea competentã.
Can. 979 - Punând întrebãri, preotul sã procedeze cu prudenţã şi discreţie, ţinând desigur seama de condiţia şi de vârsta penitentului şi sã se abţinã de a cãuta sã afle numele complicelui.
Can. 980 - Dacã confesorul nu se îndoieşte de dispoziţia penitentului, iar acesta cere dezlegarea, sã nu refuze, nici sã nu amâne dezlegarea.
Can. 981 - În funcţie de natura şi numãrul pãcatelor, ţinând seama şi de condiţia penitentului, confesorul sã impunã pocãinţe salutare şi potrivite, pe care penitentul trebuie sã le îndeplineascã personal.
Can. 982 - Cine mãrturiseşte cã a denunţat în mod fals autoritãţii ecleziastice un confesor nevinovat, de delictul de solicitare la pãcat împotriva poruncii a şasea a Decalogului, sã nu fie dezlegat decât dupã ce a retractat în mod formal denunţul fals şi este dispus sã repare eventualele daune cauzate.
Can. 983 - § 1. Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea, confesorului îi este interzis de legea divinã sã îl trãdeze câtuşi de puţin pe penitent, prin cuvinte sau în oricare alt mod, şi din nici un motiv.
§ 2. Obligaţia de a pãstra secretul sacramental o au interpreţii, dacã existã, precum şi toţi ceilalţi care cunosc în vreun fel oarecare pãcatele din spovadã.
Can. 984 - Chiar dacã ar fi exclus orice pericol de dezvãluire, îi este interzis cu desãvârşire confesorului sã se foloseascã de cunoştinţele dobândite din spovadã în defavoarea penitentului.
§ 2. Cine îndeplineşte o funcţie care implicã autoritate nu poate în nici un fel sã se foloseascã, în conducerea externã, de cunoaşterea pãcatelor dobânditã vreodatã în cadrul unei spovezi.
Can. 985 - Maestrul de novici şi asistentul sãu, rectorul seminarului sau al unui institut de educaţie sã nu asculte mãrturisirile sacramentale ale elevilor lor, care locuiesc în aceeaşi casã, decât dacã, în cazuri particulare, elevii cer aceasta de bunã voie.
Can. 986 - § 1. Toţi cei cãrora li s-a încredinţat, în virtutea funcţiei, grija faţã de suflete au obligaţia de a lua mãsuri ca sã fie ascultate mãrturisirile credincioşilor încredinţaţi lor, care cer în mod raţional sã fie ascultate, şi ca sã li se ofere posibilitatea sã vinã la mãrturisirea individualã în zilele şi la orele stabilite dupã felul cum le convine credincioşilor înşişi.
§ 2. În caz de necesitate, fiecare confesor are obligaţia de a asculta mãrturisirile credincioşilor, iar în pericol de moarte, fiecare preot.

CAP. III
Penitentul

Can. 987 - Ca sã primeascã remediul salvator al sacramentului Pocãinţei, credinciosul trebuie sã fie astfel dispus încât, respingând pãcatele ce le-a sãvârşit şi având hotãrârea de a se îndrepta, sã se întoarcã la Dumnezeu.
Can. 988 - § 1. Credinciosul are obligaţia de a mãrturisi, dupã specia şi numãrul lor, toate pãcatele grave sãvârşite dupã Botez şi încã neiertate direct prin puterea cheilor Bisericii şi nici acuzate într-o mãrturisire individualã, de care îşi dã seama dupã un serios examen de conştiinţã.
§ 2. Se recomandã credincioşilor sã-şi mãrturiseascã şi pãcatele veniale.
Can. 989 - Fiecare credincios, dupã ce a ajuns la vârsta priceperii, are obligaţia de a mãrturisi cu fidelitate pãcatele grave, cel puţin o datã pe an.
Can. 990 - Nimeni nu este oprit sã se mãrturiseascã cu ajutorul unui traducãtor, evitânduse, desigur, abuzurile şi scandalurile şi rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 983, § 2.
Can. 991 - Fiecare credincios este liber sã-şi mãrturiseascã pãcatele oricãrui confesor aprobat în mod legitim, chiar de alt rit, pe care el îl preferã.

CAP. IV
Indulgenţele

Can. 992 - Indulgenţa este iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei temporare cauzatã de pãcatele, deja iertate în ce priveşte vina, pe care un credincios, dispus cum se cuvine şi îndeplinind anumite condiţii stabilite, o dobândeşte prin mijlocirea Bisericii care, în calitate de slujitoare a rãscumpãrãrii, împarte şi aplicã cu autoritatea ei tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor.
Can. 993 - Indulgenţa este parţialã sau plenarã, dupã cum elibereazã în parte sau în totalitate de pedeapsa vremelnicã cauzatã de pãcate.
Can. 994 - Oricare credincios poate sau sã câştige pentru sine, sau sã aplice pentru cei rãposaţi atât indulgenţele parţiale, cât şi plenare.
Can. 995 - § 1. În afarã de autoritatea supremã a Bisericii, pot sã acorde indulgenţe numai cei cãrora le este recunoscutã aceastã putere de cãtre drept sau le este datã de Pontiful Roman.
§ 2. Nici o autoritate inferioarã Pontifului Roman nu poate sã încredinţeze altora puterea de a acorda indulgenţe, dacã nu i-a fost datã în mod expres aceastã facultate de cãtre Scaunul Apostolic.
Can. 996 - § 1. Ca cineva sã fie capabil sã câştige indulgenţe trebuie sã fie botezat, neexcomunicat, în stare de har sfinţitor cel puţin la terminarea faptelor stabilite.
§ 2. Dar, ca sã le câştige cu adevãrat, persoana capabilã trebuie sã aibã cel puţin intenţia de a le dobândi şi sã îndeplineascã faptele prescrise în timpul stabilit şi în modul cuvenit, conform dispoziţiilor concesiunii.
Can. 997 - În ce priveşte acordarea şi folosirea indulgenţelor, trebuie sã se respecte şi celelalte dispoziţii conţinute în legile speciale ale Bisericii.

TITLUL V
Sacramentul Ungerii Bolnavilor

Can. 998 - Ungerea bolnavilor, prin care Biserica îi recomandã pe credincioşii grav bolnavi Domnului care suferã şi este glorificat, ca el sã le uşureze suferinţele şi sã-i mântuiascã, le este conferitã prin ungerea cu ulei şi prin rostirea cuvintelor prescrise de cãrţile liturgice.

CAP. I
Celebrarea sacramentului

Can. 999 - În afarã de Episcop, pot sã binecuvânteze uleiul ce trebuie folosit la Ungerea bolnavilor:
1° cei care sunt echivalaţi în drept Episcopului diecezan;
2° în caz de necesitate, orice preot, dar numai în cadrul celebrãrii sacramentului.
Can. 1000 - § 1. Ungerile sã fie sãvârşite cu grijã, rostindu-se cuvintele şi respectându-se ordinea şi modul prescrise în cãrţile liturgice; totuşi, în caz de necesitate, este suficientã o singurã ungere, pe frunte sau pe o altã parte a corpului, rostindu-se în întregime formula.
§ 2. Celebrantul sã facã ungerile cu mâna proprie, dacã un motiv grav nu recomandã folosirea unui instrument.
Can. 1001 - Pãstorii sufleteşti şi rudele bolnavilor sã aibã grijã ca cei bolnavi sã primeascã la timp ajutorul acestui sacrament.
Can. 1002 - Celebrarea comunitarã a Ungerii bolnavilor, pentru mai mulţi bolnavi în acelaşi timp, pregãtiţi în mod adecvat şi dispuşi cum se cuvine, poate fi sãvârşitã în conformitate cu dispoziţiile Episcopului diecezan.

CAP. II
Slujitorul sacru al Ungerii bolnavilor

Can. 1003 - § 1. Orice preot, şi numai el, administreazã în mod valid Ungerea bolnavilor.
§ 2. Toţi preoţii, cãrora le este încredinţatã grija faţã de suflete, au datoria şi dreptul de a administra Ungerea bolnavilor credincioşilor încredinţaţi oficiului lor pastoral; dintr-un motiv raţional, oricare alt preot poate administra acest sacrament, cu consimţãmântul, cel puţin presupus, al preoţilor menţionaţi mai sus.
§ 3. Este permis oricãrui preot sã poarte cu el uleiul binecuvântat, pentru ca, în caz de necesitate, sã poatã administra Ungerea bolnavilor.

CAP. III
Cei cãrora trebuie sã li se dea Ungerea bolnavilor

Can. 1004 - § 1. Ungerea bolnavilor poate fi administratã credinciosului care, dupã ce a ajuns la uzul raţiunii, începe sã se afle în pericol de a-şi pierde viaţa din cauza îmbolnãvirii sau bãtrâneţii.
§ 2. Acest sacrament poate fi repetat dacã bolnavul, dupã ce s-a însãnãtoşit, cade din nou într-o boalã gravã sau dacã, în cursul aceleaşi boli, pericolul devine mai grav.
Can. 1005 - Când existã îndoiala dacã bolnavul a ajuns la uzul raţiunii, dacã este bolnav în mod periculos sau dacã este mort, acest sacrament sã fie administrat.
Can. 1006 - Sacramentul sã fie administrat acelor bolnavi care, atunci când erau conştienţi, l-au cerut cel puţin în mod implicit.
Can. 1007 - Sã nu se confere Ungerea bolnavilor acelor persoane care persevereazã cu încãpãţânare într-un pãcat grav şi public.

TITLUL VI
Preoţia

Can. 1008 - Din orânduire divinã, prin sacramentul Preoţiei, unii credincioşi sunt constituiţi slujitori sacri în virtutea caracterului de neşters cu care sunt însemnaţi, adicã sunt consacraţi şi destinaţi sã pãstoreascã poporul lui Dumnezeu, îndeplinind, în persoana lui Cristos Capul, fiecare conform gradului sãu, funcţiile de a învãţa, de a sfinţi şi de a conduce.
Can. 1009 - § 1. Treptele preoţeşti sunt episcopatul, presbiteratul şi diaconatul.
§ 2. Ele sunt conferite prin impunerea mâinilor şi rugãciunea de consacrare, prescrisã pentru fiecare treaptã de cãrţile liturgice.

CAP.I
Celebrarea şi slujitorul sacru al sacramentului Preoţiei

Can. 1010 - Sacramentul Preoţiei sã fie celebrat în timpul Liturghiei solemne, în zi de duminicã sau într-o sãrbãtoare de poruncã, dar, din motive pastorale, poate fi celebrat şi în alte zile, inclusiv în zilele de lucru.
Can. 1011 - § 1. De regulã, sacramentul Preoţiei sã fie celebrat în catedralã; totuşi, din motive pastorale, poate fi celebrat într-o altã bisericã sau într-un oratoriu.
§ 2. Cu prilejul unei hirotoniri, trebuie ca clericii şi ceilalţi credincioşi sã fie invitaţi sã participe în numãr cât mai mare la celebrare.
Can. 1012 - Slujitorul sacru al Preoţiei este Episcopul consacrat.
Can. 1013 - Nici unui Episcop nu-i este permis sã consacre pe cineva Episcop, dacã nu rezultã cu certitudine cã existã deja mandatul papal.
Can. 1014 - Dacã nu existã dispensã din partea Scaunului Apostolic, la consacrarea episcopalã, Episcopul consacrant principal sã fie însoţit de cel puţin doi Episcopi consacranţi; dar e foarte potrivit ca, împreunã cu ei, toţi Episcopii prezenţi sã-l consacre pe cel ales.
Can. 1015 - § 1. Candidaţii la preoţie şi la diaconat sã fie hirotoniţi fiecare în parte de cãtre Episcopul propriu sau pe baza dimisorialelor legitime ale acestuia.
§ 2. Dacã nu este împiedicat dintr-un motiv just, Episcopul propriu sã-i hirotoneascã personal pe supuşii sãi; însã, fãrã indult apostolic, nu poate sã-l hirotoneascã licit pe un supus de rit oriental.
§ 3. Cine poate da dimisoriale pentru primirea hirotonirilor poate conferi şi personal aceste hirotoniri, dacã are caracterul episcopal.
Can. 1016 - În ce priveşte hirotonirea diaconalã a acelora care intenţioneazã sã se înscrie în rândul clerului secular, Episcopul propriu este Episcopul diecezei în care candidatul îşi are domiciliul, sau al diecezei în slujba cãreia el a decis sã se dedice; în ce priveşte hirotonirea presbiteralã a clericilor seculari, este Episcopul diecezei în care candidatul s-a încardinat prin diaconat.
Can. 1017 - Un Episcop nu poate sã confere hirotonirile în afara cadrului jurisdicţiei sale decât numai cu permisiunea Episcopului diecezan.
Can. 1018 - § 1. Pot sã dea dimisoriale pentru seculari:
1° Episcopul propriu, despre care vorbeşte can. 1016;
2° Administratorul apostolic şi, cu consimţãmântul colegiului consultanţilor, Administratorul diecezan; Provicarul şi Proprefectul apostolic, cu consimţãmântul consiliului despre care vorbeşte can. 495, § 2.
§ 2. Adminstratorul diecezan, Provicarul şi Proprefectul apostolic sã nu acorde dimisoriale celor cãrora le-a fost refuzat accesul la hirotoniri de cãtre Episcopul diecezan, Vicarul apostolic şi Prefectul apostolic.
Can. 1019 - § 1. Îi aparţine de drept Superiorului major al unui institut cãlugãresc clerical de drept pontifical sau al unei societãţi clericale de viaţã apostolicã de drept pontifical sã acorde dimisorialele pentru diaconat şi presbiterat supuşilor proprii care, conform constituţiilor, sunt înscrişi perpetuu sau definitiv în institut sau în societate.
§ 2. Hirotonirea tuturor celorlalţi seminarişti ai oricãrui institut sau ai oricãrei societãţi este reglementatã de normele pentru clericii seculari, revocându-se orice indult acordat Superiorilor.
Can. 1020 - Sã nu se dea dimisoriale decât dacã în prealabil existã toate mãrturiile şi documentele impuse de drept prin cann. 1050 şi 1051.
Can. 1021 - Dimisorialele pot fi trimise oricãrui Episcop care este în comuniune cu Scaunul Apostolic, cu excepţia numai a Episcopului ce aparţine unui rit diferit de cel al candidatului şi care nu are indult apostolic.
Can. 1022 - Dupã ce a primit dimisorialele legitime, Episcopul consacrant sã nu procedeze la hirotonire decât dacã rezultã clar cã dimisorialele sunt autentice.
Can. 1023 - Dimisorialele pot fi limitate de condiţii sau revocate de cãtre acela care le-a dat sau de cãtre succesorul lui, dar, o datã acordate, nu înceteazã prin încetarea dreptului aceluia care le-a dat.

CAP. II
Candidaţii la hirotonire

Can. 1024 - Numai un bãrbat botezat primeşte în mod valid hirotonirea.
Can. 1025 - § 1. Pentru a conferi în mod licit hirotonirea prezbiteralã sau diaconalã, este necesar ca respectivul candidat, dupã ce a terminat perioada de probã, dupã normele dreptului, sã fie înzestrat, dupã aprecierea Episcopului propriu sau a Superiorului major competent, cu calitãţile trebuincioase, sã fie liber de orice iregularitate şi de orice impediment şi sã fi îndeplinit condiţiile prevãzute de cann. 1033-1039; în afarã de aceasta, sã existe documentele despre care vorbeşte can. 1050 şi sã fi fost fãcutã investigaţia despre care vorbeşte can. 1051.
§ 2. În plus, este necesar ca, dupã aprecierea Superiorului legitim, candidatul sã fie considerat util în slujba Bisericii.
§ 3. Episcopul care hirotoneşte un supus al sãu destinat slujirii unei alte dieceze trebuie sã fie sigur cã acesta va fi atribuit acestei dieceze.
ART. 1
Condiţiile necesare din partea candidaţilor la hirotonire
Can. 1026 - Ca cineva sã fie hirotonit, trebuie sã se bucure de libertatea necesarã; este absolut interzis a constrânge pe cineva, indiferent în ce mod sau din ce motiv, sã primeascã hirotonirile sau a îndepãrta de la primirea lor pe cineva care este apt din punct de vedere canonic.
Can. 1027 - Aspiranţii la diaconat şi prezbiterat sã fie formaţi printr-o pregãtire fãcutã cu grijã, conform normelor dreptului.
Can. 1028 - Episcopul diecezan sau Superiorul competent sã aibã grijã ca respectivii candidaţi, înainte de a fi promovaţi la o hirotonire, sã fie instruiţi cum se cuvine cu privire la acea hirotonire şi la obligaţiile ce decurg din ea.
Can. 1029 - Sã fie promovaţi la hirotoniri numai aceia care, dupã aprecierea prudentã a Episcopului propriu sau a Superiorului major competent, analizându-se toate cu grijã, au credinţã intactã, sunt însufleţiţi de intenţie dreaptã, posedã ştiinţa necesarã, se bucurã de reputaţie bunã, sunt înzestraţi cu moravuri ireproşabile, cu virtuţi dovedite şi cu celelalte calitãţi fizice şi psihice corespunzãtoare hirotonirii pe care o primesc.
Can. 1030 - Numai dintr-un motiv canonic, chiar ocult, Episcopul propriu sau Superiorul major competent poate interzice diaconilor supuşi lor, destinaţi la prezbiterat, sã primeascã aceastã sfinţire, rãmânând posibilitatea de recurs, conform dreptului.
Can. 1031 - § 1. Preoţia sã nu se confere decât acelora care au împlinit vârsta de douãzeci şi cinci de ani şi dispun de o maturitate suficientã, respectându-se în plus interstiţiul de cel puţin şase luni între diaconat şi prezbiterat; cei care sunt destinaţi la prezbiterat sã fie admişi la diaconat numai dupã ce au împlinit vârsta de douãzeci şi trei de ani.
§ 2. Candidatul la diaconatul permanent, care nu este cãsãtorit, sã nu fie admis la diaconat decât dupã ce a împlinit cel puţin vârsta de douãzeci şi cinci de ani; cel cãsãtorit, decât dupã ce a împlinit cel puţin vârsta de treizeci şi cinci de ani şi cu consimţãmântul soţiei.
§ 3. Conferinţele Episcopilor pot sã stabileascã o normã conform cãreia vârsta necesarã pentru prezbiterat şi diaconatul permanent sã fie mai mare.
§ 4. Dispensa de la vârstã impusã de §§ 1 şi 2, pentru mai mult de un an, este rezervatã Scaunului Apostolic.
Can. 1032 - § 1. Aspiranţii la prezbiterat pot fi promovaţi la diaconat numai dupã terminarea anului cinci al ciclului de studii filozofico-teologice.
§ 2. Dupã terminarea întregului ciclu de studii, înainte de a fi promovat la prezbiterat, diaconul sã participe la grija pastoralã, exercitând hirotonirea diaconalã pentru un timp adecvat, ce trebuie stabilit de Episcop sau de Superiorul major.
§ 3. Aspirantul la diaconatul permanent sã nu fie promovat la aceastã hirotonire decât dupã terminarea timpului de instruire.
ART. 2
Condiţiile necesare anterioare hirotonirii
Can. 1033 - Este promovat în mod licit la hirotoniri numai cine a primit sacramentul Mirului.
Can. 1034 - § 1. Un aspirant la diaconat sau la prezbiterat sã nu fie hirotonit dacã mai întâi nu a obţinut, prin ritul liturgic al admiterii, de la autoritatea despre care este vorba în cann. 1016 şi 1019, înscrierea în rândul candidaţilor, în urma unei cereri personale, scrisã şi semnatã cu mâna proprie şi aprobatã în scris de aceeaşi autoritate.
§ 2. Nu este ţinut la obţinerea acestei admiteri cel care, prin voturi, a fost primit în rândul unui institut cãlugãresc clerical.
Can. 1035 - § 1. Înainte ca cineva sã fie promovat fie la diaconatul permanent, fie la cel tranzitoriu, este necesar sã fi primit şi sã fi exercitat o perioadã adecvatã de timp slujirile de lector şi de acolit.
§ 2. Între conferirea acolitatului şi a diaconatului sã existe un interstiţiu de cel puţin şase luni.
Can. 1036 - Candidatul, ca sã poatã fi promovat la hirotonirea diaconalã sau prezbiteralã, sã prezinte Episcopului propriu sau Superiorului major competent o declaraţie scrisã şi semnatã cu mâna proprie, prin care sã depunã mãrturie cã va primi de bunãvoie şi în mod liber hirotonirea şi cã se va dedica pentru totdeauna slujirii ecleziastice, cerând totodatã sã fie admis sã primeascã hirotonirea.
Can. 1037 - Candidatul la diaconatul permanent şi care nu este cãsãtorit, precum şi cel care trebuie promovat la presbiterat sã nu fie admişi la hirotonirea diaconalã decât dacã şi-au asumat, prin ritul stabilit, în mod public, în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii, obligaţia celibatului, sau dacã au depus voturile perpetue într-un institut cãlugãresc.
Can. 1038 - Diaconul care refuzã sã fie promovat la presbiterat nu poate fi oprit de la exercitarea hirotonirii primite, în afarã de cazul când este reţinut de un impediment canonic sau de un alt motiv grav, care trebuie evaluate de Episcopul diecezan sau de Superiorul major competent.
Can. 1039 - Toţi cei care trebuie promovaţi la o hirotonire sã facã cel puţin cinci zile de exerciţii spirituale, în locul şi în modul stabilite de Ordinariu; înainte de a proceda la hirotonire, Episcopul sã fie înştiinţat cã respectivii candidaţi au fãcut în mod reglementar aceste exerciţii.
ART. 3
Iregularitãţile şi celelalte impedimente
Can. 1040 - Sunt opriţi de la primirea hirotonirilor cei care au un impediment perpetuu, numit şi iregularitate, sau un impediment simplu; nu existã alte impedimente decât cele care sunt menţionate în canoanele ce urmeazã.
Can. 1041 - Este iregular, cu privire la primirea hirotonirilor:
1° cine suferã de vreo formã de demenţã sau de o altã boalã psihicã, din cauza cãreia, dupã ce au fost consultaţi specialişti, este judecat incapabil sã desfãşoare în mod corect slujirea;
2° cine a comis delictul de apostazie, erezie sau schismã;
3° cine a atentat, chiar şi numai civil, cãsãtoria, fiind el însuşi împiedicat sã o încheie fie datoritã legãmântului matrimonial, fie datoritã unei hirotoniri, fie datoritã votului perpetuu de castitate, sau pentru cã a atentat cãsãtoria cu o femeie cãsãtoritã valid sau cu una legatã de acelaşi vot;
4° cine a sãvârşit omor voluntar sau a procurat avort urmat de efect, şi toţi aceia care au cooperat pozitiv;
5° cine s-a automutilat sau a mutilat pe altcineva, în mod grav şi culpabil, sau cine a încercat sã se sinucidã;
6° cine a îndeplinit un act sacerdotal rezervat Episcopului sau preotului, fie cã el nu avea aceste hirotoniri, fie cã îi era interzisã exercitarea lor ca urmare a unei pedepse canonice declarate sau impuse.
Can. 1042 - Este împiedicat în mod simplu sã primeascã hirotonirile:
1° bãrbatul care este cãsãtorit, dacã nu este destinat în mod legitim la diaconatul permanent;
2° cine exercitã un oficiu sau un serviciu administrativ interzise clericilor, conform cann. 285 şi 286, care comportã dãri de seamã, pânã când, pãrãsind oficiul şi serviciul administrativ şi fãcând darea de seamã, devine liber;
3° neofitul, dacã, dupã aprecierea Ordinariului, nu a fost probat suficient.
Can. 1043 - Credincioşii au obligaţia de a dezvãlui, înainte de hirotonire, Ordinariului sau parohului impedimentele la hirotonirile sacre, pe care eventual le cunosc.
Can. 1044 - § 1. Este iregular pentru a exercita hirotonirile primite:
1° cine a primit în mod nelegitim hirotonirile în timp ce era împiedicat de o iregularitate sã le primeascã;
2° cine a comis delictul despre care vorbeşte can. 1041, nr. 2, dacã delictul este public;
3° cine a comis unul dintre delictele prevãzute de can. 1041, nr. 3, 4, 5, 6.
§ 2. Este împiedicat de la exercitarea hirotonirilor:
1° cine a primit în mod nelegitim hirotonirile în timp ce avea un impediment care îl oprea sã le primeascã;
2° cine este afectat de demenţã sau de o altã boalã psihicã despre care vorbeşte can. 1041, nr. 1, pânã când Ordinariul, consultând un specialist, îi va permite exercitarea hirotonirii.
Can. 1045 - Necunoaşterea iregularitãţilor şi a impedimentelor nu scuteşte de ele.
Can. 1046 - Iregularitãţile şi impedimentele se multiplicã din diferitele lor cauze, nu însã din repetarea aceleiaşi cauze, cu excepţia iregularitãţii provenite din omorul voluntar sau din avortul procurat, urmat de efect.
Can. 1047 - § 1. Dispensa de toate iregularitãţile este rezervatã exclusiv Scaunului Apostolic, dacã faptul pe care ele se bazeazã a fost deferit forului judecãtoresc.
§ 2. Este rezervatã aceluiaşi Scaun şi dispensa de urmãtoarele iregularitãţi şi impedimente de a primi hirotonirile:
1° de iregularitãţile provenite din delicte publice, despre care este vorba în can. 1041, nr. 2 şi 3;
2° de iregularitatea provenitã dintr-un delict fie public, fie ocult, despre care vorbeşte can. 1041, nr. 4;
3° de impedimentul despre care vorbeşte can. 1042, nr. 1.
§ 3. Tot Scaunului Apostolic îi este rezervatã dispensa de iregularitãţile pentru exercitarea hirotonirii primite, prevãzute în can. 1041, nr. 3, numai în cazurile publice, şi în nr. 4 al aceluiaşi canon, chiar şi în cazurile oculte.
§ 4. Ordinariul poate sã dispenseze de iregularitãţile şi impedimentele care nu sunt rezervate Sfântului Scaun.
Can. 1048 - În cazurile oculte mai urgente, dacã nu se poate recurge la Ordinariu, ori, pentru iregularitãţile despre care vorbeşte can. 1041, nr. 3 şi 4, la Penitenţiarie, şi existã pericolul iminent al unei daune grave sau defãimãri, cine este împiedicat de o iregularitate de a exercita hirotonirea poate sã o exercite, rãmânând valabilã obligaţia de a se recurge cât mai curând la Ordinariu sau la Penitenţiarie, fãrã a se menţiona numele şi prin intermediul unui confesor.
Can. 1049 - § 1. În cererile pentru obţinerea dispensei de iregularitãţi şi impedimente, trebuie sã fie indicate toate iregularitãţile şi toate impedimentele; totuşi, dispensa generalã valoreazã şi pentru cele omise cu bunã credinţã, cu excepţia iregularitãţilor despre care vorbeşte can. 1041, nr. 4, sau a acelora deferite forului judecãtoresc, însã nu pentru cele trecute cu rea credinţã sub tãcere.
§ 2. Dacã este vorba de iregularitatea ce derivã din omorul voluntar sau din avortul procurat, pentru validitatea dispensei trebuie sã se indice exact şi numãrul delictelor.
§ 3. Dispensa generalã de iregularitãţile şi impedimentele de a primi hirotonirile valoreazã pentru toate hirotonirile.
ART. 4
Documentele necesare şi investigaţia
Can. 1050 - Ca cineva sã poatã fi promovat la hirotoniri, sunt necesare urmãtoarele documente:
1° certificatul de studii fãcute în mod regulamentar, conform can. 1032;
2° în cazul candidaţilor la prezbiterat, certificatul de primire a diaconatului;
3° în cazul candidaţilor la diaconat, certificatul de primire a Botezului şi a Mirului şi de primire a slujirilor despre care vorbeşte can. 1035; de asemenea, o dovadã privind efectuarea declaraţiei despre care vorbeşte can. 1036, iar în cazul când candidatul ce trebuie promovat la diaconatul permanent este cãsãtorit, certificatul de cãsãtorie şi o dovadã privind consimţãmântul soţiei.
Can. 1051 - În ce priveşte investigaţia asupra calitãţilor necesare ale candidatului la hirotonire, trebuie respectate urmãtoarele dispoziţii:
1° rectorul seminarului sau al casei de formare sã ateste cã respectivul candidat posedã calitãţile necesare pentru a primi hirotonirea, adicã doctrinã dreaptã, evlavie autenticã, moravuri bune, capacitate pentru a exercita slujirea; de asemenea, în urma unei investigaţii corecte, sã ateste cu privire la sãnãtatea fizicã şi psihicã a candidatului;
2° pentru ca investigaţia sã fie fãcutã cum trebuie, Episcopul diecezan sau Superiorul major pot recurge şi la alte mijloace pe care le considerã utile, în funcţie de circumstanţele de timp şi loc, cum sunt scrisorile testimoniale, vestirile sau alte informaţii.
Can. 1052 - § 1. Ca Episcopul care conferã hirotonirea în virtutea dreptului propriu sã o poatã începe, trebuie sã fie sigur cã au fost prezentate documentele prevãzute de can. 1050, şi cã, dupã ce s-a fãcut investigaţia conform normelor dreptului, aptitudinea candidatului este doveditã cu argumente pozitive.
§ 2. Ca Episcopul sã procedeze la hirotonirea unui candidat care este supusul altui Superior, este suficient ca dimisorialele sã menţioneze cã au fost prezentate documentele de mai sus, cã investigaţia a fost fãcutã conform dreptului şi cã aptitudinea candidatului este evidentã; dacã cel care trebuie promovat este membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, dimisorialele trebuie, în plus, sã ateste cã el a fost cooptat definitiv în institut sau în societate şi cã depinde de Superiorul care a dat dimisorialele.
§ 3. Dacã, în ciuda tuturor acestora, Episcopul, ca urmare a unor motive precise, se îndoieşte cu privire la aptitudinea candidatului de a primi hirotonirile, sã nu-l promoveze.

CAP. III
Înregistrarea şi certificatul efectuãrii hirotonirii

Can. 1053 - § 1. Dupã ce s-a sãvârşit o hirotonire, numele fiecãrui hirotonit şi al Episcopului care a conferit hirotonirea, locul şi ziua hirotonirii sã fie înscrise într-un registru special, ce trebuie pãstrat cu atenţie în curia locului unde a fost efectuatã hirotonirea şi sã se pãstreze cu grijã şi documentele fiecãrei hirotoniri.
§ 2. Episcopul care conferã hirotonirea sã dea fiecãrui hirotonit un certificat autentic de hirotonire; dacã cineva a fost hirotonit de un Episcop strãin pe bazã de dimisoriale, sã prezinte certificatul Ordinariului propriu, pentru adnotarea hirotonirii în registrul special ce trebuie pãstrat în arhivã.
Can. 1054 - Ordinariul locului - dacã este vorba de clerici seculari - sau Superiorul major competent - dacã este vorba de supuşi ai sãi - sã înştiinţeze despre fiecare hirotonire celebratã pe parohul locului Botezului, care sã o adnoteze în registrul botezaţilor, conform can. 535, § 2.

TITLUL VII
Cãsãtoria

Can. 1055 - § 1. Legãmântul matrimonial, prin care un bãrbat şi o femeie stabilesc între ei o comunitate a întregii vieţi, rânduit prin caracterul sãu natural spre binele soţilor şi spre naşterea şi educarea copiilor, a fost ridicat de Cristos Domnul, între cei botezaţi, la demnitatea de sacrament.
§ 2. De aceea, între botezaţi nu poate sã existe un contract matrimonial valid care sã nu fie, în acelaşi timp, şi sacrament.
Can. 1056 - Proprietãţile esenţiale ale cãsãtoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea, care în cãsãtoria creştinã dobândesc, în virtutea sacramentului, o stabilitate deosebitã.
Can. 1057 - § 1. Actul care creeazã cãsãtoria este consimţãmântul pãrţilor, manifestat în mod legitim între persoane capabile din punct de vedere juridic, care nu poate fi suplinit de nici o putere omeneascã.
§ 2. Consimţãmântul matrimonial este actul voinţei prin care un bãrbat şi o femeie se dãruiesc şi se primesc reciproc, printr-un pact irevocabil, pentru a forma cãsãtoria.
Can. 1058 - Pot sã încheie cãsãtoria toţi aceia care nu sunt opriţi de cãtre drept.
Can. 1059 - Cãsãtoria catolicilor, chiar dacã numai una dintre pãrţi este catolicã, este reglementatã nu numai de dreptul divin, ci şi de dreptul canonic, rãmânând valabilã competenţa autoritãţii civile cu privire la efectele exclusiv civile ale aceleiaşi cãsãtorii.
Can. 1060 - Cãsãtoria se bucurã de ocrotirea dreptului; de aceea, în caz de dubiu, ea trebuie consideratã validã pânã la proba contrarã.
Can. 1061 - § 1. Cãsãtoria validã între botezaţi este numitã numai validã dacã nu este consumatã; validã şi consumatã, dacã soţii au sãvârşit împreunã, în mod uman, actul conjugal, capabil în sine pentru naşterea copiilor şi în vederea cãruia cãsãtoria este rânduitã din natura sa şi prin care soţii devin un singur trup.
§ 2. Dupã ce cãsãtoria a fost celebratã, dacã soţii au locuit împreunã, pânã la proba contrarã, se presupune cã a avut loc consumarea.
§ 3. Cãsãtoria invalidã este numai putativã, dacã a fost celebratã cu bunã credinţã de cãtre cel puţin una dintre pãrţi, pânã când ambele pãrţi ajung la certitudinea nulitãţii ei.
Can. 1062 - § 1. Promisiunea de cãsãtorie, fie unilateralã, fie bilateralã, numitã logodnã, este reglementatã de dreptul particular stabilit de Conferinţa Episcopilor, ţinând seama de cutumele şi legile civile, dacã existã.
§ 2. Promisiunea de cãsãtorie nu dã dreptul de a cere în tribunal celebrarea cãsãtoriei; dã totuşi dreptul de a cere repararea daunelor, dacã este necesar.

CAP. I
Grija pastoralã şi actele preliminare celebrãrii cãsãtoriei

Can. 1063 - Pãstorii sufleteşti au obligaţia de a se îngriji ca propria lor comunitate eclezialã sã ofere credincioşilor acea asistenţã prin care starea cãsãtoreascã sã se pãstreze în spiritul creştin şi sã înainteze în perfecţiune. Aceastã asistenţã trebuie acordatã mai ales:
1° prin predicã, prin catehezã adaptatã minorilor, tinerilor şi adulţilor, ba chiar prin folosirea instrumentelor de comunicare socialã, prin care credincioşii sã fie instruiţi asupra semnificaţiei cãsãtoriei creştine şi asupra rolului soţilor şi pãrinţilor creştini;
2° prin pregãtirea personalã la cãsãtoria ce trebuie încheiatã, prin care mirii sã fie dispuşi sã accepte sfinţenia şi îndatoririle noii lor stãri;
3° prin celebrarea liturgicã fructuoasã a cãsãtoriei, prin care sã aparã clar cã soţii semnificã misterul de unire şi iubire rodnicã dintre Cristos şi Bisericã şi cã participã la el;
4° prin ajutorul dat soţilor, pentru ca ei, respectând şi apãrând cu fidelitate legãmântul conjugal, sã ajungã sã ducã o viaţã de familie din zi în zi mai sfântã şi mai deplinã.
Can. 1064 - E de datoria Ordinariului locului de a se îngriji ca aceastã asistenţã sã fie organizatã cum trebuie, dupã ce a ascultat pãrerea, dacã i se pare oportun, a unor bãrbaţi şi femei, apreciaţi pentru experienţa şi competenţa lor.
Can. 1065 - § 1. Catolicii care nu au primit sacramentul Mirului sã-l primeascã înainte de a fi admişi la cãsãtorie, dacã acest lucru este posibil fãrã un neajuns grav.
§ 2. Pentru ca sacramentul Cãsãtoriei sã fie primit cu rodnicie, se recomandã foarte mult ca mirii sã se apropie de sacramentele Pocãinţei şi Preasfintei Euharistii.
Can. 1066 - Înainte de a se celebra cãsãtoria, trebuie sã se constate cã nu se opune nimic celebrãrii ei valide şi licite.
Can. 1067 - Conferinţa Episcopilor sã stabileascã norme cu privire la examenul mirilor, precum şi cu privire la vestirile matrimoniale şi la alte mijloace pentru efectuarea investigaţiilor necesare dinainte de cãsãtorie; dupã ce s-au respectat toate acestea, parohul poate proceda la asistarea cãsãtoriei.
Can. 1068 - În pericol de moarte, dacã nu pot fi avute alte dovezi, nici nu existã indicii contrare, este suficient ca pãrţile sã declare, dacã e cazul, chiar sub jurãmânt, cã sunt botezate şi cã nu au nici un impediment.
Can. 1069 - Toţi credincioşii au obligaţia de a dezvãlui parohului sau Ordinariului locului, înainte de celebrarea cãsãtoriei, impedimentele pe care le-ar cunoaşte.
Can. 1070 - Dacã investigaţiile au fost fãcute de altcineva decât de parohul care este competent sã asiste cãsãtoria, sã-l informeze cât mai curând, printr-un document autentic, pe acest paroh despre rezultatul investigaţiilor.
Can. 1071 - § 1. Cu excepţia cazului de necesitate, nimeni sã nu asiste fãrã permisiunea Ordinariului locului:
1° cãsãtoria pribegilor (vagi);
2° cãsãtoria care nu poate fi recunoscutã sau celebratã dupã legea civilã;
3° cãsãtoria celui care are obligaţii naturale, izvorâte dintr-o unire anterioarã, faţã de o altã parte sau faţã de copii;
4° cãsãtoria celui care a abandonat în mod notoriu credinţa catolicã;
5° cãsãtoria celui care a cãzut într-o cenzurã;
6° cãsãtoria unui minor, dacã pãrinţii nu ştiu despre ea sau este fãcutã împotriva voinţei lor;
7° cãsãtoria ce trebuie încheiatã printr-un procurator, despre care vorbeşte can. 1105.
§ 2. Ordinariul locului sã nu acorde permisiunea de a se asista cãsãtoria celui care a abandonat în mod notoriu credinţa catolicã, decât dacã s-au respectat normele prevãzute de can. 1125, fãcându-se adaptãrile de rigoare.
Can. 1072 - Pãstorii sufleteşti sã aibã grijã sã-i îndepãrteze pe tineri de la celebrarea cãsãtoriei înainte de vârsta la care se obişnuieşte a se încheia potrivit uzanţelor regiunii.

CAP. II
Impedimentele dirimante în general

Can. 1073 - Impedimentul dirimant face persoana incapabilã sã încheie în mod valid cãsãtoria.
Can. 1074 - Impedimentul este considerat public dacã poate fi dovedit în forul extern; altminteri, este ocult.
Can. 1075 - § 1. Numai autoritatea supremã a Bisericii are puterea sã declare în mod autentic când dreptul divin interzice sau invalideazã o cãsãtorie.
§ 2. Tot numai autoritatea supremã are dreptul exclusiv sã stabileascã alte impedimente pentru cei botezaţi.
Can. 1076 - Este dezaprobatã cutuma care introduce un nou impediment sau care este contrarã celor deja existente.
Can. 1077 - § 1. Într-un caz particular, Ordinariul locului poate interzice propriilor supuşi cãsãtoria, oriunde s-ar afla ei, precum şi tuturor celor care locuiesc de fapt pe teritoriul sãu, dar numai temporar, dintr-un motiv grav şi câtã vreme dureazã acest motiv.
§ 2. Numai autoritatea supremã a Bisericii poate adãuga acestei interziceri o clauzã dirimantã.
Can. 1078 - § 1. Ordinariul locului îi poate dispensa pe supuşii sãi, oriunde s-ar afla ei, precum şi pe toţi cei care de fapt locuiesc pe teritoriul sãu, de toate impedimentele de drept ecleziastic, cu excepţia impedimentelor a cãror dispensã este rezervatã Scaunului Apostolic.
§ 2. Impedimentele a cãror dispensã este rezervatã Scaunului Apostolic sunt:
1° impedimentul care provine din hirotonirile sacre sau din votul public perpetuu de castitate într-un institut cãlugãresc de drept pontifical;
2° impedimentul de crimã, despre care e vorba în can. 1090.
§ 3. Nu se acordã niciodatã dispensa de impedimentul de consangvinitate în linie dreaptã, nici în gradul al doilea în linie colateralã.
Can. 1079 - § 1. Când pericolul de moarte este iminent, Ordinariul locului îi poate dispensa pe supuşii proprii, oriunde s-ar afla ei, şi pe toţi cei care de fapt locuiesc pe teritoriul sãu, atât de la forma ce trebuie respectatã în celebrarea cãsãtoriei, cât şi de toate, şi de fiecare în parte, impedimentele de drept ecleziastic, publice şi oculte, cu excepţia impedimentului ce provine din hirotonirea prezbiteralã.
§ 2. În aceleaşi circumstanţe prevãzute de § 1, dar numai în cazurile când nu se poate recurge la Ordinariul locului, au aceeaşi facultate de a dispensa: parohul, slujitorul sacru delegat în mod reglementar şi preotul sau diaconul care asistã la cãsãtorie conform can. 1116, § 2.
§ 3. În pericol de moarte, confesorul are facultatea de a dispensa de impedimentele oculte în forul intern, fie în cadrul actului mãrturisirii sacramentale, fie în afara lui.
§ 4. În cazul despre care vorbeşte § 2, se considerã cã nu se poate recurge la Ordinariul locului, dacã acest lucru poate fi fãcut numai prin telegramã sau prin telefon.
Can. 1080 - § 1. Ori de câte ori se descoperã un impediment când toate sunt deja pregãtite pentru cununie şi nu este posibil, fãrã un probabil pericol de rãu grav, sã se amâne cãsãtoria pânã se obţine dispensa de la autoritatea competentã, au facultatea de a dispensa de toate impedimentele, cu excepţia celor indicate în can. 1078, § 2, nr. 1, Ordinariul locului şi numai când cazul este ocult, toţi cei despre care vorbeşte can. 1079, §§ 2 şi 3, respectându-se condiţiile prescrise acolo.
§ 2. Aceastã facultate valoreazã şi pentru convalidarea cãsãtoriei, când existã acelaşi pericol cauzat de aşteptare şi nici nu este timp de a se recurge la Scaunul Apostolic sau la Ordinariul locului, dacã este vorba de impedimente pe care el le poate dispensa.
Can. 1081 - Parohul, ori preotul sau diaconul despre care vorbeşte can. 1079, § 2, sã-l informeze imediat pe Ordinariul locului despre dispensa acordatã în forul extern; dispensa sã fie adnotatã în registrul de cãsãtorii.
Can. 1082 - Dacã rescriptul Penitenţiariei nu prevede altfel, dispensa de un impediment ocult, acordatã în forul intern extrasacramental sã fie adnotatã în registrul ce se pãstreazã în arhiva secretã a curiei, iar dacã impedimentul ocult devine ulterior public, nu este necesarã o altã dispensã pentru forul extern.

CAP. III
Impedimentele dirimante în speţã

Can. 1083 - § 1. Bãrbatul care nu a împlinit vârsta de şaisprezece ani şi femeia care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani nu pot sã încheie cãsãtorie validã.
§ 2. Conferinţa Episcopilor poate stabili o vârstã superioarã pentru celebrarea licitã a cãsãtoriei.
Can. 1084 - § 1. Impotenţa, adicã incapacitatea de a sãvârşi actul sexual, antecedentã şi perpetuã, fie din partea bãrbatului, fie din partea femeii, fie absolutã, fie relativã, prin însãşi natura sa face cãsãtoria invalidã.
§ 2. Dacã impedimentul de impotenţã este nesigur, fie cã e vorba de un dubiu de drept, fie cã e vorba de un dubiu de fapt, cãsãtoria nu trebuie împiedicatã şi nici declaratã nulã, atât timp cât dureazã dubiul.
§ 3. Sterilitatea nu interzice cãsãtoria, nici nu o face nulã, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1098.
Can. 1085 - § 1. Cine este ţinut de legãmântul unei cãsãtorii anterioare, chiar neconsumate, atenteazã invalid cãsãtoria.
§ 2. Deşi cãsãtoria anterioarã este invalidã sau desfãcutã, indiferent din ce motiv, nu urmeazã de aici cã este permis sã încheie o alta înainte de a se fi constatat în mod legal şi cert nulitatea sau desfacerea cãsãtoriei anterioare.
Can. 1086 - § 1. Este invalidã cãsãtoria între douã persoane, dintre care una a fost botezatã în Biserica Catolicã, sau a fost primitã în sânul ei, şi nu s-a îndepãrtat de ea printr-un act formal, iar cealaltã este nebotezatã.
§ 2. Sã nu se dispenseze de acest impediment dacã nu au fost îndeplinite condiţiile prevãzute de can. 1125 şi 1126.
§ 3. Dacã în momentul încheierii cãsãtoriei una dintre pãrţi era, în general, consideratã botezatã sau Botezul ei era îndoielnic, trebuie sã se presupunã, conform can. 1060, validitatea cãsãtoriei, pânã când se dovedeşte în mod cert cã una dintre pãrţi era botezatã, iar cealaltã parte, nebotezatã.
Can. 1087 - Cei care au primit hirotonirile sacre atenteazã invalid cãsãtoria.
Can. 1088 - Atenteazã invalid cãsãtoria cei care sunt legaţi de votul public perpetuu de castitate într-un institut cãlugãresc.
Can. 1089 - Nu poate avea loc cãsãtoria între un bãrbat şi o femeie rãpitã sau cel puţin reţinutã cu scopul de a încheia cu ea cãsãtorie, decât dacã ulterior femeia, separatã de cel care a rãpit-o, aflându-se într-un loc sigur şi liber, alege de bunãvoie cãsãtoria.
Can. 1090 - § 1. Persoana care, cu scopul de a se cãsãtori cu o anumitã persoanã, pricinuieşte moartea soţului (soţiei) acestei persoane, ori moartea propriului soţ (soţii), atenteazã invalid cãsãtoria.
§ 2. De asemenea, atenteazã invalid cãsãtoria între ei cei care au pricinuit moartea soţului (soţiei), acţionând împreunã fiziceşte sau moraliceşte.
Can. 1091 - § 1. Consangvinitatea în linie dreaptã face cãsãtoria nulã între toţi ascendenţii şi descendenţii, atât legitimi, cât şi naturali.
§ 2. În linia colateralã, cãsãtoria este nulã pânã la al patrulea grad inclusiv.
§ 3. Impedimentul de consangvinitate nu se multiplicã.
§ 4. Sã nu se permitã niciodatã cãsãtoria dacã existã vreun dubiu cã pãrţile sunt consangvine în vreun grad al liniei drepte sau în gradul al doilea al liniei colaterale.
Can. 1092 - Afinitatea în linie dreaptã în orice grad invalideazã cãsãtoria.
Can. 1093 - Impedimentul de onestitate publicã derivã din cãsãtoria invalidã, dupã ce s-a instaurat viaţa în comun, sau din concubinajul notoriu şi public; invalideazã cãsãtoria, în primul grad al liniei drepte, între bãrbat şi consangvinii femeii şi invers.
Can. 1094 - Nu pot încheia în mod valid cãsãtorie între ei cei care sunt uniţi prin rudenie legalã provenitã din adopţie, în linie dreaptã şi în gradul al doilea al liniei colaterale.

CAP. IV
Consimţãmântul matrimonial

Can. 1095 - Sunt incapabili sã încheie cãsãtorie:
1° cei care sunt lipsiţi de uzul suficient al raţiunii;
2° cei care suferã de un grav defect de discernãmânt cu privire la drepturile şi obligaţiile matrimoniale esenţiale, ce trebuie date şi acceptate reciproc;
3° cei care, din motive de naturã psihicã, nu pot sã-şi asume obligaţiile esenţiale ale cãsãtoriei.
Can. 1096 - § 1. Pentru ca sã poatã exista un consimţãmânt matrimonial, este necesar ca pãrţile cel puţin sã nu ignore cã o cãsãtorie este o permanentã comunitate de viaţã între un bãrbat şi o femeie, rânduitã pentru procreare printr-o anumitã cooperare de ordin sexual.
§ 2. Aceastã ignoranţã nu se presupune dupã pubertate.
Can. 1097 - § 1. Eroarea cu privire la persoanã invalideazã cãsãtoria.
§ 2. Eroarea cu privire la o calitate a persoanei, chiar dacã este cauzã a contractului, nu invalideazã cãsãtoria, dacã aceastã calitate nu este voitã în mod direct şi principal.
Can. 1098 - Cine încheie cãsãtoria indus în eroare prin dol provocat pentru a obţine consimţãmântul, cu privire la o calitate a celeilalte pãrţi, care prin natura sa poate perturba în mod grav comunitatea conjugalã, o încheie în mod invalid.
Can. 1099 - Eroarea cu privire fie la unitatea sau indisolubilitatea cãsãtoriei, fie la demnitatea sacramentalã, nu viciazã consimţãmântul matrimonial, cu condiţia sã nu determine voinţa.
Can. 1100 - Cunoaşterea ori presupunerea nulitãţii cãsãtoriei nu exclude în mod necesar consimţãmântul matrimonial.
Can. 1101 - § 1. Consimţãmântul intern al voinţei se presupune cã este conform cu cuvintele sau semnele folosite în celebrarea cãsãtoriei.
§ 2. Totuşi, dacã una sau ambele pãrţi exclud printr-un act pozitiv de voinţã cãsãtoria însãşi, ori un element esenţial sau o proprietate esenţialã a cãsãtoriei, încheie cãsãtoria în mod invalid.
Can. 1102 - § 1. Nu poate fi încheiatã în mod valid cãsãtoria sub o condiţie ce se referã la un lucru viitor.
§ 2. Cãsãtoria încheiatã sub condiţie ce se referã la un lucru trecut sau la un lucru prezent este validã sau nu, în funcţie de existenţa sau inexistenţa acelui lucru pus sub condiţie.
§ 3. Totuşi, condiţia despre care vorbeşte § 2 nu poate fi pusã în mod licit, decât cu permisiunea, datã în scris, a Ordinariului locului.
Can. 1103 - Este invalidã cãsãtoria încheiatã sub violenţã sau fricã gravã externã, chiar dacã nu este provocatã în mod intenţionat, de care cineva nu se poate elibera fãrã a fi nevoit sã aleagã cãsãtoria.
Can. 1104 - § 1. Pentru încheierea validã a cãsãtoriei, este necesar ca cele douã pãrţi sã fie prezente împreunã în acelaşi timp, personal sau prin procurator.
§ 2. Mirii sã exprime consimţãmântul matrimonial prin cuvinte; dacã însã nu pot vorbi, prin semne echivalente.
Can. 1105 - § 1. Pentru a încheia în mod valid cãsãtoria prin procurator, este necesar:
1° sã existe un mandat special pentru a o încheia cu o persoanã precisã;
2° ca procuratorul sã fie desemnat de însuşi mandantul şi sã-şi îndeplineascã funcţia personal.
§ 2. Pentru ca mandatul sã fie valid, trebuie sã fie semnat de mandant şi, în plus, fie de cãtre parohul sau Ordinariul locului în care este dat mandatul, fie de cãtre preotul delegat de unul dintre ei, fie cel puţin de cãtre doi martori; sau sã fie fãcut printr-un înscris autentic, conform dispoziţiilor dreptului civil.
§ 3. Dacã mandantul nu poate sã scrie, acest fapt trebuie consemnat în mandatul însuşi şi sã se adauge un alt martor, care sã semneze şi el mandatul; altminteri, mandatul este invalid.
§ 4. Dacã mandantul, înainte ca procuratorul sã încheie în numele lui, a revocat mandatul sau a devenit alienat mintal, cãsãtoria este invalidã, chiar dacã procuratorul sau cealaltã parte contractantã nu ştia acest lucru.
Can. 1106 - Cãsãtoria poate fi încheiatã cu ajutorul unui traducãtor; totuşi, parohul sã nu asiste la ea, dacã nu este sigur cã traducãtorul este vrednic de crezare.
Can. 1107 - Chiar dacã o cãsãtorie a fost încheiatã în mod invalid din cauza unui impediment sau a unui defect de formã, se presupune cã rãmâne consimţãmântul dat, pânã se constatã revocarea lui.

CAP. V
Forma celebrãrii cãsãtoriei

Can. 1108 - § 1. Sunt valide numai acele cãsãtorii care sunt încheiate în faţa Ordinariului locului sau a parohului locului, ori în faţa unui preot sau diacon delegat de unul dintre ei ca sã asiste şi, în plus, în faţa a doi martori, conform dispoziţiilor canoanelor care urmeazã, rãmânând în vigoare excepţiile prevãzute în cann. 144, 1112, § 1, 1116 şi 1127, §§ 1 şi 2.
§ 2. Asistent la cãsãtorie este numai acela care, fiind prezent, cere manifestarea consimţãmântului contractanţilor şi o primeşte în numele Bisericii.
Can. 1109 - Dacã nu au fost excomunicaţi sau interzişi sau suspendaţi de la oficiu, ori declaraţi ca atare, printr-o sentinţã sau printr-un decret, Ordinariul locului şi parohul asistã valid în virtutea oficiului, în cadrul teritoriului lor, nu numai cãsãtoriile supuşilor, dar şi cãsãtoriile acelora care nu sunt supuşii lor, cu condiţia ca unul dintre aceştia sã fie de rit latin.
Can. 1110 - Ordinariul personal şi parohul personal asistã în mod valid, în virtutea oficiului, numai cãsãtoria acelor miri dintre care cel puţin unul este supus în cadrul jurisdicţiei lor.
Can. 1111 - § 1. Atât timp cât îşi exercitã în mod valid oficiul, Ordinariul locului şi parohul pot delega, în cadrul teritoriului propriu, preoţilor şi diaconilor facultatea, chiar generalã, de a asista cãsãtoriile.
§ 2. Pentru ca delegarea facultãţii de a asista cãsãtoriile sã fie validã, trebuie datã în mod expres unor persoane precise; dacã este vorba de o delegare specialã, trebuie datã pentru o cãsãtorie precisã; dacã însã este vorba de o delegare generalã, trebuie datã în scris.
Can. 1112 - § 1. Unde nu existã nici preoţi, nici diaconi, Episcopul diecezan, având pãrerea favorabilã a Conferinţei Episcopilor şi obţinând permisiunea de la Sfântul Scaun, poate delega unii laici sã asiste cãsãtoriile.
§ 2. Sã fie un laic apt, capabil de a-i instrui pe viitorii soţi, şi bine pregãtit, pentru a celebra cum se cuvine liturgia cãsãtoriei.
Can. 1113 - Înainte de a se acorda delegaţia specialã, sã se întreprindã tot ceea ce dreptul stabileşte pentru dovedirea stãrii libere.
Can. 1114 - Asistentul la cãsãtorie acţioneazã în mod ilicit dacã nu are certitudinea cu privire la starea liberã a contractanţilor, conform dreptului, şi, când e posibil, cu privire la permisiunea parohului, ori de câte ori asistã în virtutea delegaţiei generale.
Can. 1115 - Cãsãtoriile sã se celebreze în parohia în care una dintre pãrţile contractante îşi are domiciliul sau cvasidomiciliul, sau în parohia în care locuieşte de o lunã de zile, iar dacã este vorba de pribegi, în parohia în care ei locuiesc de fapt; cu permisiunea Ordinariului propriu sau a parohului propriu, pot fi celebrate şi în altã parte.
Can. 1116 - § 1. Dacã nu este posibil sã se aibã, fãrã un neajuns grav, un asistent competent conform dreptului sau la care sã se poatã merge, cei care intenţioneazã sã încheie cãsãtorie o pot încheia valid şi licit numai în faţa martorilor:
1° în pericol de moarte;
2° în afara pericolului de moarte, cu condiţia sã se prevadã în mod prudent cã aceastã situaţie va dura o lunã de zile.
§ 2. În ambele cazuri, dacã existã un alt preot sau diacon care poate fi prezent, trebuie sã fie chemat şi, împreunã cu martorii, sã fie prezent la celebrarea cãsãtoriei, rãmâ-nând validã cãsãtoria încheiatã numai în faţa martorilor.
Can. 1117 - Forma stabilitã în canoanele de mai sus trebuie respectatã dacã cel puţin una dintre pãrţile care încheie cãsãtoria este botezatã în Biserica Catolicã, sau a fost primitã în aceastã Bisericã, şi nu s-a îndepãrtat de ea printr-un act formal, rãmânând neschimbate dispoziţiile can. 1127, § 2.
Can. 1118 - § 1. Cãsãtoria între catolici sau o parte catolicã şi o parte necatolicã botezatã sã se celebreze în biserica parohialã; va putea fi celebratã într-o altã bisericã sau într-un oratoriu cu permisiunea Ordinariului locului sau a parohului.
§ 2. Ordinariul locului poate permite ca o cãsãtorie sã fie celebratã într-un alt loc potrivit.
§ 3. Cãsãtoria între o parte catolicã şi o parte nebotezatã va putea fi celebratã într-o bisericã sau într-un alt loc potrivit.
Can. 1119 - Cu excepţia cazului de necesitate, în celebrarea cãsãtoriei sã se respecte rânduielile prescrise de cãrţile liturgice aprobate de Bisericã sau introduse de cutume legitime.
Can. 1120 - Conferinţa Episcopilor poate sã redacteze un ritual propriu pentru cãsãtorie, care va trebui sã fie recunoscut de Sfântul Scaun, adaptat obiceiurilor locurilor şi popoarelor, potrivite cu spiritul creştin, rãmânând totuşi neatinsã legea conform cãreia cel care asistã la cãsãtorie, fiind prezent personal, sã cearã şi sã primeascã manifestarea consimţãmântului contractanţilor.
Can. 1121 - § 1. Dupã celebrarea cãsãtoriei, parohul locului celebrãrii sau cel care îl înlocuieşte, chiar dacã nici unul dintre ei nu a fost de faţã, sã înregistreze cât mai curând în registrul de cãsãtorii numele soţilor, al asistentului şi al martorilor, locul şi ziua celebrãrii cãsãtoriei, dupã modelul stabilit de Conferinţa Episcopilor sau de Episcopul diecezan.
§ 2. Ori de câte ori se încheie o cãsãtorie în conformitate cu can. 1116, preotul sau diaconul, dacã a fost prezent la celebrare, sau, în caz contrar, martorii au obligaţia în mod solidar cu contractanţii de a informa cât mai urgent parohul sau Ordinariul locului despre cãsãtoria încheiatã.
§ 3. Cât priveşte cãsãtoria încheiatã cu dispensã de la forma canonicã, Ordinariul locului care a acordat dispensa sã aibã grijã ca dispensa şi celebrarea sã fie înregistrate în registrul de cãsãtorii, atât în cel al curiei, cât şi în cel al parohiei proprii a pãrţii catolice, al cãrei paroh a fãcut investigaţiile cu privire la starea liberã; partea catolicã are obligaţia de a-l informa cât mai curând pe acelaşi Ordinariu şi pe paroh despre celebrarea cãsãtoriei, indicând şi locul celebrãrii, precum şi forma publicã ce a fost respectatã.
Can. 1122 - § 1. Cãsãtoria încheiatã sã fie notatã şi în registrul de botezaţi, în care este înregistrat Botezul soţilor.
§ 2. Dacã un soţ nu a încheiat cãsãtoria în parohia în care a fost botezat, parohul locului celebrãrii sã-l informeze cât mai curând despre cãsãtoria încheiatã pe parohul locului unde a fost administrat Botezul.
Can. 1123 - Când o cãsãtorie este convalidatã în forul extern, sau este declaratã nulã, sau este desfãcutã în mod legitim din alt motiv decât moartea, sã fie informat despre aceasta parohul locului celebrãrii cãsãtoriei, pentru a face notarea necesarã în registrele de cãsãtorii şi de botezaţi.

CAP. VI
Cãsãtoriile mixte

Can. 1124 - Fãrã permisiunea expresã a autoritãţii competente, este interzisã cãsãtoria între douã persoane botezate, dintre care una a fost botezatã în Biserica Catolicã, sau a fost primitã în sânul ei dupã Botez, şi nu a pãrãsit-o printr-un act formal, iar cealaltã este înscrisã la o Bisericã sau o comunitate eclezialã ce nu este în comuniune deplinã cu Biserica Catolicã.
Can. 1125 - Ordinariul locului poate acorda permisiunea dacã existã un motiv just şi raţional; sã o acorde numai dupã ce au fost îndeplinite urmãtoarele condiţii:
1° partea catolicã sã declare cã este gata sã evite pericolele de a pãrãsi credinţa şi sã promitã cu sinceritate cã va face tot ce-i stã în putinţã ca toţi copiii sã fie botezaţi şi educaţi în Biserica Catolicã;
2° cealaltã parte sã fie informatã la momentul potrivit despre promisiunile ce trebuie sã le facã partea catolicã, astfel încât sã existe certitudinea cã ea este cu adevãrat conştientã de promisiunea şi de obligaţiile pãrţii catolice;
3° ambele pãrţi sã fie instruite cu privire la scopurile şi proprietãţile esenţiale ale cãsãtoriei, care nu trebuie sã fie excluse de nici unul dintre cei doi contractanţi.
Can. 1126 - Este datoria Conferinţei Episcopilor de a stabili atât modul cum trebuie fãcute aceste declaraţii şi promisiuni, care sunt mereu necesare, cât şi modul prin care sã se constate despre ele în forul extern, precum şi modul în care sã fie informatã partea necatolicã.
Can. 1127 - § 1. În ce priveşte forma ce trebuie folositã la cãsãtoria mixtã, sã se respecte dispoziţiile can. 1108; totuşi, dacã partea catolicã încheie cãsãtorie cu o parte necatolicã de rit oriental, forma canonicã a celebrãrii trebuie respectatã numai pentru liceitate; pentru validitate, însã, e necesarã intervenţia slujitorului sacru, respectându-se celelalte norme prescrise de drept.
§ 2. Dacã dificultãţi grave împiedicã respectarea formei canonice, Ordinariul locului pãrţii catolice are dreptul de a dispensa de la ea în fiecare caz aparte, dupã ce totuşi l-a consultat pe Ordinariul locului în care se celebreazã cãsãtoria, rãmânând necesarã, pentru validitate, o anumitã formã publicã de celebrare; îi revine Conferinţei Episcopilor datoria de a stabili norme dupã care sus numita dispensã sã fie acordatã, urmându-se criterii comune.
§ 3. Este interzis, atât înainte, cât şi dupã celebrarea canonicã prevãzutã de § 1, de a se sãvârşi o altã celebrare religioasã a aceleiaşi cãsãtorii pentru a da sau a reînnoi consimţãmântul matrimonial; de asemenea, sã nu aibã loc o celebrare religioasã în care asistentul catolic şi slujitorul necatolic, îndeplinind fiecare ritul propriu, sã cearã consimţãmântul pãrţilor.
Can. 1128 - Ordinariii locului şi ceilalţi pãstori sufleteşti sã aibã grijã ca soţului catolic şi copiilor nãscuţi dintr-o cãsãtorie mixtã sã nu le lipseascã asistenţa spiritualã, necesarã pentru îndeplinirea obligaţiilor proprii, şi sã-i ajute pe soţi sã pãstreze unitatea vieţii conjugale şi familiale.
Can. 1129 - Dispoziţiile cann. 1127 şi 1129 trebuie aplicate şi în cazul cãsãtoriilor cãrora li se opune impedimentul de disparitate de cult, despre care vorbeşte can. 1086, § 1.

CAP. VII
Celebrarea secretã a cãsãtoriei

Can. 1130 - Dintr-un motiv grav şi urgent, Ordinariul locului poate permite ca o cãsãtorie sã fie celebratã în secret.
Can. 1131 - Permisiunea de a celebra cãsãtoria în secret comportã:
1° obligaţia de a se face în secret investigaţiile ce trebuie sã aibã loc înainte de cãsãtorie;
2° obligaţia ca secretul privind celebrarea cãsãtoriei sã fie pãstrat de Ordinariul locului, de asistent, de martori şi de soţi.
Can. 1132 - Obligaţia de a pãstra secretul, despre care vorbeşte can. 1131, nr. 2, înceteazã pentru Ordinariul locului în cazul când pãstrarea secretului poate cauza un scandal grav sau o ofensã gravã faţã de sfinţenia cãsãtoriei, iar acest lucru sã fie adus la cunoştinţa pãrţilor înainte de celebrarea cãsãtoriei.
Can. 1133 - Cãsãtoria celebratã în secret sã fie înscrisã numai în registrul special, ce trebuie pãstrat în arhiva secretã a curiei.

CAP. VIII
Efectele cãsãtoriei

Can. 1134 - Din cãsãtoria validã ia naştere între soţi un legãmânt, prin natura sa perpetuu şi exclusiv; în plus, în cãsãtoria creştinã, soţii sunt întãriţi şi într-un fel consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stãrii lor.
Can. 1135 - Ambii soţi au drepturi şi îndatoriri egale cu privire la tot ceea ce ţine de comunitatea vieţii conjugale.
Can. 1136 - Pãrinţii au obligaţia foarte gravã şi dreptul primar de a se îngriji, dupã puterile lor, de educaţia copiilor, atât fizicã, socialã şi culturalã, cât şi moralã şi religioasã.
Can. 1137 - Sunt legitimi copiii zãmisliţi ori nãscuţi dintr-o cãsãtorie validã sau din una putativã.
Can. 1138 - § 1. Este tatã acela care e dovedit de cãsãtoria legitimã, dacã nu se constatã contrariul cu argumente evidente.
§ 2. Se presupune cã sunt legitimi copiii nãscuţi cel puţin dupã 180 de zile de la data celebrãrii cãsãtoriei, sau în decurs de 300 zile de la data încetãrii vieţii conjugale.
Can. 1139 - Copiii ilegitimi devin legitimi prin cãsãtoria ulterioarã a pãrinţilor, fie validã, fie putativã, sau prin rescript de la Sfântul Scaun.
Can. 1140 - Cu privire la efectele canonice, copiii deveniţi legitimi sunt echivalaţi în toate copiilor legitimi, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel de cãtre drept.

CAP. IX
Separarea soţilor

ART. 1
Desfacerea legãmântului
Can. 1141 - Cãsãtoria validã şi consumatã nu poate fi desfãcutã de nici o putere omeneascã şi din nici un motiv, decât de moarte.
Can. 1142 - Cãsãtoria neconsumatã, încheiatã între botezaţi sau între o parte botezatã şi o parte nebotezatã, poate fi desfãcutã, dintr-un motiv just, de Pontiful Roman, la cererea ambelor pãrţi sau a uneia dintre ele, chiar dacã cealaltã parte nu este de acord.
Can. 1143 - § 1. Cãsãtoria încheiatã de doi nebotezaţi se desface, în virtutea privilegiului paulin, în favoarea credinţei pãrţii care a primit Botezul, prin însuşi faptul cã aceastã parte încheie o nouã cãsãtorie, cu condiţia ca partea nebotezatã sã se separe.
§ 2. Se considerã cã partea nebotezatã se separã, dacã nu vrea sã coabiteze cu partea botezatã în mod paşnic fãrã a-l ofensa pe Creator, în afarã de cazul când partea botezatã i-a dat, dupã primirea Botezului, pãrţii nebotezate un motiv just de a se separa.
Can. 1144 - § 1. Ca partea botezatã sã încheie în mod valid o nouã cãsãtorie, partea nebotezatã trebuie întrebatã dacã nu cumva:
1° vrea şi ea sã primeascã Botezul;
2° vrea cel puţin sã coabiteze în mod paşnic cu partea botezatã, fãrã sã-l ofenseze pe Creator.
§ 2. Aceastã interpelare trebuie fãcutã dupã Botez; totuşi, Ordinariul locului poate permite, dintr-un motiv grav, ca interpelarea sã aibã loc înainte de Botez; mai mult, poate dispensa de interpelare, fie înainte fie dupã Botez, numai sã rezulte, pe baza unei proceduri cel puţin sumare şi extrajudiciare, cã interpelarea nu poate fi fãcutã sau cã e inutilã.
Can. 1145 - § 1. În mod normal, interpelarea sã fie fãcutã sub autoritatea Ordinariului locului al pãrţii convertite; acest Ordinariu sã acorde celeilalte pãrţi, dacã ea cere acest lucru, un termen pentru a rãspunde, avertizând-o totuşi cã, dacã acest termen a trecut în mod inutil, tãcerea ei va fi consideratã rãspuns negativ.
§ 2. Interpelarea este validã chiar dacã este fãcutã în mod particular de însãşi partea convertitã; mai mult, este şi licitã, dacã forma prescrisã mai sus nu poate fi respectatã.
§ 3. În ambele cazuri, trebuie sã se constate în mod legitim în forul extern cã interpelarea a avut loc şi care a fost rezultatul ei.
Can. 1146 - Partea botezatã are dreptul de a încheia o cãsãtorie nouã cu o parte catolicã:
1° dacã cealaltã parte a rãspuns negativ la interpelare sau interpelarea a fost omisã în mod legitim;
2° dacã partea nebotezatã, consultatã deja sau nu, mai întâi a perseverat în coabitarea paşnicã fãrã sã-l ofenseze pe Creator, dar ulterior s-a separat fãrã un motiv just, rãmânând valabile dispoziţiile cann. 1144 şi 1145.
Can. 1147 - Ordinariul locului poate totuşi permite, dintr-un motiv grav, ca partea botezatã, prevalându-se de privilegiul paulin, sã încheie cãsãtorie cu o parte necatolicã, botezatã sau nebotezatã, respectându-se dispoziţiile canoanelor despre cãsãtoriile mixte.
Can. 1148 - § 1. Dacã bãrbatului nebotezat care a avut în acelaşi timp mai multe femei nebotezate îi este greu sã rãmânã cu prima dintre ele dupã ce a primit Botezul în Biserica Catolicã, poate reţine una dintre ele, îndepãrtându-le pe celelalte. Acelaşi lucru este valabil şi pentru femeia nebotezatã, care ar avea în acelaşi timp mai mulţi bãrbaţi nebotezaţi.
§ 2. În cazurile prevãzute de § 1, dupã ce s-a primit Botezul, cãsãtoria trebuie încheiatã dupã forma canonicã, respectându-se, dacã e necesar, dispoziţiile referitoare la cãsãtoriile mixte şi celelalte dispoziţii ale dreptului.
§ 3. Ţinându-se seama de condiţia moralã, socialã şi economicã a locurilor şi a persoanelor, Ordinariul locului sã aibã grijã sã fie luate mãsuri suficiente privind nevoile materiale ale primei soţii şi ale celorlalte înlãturate, potrivit cu normele dreptãţii, ale caritãţii creştine şi ale echitãţii naturale.
Can. 1149 - Persoana nebotezatã care, dupã ce a primit Botezul în Biserica Catolicã, nu poate restabili coabitarea cu partea nebotezatã, din cauza prizonieratului sau a persecuţiei, poate sã încheie o altã cãsãtorie, chiar dacã între timp cealaltã parte a primit Botezul, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1141.
Can. 1150 - În caz de dubiu, privilegiul credinţei se bucurã de ocrotirea dreptului.
ART. 2
Separarea fãrã desfacerea legãmântului
Can. 1151 - Soţii au datoria şi dreptul de a respecta convieţuirea conjugalã, dacã nu-i scuteşte un motiv legitim.
Can. 1152 - § 1. Deşi se recomandã stãruitor ca partea nevinovatã, determinatã de dragostea creştinã şi preocupatã de binele familiei, sã nu refuze pãrţii adultere iertarea şi sã nu rupã viaţa conjugalã, totuşi, dacã nu i-a iertat explicit sau tacit vinovãţia, are dreptul de a întrerupe convieţuirea conjugalã, în afarã de cazul când a consimţit la adulter, sau a constituit cauza acestuia, sau a sãvârşit ea însãşi adulter.
§ 2. Iertarea tacitã are loc dacã partea nevinovatã, dupã ce a fost informatã despre adulter, a trãit de bunãvoie şi cu sentiment marital cu partea vinovatã; în schimb, se presupune, dacã a menţinut timp de şase luni convieţuirea conjugalã şi nu a recurs la autoritatea ecleziasticã sau civilã.
§ 3. Dacã partea nevinovatã a întrerupt din proprie iniţiativã convieţuirea conjugalã, sã prezinte, în termen de şase luni, cauza de separare în faţa autoritãţii ecleziastice competente care, examinând toate circumstanţele, va aprecia dacã e posibil ca partea nevinovatã sã ierte vinovãţia şi sã nu rãmânã separatã la nesfârşit.
Can. 1153 - § 1. Dacã unul dintre soţi constituie un pericol grav de ordin fie spiritual, fie trupesc, pentru celãlalt soţ sau pentru copii, sau face în alt mod ca viaţa în comun sã fie prea durã, îi dã celuilalt soţ un motiv legitim de a se separa, cu permisiunea Ordinariului locului, iar dacã însãşi aşteptarea constituie un pericol, chiar din proprie iniţiativã.
§ 2. În toate cazurile, încetând motivul de separare, trebuie restauratã convieţuirea conjugalã, dacã autoritatea ecleziasticã nu stabileşte altfel.
Can. 1154 - Dupã ce s-a stabilit separarea soţilor, trebuie întotdeauna sã se ia mãsuri corespunzãtoare privind întreţinerea necesarã şi educarea copiilor.
Can. 1155 - Soţul nevinovat poate în chip lãudabil sã-l admitã din nou pe celãlalt soţ la viaţa conjugalã, iar în acest caz, sã renunţe la dreptul de separare.

CAP. X
Convalidarea cãsãtoriei

ART. 1
Convalidarea simplã
Can. 1156 - § 1. Pentru a convalida o cãsãtorie nulã din cauza unui impediment dirimant, este necesar sã înceteze impedimentul sau sã se dea dispensã şi ca cel puţin partea conştientã de impediment sã reînnoiascã consimţãmântul.
§ 2. Aceastã reînnoire este impusã de dreptul ecleziastic pentru validitatea cãsãtoriei, chiar dacã iniţial ambele pãrţi au dat consimţãmântul şi nu l-au revocat ulterior.
Can. 1157 - Reînnoirea consimţãmântului trebuie sã fie un nou act de voinţã faţã de cãsãtoria pe care persoana care o reînnoieşte ştie sau opineazã cã a fost nulã chiar de la început.
Can. 1158 - § 1. Dacã impedimentul este public, consimţãmântul trebuie reînnoit de ambele pãrţi dupã forma canonicã, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1127, § 2.
§ 2. Dacã impedimentul nu poate fi dovedit, este suficientã reînnoirea consimţãmântului în particular şi în secret, şi anume, de cãtre partea care este conştientã de el, cu condiţia ca partea cealaltã sã persevereze în consimţãmântul dat, sau de cãtre ambele pãrţi, dacã impedimentul este cunoscut de amândouã pãrţile.
Can. 1159 - § 1. Cãsãtoria nulã din cauza unui defect de consimţãmânt este convalidatã dacã partea care nu consimţise consimte în prezent, cu condiţia sã rãmânã consimţãmântul dat de partea cealaltã.
§ 2. Dacã defectul de consimţãmânt nu poate fi dovedit, este suficient ca partea care nu consimţise sã-şi dea consimţãmântul în particular şi în secret.
§ 3. Dacã defectul de consimţãmânt poate fi dovedit, este necesar sã fie dat consimţãmântul dupã forma canonicã.
Can. 1160 - Cãsãtoria nulã din cauza unui defect de formã, ca sã devinã validã, trebuie sã fie încheiatã din nou dupã forma canonicã, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1127, § 2.
ART. 2
Convalidarea radicalã
Can. 1161 - § 1. Convalidarea radicalã a unei cãsãtorii nule este convalidarea ei fãrã reînnoirea consimţãmântului, acordatã de autoritatea competentã, şi include dispensa de impediment, dacã existã, şi de forma canonicã, dacã nu a fost respectatã, precum şi retroactivitatea efectelor canonice.
§ 2. Convalidarea are loc din momentul acordãrii favorului, în schimb, retroactivitatea, dacã nu este stabilit în mod expres altfel, merge înapoi pânã la momentul celebrãrii cãsãtoriei.
§ 3. Sã nu se acorde convalidarea radicalã, dacã nu este probabil cã pãrţile vor sã persevereze în viaţa conjugalã.
Can. 1162 - § 1. Dacã lipseşte consimţãmântul ambelor pãrţi, sau al uneia dintre ele, cãsãtoria nu poate fi convalidatã radical, fie cã la început consimţãmântul nu a fost dat, fie cã a fost dat, dar ulterior a fost revocat.
§ 2. Dacã însã consimţãmântul a lipsit la început, dar a fost dat ulterior, convalidarea poate fi acordatã din momentul în care a fost dat consimţãmântul.
Can. 1163 - § 1. Cãsãtoria nulã din cauza unui impediment sau din cauza unui defect privind forma legitimã poate fi convalidatã radical, cu condiţia sã rãmânã consimţãmântul ambelor pãrţi.
§ 2. Cãsãtoria nulã din cauza unui impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv poate fi convalidatã radical numai dupã ce a încetat impedimentul.
Can. 1164 - Convalidarea radicalã poate fi acordatã în mod valid chiar şi fãrã ştirea uneia sau a ambelor pãrţi; însã sã nu se acorde decât dintr-un motiv grav.
Can. 1165 - § 1. Convalidarea radicalã poate fi acordatã de Scaunul Apostolic.
§ 2. Poate fi acordatã de Episcopul diecezan pentru fiecare caz în parte, chiar dacã în aceeaşi cãsãtorie existã împreunã mai multe cauze de nulitate, îndeplinindu-se, în cazul convalidãrii unei cãsãtorii mixte, condiţiile prevãzute de can. 1125; în schimb nu poate fi acordatã de Episcopul diecezan dacã existã un impediment a cãrui dispensã este rezervatã Scaunului Apostolic, conform can. 1078, § 2, sau dacã este vorba de un impediment de drept natural sau de drept divin pozitiv care deja a încetat.

PARTEA A II-A
Celelalte acte ale cultului divin

TITLUL I
Sacramentaliile

Can. 1166 - Sacramentaliile sunt semne sacre prin care, datoritã unei asemãnãri cu sacramentele, sunt semnificate şi, prin puterea de mijlocire a Bisericii, sunt obţinute efecte mai ales spirituale.
Can. 1167 - § 1. Numai Scaunul Apostolic poate sã stabileascã noi sacramentalii ori sã le interpreteze în mod autentic pe cele deja acceptate, sã desfiinţeze sau sã schimbe vreunul dintre ele.§ 2. La celebrarea sau administrarea sacramentaliilor sã se respecte cu grijã ritualurile şi formulele aprobate de autoritatea Bisericii.
Can. 1168 - Slujitorul sacramentaliilor este clericul înzestrat cu puterea necesarã; unele sacramentalii pot fi administrate, conform normelor cãrţilor liturgice, dupã aprecierea Ordinariului locului, chiar şi de laici, înzestraţi cu calitãţi adecvate.
Can. 1169 - § 1. Pot sãvârşi în mod valid consacrãrile şi dedicãrile cei care sunt însemnaţi cu caracterul episcopal, precum şi preoţii care au permisiunea din partea dreptului sau printro concesiune legalã.
§ 2. Binecuvântãrile pot fi împãrţite de orice preot, cu excepţia acelora care sunt rezervate Pontifului Roman sau Episcopului.
§ 3. Diaconul poate împãrţi numai binecuvântãrile permise în mod expres de cãtre drept.
Can. 1170 - Binecuvântãrile, care, în primul rând, trebuie împãrţite catolicilor, pot fi date şi catecumenilor, ba chiar şi necatolicilor, dacã nu existã o oprelişte din partea Bisericii.
Can. 1171 - Lucrurile sacre, care sunt destinate cultului divin prin dedicare sau binecuvântare, sã fie tratate cu respect şi sã nu fie folosite în scopuri profane sau improprii, chiar dacã aparţin unor persoane private.
Can. 1172 - § 1. Nimeni nu poate sãvârşi în mod legitim exorcisme asupra celor posedaţi, dacã nu a obţinut permisiunea specialã şi expresã de la Ordinariul locului.
§ 2. Ordinariul locului sã acorde aceastã permisiune numai preotului înzestrat cu evlavie, ştiinţã, prudenţã şi integritate moralã.

TITLUL II
Liturgia orelor

Can. 1173 - Biserica, îndeplinind funcţia sacerdotalã a lui Cristos, celebreazã liturgia orelor prin care, ascultându-l pe Dumnezeu care vorbeşte poporului sãu şi actualizând evenimentul mântuirii, îl laudã şi îl implorã fãrã încetare prin cânt şi rugãciune, pentru mântuirea lumii întregi.
Can. 1174 - § 1. Au obligaţia de a celebra liturgia orelor clericii, conform can. 276, § 2, nr. 3; în schimb, membrii institutelor de viaţã consacratã şi ai societãţilor de viaţã apostolicã, conform constituţiilor proprii.
§ 2. Chiar şi ceilalţi credincioşi sunt invitaţi stãruitor sã participe, în funcţie de împrejurãri, la liturgia orelor, deoarece este vorba de o acţiune a Bisericii.
Can. 1175 - La celebrarea liturgiei orelor sã se respecte, pe cât e posibil, timpul real al fiecãrei ore.

TITLUL III
Funeraliile ecleziastice

Can. 1176 - § 1. Credincioşii creştini decedaţi trebuie sã beneficieze de funeralii ecleziastice, conform dreptului.
§ 2. Funeraliile ecleziastice, prin care Biserica cere ajutorul spiritual pentru cei morţi, cinsteşte trupurile acestora şi, în acelaşi timp, le dã celor vii mângâierea speranţei, trebuie celebrate conform legilor liturgice.
§ 3. Biserica recomandã stãruitor ca sã pãstreze piosul obicei de a se înhuma trupurile celor morţi; totuşi, nu interzice incinerarea, în afarã de cazul când aceasta a fost aleasã din motive contrare învãţãturii creştine.

CAP. I
Celebrarea funeraliilor

Can. 1177 - § 1. Pentru fiecare credincios decedat, funeraliile trebuie celebrate, în general, în biserica parohiei proprii.
§ 2. Este totuşi permis ca fiecare credincios, sau cei care au datoria de a se îngriji de funeraliile unui credincios decedat, sã aleagã pentru funeralii o altã bisericã, cu consimţãmântul responsabilului acesteia, fiind informat parohul propriu al celui decedat.
§ 3. Dacã moartea a survenit în afara parohiei proprii, iar trupul neînsufleţit nu a fost transportat în aceastã parohie şi nici nu a fost aleasã în mod legitim o altã bisericã pentru funeralii, acestea sã fie celebrate în biserica parohiei în care a survenit moartea, în afarã de cazul când dreptul particular a desemnat o altã bisericã.
Can. 1178 - Funeraliile Episcopului diecezan sã fie celebrate în biserica catedralã proprie, dacã el nu a ales o altã bisericã.
Can. 1179 - Funeraliile cãlugãrilor sau ale membrilor unei societãţi de viaţã apostolicã sã fie celebrate, în general, în biserica proprie sau în oratoriul propriu, de cãtre Superior, dacã institutul şi societatea sunt clericale, altminteri, de cãtre capelan.
Can. 1180 - § 1. Dacã parohia are cimitir propriu, credincioşii decedaţi sã fie înmormântaţi în acesta, în afarã de cazul când însuşi defunctul sau cei care au datoria de a se îngriji de înmormântarea lui au ales în mod legitim un alt cimitir.
§ 2. Dacã nu sunt opriţi de cãtre drept, tuturor li se permite sã-şi aleagã cimitirul unde sã fie înmormântaţi.
Can. 1181 - Referitor la ofertele fãcute cu ocazia funeraliilor, sã se respecte dispoziţiile can. 1264, avându-se totuşi grijã ca la înmormântãri sã nu se facã nici o preferinţã de persoane, iar cei nevoiaşi sã nu fie lipsiţi de funeraliile ce li se cuvin.
Can. 1182 - Dupã ce a avut loc înmormântarea, sã se facã înregistrarea în registrul decedaţilor, conform normelor dreptului particular.

CAP. II
Persoanele cãrora trebuie sã li se aprobe sau sã li se refuze funeraliile ecleziastice

Can. 1183 - § 1. În privinţa funeraliilor, catecumenii sunt echivalaţi credincioşilor creştini.
§ 2. Ordinariul locului poate permite sã se acorde funeralii ecleziastice copiilor, pe care pãrinţii intenţionau sã-i boteze, dar care au decedat înainte de Botez.
§ 3. Dupã aprecierea prudentã a Ordinariului locului, pot fi acordate funeralii ecleziastice botezaţilor înscrişi la o Bisericã sau la o comunitate eclezialã necatolicã, dacã nu se constatã cã voinţa lor este contrarã şi numai dacã nu e posibil sã se aibã un slujitor propriu.
Can. 1184 - § 1. Dacã înainte de moarte nu au dat nici un semn de pocãinţã, trebuie sã fie lipsiţi de funeralii ecleziastice:
1° apostaţii, ereticii şi schismaticii notorii;
2° cei care au ales incinerarea propriului trup din motive contrare credinţei creştine;
3° ceilalţi pãcãtoşi învederaţi, cãrora nu este posibil sã li se acorde funeralii ecleziastice fãrã scandal public pentru credincioşi.
§ 2. Dacã existã vreun dubiu, sã fie consultat Ordinariul locului şi sã se rãmânã la decizia lui.
Can. 1185 - Celui exclus de la înmormântarea ecleziasticã trebuie sã i se refuze şi orice Liturghie de înmormântare.

TITLUL IV
Cultul sfinţilor, al imaginilor sacre şi al relicvelor

Can. 1186 - Pentru a favoriza sfinţenia poporului lui Dumnezeu, Biserica încredinţeazã credincioşilor creştini o specialã şi filialã cinstire a Sfintei Maria, pururea Fecioarã, Maica lui Dumnezeu, pe care Cristos a stabilit-o Mamã a tuturor oamenilor şi promoveazã cultul adevãrat şi autentic al altor Sfinţi, care îi edificã cu exemplul lor pe credincioşii creştini şi îi ocrotesc cu mijlocirea lor.
Can. 1187 - Este permis ca numai acei slujitori ai lui Dumnezeu sã fie cinstiţi prin cult public, care au fost înscrişi, prin autoritatea Bisericii, în rândul Sfinţilor sau al Fericiţilor.
Can. 1188 - Sã se pãstreze practica de a se expune în biserici imagini sacre spre a fi cinstite de credincioşi; totuşi, sã fie expuse în numãr moderat şi într-o ordine adecvatã, ca sã nu trezeascã admiraţia exageratã din partea poporului creştin şi sã nu se dea ocazia unei devoţiuni mai puţin corecte.
Can. 1189 - Imaginile preţioase, adicã acelea care se remarcã prin vechime, prin valoare artisticã sau prin cult, expuse în biserici sau oratorii spre a fi cinstite de credincioşi, când necesitã reparaţii, sã nu fie niciodatã restaurate fãrã permisiunea, datã în scris, a Ordinariului care, înainte de a o acorda, trebuie sã consulte specialişti.
Can. 1190 - § 1. Este absolut interzisã vânzarea relicvelor sacre.
§ 2. Relicvele importante, ca şi cele ce sunt foarte cinstite de popor, nu pot fi în nici un fel înstrãinate în mod valid şi nici nu pot fi transferate definitiv fãrã permisiunea Scaunului Apostolic.
§ 3. Dispoziţia § 2 este valabilã şi pentru imaginile care, într-o bisericã, sunt foarte venerate de popor.

TITLUL V
Votul şi jurãmântul

CAP. I
Votul

Can. 1191 - § 1. Votul, adicã fãgãduinţa deliberatã şi liberã fãcutã lui Dumnezeu cu privire la un bun posibil şi superior, trebuie împlinit pe temeiul virtuţii religiei.
§ 2. Dacã nu sunt opriţi de cãtre drept, pot face vot toţi cei care au uzul suficient al raţiunii.
§ 3. Votul fãcut sub frica gravã şi injustã sau prin dol este nul ipso iure.
Can. 1192 - § 1. Votul este public, dacã este acceptat de Superiorul legitim în numele Bisericii, altminteri este privat.
§ 2. Este solemn dacã este recunoscut ca atare de Bisericã; altminteri, este simplu.
§ 3. Este personal, dacã cel care îl face fãgãduieşte o faptã; este real, dacã cel care îl face fãgãduieşte un lucru; este mixt votul personal şi real în acelaşi timp.
Can. 1193 - Prin natura sa, votul nu-l obligã decât pe acela care îl face.
Can. 1194 - Votul înceteazã: prin expirarea timpului fixat pentru îndeplinirea obligaţiei, prin schimbarea substanţialã a materiei promise, prin lipsa condiţiei de care votul depinde sau prin încetarea cauzei lui finale, prin dispensã şi prin comutare.
Can. 1195 - Cine are putere asupra materiei votului poate suspenda obligativitatea votului atât timp cât împlinirea lui îi aduce un prejudiciu.
Can. 1196 - În afarã de Pontiful Roman, mai pot dispensa de voturile private, dintr-un motiv just şi cu condiţia ca dispensa sã nu lezeze un drept câştigat de terţe persoane:
1° Ordinariul locului şi parohul, în cazul tuturor supuşilor lor şi al strãinilor;
2° Superiorul unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, dacã sunt clericale şi de drept pontifical, în cazul membrilor, al novicilor şi al persoanelor care trãiesc zi şi noapte în casa institutului sau a societãţii;
3° cei cãrora le-a fost delegatã puterea de a dispensa de cãtre Scaunul Apostolic sau de cãtre Ordinariul locului.
Can. 1197 - Ceea ce a fost fãgãduit printr-un vot privat poate fi schimbat într-un bun superior sau în unul egal de cãtre persoana care a fãcut votul; într-un bun mai mic, numai de cãtre cel care are facultatea de a dispensa în conformitate cu can. 1196.
Can. 1198 - Voturile fãcute înainte de profesiunea cãlugãreascã sunt suspendate câtã vreme cel care le-a fãcut rãmâne în institut.

CAP. II
Jurãmântul

Can. 1199 - § 1. Jurãmântul, adicã invocarea Numelui divin ca martor al adevãrului, nu poate fi fãcut decât în adevãr, cu discernãmânt şi dupã dreptate.
§ 2. Jurãmântul pe care îl cer sau îl admit canoanele nu poate fi fãcut în mod valid prin procurator.
Can. 1200 - § 1. Cine jurã în mod liber cã va face ceva are o obligaţie specialã de religiune de a îndeplini ceea ce a întãrit prin jurãmânt.
§ 2. Jurãmântul obţinut prin dol, violenţã sau fricã gravã este nul ipso iure.
Can. 1200 - § 1. Cine jurã în mod liber cã va face ceva are o obligaţie specialã de religiune de a îndeplini ceea ce a întãrit prin jurãmânt.
§ 2. Jurãmântul obţinut prin dol, violenţã sau fricã gravã este nul ipso iure.
Can. 1201 - § 1. Jurãmântul promisoriu urmeazã natura şi condiţiile actului de care este legat.
§ 2. Dacã jurãmântul este legat de un act care aduce direct o pagubã altora sau prejudiciazã binele public sau mântuirea veşnicã, prin aceasta un astfel de act nu dobândeşte nici o putere.
Can. 1202 - Obligaţia ce rezultã dintr-un jurãmânt promisoriu înceteazã:
1° dacã este iertatã de cãtre cel în interesul cãruia fusese fãcut jurãmântul;
2° dacã materia jurãmântului se schimbã în mod substanţial, sau dacã, schimbându-se circumstanţele, devine sau rea sau complet indiferentã, sau, în sfârşit, împiedicã un bine superior;
3° dacã înceteazã motivul final sau condiţia sub care, eventual, a fost fãcut jurãmântul;
4° prin dispensã, prin comutare, în conformitate cu can. 1203.
Can. 1203 - Cei care pot sã suspende, sã dispenseze şi sã schimbe votul au aceeaşi putere şi sub aceleaşi condiţii şi cu privire la jurãmântul promisoriu; dacã însã dispensa de un jurãmânt constituie o daunã pentru alţii care refuzã sã ierte obligaţia, numai Scaunul Apostolic poate dispensa de acest jurãmânt.
Can. 1204 - Jurãmântul trebuie interpretat în mod strict dupã drept şi dupã intenţia celui care jurã sau, dacã acesta acţioneazã din dol, dupã intenţia aceluia cãruia îi este fãcut jurãmântul.

PARTEA A III-A
Locurile şi timpurile sacre

TITLUL I
Locurile sacre

Can. 1205 - Locurile sacre sunt locurile destinate cultului divin sau înmormântãrii credincioşilor, prin dedicarea sau binecuvântarea prescrisã pentru aceasta de cãrţile liturgice. Can. 1206 - Dedicarea unui loc revine de drept Episcopului diecezan şi celor pe care dreptul îi echivaleazã Episcopului diecezan; aceiaşi pot încredinţa oricãrui Episcop sau, în cazuri excepţionale, unui preot misiunea de a sãvârşi o dedicare în teritoriul lor.
Can. 1207 - Locurile sacre sunt binecuvântate de Ordinariu; totuşi, binecuvântarea bisericilor este rezervatã Episcopului diecezan; amândoi însã pot delega pentru aceasta un alt preot.
Can. 1208 - Despre efectuarea dedicãrii sau binecuvântãrii unei biserici, de asemenea, despre efectuarea binecuvântãrii unui cimitir, sã se întocmeascã un document în dublu exemplar, dintre care unul sã fie pãstrat în curia diecezanã, iar celãlalt în arhiva bisericii.
Can. 1209 - Dedicarea sau binecuvântarea unui loc este doveditã suficient chiar de un singur martor în afara oricãrei bãnuieli, numai sã nu fie pentru nimeni o daunã.
Can. 1210 - În locul sacru sã fie admise numai acele acţiuni care slujesc exercitãrii şi promovãrii cultului, evlaviei, religiei, şi sã fie interzis ceea ce nu concordã cu sfinţenia locului. Totuşi, Ordinariul poate permite în mod ocazional alte întrebuinţãri, care sã nu fie contrare sfinţeniei locului.
Can. 1211 - Locurile sacre sunt violate prin îndeplinirea în ele, cu scandalizarea credincioşilor, a unor acţiuni grav injurioase care, dupã aprecierea Ordinariului locului, sunt aşa grave şi de contrare sfinţeniei locului, încât sã nu se mai permitã în ele sãvârşirea cultului, pânã când nu se reparã fãrãdelegea prin ritualul penitenţial conform cãrţilor liturgice.
Can. 1212 - Locurile sacre îşi pierd dedicarea sau binecuvântarea dacã au fost distruse în mare parte sau au fost reduse pentru totdeauna la întrebuinţãri profane printr-un decret al Ordinariului competent, sau de fapt.
Can. 1213 - Autoritatea ecleziasticã îşi exercitã în mod liber puterile şi funcţiile în locurile sacre.

CAP. I
Bisericile

Can. 1214 - Prin termenul de bisericã se înţelege edificiul sacru destinat cultului divin, în care credincioşii au dreptul sã intre pentru a exercita, mai ales în mod public, cultul divin.
Can. 1215 - § 1. Sã nu se construiascã nici o bisericã fãrã consimţãmântul expres al Episcopului diecezan, dat în scris.
§ 2. Episcopul diecezan sã nu-şi dea consimţãmântul dacã, ascultând pãrerea consiliului prezbiteral şi a responsabililor bisericilor învecinate, considerã cã noua bisericã nu poate sã slujeascã binelui sufletelor şi cã nu vor exista mijloacele necesare pentru construcţie şi pentru cultul divin.
§ 3. Chiar şi institutele cãlugãreşti, deşi au obţinut consimţãmântul Episcopului diecezan de a înfiinţa o nouã casã în diecezã sau într-o localitate, trebuie totuşi sã dobândeascã de la acelaşi Episcop permisiunea înainte sã construiascã o bisericã într-un loc precis şi determinat.
Can. 1216 - În construirea şi repararea bisericilor, cerându-se pãrerea specialiştilor, sã se respecte principiile şi normele liturgiei şi ale artei sacre.
Can. 1217 - § 1. Dupã ce construcţia a fost terminatã cum trebuie, noua bisericã sã fie cât mai curând dedicatã sau cel puţin binecuvântatã, respectându-se normele liturgiei sacre.
§ 2. Bisericile, mai ales cele catedrale şi parohiale, sã fie dedicate printr-un ritual solemn.
Can. 1218 - Fiecare bisericã sã aibã un titlu propriu care, dupã ce a avut loc dedicarea, nu poate fi schimbat.
Can. 1219 - În biserica dedicatã sau binecuvântatã în mod legitim pot fi sãvârşite toate actele cultului divin, rãmânând inviolabile drepturile parohiale.
Can. 1220 - § 1. Toţi care rãspund de biserici sã aibã grijã ca în ele sã fie pãstratã acea curãţenie şi frumuseţe ce se cuvine casei lui Dumnezeu şi sã înlãture tot ceea ce contravine sfinţeniei locului.
§ 2. Pentru a proteja bunurile sacre şi preţioase, sã se recurgã la grija obişnuitã de întreţinere şi la mijloacele de siguranţã adecvate.
Can. 1221 - Intrarea în bisericã în timpul celebrãrilor sacre sã fie liberã şi gratuitã.
Can. 1222 - § 1. Dacã o bisericã nu mai poate fi folositã în nici un fel pentru cultul divin şi nu existã posibilitatea de a o repara, Episcopul diecezan o poate reduce la o întrebuinţare profanã demnã.
§ 2. Când alte motive grave fac ca o bisericã sã nu mai fie folositã pentru cultul divin, Episcopul diecezan, ascultând pãrerea consiliului prezbiteral, o poate reduce la o întrebuinţare profanã demnã, cu consimţãmântul acelora care îşi revendicã în mod legitim drepturile asupra ei şi cu condiţia ca binele sufletelor sã nu sufere vreo daunã.

CAP. II
Oratoriile şi capelele private

Can. 1223 - Prin termenul de oratoriu se înţelege un lãcaş destinat cultului divin, în folosul unei comunitãţi sau al unui grup de credincioşi ce se reunesc acolo cu permisiunea Ordinariului, şi unde pot veni şi alţi credincioşi, cu consimţãmântul Superiorului competent.
Can. 1224 - § 1. Ordinariul sã nu acorde permisiunea de înfiinţare a unui oratoriu dacã nu a vizitat în prealabil, personal sau prin altcineva, locul destinat oratoriului şi nu s-a convins de înzestrarea lui demnã.
§ 2. Dupã ce a fost acordatã permisiunea, oratoriul nu poate fi redat unei întrebuinţãri profane, fãrã autorizarea aceluiaşi Ordinariu.
Can. 1225 - În oratoriile înfiinţate în mod legitim pot fi sãvârşite toate celebrãrile sacre, cu excepţia celor excluse de cãtre drept sau printr-o decizie a Ordinariului locului, sau care sunt contrare normelor liturgice.
Can. 1226 - Prin termenul de capelã privatã se înţelege un lãcaş destinat cultului divin, cu permisiunea Ordinariului locului, în folosul uneia sau mai multor persoane fizice.
Can. 1227 - Episcopii pot avea o capelã privatã proprie, care se bucurã de aceleaşi drepturi ca şi oratoriul.
Can. 1228 - Rãmânând valabilã dispoziţia can. 1227, pentru a celebra Sfânta Liturghie sau pentru a îndeplini alte funcţiuni sacre într-o capelã privatã, este necesarã permisiunea Ordinariului locului.
Can. 1229 - Se cuvine ca oratoriile şi capelele private sã fie binecuvântate conform ritualului prescris de cãrţile liturgice; trebuie însã sã fie rezervate exclusiv cultului divin şi libere de orice întrebuinţare casnicã.

CAP. III
Sanctuarele

Can. 1230 - Prin termenul de sanctuar se înţelege o bisericã sau un alt loc sacru unde credincioşii se duc în numãr mare în pelerinaj, dintr-un motiv special de evlavie, cu aprobarea Ordinariului locului.
Can. 1231 - Ca un sanctuar sã poatã fi numit naţional, este necesarã aprobarea Conferinţei Episcopilor; ca sã poatã fi numit internaţional este necesarã aprobarea Sfântului Scaun.
Can. 1232 - § 1. Pentru aprobarea statutelor unui sanctuar diecezan este competent Ordinariului locului; pentru statutele unui sanctuar naţional, Conferinţa Episcopilor; pentru statutele unui sanctuar internaţional, numai Sfântul Scaun.
§ 2. În statute trebuie sã se specifice mai ales scopul, autoritatea rectorului, proprietatea şi administrarea bunurilor.
Can. 1233 - Se va putea acorda sanctuarelor unele privilegii, când se considerã cã acest lucru îl recomandã circumstanţele locurilor, afluxul de pelerini şi, mai cu seamã, binele credincioşilor.
Can. 1234 - § 1. În sanctuare sã se ofere mai din belşug credincioşilor mijloacele de mântuire, vestindu-se cu zel cuvântul lui Dumnezeu, favorizându-se în mod adecvat viaţa liturgicã, mai ales prin celebrarea Euharistiei şi a Pocãinţei şi cultivându-se practicile de pietate popularã aprobate.
§ 2. Mãrturiile exvoto ale artei populare şi ale evlaviei sã fie expuse în mod vizibil şi pãzite în siguranţã în sanctuare sau în locuri alãturate.

CAP. IV
Altarele

Can. 1235 - § 1. Altarul, adicã masa pe care se celebreazã Jertfa euharisticã, este numit fix, dacã este construit astfel încât sã facã aderenţã cu pardoseala şi, de aceea, sã nu poatã fi deplasat; în schimb, este numit mobil, dacã poate fi mutat.
§ 2. Este bine ca în orice bisericã sã existe un altar fix; în celelalte locuri destinate celebrãrii sacre, altarul poate sã fie fix ori mobil.
Can. 1236 - § 1. Dupã obiceiul tradiţional al Bisericii, masa altarului fix sã fie din piatrã, şi anume, dintr-o singurã piatrã naturalã; cu toate acestea, dupã aprecierea Conferinţei Episcopilor, poate fi folosit şi un alt material frumos şi solid. Corpul şi baza pot fi fãcute din orice fel de material.
§ 2. Altarul mobil poate fi fãcut din orice fel de material solid, corespunzãtor uzului liturgic.
Can. 1237 - § 1. Altarele fixe trebuie sã fie dedicate, iar cele mobile, dedicate sau binecuvântate, conform ritualurilor prescrise de cãrţile liturgice.
§ 2. Sã se pãstreze vechea tradiţie de a se aşeza sub altarul fix relicvele Martirilor sau ale altor Sfinţi, conform normelor transmise în cãrţile liturgice.
Can. 1238 - § 1. Altarul îşi pierde dedicarea sau binecuvântarea în conformitate cu dispoziţiile can. 1212.
§ 2. Prin reducerea unei biserici sau a altui loc sacru la întrebuinţãri profane, altarele, fie fixe, fie mobile, nu-şi pierd dedicarea sau binecuvântarea.
Can. 1239 - § 1. Altarul, atât cel fix, cât şi cel mobil, trebuie rezervat numai cultului divin, fiind exclusã orice fel de întrebuinţare profanã.
§ 2. Nici un mort sã nu fie înmormântat sub altar; în caz contrar, nu este permis a se celebra Sfânta Liturghie pe acel altar.

CAP. V
Cimitirele

Can. 1240 - § 1. Unde este posibil, sã existe cimitire proprii ale Bisericii sau, cel puţin, în cimitirele civile, spaţii rezervate credincioşilor decedaţi, care trebuie binecuvântate conform ritualului.
§ 2. Dacã acest lucru nu poate fi dobândit, sã se binecuvânteze de fiecare datã fiecare mormânt, conform ritualului.
Can. 1241 - § 1. Parohiile şi institutele cãlugãreşti pot avea un cimitir propriu.
§ 2. Chiar şi alte persoane juridice sau familiile pot avea un cimitir propriu sau un cavou, care trebuie binecuvântat, dacã Ordinariului locului crede de cuviinţã.
Can. 1242 - Sã nu se înmormânteze cadavre în biserici, în afarã de cazul când e vorba de înmormântarea Pontifului Roman ori, în propria lor bisericã, de Cardinali sau Episcopi diecezani, chiar emeriţi.
Can. 1243 - Dreptul particular sã stabileascã norme adecvate referitoare la disciplina ce trebuie respectatã în cimitire, mai cu seamã cu privire la apãrarea şi menţinerea caracterului lor sacru.

TITLUL II
Timpurile sacre

Can. 1244 - § 1. Rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1246, § 2, numai autoritatea ecleziasticã supremã are dreptul de a stabili, de a transfera şi de a desfiinţa zilele de sãrbãtoare şi zilele de pocãinţã, comune întregii Biserici.
§ 2. Episcopii diecezani pot fixa, dar numai în mod ocazional, zile speciale de sãrbãtoare sau de pocãinţã în diecezele lor sau în anumite locuri din diecezele lor.
Can. 1245 - Rãmânând neatins dreptul Episcopilor diecezani prevãzut de can. 87, parohul poate sã acorde, dintr-un motiv just şi în conformitate cu dispoziţiile Episcopului diecezan, în cazuri particulare, dispensã de la obligaţia de a se respecta ziua de sãrbãtoare sau ziua de pocãinţã, ori înlocuirea acesteia cu alte fapte de pietate; acelaşi lucru îl poate face şi Superiorul unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, clericale de drept pontifical, cu privire la supuşii proprii şi la celelalte persoane care locuiesc zi şi noapte în casã.

CAP. I
Zilele de sãrbãtoare

Can. 1246 - § 1. Duminica, zi în care, în numele tradiţiei apostolice, este celebrat misterul pascal, trebuie respectatã în Biserica întreagã ca principala zi de sãrbãtoare de poruncã. Tot astfel trebuie respectatã ziua Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, ziua Epifaniei, a Înãlţãrii şi a Preasfântului Trup şi Sânge al lui Cristos; ziua Sfintei Maria, Nãscãtoare de Dumnezeu, a Neprihãnitei sale Zãmisliri şi a Adormirii ei, a Sfântului Iosif, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul şi a tuturor Sfinţilor.
§ 2. Totuşi, Conferinţa Episcopilor poate, cu aprobarea prealabilã a Scaunului Apostolic, sã desfiinţeze anumite sãrbãtori de poruncã sau sã le transfere într-o zi de duminicã.
Can. 1247 - Duminica şi în celelalte zile de sãrbãtoare de poruncã, credincioşii sunt obligaţi sã participe la sfânta Liturghie; în plus, trebuie sã se abţinã de la acele munci şi activitãţi care împiedicã cultul datorat lui Dumnezeu, bucuria proprie zilei Domnului şi destinderea necesarã a minţii şi a trupului.
Can. 1248 - § 1. Porunca de a participa la sfânta Liturghie o îndeplineşte cel care asistã la o Liturghie, oriunde este ea celebratã dupã ritul catolic, în ziua sãrbãtorii sau în seara zilei precedente.
§ 2. Dacã, lipsind slujitorul sacru sau din alt motiv grav, participarea la celebrarea euharisticã este imposibilã, se recomandã foarte mult credincioşilor sã participe la Liturgia Cuvântului, dacã aceasta se celebreazã în biserica parohialã sau într-un alt loc sacru, în conformitate cu dispoziţiile Episcopului diecezan, sau sã consacre un timp adecvat rugãciunii, singuri sau în familie, sau, dacã e posibil, în grupuri de familii.

CAP. II
Zilele de pocãinţã

Can. 1249 - Toţi credincioşii creştini sunt ţinuţi, prin lege divinã, sã facã pocãinţã, fiecare dupã felul sãu; dar pentru ca toţi sã se uneascã într-o anumitã respectare a pocãinţei, sunt stabilite zile de pocãinţã în care credincioşii sã se dedice în chip deosebit rugãciunii, sã îndeplineascã fapte de pietate şi de caritate, sã se mortifice pe ei înşişi, îndeplinindu-şi cu mai mare fidelitate obligaţiile proprii şi, mai ales, respectând postul şi abstinenţa, conform canoanelor care urmeazã.
Can. 1250 - Zilele şi timpurile de pocãinţã în Biserica întreagã sunt toate vinerile din an şi timpul Postului Mare.
Can. 1251 - Abstinenţa de la consumul de carne sau de la alt aliment în conformitate cu dispoziţiile Conferinţei Episcopilor, sã fie respectatã în toate vinerile din an, dacã ele nu coincid cu o zi cuprinsã în rândul solemnitãţilor; în schimb, abstinenţa şi postul sã fie respectate în Miercurea Cenuşii şi în Vinerea Pãtimirii şi Morţii Domnului nostru Isus Cristos.
Can. 1252 - La legea abstinenţei sunt ţinuţi toţi cei care au împlinit vârsta de paisprezece ani; în schimb, la legea postului sunt obligaţi toţi cei majori pânã la vârsta de şaizeci de ani împliniţi. Totuşi, pãstorii sufleteşti şi pãrinţii sã aibã grijã ca şi cei care nu sunt obligaţi la legea postului şi a abstinenţei, datoritã vârstei lor mai mici, sã fie educaţi cu privire la sensul adevãrat al pocãinţei.
Can. 1253 - Conferinţa Episcopilor poate sã stabileascã cu mai mare precizie modul de respectare a postului şi abstinenţei şi sã înlocuiascã total sau parţial postul şi abstinenţa cu alte forme de pocãinţã, mai cu seamã cu fapte de caritate şi cu practici de pietate.

CARTEA A V-A
Bunurile materiale ale bisericii

Can. 1254 - § 1. Prin drept înnãscut, în mod independent de puterea civilã, Biserica Catolicã poate sã dobândeascã, sã posede, sã administreze şi sã înstrãineze bunuri materiale, pentru a-şi atinge scopurile proprii.
§ 2. Principalele scopuri proprii sunt: necesitatea de a organiza cultul divin, de a asigura întreţinerea demnã a clerului şi a altor slujitori, de a exercita opere de apostolat sacru şi de caritate, mai ales faţã de sãraci.
Can. 1255 - Biserica întreagã şi Scaunul apostolic, Bisericile particulare şi orice altã persoanã juridicã, fie publicã, fie privatã, sunt subiecte capabile de a dobândi, de a poseda, de a administra şi de a înstrãina bunuri materiale, conform dreptului.
Can. 1256 - Proprietatea bunurilor aparţine, sub autoritatea supremã a Pontifului Roman, acelei persoane juridice care a dobândit bunurile în mod legitim.
Can. 1257 - § 1. Toate bunurile materiale ce aparţin Bisericii universale, Scaunului Apostolic şi altor persoane juridice publice în Bisericã sunt bunuri ecleziastice şi sunt reglementate de canoanele care urmeazã, precum şi de statutele proprii.
§ 2. Bunurile materiale ale unei persoane juridice private sunt reglementate de statutele proprii, şi nu de aceste canoane, dacã nu existã o dispoziţie contrarã expresã.
Can. 1258 - În canoanele care urmeazã, prin termenul de Bisericã se înţelege nu numai Biserica întreagã ori Scaunul Apostolic, ci şi fiecare persoanã juridicã publicã în Bisericã, dacã din contextul expresiei sau din natura lucrurilor nu rezultã altfel.

TITLUL I
Dobândirea bunurilor

Can. 1259 - Biserica poate sã dobândeascã bunuri materiale în toate modurile juste conforme cu dreptul fie natural, fie pozitiv, care sunt permise altora.
Can. 1260 - Biserica are dreptul înnãscut de a cere de la credincioşi cele ce sunt necesare scopurilor sale proprii.
Can. 1261 - § 1. Credincioşii au dreptul inviolabil de a oferi bunuri materiale în favoarea Bisericii.
§ 2. Episcopul diecezan este ţinut sã atragã atenţia credincioşilor asupra obligaţiei despre care vorbeşte can. 222, § 1, şi sã insiste asupra ei într-un mod adecvat.
Can. 1262 - Credincioşii sã contribuie la nevoile Bisericii prin subvenţiile cerute, dupã normele date de Conferinţa Episcopilor.
Can. 1263 - Episcopul diecezan are dreptul de a impune, dupã ce a ascultat pãrerea consiliului cu problemele economice şi a consiliului prezbiteral, persoanelor juridice publice ce se aflã sub jurisdicţia sa, o contribuţie nu prea mare şi proporţionatã cu veniturile lor, pentru necesitãţile diecezei; îi este numai permis sã impunã celorlalte persoane fizice şi juridice, în caz de necesitate gravã şi sub aceleaşi condiţii, o contribuţie extraordinarã şi nu prea mare, rãmânând inviolabile legile şi cutumele particulare care îi atribuie drepturi mai mari.
Can. 1264 - Dacã nu este prevãzut altfel de cãtre drept, este de datoria adunãrii Episcopilor provinciei:
1° sã stabileascã taxele pentru actele de putere executivã fãcute ca o favoare sau pentru executarea rescriptelor Scaunului Apostolic, care trebuie sã fie aprobate de însuşi Scaunul Apostolic;
2° sã stabileascã ofertele ce trebuie fãcute cu ocazia administrãrii sacramentelor sau sacramentaliilor.
Can. 1265 - § 1. Rãmânând neatins dreptul cãlugãrilor mendicanţi, este interzis oricãrei persoane private, fie fizice, fie juridice, sã adune ofrande în bani pentru orice institut pios sau ecleziastic sau pentru orice scop, fãrã permisiunea, datã în scris, a Ordinariului propriu şi a Ordinariului locului.
§ 2. Conferinţa Episcopilor poate sã stabileascã norme referitoare la strângerea de colecte în bani, care trebuie respectate de cãtre toţi, inclusiv de cãtre cei care prin instituire se numesc şi sunt mendicanţi.
Can. 1266 - Ordinariul locului poate sã ordone ca în toate bisericile şi oratoriile, care, de fapt, sunt în mod obişnuit deschise credincioşilor, chiar şi în cele care aparţin institutelor cãlugãreşti, sã se facã colecte speciale pentru iniţiative parohiale, diecezane, naţionale sau internaţionale precise, care apoi trebuie trimise în mod conştiincios curiei diecezane.
Can. 1267 - § 1. Dacã nu rezultã în mod clar contrariul, ofertele fãcute Superiorilor sau administratorilor oricãrei persoane juridice ecleziastice, chiar uneia private, se presupune cã sunt fãcute însãşi persoanei juridice.
§ 2. Ofertele despre care vorbeşte § 1 nu pot fi refuzate decât dintr-un motiv just, iar ofertele mai importante nu pot fi refuzate decât cu permisiunea Ordinariului, dacã este vorba de o persoanã juridicã publicã; este necesarã permisiunea aceluiaşi Ordinariu pentru a fi acceptate oferte ce sunt împovãrate de o obligaţie specialã sau de o condiţie, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1295.
§ 3. Ofertele fãcute de credincioşi pentru un scop precis nu pot fi destinate decât acestui scop.
Can. 1268 - Biserica admite prescripţia ca modalitate de dobândire sau de eliberare pentru bunurile materiale, conform cann. 197- 199.
Can. 1269 - Bunurile sacre ce sunt în proprietatea persoanelor private pot fi dobândite prin prescripţie de cãtre persoane private, dar nu este permisã folosirea lor în scopuri profane, decât dacã au pierdut dedicarea sau binecuvântarea; însã dacã aparţin unei persoane juridice ecleziastice publice, pot fi dobândite numai de cãtre o altã persoanã juridicã ecleziasticã publicã.
Can. 1270 - Bunurile imobile, cele mobile preţioase, drepturile şi acţiunile, fie personale, fie reale, care aparţin Scaunului Apostolic, se prescriu dupã o sutã de ani; cele care aparţin unei alte persoane juridice ecleziastice publice, dupã treizeci de ani.
Can. 1271 - În virtutea legãturii unitãţii şi a caritãţii şi în funcţie de posibilitãţile diecezei lor, Episcopii sã contribuie la procurarea mijloacelor de care Scaunul Apostolic are nevoie, potrivit cu condiţiile timpurilor, ca sã poatã îndeplini în mod corespunzãtor slujirea faţã de Biserica întreagã.
Can. 1272 - În regiunile unde mai existã încã beneficii propriu-zise, este de datoria Conferinţei Episcopilor sã le reglementeze administrarea prin norme adecvate, concordate cu Scaunul Apostolic şi aprobate de acesta, astfel încât veniturile, ba chiar, în limita posibilitãţilor, însãşi dota beneficiului, sã fie transferate treptat la institutul despre care vorbeşte can. 1274, § 1.

TITLUL II
Administrarea bunurilor

Can. 1273 - Pontiful Roman, în virtutea primatului de jurisdicţie, este administratorul şi distribuitorul suprem al tuturor bunurilor ecleziastice.
Can. 1274 - § 1. În fiecare diecezã sã existe un institut special care sã adune bunurile şi ofertele cu scopul de a se asigura întreţinerea clericilor care presteazã serviciu în favoarea diecezei conform can. 281, în afarã de cazul când s-au luat alte mãsuri cu privire la întreţinere.
§ 2. Acolo unde încã nu a fost organizatã cum se cuvine asistenţa socialã a clerului, Conferinţa Episcopilor sã se îngrijeascã de înfiinţarea unui institut care sã asigure suficient aceastã asistenţã.
§ 3. În mãsura în care e nevoie, în fiecare diecezã sã se instituie un fond comun, cu care Episcopii sã-şi poatã îndeplini obligaţiile faţã de alte persoane care slujesc Bisericii şi sã facã faţã diferitelor nevoi ale diecezei, şi prin care diecezele mai înstãrite sã le poatã ajuta pe cele mai sãrace.
§ 4. În funcţie de diferitele circumstanţe locale, scopurile prevãzute de §§ 2 şi 3 pot fi atinse în cadrul unei federaţii de institute diecezane ori printr-o cooperare sau chiar o alianţã adecvatã, constituitã pentru diferite dieceze, ba chiar pentru întregul teritoriu al Conferinţei Episcopilor.
§ 5. Dacã e posibil, aceste institute trebuie sã fie astfel constituite încât sã obţinã recunoaştere şi din partea dreptului civil.
Can. 1275 - Fondul bunurilor ce provin din diferite dieceze este administrat dupã normele concordate de Episcopii interesaţi.
Can. 1276 - § 1. Ordinariul are obligaţia sã supravegheze cu atenţie administrarea tuturor bunurilor care aparţin persoanelor juridice publice supuse lui, rãmânând inviolabile titlurile legitime ce îi acordã aceluiaşi Ordinariu drepturi mai ample.
§ 2. Luând în considerare drepturile, cutumele legitime şi împrejurãrile, Ordinariii sã aibã grijã sã reglementeze întreaga chestiune a administrãrii bunurilor, dând instrucţiuni speciale în limitele dreptului universal şi particular.
Can. 1277 - În ce priveşte îndeplinirea actelor de administraţie, care, avându-se în vedere situaţia economicã a diecezei, sunt de o importanţã mai mare, Episcopul diecezan trebuie sã asculte pãrerea consiliului cu problemele economice şi a colegiului consultanţilor; are, însã, nevoie de consimţãmântul aceluiaşi consiliu şi chiar al colegiului consultanţilor, atât în cazurile prevãzute în mod special de dreptul universal sau de documentele fundaţiei, cât şi pentru îndeplinirea actelor de administraţie extraordinarã. E de datoria Conferinţei Episcopilor sã determine care acte trebuie considerate ca fiind de administraţie extraordinarã.
Can. 1278 - Pe lângã sarcinile stabilite de can. 494, §§ 3 şi 4, Episcopul diecezan poate sã-i încredinţeze economului şi sarcinile prevãzute de cann. 1276, § 1 şi 1279, § 2.
Can. 1279 - § 1. Administrarea bunurilor ecleziale aparţine de drept aceluia care conduce direct persoana care posedã bunurile respective, dacã dreptul particular, statutele sau o cutumã legitimã nu prevãd altfel, şi rãmânând inviolabil dreptul Ordinariului de a interveni în caz de neglijenţã din partea administratorului.
§ 2. Pentru administrarea bunurilor unei persoane juridice publice care, potrivit dreptului sau documentelor fundaţiei sau statutelor, nu are administratori proprii, Ordinariul, de care acea persoanã juridicã depinde, sã numeascã persoane capabile, pentru o perioadã de trei ani, pe care le poate reconfirma.
Can. 1280 - Orice persoanã juridicã sã-şi aibã propriul consiliu pentru problemele economice sau cel puţin doi consilieri, care sã-l ajute pe administrator în îndeplinirea funcţiei sale, în conformitate cu statutele.
Can. 1281 - § 1. Rãmânând neschimbate dispoziţiile statutelor, administratorii îndeplinesc invalid actele ce depãşesc limitele şi modalitãţile administraţiei obişnuite, dacã, în prealabil, nu au obţinut permisiunea scrisã din partea Ordinariului.
§ 2. În statute sã fie stabilite actele care depãşesc limitele şi modalitãţile administraţiei obişnuite; dacã statutele nu prevãd acest lucru, îi revine de drept Episcopului diecezan, ascultând pãrerea consiliului pentru problemele economice, sã stabileascã, pentru persoanele ce depind de el, care sunt aceste acte.
§ 3. Persoana juridicã nu este obligatã sã rãspundã de actele pe care administratorii le îndeplinesc în mod invalid, decât atunci când a tras avantaje în urma acestui fapt şi în mãsura în care a fost avantajatã; în schimb, ea va rãspunde direct de actele îndeplinite în mod valid, dar ilicit, de cãtre administratori, rãmânându-i inviolabilã posibilitatea de a deschide acţiune sau de a face recurs împotriva administratorilor care i-au pricinuit pagube.
Can. 1282 - Toţi, fie clerici, fie laici, care participã în virtutea unui titlu legitim la administrarea bunurilor ecleziastice, sunt obligaţi sã-şi îndeplineascã îndatoririle în numele Bisericii, conform dreptului.
Can. 1283 - Înainte ca administratorii sã-şi înceapã misiunea:
1° trebuie sã promitã prin jurãmânt în faţa Ordinariului sau a unui delegat al sãu cã vor administra bine şi cu fidelitate;
2° sã se întocmeascã un inventar îngrijit şi clar, ce trebuie semnat de ei, al bunurilor imobile, al bunurilor mobile, fie cele preţioase, fie cele ce aparţin în vreun fel patrimoniului cultural, fie alte bunuri, cu descrierea şi valoarea lor, iar dupã ce a fost redactat, sã fie revizuit.
3° un exemplar al acestui inventar sã se pãstreze în arhiva administraţiei, iar un altul în arhiva curiei; în ambele sã se noteze orice eventualã modificare ce o suferã patrimoniul.
Can. 1284 - § 1. Toţi administratorii sunt ţinuţi sã-şi îndeplineascã funcţia cu grija unui bun tatã de familie.
§ 2. Prin urmare, ei trebuie:
1° sã vegheze ca bunurile încredinţate grijii lor sã nu disparã în vreun fel sau sã sufere vreo daunã, încheind în acest scop, în mãsura în care e necesar, contracte de asigurare;
2° sã aibã grijã ca proprietatea bunurilor ecleziastice sã fie ocrotitã cu mijloace valide şi din punct de vedere civil;
3° sã respecte prevederile dreptului canonic şi civil, sau cele ce sunt impuse de fondator, de donator sau de autoritatea legitimã, şi mai ales sã fie atenţi ca nu cumva Biserica sã sufere vreo pagubã din cauza nerespectãrii legilor civile;
4° sã încaseze cu grijã şi la timpul cuvenit veniturile şi profiturile bunurilor, iar pe cele primite sã le pãstreze în siguranţã şi sã le foloseascã dupã intenţia fondatorului sau dupã normele legitime;
5° sã plãteascã la timpul prescris dobânzile unui împrumut sau ale unei ipoteci şi întregul capital sã fie restituit la momentul oportun;
6° cu consimţãmântul Ordinariului, sã întrebuinţeze în scopurile persoanei juridice banii rãmaşi în urma cheltuielilor şi care pot fi investiţi cu folos;
7° sã ţinã în bunã ordine registrele de venituri şi cheltuieli;
8° sã întocmeascã la sfârşitul fiecãrui an darea se seamã a administraţiei;
9° sã catalogheze corect şi sã pãstreze într-o arhivã corespunzãtoare documentele şi actele pe care se bazeazã drepturile Bisericii sau ale institutului asupra bunurilor, iar acolo unde e posibil fãrã dificultate, sã depunã o copie a lor în arhiva curiei.
§ 3. Se recomandã foarte mult ca administratorii sã întocmeascã în fiecare an un plan de venituri şi cheltuieli; se lasã dreptului particular posibilitatea de a-l impune şi de a stabili mai precis modul cum trebuie fãcut.
Can. 1285 - Numai în limitele administraţiei obişnuite administratorii pot sã facã donaţii în scopuri de pietate sau de caritate creştinã, din bunurile mobile ce nu aparţin patrimoniului stabil.
Can. 1286 - Administratorii bunurilor:
1° în contractele de muncã, sã respecte cu exactitate şi legislaţia civilã a muncii şi ocrotirii sociale, potrivit cu principiile trasate de Bisericã;
2° sã dea un salar just şi demn celor care presteazã o muncã în baza unui contract, astfel încât aceştia sã poatã face faţã în mod corespunzãtor nevoilor personale şi familiale.
Can. 1287 - § 1. Fiind dezaprobatã cutuma contrarã, administratorii, atât clerici, cât şi laici, ai tuturor bunurilor ecleziastice, care nu sunt scoşi în mod legitim de sub puterea de conducere a Episcopului diecezan, au obligaţia de a prezenta anual Ordinariul locului darea de seamã, iar acesta sã o supunã spre examinare consiliului cu problemele economice.
§ 2. În conformitate cu normele ce trebuie stabilite de dreptul particular, administratorii sã prezinte credincioşilor dãri de seamã cu privire la bunurile ce sunt oferite Bisericii de cãtre credincioşi.
Can. 1288 - Administratorii sã nu deschidã acţiune la tribunalul civil în numele persoanei juridice publice şi nici sã nu comparã ca pârâţi, dacã nu au obţinut permisiunea Ordinariului propriu, datã în scris.
Can. 1289 - Chiar dacã nu sunt obligaţi la administraţie în virtutea unui oficiu ecleziastic, administratorii nu pot abandona din proprie iniţiativã funcţia primitã; în cazul în care Biserica suferã vreo daunã din cauza demisiei lor abuzive, ei sunt obligaţi la restituţie.

TITLUL III
Contractele şi, în special, înstrãinarea

Can. 1290 - Ceea ce a stabilit dreptul civil într-o ţarã despre contracte, atât în general, cât şi în speţã, şi despre desfacerea lor, sã fie respectat, cu aceleaşi efecte, şi în dreptul canonic cu privire la lucrurile supuse puterii de conducere a Bisericii, în afarã de cazul când sunt contrare dreptului divin sau când în dreptul canonic este prevãzut altfel, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 1547.
Can. 1291- Pentru a înstrãina în mod valid bunurile care, printr-o concesiune legitimã, constituie patrimoniul stabil al unei persoane juridice publice şi a cãror valoare depãşeşte suma stabilitã de drept, este necesarã permisiunea autoritãţii competente dupã drept.
Can. 1292 - § 1. Fãcând excepţie dispoziţia can. 638, § 3, când valoarea bunurilor, a cãror înstrãinare este propusã, este cuprinsã între suma minimã şi suma maximã, care trebuie stabilitã de fiecare Conferinţã a Episcopilor pentru regiunea ei, în cazul persoanelor juridice ce nu sunt supuse Episcopului diecezan, autoritatea competentã este stabilitã de statutele proprii; în caz contrar, autoritatea competentã este Episcopul diecezan, cu consimţãmântul consiliului pentru problemele economice şi al colegiului consultanţilor, precum şi al acelora care sunt interesaţi. Episcopul diecezan are nevoie de consimţãmântul lor şi pentru a înstrãina bunurile diecezei.
§ 2. Dacã este vorba de lucruri a cãror valoare depãşeşte suma maximã stabilitã sau de lucruri oferite Bisericii ex-voto, sau de obiecte preţioase artistice sau istorice, pentru validitatea înstrãinãrii este necesarã în plus permisiunea Sfântului Scaun.
§ 3. Dacã lucrul ce trebuie înstrãinat este divizibil, în cererea de obţinere a permisiunii de înstrãinare trebuie indicate pãrţile înstrãinate anterior; altminteri, permisiunea este invalidã.
§ 4. Aceia care trebuie sã intervinã cu pãrerea sau cu consensul lor, în cazul înstrãinãrii bunurilor, sã nu-şi dea pãrerea sau consimţãmântul dacã mai întâi nu au fost informaţi cu precizie atât asupra situaţiei economice a persoanei juridice ale cãrei bunuri sunt propuse spre înstrãinare, cât şi asupra înstrãinãrilor deja efectuate.
Can. 1293 - § 1. Pentru a înstrãina bunuri a cãror valoare depãşeşte suma minimã stabilitã, este necesar în plus:
1° un motiv just, cum ar fi necesitatea urgentã, utilitatea evidentã, caritatea sau un alt motiv pastoral grav;
2° o evaluare a lucrului ce trebuie înstrãinat, fãcutã în scris de cãtre specialişti.
§ 2. Sã se respecte şi alte garanţii prescrise de autoritatea legitimã, spre a se evita vreo pagubã pentru Bisericã.
Can. 1294 - § 1. În mod obişnuit, un lucru nu trebuie sã fie înstrãinat la un preţ inferior celui indicat în evaluare.
§ 2. Banii obţinuţi din înstrãinare sã fie investiţi cu grijã spre binele Bisericii sau cheltuiţi cu prudenţã potrivit cu scopurile înstrãinãrii.
Can. 1295 - Dispoziţiile stabilite de cann. 1291- 1294, cãrora trebuie sã se conformeze şi statutele persoanelor juridice, trebuie sã fie respectate nu numai în cazul înstrãinãrii, ci şi în cazul oricãrei operaţiuni [comerciale sau financiare], prin care situaţia patrimonialã a persoanei juridice ar putea sã se înrãutãţeascã.
Can. 1296 - În cazul în care bunurile ecleziastice au fost înstrãinate fãrã formalitãţile canonice necesare, dar înstrãinarea este validã din punct de vedere al dreptului civil, este de datoria autoritãţii competente sã decidã, analizând totul cu atenţie, dacã şi ce acţiune legalã, adicã personalã sau realã, trebuie sã se întreprindã, de cãtre cine şi împotriva cui, pentru a revendica drepturile Bisericii.
Can. 1297 - Este de datoria Conferinţei Episcopilor, ţinând seama de circumstanţele locale, sã stabileascã norme cu privire la închirierea bunurilor Bisericii, mai cu seamã cu privire la permisiunea ce trebuie obţinutã de la autoritatea ecleziasticã competentã.
Can. 1298 - Bunurile ecleziastice nu trebuie vândute sau închiriate propriilor administratori sau rudelor acestora pânã la al patrulea grad de consangvinitate sau de afinitate, fãrã permisiunea specialã a autoritãţii competente, datã în scris, în afarã de cazul când lucrul are o valoare foarte micã.

TITLUL IV
Voinţele pioase în general şi fundaţiile pioase

Can. 1299 - § 1. Cine, prin drept natural şi canonic, poate sã dispunã în mod liber de bunurile proprii poate sã le lase pentru cauze pioase fie printr-un act între cei vii, fie prin testament.
§ 2. În dispoziţiile testamentare fãcute în beneficiul Bisericii sã se respecte, dacã e posibil, formalitãţile dreptului civil; dacã aceste formalitãţi au fost omise, moştenitorii trebuie sã fie avertizaţi asupra obligaţiei la care sunt ţinuţi de a îndeplini voinţa testatorului.
Can. 1300 - Voinţele credincioşilor care dau sau lasã bunurile proprii pentru cauze pioase, fie printr-un act între cei vii, fie prin testament, dacã au fost acceptate în mod legitim, trebuie îndeplinite cu cea mai mare atenţie, chiar cu privire la modul de administrare şi de distribuire a bunurilor, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1301, § 3.
Can. 1301 - § 1. Executorul tuturor voinţelor pioase, atât celor lãsate prin testament, cât şi al celor lãsate printr-un act între vii, este Ordinariul.
§ 2. În virtutea acestui drept, Ordinariul poate şi trebuie sã supravegheze, chiar prin vizitã, ca voinţele pioase sã fie îndeplinite, iar ceilalţi executori sunt obligaţi ca, la expirarea funcţiei lor, sã-i prezinte o dare de seamã.
§ 3. Eventualele clauze contrare acestui drept al Ordinariului, adãugate la ultimele voinţe, sã fie considerate ca fiind inexistente.
Can. 1302 - § 1. Cine a primit ca fiduciar bunuri pentru cauzele pioase, fie printr-un act între cei vii, fie prin testament, trebuie sã-l înştiinţeze pe Ordinariu despre aceastã dispoziţie fiduciarã şi sã-i indice toate aceste bunuri, atât mobile, cât şi imobile, împreunã cu obligaţiile prevãzute; dacã însã donatorul i-a interzis acest lucru în mod expres şi total, sã nu accepte dispoziţia fiduciarã.
§ 2. Ordinariul trebuie sã cearã ca bunurile primite cu dispoziţie fiduciarã sã fie puse în siguranţã şi sã vegheze ca voinţa pioasã sã fie executatã conform dispoziţiilor can. 1301.
§ 3. Pentru bunurile încredinţate cu dispoziţie fiduciarã unui membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã apostolicã, Ordinariul despre care vorbesc §§ 1 şi 2 este Ordinariul locului, dacã bunurile au fost într-adevãr încredinţate locului sau diecezei sau locuitorilor lor, ori pentru a ajuta cauzele pioase; altminteri, într-un institut clerical de drept pontifical şi în societãţile clericale de viaţã apostolicã de drept pontifical este Superiorul major; în alte institute cãlugãreşti este Ordinariul propriu al membrilor acestora.
Can. 1303 - § 1. În dreptul canonic, sub denumirea de fundaţii pioase se înţeleg:
1° fundaţiile pioase autonome, adicã ansamblurile de bunuri destinate scopurilor prevãzute de can. 114, § 2 şi recunoscute ca persoane juridice de cãtre autoritatea ecleziasticã competentã;
2° fundaţiile pioase neautonome, adicã bunurile materiale date în vreun fel oarecare unei persoane juridice publice, cu obligaţia de lungã duratã, ce trebuie stabilitã de dreptul particular, de a se celebra Liturghii sau de a sãvârşi alte funcţiuni ecleziastice, fixate dinainte, din veniturile anuale, ori de a se urmãri scopurile despre care vorbeşte can. 114, § 2.
§ 2. Dacã au fost încredinţate unei persoane juridice supuse Episcopului diecezan, bunurile fundaţiei pioase neautonome trebuie, la expirarea timpului, sã fie destinate institutului despre care vorbeşte can. 1274, § 1, dacã fondatorul nu şi-a exprimat în mod expres o altã dorinţã; altminteri, revin însãşi persoanei juridice.
Can. 1304 - § 1. Ca o persoanã juridicã sã poatã accepta în mod valid o fundaţie, este necesarã permisiunea Ordinariului, datã în scris; acesta, însã, sã nu o dea înainte de a se fi convins cã persoana juridicã poate sã îndeplineascã atât noua obligaţie ce trebuie sã şi-o asume, cât şi pe cele deja asumate, şi mai ales sã se asigure cã veniturile corespund în întregime cu obligaţiile anexate lor, dupã obiceiul locului sau al fiecãrei regiuni.
§ 2. Dreptul particular sã stabileascã şi alte condiţii referitoare la constituirea şi acceptarea de fundaţii pioase.
Can. 1305 - Banii şi bunurile mobile, încredinţate ca dotã, sã fie imediat depuse într-un loc sigur, ce trebuie aprobat de Ordinariu, pentru ca aceiaşi bani sau valoarea bunurilor mobile sã se pãstreze şi sã se investeascã cu grijã şi cu folos, dupã apre-cierea prudentã a aceluiaşi Ordinariu, fiind audiatã şi pãrerea celor interesaţi şi a consiliului cu problemele economice, spre binele aceleiaşi fundaţii, cu menţionarea expresã şi detaliatã a obligaţiilor.
Can. 1306 - § 1. Fundaţiile, chiar cele fãcute verbal, sã fie confirmate în scris.
§ 2. Un exemplar al actelor sã fie pãstrat în arhiva curiei, iar un altul în arhiva persoanei juridice de care aparţine fundaţia.
Can. 1307 - § 1. Respectându-se dispoziţiile cann. 1300 -1302 şi 1287, sã se întocmeascã un tabel cu obligaţiile provenite din fundaţiile pioase, care sã fie expus la loc vizibil, ca sã nu se uite obligaţiile ce trebuie îndeplinite.
§ 2. Pe lângã registrul despre care vorbeşte can. 958, § 1, sã se ţinã şi un alt registru, pãstrat la paroh sau la rectorul bisericii, în care sã se noteze fiecare obligaţie, îndeplinirea ei şi ofertele.
Can. 1308 - § 1. Reducerea obligaţiilor de Liturghii, ce trebuie fãcutã numai dintr-un motiv just şi necesar, este rezervatã Scaunului Apostolic, rãmânând valabile dispoziţiile care urmeazã.
§ 2. Ordinariul poate sã reducã obligaţiile de Liturghii ca urmare a micşorãrii veniturilor, dacã acest lucru este stabilit în mod expres în actele fundaţiilor.
§ 3. Ca urmare a diminuãrii veniturilor şi câtã vreme dureazã acest lucru, Episcopul diecezan are puterea sã reducã Liturghiile legatelor testamentare sau pe cele fundate în vreun fel oarecare, care sunt autonome, în proporţie cu ofertele ce sunt în vigoare în mod legitim în diecezã, cu condiţia ca nimeni sã nu fie obligat şi nici sã nu poatã fi constrâns efectiv sã mãreascã valoarea ofertei.
§ 4. Acelaşi Episcop are puterea sã reducã obligaţiile sau legatele de Liturghii care împovãreazã institutele ecleziastice, dacã veniturile au devenit insuficiente pentru a mai putea fi atins în mod corespunzãtor scopul propriu al institutului.
§ 5. Aceleaşi puteri, prevãzute de §§ 3 şi 4, le are şi Superiorul general al unui institut cãlugãresc clerical de drept pontifical.
Can. 1309 - Aceleaşi autoritãţi, despre care vorbeşte can. 1308, au, în plus, puterea de a transfera, dintr-un motiv adecvat, obligaţiile de celebrare a Liturghiilor în alte zile, în alte biserici sau la alte altare decât cele stabilite în actele fundaţiei.
Can. 1310 - § 1. Reducerea, moderarea şi comutarea voinţelor credincioşilor pentru cauzele pioase pot fi efectuate de cãtre Ordinariu, numai dacã fondatorul i-a acordat în mod expres aceastã putere şi dacã existã un motiv just şi necesar.
§ 2. Dacã executarea obligaţiilor impuse a devenit imposibilã din cauza diminuãrii veniturilor sau din cauza unui alt motiv, fãrã vina administratorilor, Ordinariul, ascultând pãrerea celor interesaţi şi a consiliului sãu pentru problemele economice, şi respectându-se cât mai bine voinţa fondatorului, va putea micşora cu echitate aceste obligaţii, cu excepţia reducerii Liturghiilor, reglementatã de can. 1308.
§ 3. În toate celelalte cazuri, trebuie sã se recurgã la Scaunul Apostolic.

CARTEA A VI-A
SANCŢIUNILE ÎN BISERICĂ

PARTEA I
Delictele şi pedepsele în general

TITLUL I
Pedepsirea delictelor în general

Can. 1311 - Biserica are dreptul înnãscut şi propriu de a-i constrânge prin sancţiuni penale pe credincioşii creştini care sãvârşesc delicte.
Can. 1312 - § 1. Sancţiunile penale în Bisericã sunt:
1° pedepsele medicinale sau cenzurile, ce sunt trecute în revistã în cann. 1331-1333.
2° pedepsele expiatoare, despre care vorbeşte can. 1336.
§ 2. Legea poate sã stabileascã alte pedepse expiatoare, care sã-l priveze pe credincios de un bun spiritual sau material şi care sã fie conforme cu scopul supranatural al Bisericii.
§ 3. În plus, sunt folosite remedii penale şi penitenţe; primele, mai ales pentru a preveni delictele, celelalte, mai degrabã pentru a înlocui o pedeapsã sau pentru a o mãri.

TITLUL II
Legea penalã şi preceptul penal

Can. 1313 - § 1. Dacã, dupã sãvârşirea delictului, legea este modificatã, trebuie sã i se aplice vinovatului legea mai favorabilã.
§ 2. Dacã legea ulterioarã eliminã legea anterioarã sau cel puţin pedeapsa, aceasta înceteazã imediat.
Can. 1314 - Îndeobşte pedeapsa este ferendae sententiae, adicã îl obligã pe cel vinovat numai dupã ce a fost impusã; este, însã, latae sententiae când cineva cade în ea prin însuşi faptul comiterii delictului, dacã legea sau preceptul stabilesc acest lucru în mod expres.
Can. 1315 - § 1. Cine are putere legislativã poate sã dea şi legi penale; în afarã de aceasta,el poate proteja, prin legi proprii, stabilind o pedeapsã cuvenitã, şi legea divinã sau legea ecleziasticã promulgatã de autoritatea superioarã, pãstrând limitele propriei competenţe teritoriale sau personale.
§ 2. Legea însãşi poate sã determine pedeapsa sau sã o lase la aprecierea prudentã a judecãtorului.
§ 3. Pentru un anumit delict, legea particularã poate sã adauge şi alte pedepse la cele stabilite de legea universalã, dar sã nu facã acest lucru decât dintr-o necesitate foarte gravã. Dacã legea universalã prevede o pedeapsã nedeterminatã sau una facultativã, legea particularã o poate înlocui cu una determinatã şi obligatorie.
Can. 1316 - Episcopii diecezani sã aibã grijã ca, pe cât posibil, în aceeaşi ţarã sau în aceeaşi regiune sã fie date, dacã e cazul, legi penale uniforme.
Can. 1317 - Sã fie stabilite pedepse numai în mãsura în care sunt cu adevãrat necesare pentru a se apãra mai bine disciplina ecleziasticã. Destituirea din starea clericalã nu poate fi stabilitã prin lege particularã.
Can. 1318 - Legiuitorul sã nu stabileascã pedepse latae sententiae decât pentru anumite delicte sãvârşite din dol, care pot provoca un scandal mai mare sau nu pot fi sancţionate în mod eficace cu pedepse ferendae sententiae; sã nu se stabileascã însã cenzuri, mai ales excomunicarea, decât cu foarte mare moderaţie şi numai împotriva unor delicte mai grave.
Can. 1319 - § 1. Când cineva poate sã stabileascã precepte în forul extern în virtutea puterii de conducere, poate sã stabileascã, prin precept, şi pedepse determinate, cu excepţia celor expiatoare perpetue.
§ 2. Preceptul penal sã fie dat numai dupã ce chestiunea a fost chibzuitã îndeajuns, respectându-se dispoziţiile stabilite de cann. 1317 şi 1318 privind legile particulare.
Can. 1320 - În toate chestiunile în care depind de Ordinariul locului, cãlugãrii pot fi constrânşi de el cu pedepse.

TITLUL III
Subiectul pasibil de sancţiuni penale

Can. 1321 - § 1. Nimeni nu este pedepsit dacã violarea externã a legii sau a preceptului sãvârşitã de el nu este imputabilã în mod grav din dol sau din culpã.
§ 2. Este pasibil de pedeapsa stabilitã de lege sau de precept cel care a încãlcat legea sau preceptul în mod deliberat; în schimb, cel care a încãlcat legea sau preceptul ca urmare a lipsei de atenţie necesarã nu este pasibil dacã legea şi preceptul nu stabilesc altfel.
§ 3. Când are loc violarea externã, imputabilitatea se presupune, dacã nu rezultã altfel.
Can. 1322 - Cei lipsiţi în mod obişnuit de uzul raţiunii, chiar dacã au încãlcat legea sau preceptul în momentele în care pãreau sãnãtoşi, sunt consideraţi incapabili de comiterea delictului.
Can. 1323 - Nu este pasibil de nici o pedeapsã cel care, în momentul când a violat legea sau preceptul:
1° nu avea încã şaisprezece ani împliniţi;
2° a ignorat fãrã vinã cã încalcã o lege sau un precept; inadvertenţa şi eroarea sunt echivalate ignoranţei;
3° a acţionat din constrângere fizicã sau ca urmare a unui caz întâmplãtor pe care nu putea sã-l prevadã sau, chiar dacã îl putea prevedea, nu putea sã-l evite;
4° a acţionat constrâns de o fricã gravã, fie şi numai relativã, ori din necesitate sau dintr-un inconvenient grav, în afarã de cazul când actul este rãu în sine sau aduce o daunã sufletelor.
5° a acţionat în legitimã apãrare, pãstrând moderaţia necesarã, împotriva unuia care l-a agresat pe nedrept pe el însuşi sau pe alţii;
6° era lipsit de uzul raţiunii, rãmânând neatinse dispoziţiile cann. 1324, § 1, nr. 2 şi 1325;
7° fãrã vinã, a considerat cã existã una dintre circumstanţele prevãzute la nr. 4 şi 5.
Can. 1324 - § 1. Autorul violãrii legii sau preceptului nu este scutit de pedeapsã, dar pedeapsa stabilitã de lege sau de precept trebuie atenuatã sau înlocuitã cu o penitenţã, dacã delictul a fost sãvârşit:
1° de cel care avea numai în mod imperfect uzul raţiunii;
2° de cel care era lipsit de uzul raţiunii din cauza beţiei sau din cauza unei alte tulburãri mentale asemãnãtoare;
3° dintr-un grav impuls al pasiunii, care totuşi nu a precedat şi nu a împiedicat complet raţiunea şi consimţãmântul voinţei, şi cu condiţia ca pasiunea sã nu fi fost provocatã în mod voluntar sau întreţinutã;
4° de cãtre un minor care a împlinit şaisprezece ani;
5° de cel care a fost constrâns, chiar numai parţial, de o fricã gravã, de o necesitate sau de un inconvenient grav, dacã delictul este rãu în sine sau aduce o daunã sufletelor;
6° de cel care a acţionat în legitimã apãrare împotriva celui care l-a agresat pe nedrept pe el însuşi sau pe alţii, dar fãrã sã fi pãstrat moderaţia necesarã;
7° împotriva unuia care provoacã în mod grav şi nedrept;
8° de cel care, din eroare, dar din vina sa, considerã cã a existat una dintre circumstanţele prevãzute în can. 1323, nr. 4 şi 5;
9° de cel care, fãrã vinã, a ignorat cã legii sau preceptului îi este anexatã o pedeapsã;
10° de cel care a acţionat fãrã imputabilitate deplinã, cu condiţia ca aceasta sã fi rãmas gravã.
§ 2. Acelaşi lucru îl poate face judecãtorul, dacã existã o altã circumstanţã care sã atenueze gravitatea delictului.
§ 3. În circumstanţele prevãzute de § 1, vinovatul nu este pasibil de pedeapsa latae sententiae.
Can. 1325 - În aplicarea dispoziţiilor din cann. 1323 şi 1324, niciodatã nu se poate ţine seama de ignoranţa crasã, supinã sau afectatã; de asemenea, nici de beţie sau de alte tulburãri mintale, voite în mod deliberat pentru a sãvârşi sau a justifica delictul, nici de pasiunea provocatã sau întreţinutã în mod deliberat.
Can. 1326 - § 1. Judecãtorul îl poate pedepsi mai aspru decât stabileşte legea sau preceptul:
1° pe cel care, dupã o condamnare sau o declarare a pedepsei, continuã sã greşeascã, aşa încât din circumstanţele concomitente se poate presupune cu prudenţã încãpãţânarea în reaua credinţã;
2° pe cel care este înzestrat cu o demnitate, sau care a abuzat de autoritatea sa sau de oficiul sãu pentru a sãvârşi un delict;
3° pe vinovatul care, cu toate cã este stabilitã o pedeapsã pentru un delict deliberat, a prevãzut întâmplarea, şi totuşi, pentru a o evita, nu a luat precauţiile pe care orice persoanã atentã le-ar fi luat.
§ 2. Dacã în cazurile prevãzute de § 1 pedeapsa este latae sententiae, se poate adãuga şi o altã pedeapsã sau penitenţã.
Can. 1327 - Pe lângã cazurile prevãzute de cann. 1323- 1326, legea particularã poate sã stabileascã şi alte circumstanţe eximante, atenuante şi agravante, fie printr-o normã generalã, fie pentru fiecare delict aparte. De asemenea, într-un precept pot fi stabilite circumstanţe care sã eximeze pedeapsa prevãzutã de precept, sau sã o atenueze, sau sã o agraveze.
Can. 1328 - § 1. Cine a fãcut sau a omis ceva pentru a sãvârşi un delict, dar, ulterior, independent de voinţa sa, nu l-a sãvârşit, nu este pasibil de pedeapsa stabilitã pentru delictul consumat, în afarã de cazul când este prevãzut altfel de cãtre lege sau precept.
§ 2. Dacã acţiunile sau omisiunile duc din natura lor la înfãptuirea delictului, autorul poate fi pedepsit cu o penitenţã sau cu un remediu penal, în afarã de cazul când a renunţat de bunãvoie la înfãptuirea deja începutã a delictului. Dar dacã ar urma un scandal, sau o daunã gravã, sau un pericol, chiar dacã autorul a renunţat de bunãvoie, el poate fi sancţionat cu o pedeapsã justã, totuşi mai uşoarã decât cea prevãzutã pentru delictul consumat.
Can. 1329 - § 1. Dacã au fost stabilite pedepse ferendae sententiae împotriva autorului principal, cei care coopereazã de comun acord la delict, dar care nu sunt menţionaţi nici în lege, nici în precept, sunt pasibili de aceleaşi pedepse sau de altele de aceeaşi gravitate sau de o gravitate mai micã.
§ 2. Complicii care nu sunt menţionaţi în lege sau în precept cad în pedeapsa latae sententiae anexatã unui delict, dacã delictul nu putea fi sãvârşit fãrã participarea lor, iar pedeapsa sã fie de aşa naturã încât sã poatã fi aplicatã lor; în caz contrar, pot fi sancţionaţi cu pedepse ferendae sententiae.
Can. 1330 - Delictul care constã într-o declaraţie sau într-o altã manifestare a voinţei, a doctrinei sau a ştiinţei, trebuie considerat ca nefiind sãvârşit, dacã nimeni nu a perceput acea declaraţie sau manifestare.

TITLUL IV
Pedepsele şi celelalte sancţiuni

CAP. I
Cenzurile

Can. 1331 - § 1. Celui excomunicat nu i se permite:
1° sã participe în vreun fel, ca slujitor, la celebrarea Jertfei Euharistice şi la orice alt act de cult;
2° sã celebreze sacramentele sau sacramentaliile şi sã primeascã sacramentele;
3° sã îndeplineascã oficii ecleziastice, slujiri sau orice altã funcţie ecleziasticã, sau sã îndeplineascã acte ale puterii de conducere.
§ 2. Dacã însã excomunicarea a fost impusã sau declaratã cel vinovat:
1° dacã vrea sã acţioneze contrar dispoziţiei din § 1, nr. 1, trebuie îndepãrtat ori acţiunea liturgicã trebuie întreruptã, dacã nu se opune un motiv grav;
2° îndeplineşte invalid actele puterii de conducere, care, conform § 1, nr. 3, sunt numai ilicite;
3° nu-i este permis sã se foloseascã de privilegiile ce i-au fost acordate anterior;
4° nu poate obţine în mod valid o demnitate, un oficiu sau o altã funcţie în Bisericã;
5° nu-şi poate însuşi roadele provenite dintr-o demnitate, dintr-un oficiu, din oricare altã funcţie, din pensie, pe care le are în Bisericã.
Can. 1332 - Cine a cãzut în interdict este ţinut la opreliştile din can. 1331, § 1, nr. 1 şi 2; dacã interdictul a fost impus sau declarat, trebuie respectatã dispoziţia can. 1331, § 2, nr. 1.
Can. 1333 - § 1. Suspendarea, care poate sã-i afecteze numai pe clerici, interzice:
1° toate sau unele acte ale puterii preoţeşti;
2° toate sau unele acte ale puterii de conducere;
3° exercitarea tuturor sau numai a unor drepturi sau funcţii legate de un oficiu.
§ 2. În lege sau în precept poate fi stabilit ca, dupã sentinţa condamnatoare sau declaratoare, cel suspendat sã nu poatã îndeplini în mod valid actele puterii de conducere.
§ 3. Opreliştea nu atinge niciodatã:
1° oficiile sau puterea de conducere care nu depind de autoritatea Superiorului care a stabilit pedeapsa;
2° dreptul la locuinţã, dacã cel vinovat îl are în virtutea oficiului;
3° dreptul de a administra bunurile care ar aparţine de oficiul celui suspendat, dacã pedeapsa este latae sententiae.
§ 4. Suspendarea care opreşte însuşirea veniturilor, a salariului, a pensiei şi a altor bunuri de acest fel comportã obligaţia de a se restitui tot ceea ce a fost însuşit, chiar cu bunã credinţã, în mod ilegitim.
Can. 1334 - § 1. Sfera suspendãrii în limitele stabilite de canonul precedent este determinatã fie de cãtre lege sau precept, fie de sentinţa sau decretul prin care este impusã pedeapsa.
§ 2. Legea, nu însã preceptul, poate sã stabileascã o suspendare latae sententiae, fãrã a mai adãuga vreo restricţie sau vreo limitã; o asemenea pedeapsã are toate efectele enumerate în can. 1331, § 1.
Can. 1335 - Dacã o cenzurã interzice celebrarea sacramentelor sau a sacramentaliilor, sau îndeplinirea vreunui act al puterii de conducere, opreliştea este suspendatã ori de câte ori acest lucru este necesar pentru îngrijirea credincioşilor care se aflã în pericol de moarte; dacã însã cenzura latae sententiae nu a fost declaratã, opreliştea este suspendatã şi în cazul când un credincios cere un sacrament sau un sacramental, sau exercitarea unui act de conducere; acest lucru este permis sã fie cerut din orice motiv just.

CAP. II
Pedepsele expiatoare

Can. 1336 - § 1. Pedepsele expiatoare, prin care delincventul poate fi sancţionat fie pentru totdeauna, fie pentru un timp determinat, fie pentru un timp nedeterminat, pe lângã cele stabilite eventual de o lege, sunt şi urmãtoarele:
1° interzicerea ori ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat;
2° privarea de o putere, de un oficiu, de o funcţie, de un drept, de un privilegiu, de o facultate, de o favoare, de un titlu, de un semn distinctiv, chiar numai onorific;
3° interzicerea de a exercita cele ce sunt indicate la nr. 2, sau interzicerea de a le exercita într-un anumit loc sau în afara acelui loc; aceste interziceri nu sunt niciodatã sub pedeapsa nulitãţii;
4° transferarea penalã într-un alt oficiu;
5° demiterea din starea clericalã.
§ 2. Numai acele pedepse expiatoare pot fi latae sententiae, care sunt indicate în § 1, nr. 3.
Can. 1337 - § 1, Interzicerea de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impusã atât clericilor, cât şi cãlugãrilor; în schimb, ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat poate fi impus clericilor seculari şi, în limitele constituţiilor, cãlugãrilor.
§ 2. Pentru a impune ordinul de a locui într-un loc sau teritoriu determinat, este necesar consimţãmântul Ordinariului acelui loc, dacã nu este vorba de o casã destinatã şi clericilor extradiecezani care fac pocãinţã sau trebuie sã se corijeze.
Can. 1338 - § 1. Privãrile şi interzicerile enumerate în can. 1336, § 1, nr. 2 şi 3, nu afecteazã niciodatã puterile, oficiile, funcţiile, drepturile, privilegiile, facultãţile, favorurile, titlurile şi semnele distinctive care nu depind de autoritatea Superiorului care stabileşte pedeapsa.
§ 2. Nu poate fi impusã privarea de puterea preoţeascã, ci numai interzicerea de a o exercita sau de a exercita anumite acte ale acestei puteri; de asemenea, nu poate fi impusã privarea de gradele academice.
§ 3. Pentru interzicerile indicate în can. 1336, § 1, nr. 3, trebuie sã se respecte norma din can. 1335 privind cenzurile.

CAP. III
Remediile penale şi penitenţele

Can. 1339 - § 1. Ordinariul poate, personal sau prin altcineva, sã-l avertizeze pe cel care se aflã într-o ocazie proximã de a sãvârşi un delict, sau pe cel care, dupã ce a avut loc o investigaţie, este suspectat în mod grav de a fi sãvârşit un delict.
§ 2. Dar poate şi sã-l mustre, într-o manierã adecvatã condiţiilor speciale ale persoanei şi ale faptului, pe cel care prin comportarea sa dã motiv de scandal sau tulburã grav ordinea publicã.
§ 3. Trebuie întotdeauna sã se constate cel puţin pe baza unui document, care trebuie sã fie pãstrat în arhiva secretã a curiei, cã a avut loc avertismentul sau mustrarea.
Can. 1340 - § 1. Penitenţa, care poate fi impusã în forul extern, este fie un act religios, fie unul de pietate sau de caritate, ce trebuie îndeplinit.
§ 2. Sã nu se impunã niciodatã o penitenţã publicã pentru o infracţiune ocultã.
§ 3. Ordinariul poate sã adauge cu prudenţã penitenţe la remediul penal al avertismentului sau mustrãrii.

TITLUL V
Aplicarea pedepselor

Can. 1341 - Ordinariul sã aibã grijã sã dea curs procedurii judiciare sau administrative pentru impunerea sau declararea pedepselor, numai când e convins cã nici corijarea frãţeascã, nici mustrarea, nici alte mijloace specifice grijii pastorale nu sunt suficiente pentru repararea scandalului, pentru restabilirea justiţiei şi pentru corijarea celui inculpat.
Can. 1342 - § 1. Ori de câte ori se opun motive juste efectuãrii unui proces judiciar, pedeapsa poate sã fie impusã sau declaratã prin decret extrajudiciar; remediile penale şi penitenţele pot fi aplicate în oricare caz prin decret.
§ 2. Nu pot fi impuse sau declarate prin decret pedepsele perpetue şi nici pedepsele pe care legea sau preceptul ce le stabileşte nu permite sã fie aplicate prin decret.
§ 3. Ceea ce se spune în lege sau precept despre judecãtor cu privire la pedeapsa ce trebuie sã o impunã sau sã o declare în cadrul unui proces, acelaşi lucru trebuie aplicat şi în cazul Superiorului care impune sau declarã o pedeapsã prin decret extrajudiciar, dacã nu se constatã altfel şi nici nu este vorba de dispoziţii ce se referã numai la procedurã.
Can. 1343 - Dacã o lege sau un precept îi acordã judecãtorului puterea de a aplica sau de a nu aplica pedeapsa, judecãtorul poate, dupã conştiinţa şi discreţionalitatea sa, sã modereze pedeapsa sau sã impunã în locul ei o penitenţã.
Can. 1344 - Chiar dacã legea foloseşte termeni poruncitori, judecãtorul poate, dupã conştiinţa şi discreţionalitatea sa:
1° sã amâne impunerea pedepsei la o datã mai potrivitã, în cazul când se prevede cã, din cauza unei pedepsiri grabnice a vinovatului, ar putea lua naştere rele mai mari;
2° sã se abţinã de a impune pedeapsa, sau sã impunã o pedeapsã mai uşoarã, sau sã recurgã la o penitenţã, dacã vinovatul s-a îndreptat şi a reparat scandalul, sau dacã a fost pedepsit destul de autoritatea civilã sau se prevede cã va fi pedepsit;
3° sã suspende obligaţia de a fi respectatã o pedeapsã expiatoare, dacã vinovatul, dupã ce a dus o viaţã corectã, a sãvârşit pentru prima datã un delict, şi nu existã necesitatea imperioasã de a fi reparat scandalul, cu condiţia, totuşi, ca în cazul când vinovatul sãvârşeşte iarãşi un delict, în spaţiul de timp stabilit de acelaşi judecãtor, sã ispãşeascã pedeapsa ce îi este impusã pentru ambele delicte, în afarã de cazul când între timp s-a scurs timpul pentru prescripţia acţiunii penale privind delictul precedent.
Can. 1345 - Când delincventul a avut numai în mod parţial uzul raţiunii sau a sãvârşit delictul din fricã, din necesitate, din impuls pasional, din cauza beţiei sau a altei tulburãri mentale asemãnãtoare, judecãtorul se poate chiar abţine de a-i aplica vreo pedeapsã, dacã apreciazã cã pot fi luate în alt mod mãsuri mai bune pentru corijarea lui.
Can. 1346 - Când un delincvent a sãvârşit mai multe delicte, iar cumulul de pedepse ferendae sententiae pare prea sever, este lãsatã la discreţionalitatea judecãtorului posibilitatea de a stabili pedepsele în limite echitabile.
Can. 1347 - § 1. O cenzurã nu poate fi impusã în mod valid dacã vinovatul nu a fost avertizat în prealabil cel puţin o singurã datã ca sã abandoneze încãpãţânarea, dându-i-se un timp suficient pentru cãinţã.
§ 2. Trebuie sã se considere cã a abandonat încãpãţânarea vinovatul care s-a cãit cu adevãrat de delict şi care, în plus, a reparat în mod adecvat daunele şi scandalul, sau cel puţin a promis în mod serios cã va face acest lucru.
Can. 1348 - Când vinovatul este achitat de acuzaţie sau nu i se impune nici o pedeapsã, Ordinariul poate sã se îngrijeascã de binele acestuia şi de binele public prin avertismente potrivite şi prin alte mijloace specifice grijii pastorale, sau chiar, dacã este cazul, prin remedii penale.
Can. 1349 - Dacã pedeapsa este nedeterminatã şi nici legea nu prevede altfel, judecãtorul sã nu impunã pedepse mai grele, mai ales cenzuri, decât doar atunci când gravitatea cazului cere în mod absolut acest lucru; nu poate, însã, sã impunã pedepse perpetue.
Can. 1350 - § 1. În impunerea de pedepse unui cleric, trebuie întotdeauna sã se ia mãsuri ca acesta sã nu fie lipsit de cele necesare întreţinerii sale demne, în afarã de cazul când este vorba de demiterea din starea clericalã.
§ 2. Totuşi, dacã cel demis din starea clericalã devine, din cauza acestei pedepse, cu adevãrat sãrac, Ordinariul sã aibã grijã sã se ia mãsuri în modul cel mai bun posibil.
Can. 1351 - Pedeapsa îl obligã pe cel vinovat pretutindeni, chiar când a încetat dreptul celui care a stabilit-o sau a impus-o, dacã nu este stabilit în mod expres altfel.
Can. 1352 - § 1. Dacã pedeapsa interzice primirea sacramentelor sau a sacramentaliilor, opreliştea este suspendatã câtã vreme cel vinovat se aflã în pericol de moarte.
§ 2. Obligaţia de a ispãşi o pedeapsã latae sententiae care nu a fost declaratã şi nu este cunoscutã în locul unde delincventul se aflã, este total sau parţial suspendatã în mãsura în care el nu o poate ispãşi fãrã pericol de scandal grav sau dezonoare.
Can. 1353 - Apelul împotriva sentinţelor judecãtoreşti sau recursul împotriva decretelor, care impun sau declarã orice fel de pedeapsã, au efect suspensiv.

TITLUL VI
Încetarea pedepselor

Can. 1354 - § 1. Pe lângã cei indicaţi în cann. 1355-1356, toţi cei care pot dispensa de o lege prevãzutã cu pedeapsã sau pot sã scuteascã de un precept care impune o pedeapsã pot şi sã ierte aceastã pedeapsã.
§ 2. În plus, legea sau preceptul care stabileşte o pedeapsã poate sã acorde şi altora puterea de a o ierta.
§ 3. Dacã Scaunul Apostolic şi-a rezervat sieşi sau a rezervat altora iertarea unei pedepse, rezervarea trebuie interpretatã în sens strict.
Can. 1355 - § 1. Pot sã ierte pedeapsa stabilitã de lege, dacã a fost impusã sau declaratã, numai sã nu fie rezervatã Scaunului Apostolic:
1° Ordinariul care a deschis acţiunea pentru a impune sau a declara pedeapsa, sau care a impus-o sau a declarat-o, personal sau prin alţii, prin decret;
2° Ordinariul locului în care se aflã delincventul, dar numai dupã ce s-a consultat cu Ordinariul despre care este vorba la nr. 1, dacã acest lucru nu este imposibil din cauza unor circumstanţe extraordinare.
§ 2. Dacã nu a fost rezervatã Scaunului Apostolic, Ordinariul poate sã ierte pedeapsa latae sententiae stabilitã de o lege, dar încã nedeclaratã, a propriilor supuşi şi al acelora care se aflã în teritoriul sãu sau care au sãvârşit aici delictul; aceeaşi putere o are şi orice Episcop, dar numai în cadrul mãrturisirii sacramentale.
Can. 1356 - § 1. Pot sã ierte pedeapsa ferendae sau latae sententiae stabilitã de un precept ce nu a fost dat de Scaunul Apostolic:
1° Ordinariul locului în care se aflã delincventul;
2° dacã pedeapsa a fost impusã sau declaratã, chiar şi Ordinariul care a deschis acţiunea legalã pentru a impune sau a declara pedeapsa, sau care a impus-o sau a declarat-o, personal sau prin alţii, printr-un decret.
§ 2. Înainte de a se acorda iertarea, trebuie consultat autorul preceptului, dacã acest lucru nu este imposibil din cauza unor circumstanţe extraordinare.
Can. 1357 - § 1. Rãmânând valabile dispoziţiile cann. 508 şi 976, confesorul poate ierta în forul intern sacramental cenzura latae sententiae a excomunicãrii sau a interdictului, nedeclaratã, dacã penitentului îi este greu sã rãmânã în starea de pãcat grav în perioada de timp necesarã ca Superiorul competent sã poatã interveni.
§ 2. Acordând iertarea, confesorul sã impunã penitentului obligaţia de a recurge în termen de o lunã, sub pedeapsa de a cãdea din nou în cenzurã, la Superiorul competent sau la un preot care are facultatea necesarã şi de a se conforma dispoziţiilor acestora; între timp, sã impunã penitentului o pocãinţã adecvatã şi, dacã e cazul, obligaţia de a repara scandalul sau dauna cauzatã; recursul poate fi fãcut şi de cãtre confesor, fãrã a se menţiona numele penitentului.
§ 3. Au aceeaşi obligaţie de a recurge, dupã ce s-au vindecat, cei care, conform can. 976, au fost iertaţi de o cenzurã impusã sau declaratã, ori de una rezervatã Scaunului Apostolic.
Can. 1358 - § 1. Iertarea de cenzurã nu poate fi acordatã decât dacã delincventul a renunţat la încãpãţânare în conformitate cu can. 1347, § 2; celui care a renunţat nu i se poate nega iertarea.
§ 2. Cine iartã o cenzurã poate sã procedeze aşa cum e stabilit de can. 1348 sau poate sã impunã o pocãinţã.
Can. 1359 - Dacã cineva este sancţionat cu mai multe pedepse, iertarea este valabilã numai pentru pedepsele specificate în ea; iertarea generalã face sã înceteze toate pedepsele, cu excepţia acelora pe care delincventul, în cerere, le-a trecut sub tãcere cu rea credinţã.
Can. 1360 - Iertarea de o pedeapsã obţinutã sub fricã gravã este nulã.
Can. 1361 - § 1. Iertarea poate fi datã şi unei persoane absente, precum şi sub condiţie.
§ 2. Iertarea în forul extern sã fie datã în scris, dacã un motiv grav nu sugereazã contrariul.
§ 3. Sã se aibã grijã ca atât cererea de iertare, cât şi iertarea însãşi sã nu fie date în vileag, în afarã de cazul când acest lucru este util pentru tutelarea bunei reputaţii a vinovatului sau este necesar pentru repararea scandalului.
Can. 1362 - § 1. Acţiunea criminalã se stinge prin prescripţie în trei ani, dacã nu este vorba:
1° de delicte rezervate Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei;
2° de o acţiune datoratã delictelor prevãzute în cann. 1394, 1395, 1397, 1398, care se prescrie în cinci ani;
3° de delicte care nu sunt pedepsite de dreptul comun, dacã legea particularã a stabilit un alt termen de prescripţie.
§ 2. Prescripţia începe sã se scurgã din ziua când a fost sãvârşit delictul, ori, dacã delictul e permanent sau habitual, din ziua în care a încetat.
Can. 1363 - § 1. Dacã vinovatului nu i s-a notificat decretul executiv al judecãtorului, despre care vorbeşte can. 1651, în termenele fixate, prevãzute de can. 1362, care trebuie calculate din ziua când sentinţa de condamnare a devenit definitivã, acţiunea pentru a executa pedeapsa se stinge prin prescripţie.
§ 2. Acelaşi lucru este valabil, respectându-se ceea ce trebuie respectat, şi în cazul în care pedeapsa a fost impusã prin decret extrajudiciar.

PARTEA A II-A
Pedepsele pentru fiecare delict

TITLUL I
Delictele împotriva religiei şi unitãţii Bisericii

Can. 1364 - § 1. Apostatul de la credinţã, ereticul sau schismaticul cad în excomunicare latae sententiae, rãmânând valabil can. 194, § 1, nr. 2; clericul poate fi sancţionat în plus şi cu alte pedepse, prevãzute de can. 1336, § 1, nr. 1, 2 şi 3.
§ 2. Dacã încãpãţânarea de lungã duratã sau gravitatea scandalului cer aceasta, pot fi adãugate alte pedepse, inclusiv demiterea din starea clericalã.
Can. 1365 - Vinovatul de participare interzisã la celebrãrile sacre sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.
Can. 1366 - Pãrinţii sau cei care ţin locul pãrinţilor, care prezintã copiii spre a fi botezaţi sau educaţi într-o religie necatolicã, sã fie sancţionaţi cu cenzurã sau cu o altã pedeapsã justã.
Can. 1367 - Cine aruncã speciile consacrate ori le ia sau le pãstreazã cu scop sacrileg cade în excomunicare latae sententiae rezervatã Scaunului Apostolic; clericul poate fi sancţionat în plus şi cu o altã pedeapsã, inclusiv demiterea din starea clericalã.
Can. 1368 - Dacã cineva, afirmând sau fãgãduind ceva în faţa autoritãţii ecleziastice, sãvârşeşte sperjur, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.
Can. 1369 - Cine profereazã blasfemie sau lezeazã în mod grav bunele moravuri, exprimã injurii sau provoacã urã sau dispreţ faţã de religie sau faţã de Bisericã în cadrul unui spectacol public sau într-o adunare, sau într-o scriere difuzatã public, sau folosind alte instrumente de comunicare socialã, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.

TITLUL II
Delicte împotriva autoritãţii ecleziastice şi libertãţii Bisericii

Can. 1370 - § 1. Cine foloseşte violenţa fizicã împotriva Pontifului Roman cade în excomunicare latae sententiae rezervatã Scaunului Apostolic, cãreia, dacã este vorba de un cleric, i se poate adãuga, în funcţie de gravitatea delictului, şi o altã pedeapsã, inclusiv demiterea din starea clericalã.
§ 2. Cine face acest lucru împotriva celui care are caracterul episcopal cade în interdict latae sententiae, iar dacã este vorba de un cleric, şi în suspendare latae sententiae.
§ 3. Cine foloseşte forţa fizicã împotriva unui cleric sau a unui cãlugãr din dispreţ faţã de credinţã, faţã de Bisericã, faţã de puterea ecleziasticã sau faţã de o slujire, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.
Can. 1371 - Sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã:
1° cel care, pe lângã cazul prevãzut de can. 1364, § 1, învaţã o învãţãturã condamnatã de Pontiful Roman sau de Conciliul Ecumenic, sau respinge cu încãpãţânare învãţãtura prevãzutã de can. 750 § 2 sau de can. 752, şi, dupã ce a fost avertizat de Scaunul Apostolic sau de Ordinariu, nu retracteazã;
2° cel care, într-o altã manierã decât cea prevãzutã la nr. 1, nu se supune Scaunului Apostolic, Ordinariului sau Superiorului, când ei poruncesc sau interzic ceva în mod legitim, şi, dupã ce a fost avertizat, persistã în nesupunere.
Can. 1372 - Cine recurge la Conciliul Ecumenic sau la Colegiul Episcopilor împotriva unui act al Pontifului Roman sã fie pedepsit cu o cenzurã.
Can. 1373 - Cine provoacã în mod public aversiunea şi ura subalternilor împotriva Scaunului Apostolic sau a Ordinariului pentru un act al puterii sau al slujirii ecleziastice, sau incitã subalternii la nesupunere, sã fie sancţionat cu interdict sau cu alte pedepse juste.
Can. 1374 - Cine se înscrie într-o asociaţie ce unelteşte împotriva Bisericii sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã; cine promoveazã sau conduce o asemenea asociaţie sã fie pedepsit cu interdict.
Can. 1375 - Cei care împiedicã libertatea de slujire, de alegere, de putere ecleziasticã, sau folosirea legitimã a bunurilor sacre sau a altor bunuri ecleziastice, sau înspãimântã un alegãtor sau un ales sau pe unul care a exercitat o putere sau o slujire ecleziasticã, pot fi sancţionaţi cu o pedeapsã justã.
Can. 1376 - Cine profaneazã un lucru sacru, mobil sau imobil, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.
Can. 1377 - Cine înstrãineazã bunuri ecleziastice fãrã permisiunea necesarã sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.

TITLUL III
Uzurparea de funcţii ecleziastice şi delictele în exercitarea lor

Can. 1378 - § 1. Preotul care acţioneazã împotriva dispoziţiei can. 977 cade în excomunicarea latae sententiae rezervatã Scaunului Apostolic.
§ 2. Cade în interdict latae sententiae sau, dacã e vorba de un cleric, în suspendare latae sententiae:
1° cel care, nefiind promovat la treapta preoţeascã, atenteazã acţiunea liturgicã a Jertfei euharistice;
2° cel care, în afarã de cazul prevãzut de § 1, neputând da în mod valid dezlegarea sacramentalã, încearcã sã o dea sau ascultã o mãrturisire sacramentalã.
§ 3. În cazurile despre care vorbeşte § 2, pot fi adãugate, în funcţie de gravitatea delictului, şi alte pedepse, nefiind exclusã excomunicarea.
Can. 1379 - Cine, în afarã de cazurile prevãzute de can. 1378, simuleazã administrarea unui sacrament, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.
Can. 1380 - Cine celebreazã sau primeşte un sacrament în mod simoniac sã fie pedepsit cu interdict sau cu suspendare.
Can. 1381 - § 1. Oricine uzurpeazã un oficiu ecleziastic sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.
§ 2. Este echivalatã uzurpãrii reţinerea nelegitimã a funcţiei dupã privarea de aceastã funcţie sau dupã încetarea ei.
Can. 1382 - Episcopul care consacrã pe cineva întru Episcop fãrã mandat papal, de asemenea, şi cel care primeşte de la el consacrarea, cad în excomunicarea latae sententiae rezervatã Scaunului Apostolic.
Can. 1383 - Episcopul care, contrar prevederii can. 1015, a hirotonit fãrã scrisori dimisoriale un supus aparţinând altcuiva este oprit timp de un an de a conferi sacramentul Preoţiei. Cine a primit hirotonirea este suspendat ipso facto de la exercitarea ei.
Can. 1384 - Cine, în afarã de cazurile prevãzute în cann. 1378-1383, îndeplineşte în mod ilegal o funcţie preoţeascã sau o slujire sacrã poate fi sancţionat cu pedeapsã justã.
Can. 1385 - Cine trage un câştig nelegitim din ofertele de Liturghie sã fie pedepsit cu o cenzurã sau cu altã pedeapsã justã.
Can. 1386 - Cine dã sau promite ceva, pentru ca cineva, exercitând o funcţie în Bisericã, sã facã sau sã omitã în mod nelegitim ceva, sã fie pedepsit cu o pedeapsã justã; tot astfel, cine acceptã aceste daruri sau promisiuni.
Can. 1387 - Preotul care, în timpul, sau cu ocazia, sau sub pretextul mãrturisirii, solicitã penitentul la pãcat împotriva poruncii a şasea a Decalogului sã fie pedepsit, în funcţie de gravitatea delictului, cu suspendare, cu interziceri şi privãri, iar în cazuri mai grele, sã fie destituit din starea clericalã.
Can. 1388 - § 1. Confesorul care violeazã direct sigiliul sacramental cade în excomunicare latae sententiae, rezervatã Scaunului Apostolic; în schimb, cine îl violeazã numai indirect sã fie pedepsit în funcţie de gravitatea delictului.
§ 2. Traducãtorul şi ceilalţi despre care este vorba în can. 983, § 2, care violeazã secretul, sã fie sancţionaţi cu o pedeapsã justã, nefiind exclusã excomunicarea.
Can. 1389 - § 1. Cine abuzeazã de puterea ecleziasticã sau de o funcţie sã fie pedepsit conform cu gravitatea actului sau a omisiunii, nefiind exclusã privarea de oficiu, dacã împotriva acestui abuz nu a fost deja stabilitã o pedeapsã printr-o lege sau printr-un precept.
§ 2. Cine din neglijenţã culpabilã îndeplineşte sau omite în mod nelegitim, provocând daunã cuiva, un act de putere ecleziasticã, de slujire sau de funcţie, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã.

TITLUL IV
Delictul de fals

Can. 1390 - § 1. Cine denunţã în mod fals la Superiorul ecleziastic un confesor pentru delictul despre care vorbeşte can. 1387 cade în interdict latae sententiae, iar dacã este cleric, şi în suspendare.
§ 2. Cine prezintã Superiorului ecleziastic vreo altã denunţare calomnioasã de delict, sau lezeazã în alt mod buna reputaţie a cuiva, poate fi sancţionat cu o pedeapsã justã, nefiind exclusã cenzura.
§ 3. Calomniatorul poate fi chiar constrâns sã dea o despãgubire adecvatã.
Can. 1391 - În funcţie de gravitatea delictului, poate fi sancţionat cu o pedeapsã justã:
1° cine întocmeşte un înscris public ecleziastic fals, schimbã, distruge sau ascunde un înscris adevãrat, ori se foloseşte de un înscris fals sau schimbat;
2° cine afirmã un lucru fals într-un înscris ecleziastic public;
3° cine a afirmat ceva neadevãrat într-un document ecleziastic public.

TITLUL V
Delicte împotriva unor obligaţii speciale

Can. 1392 - Clericii sau cãlugãrii care, contrar prevederilor canoanelor, practicã negustoria sau se dedicã afacerilor sã fie pedepsiţi în funcţie de gravitatea delictului.
Can. 1393 - Cine violeazã obligaţiile ce i-au fost impuse ca urmare a unei pedepse poate fi sancţionat cu o pedeapsã justã.
Can. 1394 - § 1. Rãmânând valabilã dispoziţia can. 194, § 1, nr. 3, clericul care atenteazã cãsãtoria, chiar numai civilã, cade în suspendare latae sententiae; dacã, dupã ce a fost avertizat, nu a revenit şi a continuat sã dea scandal, poate fi pedepsit în mod treptat cu diferite privaţiuni, mergându-se chiar pânã la demiterea din starea clericalã.
§ 2. Cãlugãrul cu voturi perpetue, care nu este cleric, dar care atenteazã cãsãtoria, chiar numai civilã, cade în interdict latae sententiae, rãmânând neschimbatã dispoziţia can. 694.
Can. 1395 - § 1. Clericul concubinar, în afarã de cazul despre care vorbeşte can. 1394, şi clericul care rãmâne, dând scandal, într-un pãcat extern împotriva poruncii a şasea a Decalogului, sã fie pedepsit cu suspendare, cãreia îi pot fi adãugate în mod treptat alte pedepse, mergându-se pânã la demiterea din starea clericalã, dacã delictul persistã şi dupã avertismentul dat.
§ 2. Clericul care a comis în alt mod un delict împotriva poruncii a şasea a Decalogului, dacã delictul a fost într-adevãr sãvârşit prin violenţã, sub ameninţãri, în mod public sau cu un minor sub şaisprezece ani, sã fie sancţionat cu pedepse juste, nefiind exclusã, dacã e cazul,demiterea din starea clericalã.
Can. 1396 - Cine violeazã în mod grav obligaţia privind reşedinţa, la care e ţinut în virtutea unui oficiu ecleziastic, sã fie sancţionat cu o pedeapsã justã, nefiind exclusã, dupã avertisment, privarea de oficiu.

TITLUL VI
Delicte împotriva vieţii şi libertãţii omului

Can. 1397 - Cine sãvârşeşte omucidere, ori rãpeşte sau reţine cu forţa sau cu înşelãciune o persoanã, o mutileazã sau o rãneşte grav, sã fie pedepsit, în funcţie de gravitatea actului, cu privaţiunile şi opreliştile prevãzute în can. 1336; uciderea persoanelor, despre care vorbeşte can. 1370, este sancţionatã cu pedepsele prevãzute acolo.
Can. 1398 - Cine procurã avort, urmat de efect, cade în excomunicare latae sententiae.

TITLUL VII
Normã generalã

Can. 1399 - În afarã de cazurile stabilite în aceastã lege sau în alte legi, încãlcarea externã a unei legi divine sau a uneia canonice numai atunci poate fi sancţionatã cu o pedeapsã justã când gravitatea deosebitã a încãlcãrii cere o pedeapsã şi existã o necesitate urgentã de a preveni sau de a repara scandalurile.

CARTEA A VII-A
Procesele

PARTEA I
Judecãţile în general

Can. 1400 - § 1. Sunt obiectul judecãţii:
1° drepturile de dobândit sau de revendicat ale persoanelor fizice sau juridice, sau faptele juridice de declarat;
2° delictele, pentru care trebuie impusã sau declaratã o pedeapsã.
§ 2. Controversele provenite dintr-un act al puterii administrative pot fi totuşi deferite numai Superiorului sau numai tribunalului administrativ.
Can. 1401 - Biserica judecã din drept propriu şi exclusiv:
1° cauzele care privesc lucrurile spirituale şi lucrurile legate de cele spirituale;
2° violarea legilor ecleziastice şi tot ceea ce include noţiunea de pãcat, cât priveşte determinarea culpei şi impunerea pedepselor ecleziastice.
Can. 1402 - Toate tribunalele Bisericii sunt reglementate de canoanele care urmeazã, rãmânând neschimbate normele tribunalelor Scaunului Apostolic.
Can. 1403 - § 1. Cauzele privind canonizarea Slujitorilor lui Dumnezeu sunt reglementate de o lege pontificalã specialã.
§ 2. În plus, acestor cauze li se aplicã dispoziţiile prezentului Cod ori de câte ori în acea lege se face trimitere la dreptul universal, sau este vorba de norme care, din însãşi natura lucrului, se referã şi la aceste cauze.

TITLUL I
Forul competent

Can. 1404 - Primul Scaun nu e judecat de nimeni.
Can. 1405 - § 1. Numai Pontiful Roman are dreptul sã-i judece, în cauzele despre care vorbeşte can. 1401:
1° pe conducãtorii de state;
2° pe Pãrinţii Cardinali;
3° pe Legaţii Scaunului Apostolic şi, în cauzele penale, pe Episcopi
4° în alte cauze pe care el însuşi le-a chemat la judecata sa.
§ 2. Un judecãtor nu are nici o competenţã asupra unui act sau document confirmat formal de Pontiful Roman, dacã în prealabil nu a primit mandat de la dânsul.
§ 3. Rotei Romane îi este rezervat sã judece:
1° Episcopii în cauzele contencioase, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1419, § 2;
2° pe Abatele primat sau Abatele superior al unei congregaţii monahale şi pe Superiorul general al institutelor cãlugãreşti de drept pontifical;
3° diecezele şi alte persoane ecleziastice, fie fizice, fie juridice, care nu au un Superior sub Pontiful Roman.
Can. 1406 - § 1. Dacã este încãlcatã dispoziţia can. 1404, actele şi deciziile sunt considerate ca neavenite.
§ 2. În cauzele despre care vorbeşte can. 1405, incompetenţa altor judecãtori este absolutã.
Can. 1407 - § 1. Nimeni nu poate fi chemat la judecatã în prima instanţã decât în faţa judecãtorului ecleziastic ce este competent în virtutea unuia dintre motivele specificate în cann. 1408- 1414.
§ 2. Incompetenţa judecãtorului care nu se poate sprijini pe nici unul dintre aceste motive este numitã relativã.
§ 3. Reclamantul urmeazã forul pãrţii pârâte; dacã partea pârâtã are mai multe foruri, reclamantul poate alege unul dintre ele.
Can. 1408 - Oricine poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului domiciliului sau cvasidomiciliului.
Can. 1409 - § 1. Pribeagul (vagus) are forul în locul unde se aflã de fapt.
§ 2. Persoana cãreia nu i se cunoaşte nici domiciliul sau cvasidomiciliul, nici locul de şedere, poate fi chematã la judecatã în tribunalul reclamantului, numai sã nu aibã un alt for legitim.
Can. 1410 - În cauzele privind lucrurile, partea poate fi chematã la judecatã în faţa tribunalului locului unde lucrul se aflã în litigiu, când acţiunea este îndreptatã împotriva lucrului sau este vorba de o acţiune de repunere în posesie.
Can. 1411 - § 1. În cauzele privind contractele, partea poate fi chematã la judecatã în tribunalul locului unde contractul a fost încheiat sau trebuie sã fie îndeplinit, în afarã de cazul când pãrţile au ales de comun acord un alt tribunal.
§ 2. Dacã o cauzã se referã la obligaţii care provin dintr-un alt titlu, partea poate fi chematã la judecatã în faţa tribunalului locului în care obligaţia a fost asumatã sau trebuie îndeplinitã.
Can. 1412 - În cauzele penale, inculpatul, chiar dacã e absent, poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului locului în care delictul a fost sãvârşit.
Can. 1413 - Partea poate fi chematã la judecatã:
1° în cauzele care au ca obiect administrarea bunurilor, în faţa tribunalului unde a avut loc administrarea;
2° în cauzele care privesc moştenirile sau legatele pioase, în faţa tribunalului ultimului domiciliu sau cvasidomiciliu sau al locului de şedere, conform cann. 1408-1409, al persoanei despre a cãrei moştenire sau despre al cãrui legat pios este vorba, în afarã de cazul când este vorba de o simplã executare a legatului, care trebuie examinatã în conformitate cu normele obişnuite ale competenţei.
Can. 1414 - Când este vorba de conexiune, cauzele legate între ele trebuie instruite de unul şi acelaşi tribunal şi în cadrul aceluiaşi proces, dacã nu se opune o dispoziţie de lege.
Can. 1415 - În caz de prevenţie, când douã sau mai multe tribunale sunt la fel de competente, are dreptul de a instrui cauza tribunalul care a citat cel dintâi în mod legitim partea pârâtã.
Can. 1416 - Conflictele de competenţã între tribunalele supuse aceluiaşi tribunal de apel sunt rezolvate de acest tribunal; dacã tribunalele nu depind de acelaşi tribunal de apel, conflictele sunt rezolvate de Signatura Apostolicã.

TITLUL II
Diferite grade şi specii de tribunale

Can. 1417 - § 1. În virtutea primatului Pontifului Roman, fiecare credincios are dreptul inviolabil de a deferi sau de a introduce la Sfântul Scaun cauza proprie, atât contencioasã, cât şi penalã, în orice grad de judecatã şi în orice stadiu al procesului.
§ 2. Totuşi, cu excepţia cazului de apel, recurgerea la Scaunul Apostolic nu suspendã exercitarea jurisdicţiei judecãtorului care a început deja instruirea cauzei; de aceea, el va putea sã continue judecata pânã la sentinţa definitivã, dacã Scaunul Apostolic nu i-a comunicat cã a luat asupra sa cauza spre a o judeca.
Can. 1418 - Orice tribunal are dreptul de a apela la ajutorul unui alt tribunal pentru a instrui cauza sau pentru a intima acte juridice.

CAP. I
Tribunalul primei instanţe

ART. 1
Judecãtorul

Can. 1419 - § 1. În fiecare diecezã şi pentru toate cauzele care nu sunt excluse în mod expres de cãtre drept, judecãtorul primei instanţe este Episcopul diecezan, care îşi poate exercita puterea judiciarã personal sau prin alţii, în conformitate cu canoanele care urmeazã.
§ 2. Dacã însã este vorba de drepturi sau de bunuri materiale care aparţin unei persoane juridice reprezentate de Episcop, judecã în primul grad tribunalul de apel.
Can. 1420 - § 1. Fiecare Episcop diecezan este ţinut sã numeascã un Vicar judecãtoresc sau Oficial care sã judece cu putere ordinarã, altul decât Vicarul general, în afarã de cazul când dimensiunile mici ale diecezei sau numãrul mic de cauze sugereazã altfel.
§ 2. Vicarul judecãtoresc constituie un singur tribunal cu Episcopul, dar nu poate sã judece cauzele pe care Episcopul şi le rezervã personal.
§ 3. Vicarului judecãtoresc îi pot fi daţi ajutãtori, numiţi Vicari judecãtoreşti adjuncţi sau Viceoficiali.
§ 4. Atât Vicarul judecãtoresc, cât şi Vicarii judecãtoreşti adjuncţi trebuie sã fie preoţi, de reputaţie bunã, doctori sau cel puţin licenţiaţi în dreptul canonic şi sã fi împlinit vârsta de treizeci de ani.
§ 5. Când scaunul episcopal devine vacant, ei nu-şi înceteazã funcţia şi nici nu pot fi înlãturaţi de Administratorul diecezan; venind însã noul Episcop, au nevoie de confirmare.
Can. 1421 - § 1. Episcopul sã numeascã în diecezã judecãtori diecezani care sã fie clerici.
§ 2. Conferinţa Episcopilor poate permite ca şi laicii sã fie numiţi judecãtori; în caz de necesitate, unul dintre ei poate fi ales pentru a forma colegiul.
§ 3. Judecãtorii sã fie de reputaţie bunã şi doctori sau cel puţin licenţiaţi în dreptul canonic.
Can. 1422 - Vicarul judecãtoresc, Vicarii judecãtoreşti adjuncţi şi ceilalţi judecãtori sã fie numiţi pentru un timp determinat, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1420, § 5, şi nici nu pot fi înlãturaţi decât dintr-un motiv legitim şi grav.
Can. 1423 - § 1. Mai mulţi Episcopi diecezani pot, de comun acord, cu aprobarea Scaunului Apostolic, sã înfiinţeze în diecezele lor, în loc de tribunale diecezane prevãzute de cann. 1419-1421, un singur tribunal de instanţa întâi; în acest caz, grupul de Episcopi sau Episcopul desemnat de ei are toate puterile pe care Episcopul diecezan le are asupra propriului tribunal.
§ 2. Tribunalele despre care vorbeşte § 1 pot fi înfiinţate fie pentru toate cauzele, fie pentru anumite feluri de cauze.
Can. 1424 - În orice fel de judecatã, judecãtorul unic îşi poate alege doi asesori, în calitate de consilieri, clerici sau laici, persoane cu comportare bunã.
Can. 1425 - § 1. Dezaprobându-se orice cutumã contrarã, tribunalului colegial, format din trei judecãtori, îi sunt rezervate:
1° cauzele contencioase privind: a) legãmântul hirotonirii sacre; b) legãmântul cãsãtoriei, rãmânând neschimbate dispoziţiile cann. 1686 şi 1688;
2° cauzele penale privind: a) delictele care pot atrage dupã sine pedeapsa destituirii din starea clericalã; b) impunerea sau declararea excomunicãrii.
§ 2. Episcopul poate încredinţa cauzele mai dificile şi de importanţã mai mare unui tribunal format din trei sau cinci judecãtori.
§ 3. Vicarul judecãtoresc, pentru a judeca fiecare cauzã, sã cheme judecãtorii în ordine, prin rotaţie, dacã Episcopul diecezan nu a stabilit altfel în fiecare caz aparte.
§ 4. În primul grad al judecãţii, dacã eventual nu este posibilã constituirea unui colegiu, Conferinţa Episcopilor poate permite ca, pe durata acestei imposibilitãţi, Episcopul sã încredinţeze cauzele unui singur judecãtor, cleric, care, unde e posibil, sã-şi ia ca asociaţi un asesor şi un judecãtor de instrucţie.
§ 5. Vicarul judecãtoresc sã nu-i înlocuiascã pe judecãtorii ce au fost desemnaţi, decât dintr-un motiv foarte grav ce trebuie consemnat în decret.
Can. 1426 - § 1. Tribunalul colegial trebuie sã procedeze în mod colegial şi sã pronunţe sentinţele cu majoritate de voturi.
§ 2. În mãsura în care este posibil, tribunalul colegial trebuie prezidat de Vicarul judecãtoresc sau de Vicarul judecãtoresc adjunct.
Can. 1427 - § 1. Dacã are loc un proces între cãlugãrii sau casele aceluiaşi institut cãlugãresc de drept pontifical, judecãtorul primei instanţe este, dacã eventual constituţiile nu prevãd altfel, Superiorul major, sau, dacã mãnãstirea este autonomã, Abatele local.
§ 2. În afarã de cazul când constituţiile stabilesc altfel, dacã este vorba de o chestiune contencioasã între douã provincii, în prima instanţã va judeca Superiorul general, personal sau printr-un delegat; dacã este vorba de o chestiune contencioasã între douã mãnãstiri, Abatele superior al congregaţiei monahale.
§ 3. În sfârşit, dacã apare un proces între persoane cãlugãreşti fizice sau juridice aparţinând unor institute cãlugãreşti diferite, sau chiar aceluiaşi institut clerical de drept diecezan sau unui institut laical, sau între o persoanã cãlugãreascã şi un cleric secular sau un laic sau o persoanã juridicã necãlugãreascã, în prima instanţã judecã tribunalul diecezan.
ART. 2
Judecãtorii de instrucţie şi raportorii
Can. 1428 - § 1. Judecãtorul sau preşedintele tribunalului colegial poate sã desemneze un judecãtor pentru a instrui cauza, alegându-l dintre judecãtorii tribunalului sau dintre persoanele aprobate de Episcop pentru aceastã funcţie.
§ 2. Pentru funcţia de judecãtor de instrucţie, Episcopul poate aproba clerici sau laici, care sã se remarce prin moralitate, prudenţã şi cunoştinţe juridice.
§ 3. E de datoria judecãtorului de instrucţie, în conformitate cu mandatul judecãtorului, numai sã adune dovezile şi sã le transmitã judecãtorului; poate totuşi, dacã mandatul judecãtorului nu interzice aceasta, sã decidã uneori care dovezi trebuie adunate şi în ce mod, în cazul cã s-ar ivi o problemã de acest fel în timp ce îşi exercitã funcţia.
Can. 1429 - Preşedintele tribunalului colegial trebuie sã desemneze, din rândul judecãtorilor colegiului, un prezentator sau raportor care, atunci când se reuneşte grupul judecãtorilor, sã relateze asupra cauzei şi sã formuleze în scris sentinţele; dintr-un motiv just, preşedintele poate sã-l înlocuiascã cu un altul.
ART. 3
Promotorul de justiţie, apãrãtorul legãmântului şi notarul
Can. 1430 - Pentru cauzele contencioase, în care binele public ar putea fi pus în primejdie, şi pentru cauzele penale, sã fie numit în diecezã un promotor de justiţie, care are din oficiu obligaţia de a se îngriji de binele public.
Can. 1431 - § 1. În cauzele contencioase e de datoria Episcopului diecezan sã judece dacã poate fi pus sau nu în pericol binele public, dacã intervenţia promotorului de justiţie nu este stabilitã de lege sau dacã nu este în mod evident necesarã din natura lucrului.
§ 2. Dacã în instanţa anterioarã a intervenit promotorul de justiţie, intervenţia lui se presupune a fi necesarã şi în gradul urmãtor.
Can. 1432 - Pentru cauzele în care este vorba de nulitatea sfintei hirotoniri sau de nulitatea sau desfacerea cãsãtoriei, sã fie numit în diecezã un apãrãtor al legãmântului, care este obligat din oficiu sã prezinte şi sã expunã tot ceea ce se poate invoca în mod raţional împotriva nulitãţii sau a desfacerii.
Can. 1433 - În cauzele în care este necesarã prezenţa promotorului de justiţie sau a apãrãtorului legãmântului, dacã aceştia nu sunt citaţi, actele sunt nule, în afarã de cazul în care, deşi nu au fost citaţi, au fost de fapt prezenţi sau, cel puţin înainte de sentinţã, examinând actele, au putut sã-şi îndeplineascã funcţia.
Can. 1434 - Dacã nu este stabilit în mod expres altfel:
1° ori de câte ori legea porunceşte ca judecãtorul sã audieze pãrţile sau pe una din ele, trebuie sã fie audiaţi şi promotorul de justiţie, şi apãrãtorul legãmântului, dacã asistã la judecatã;
2° ori de câte ori este necesarã intervenţia unei pãrţi ca judecãtorul sã poatã decide ceva, intervenţia promotorului de justiţie sau apãrãtorului legãmântului, prezenţi la judecatã, are aceeaşi valoare.
Can. 1435 - E de datoria Episcopului sã numeascã promotorul de justiţie şi apãrãtorul legãmântului, care pot fi clerici sau laici, de reputaţie bunã, doctori sau licenţiaţi în dreptul canonic şi apreciaţi pentru prudenţa şi zelul lor pentru dreptate.
Can. 1436 - § 1. Aceeaşi persoanã, dar nu în aceeaşi cauzã, poate îndeplini şi oficiul de promotor de justiţie şi pe acela de apãrãtor al legãmântului.
§ 2. Promotorul şi apãrãtorul pot fi numiţi fie pentru toate cauzele, fie pentru fiecare cauzã în parte; pot fi însã înlãturaţi de Episcop dintr-un motiv just.
Can. 1437 - § 1. La orice proces sã fie prezent şi notarul; prin urmare, actele care nu au fost semnate de el sã fie considerate nule.
§ 2. Actele pe care le întocmesc notarii au putere probatoare publicã.

CAP. II
Tribunalul instanţei a doua

Can. 1438 - Rãmânând valabilã dispoziţia can. 1444, § 1, nr. 1:
1° de la tribunalul Episcopului sufragan se face apel la tribunalul Mitropolitului, rãmânând neatinsã dispoziţia can. 1439;
2° pentru cauzele examinate în prima instanţã în faţa Mitropolitului, se face apel la tribunalul pe care l-a desemnat în mod stabil el însuşi, cu aprobarea Scaunului Apostolic;
3° pentru cauzele tratate în faţa Superiorului provincial, tribunalul instanţei a doua este cel al Superiorului general; pentru cauzele tratate în faţa Abatelui local, este cel al Abatelui superior al congregaţiei monahale.
Can. 1439 - § 1. Dacã însã a fost constituit un singur tribunal de instanţa întâi pentru mai multe dieceze, conform can. 1423, Conferinţa Episcopilor trebuie sã constituie, cu aprobarea Scaunului Apostolic, un tribunal de instanţa a doua, dacã diecezele nu sunt toate sufragane ale aceleiaşi arhiepiscopii.
§ 2. Conferinţa Episcopilor poate sã înfiinţeze, cu aprobarea Scaunului Apostolic, unul sau mai multe tribunale de instanţa a doua, chiar în afara cazurilor prevãzute de § 1.
§ 3. Cât priveşte tribunalele de instanţa a doua, despre care este vorba în §§ 1-2, Conferinţa Episcopilor sau Episcopul desemnat de ea are toate puterile pe care le are un Episcop diecezan asupra tribunalului sãu.
Can. 1440 - Dacã nu este respectatã competenţa cu privire la grad, conform cann. 1438 şi 1439, incompetenţa judecãtorului este absolutã.
Can. 1441 - Tribunalul instanţei a doua trebuie sã fie format în acelaşi fel ca şi tribunalul primei instanţe. Totuşi, dacã în primul grad al judecãţii, conform can. 1425, § 4, pronunţã sentinţa un singur judecãtor, tribunalul instanţei a doua sã procedeze colegial.

CAP. III
Tribunalele Scaunului Apostolic

Can. 1442 - Pontiful Roman este judecãtorul suprem pentru întreaga lume catolicã, care administreazã dreptatea fie personal, fie prin intermediul tribunalelor obişnuite ale Scaunului Apostolic, fie prin judecãtorii desemnaţi de el.
Can. 1443 - Tribunalul obişnuit, constituit de Pontiful Roman pentru a primi apelurile, este Rota Romanã.
Can. 1444 - § 1. Rota Romanã judecã:
1° în instanţa a doua, cauzele care au fost judecate de tribunalele obişnuite de instanţa întâi şi sunt deferite Sfântului Scaun prin apel legitim;
2° în instanţa a treia sau una ulterioarã, cauzele tratate deja de aceeaşi Rota Romanã sau de oricare alt tribunal, dacã chestiunea nu este judecatã definitiv.
§ 2. Acest tribunal judecã şi în instanţa întâi cauzele indicate în can. 1405, § 3 sau alte cauze pe care Pontiful Roman, fie din proprie iniţiativã, fie la cererea pãrţilor, le-a preluat la tribunalul sãu şi le-a încredinţat Rotei Romane; şi, dacã nu a fost prevãzut altfel în rescriptul de încredinţare, însãşi Rota le judecã chiar şi în instanţa a doua şi în cea ulterioarã.
Can. 1445 - § 1. Supremul Tribunal al Signaturii Apostolice judecã:
1° contestaţiile în anulare (quarelae nullitatis) şi cererile de repunere în situaţia anterioarã (restitutio in integrum) şi alte recursuri împotriva sentinţelor rotale;
2° recursurile în cauzele privind starea persoanelor, pe care Rota Romanã a refuzat sã le admitã la o nouã examinare;
3° excepţiile de suspiciune şi alte cauze împotriva judecãtorilor de instrucţie ai Rotei Romane pentru actele îndeplinite în timpul exercitãrii funcţiei lor;
4° conflictele de competenţã prevãzute de can. 1416.
§ 2. Acelaşi Tribunal rezolvã litigiile apãrute în urma unui act al puterii administrative ecleziastice şi deferite lui în mod legitim; alte controverse administrative deferite lui de Pontiful Roman sau de congregaţiile Curiei romane, precum şi conflictul de competenţã între aceste congregaţii.
§ 3. În plus, este de datoria acestui Tribunal suprem:
1° sã vegheze asupra administrãrii corecte a justiţiei şi, dacã e necesar, sã ia mãsuri împotriva avocaţilor şi procuratorilor;
2° sã proroge competenţa tribunalelor;
3° sã promoveze şi sã aprobe înfiinţarea tribunalelor prevãzute în cann. 1423 şi 1439.

TITLUL III
Disciplina ce trebuie respectatã în tribunale

CAP. I
Obligaţiile judecãtorilor şi ale funcţionarilor tribunalelor

Can. 1446 - § 1. Toţi credincioşii, dar, în primul rând, Episcopii, sã-şi dea toatã strãduinţa ca, pe cât posibil, în rândul poporului lui Dumnezeu, litigiile sã fie evitate şi aplanate în mod paşnic cât mai repede posibil.
§ 2. La începutul litigiului, dar şi în oricare alt moment, ori de câte ori întrevede o oarecare speranţã de bunã reuşitã, judecãtorul sã nu omitã de a îndemna şi de a ajuta pãrţile sã caute de comun acord o rezolvare echitabilã a controversei şi sã le indice cãile potrivite în acest sens, recurgând chiar la mijlocirea unor persoane prestigioase.
§ 3. Când litigiul priveşte interesele personale ale pãrţilor, judecãtorul sã examineze dacã nu cumva controversa ar putea sã se încheie cu folos prin tranzacţie sau prin arbitraj, conform cann. 1713-1716.
Can. 1447 - Cine a intervenit într-o cauzã în calitate de judecãtor, promotor de justiţie, apãrãtor al legãmântului, procurator, avocat, martor sau expert, nu poate ulterior sã rezolve în mod valid aceeaşi cauzã într-o altã instanţã în calitate de judecãtor sau sã îndeplineascã în cadrul ei funcţia de asesor.
Can. 1448 - § 1. Judecãtorul sã nu accepte sã judece o cauzã în care ar avea vreun interes personal din cauza consangvinitãţii sau afinitãţii în orice grad al liniei drepte şi pânã în gradul al patrulea al liniei colaterale ori din cauza tutelei sau curatelei, din cauza unor raporturi strânse de prietenie, din cauza unei mari duşmãnii, ori pentru a trage un câştig sau pentru a evita un rãu.
§ 2. În aceleaşi circumstanţe trebuie sã se abţinã de a-şi îndeplini funcţia promotorul de justiţie, apãrãtorul legãmântului, asesorul şi judecãtorul de instrucţie.
Can. 1449 - § 1. În cazurile prevãzute în can. 1448, dacã judecãtorul nu renunţã de la sine, partea poate sã-l recuze.
§ 2. În ce priveşte recuzarea, decide Vicarul judecãtoresc; dacã el însuşi este recuzat, decide Episcopul care prezideazã tribunalul.
§ 3. Dacã Episcopul este judecãtorul, iar recuzarea este împotriva lui, sã se abţinã de a judeca.
§ 4. Dacã recuzarea este împotriva promotorului de justiţie, apãrãtorului legãmântului şi împotriva altor funcţionari ai tribunalului, asupra acestei cereri decide preşedintele tribunalului colegial sau judecãtorul însuşi, dacã este unic.
Can. 1450 - Dacã recuzarea a fost admisã, persoanele trebuie înlocuite, fãrã a fi schimbat gradul de judecatã.
Can. 1451 - § 1. Problema recuzãrii trebuie rezolvatã cât mai repede posibil, audiindu-se pãrţile, promotorul de justiţie sau apãrãtorul legãmântului, dacã intervin în cauzã şi nu sunt ei înşişi recuzaţi.
§ 2. Actele îndeplinite de judecãtor înainte de a fi recuzat sunt valide; în schimb, cele îndeplinite dupã recuzare trebuie anulate, dacã partea cere aceasta în decurs de zece zile de la admiterea recuzãrii.
Can. 1452 - § 1. Într-o chestiune în care se urmãresc numai interesele persoanelor particulare, judecãtorul poate acţiona numai la cererea pãrţii. Judecãtorul poate şi trebuie chiar sã acţioneze din oficiu în cauzele penale şi în cele care privesc binele public al Bisericii sau mântuirea sufletelor, dupã ce cauza a fost introdusã în mod legitim.
§ 2. În plus, judecãtorul poate sã suplineascã neglijenţa pãrţilor în ce priveşte prezentarea de dovezi şi opunerea de excepţii, când considerã cã acest lucru este necesar pentru a se evita o sentinţã în mod grav injustã, rãmânând valabile dispoziţiile can. 1600.
Can. 1453 - Judecãtorii şi tribunalele sã aibã grijã ca, fãrã a fi pusã în pericol dreptatea, toate cauzele sã se încheie cât mai repede şi ca în tribunalul primei instanţe ele sã nu dureze mai mult de un an, iar în tribunalul instanţei a doua, mai mult de şase luni.
Can. 1454 - Toţi cei care formeazã tribunalul sau colaboreazã cu el trebuie sã presteze jurãmânt de îndeplinire corectã şi fidelã a funcţiei lor.
Can. 1455 - § 1. Judecãtorii şi colaboratorii tribunalului sunt obligaţi sã pãstreze întotdeauna secretul profesional în procesul penal, iar în cel contencios, atunci când din revelarea unui act procesual s-ar putea aduce vreun prejudiciu pãrţilor.
§ 2. De asemenea, au obligaţia de a pãstra întotdeauna secretul asupra dezbaterii ce are loc între judecãtori în tribunalul colegial înainte de pronunţarea sentinţei, precum şi asupra voturilor şi opiniilor exprimate acolo, rãmânând valabilã dispoziţia can. 1609, § 4.
§ 3. Mai mult, ori de câte ori cauzele sau dovezile sunt de aşa naturã încât divulgarea actelor sau a dovezilor ar pune în pericol buna reputaţie a altora sau ar da naştere la disensiuni, sau ar apare vreun scandal sau un alt inconvenient de acest fel, judecãtorul poate obliga sub jurãmânt martorii, experţii, pãrţile şi avocaţii sau procuratorii lor sã pãstreze secretul.
Can. 1456 - Judecãtorului şi tuturor funcţionarilor tribunalului le este interzis sã primeascã daruri, de orice naturã, cu ocazia desfãşurãrii judecãţii.
Can. 1457 - § 1. Judecãtorii care, deşi sunt în mod cert şi evident competenţi, refuzã sã administreze justiţia, sau cei care, lipsiţi de orice mandat juridic, se declarã competenţi şi instruiesc şi decid cauzele, sau cei care violeazã legea secretului, sau din dol sau din neglijenţã gravã cauzeazã o altã daunã pãrţilor în cauzã, pot fi sancţionaţi de cãtre autoritatea competentã cu pedepsele adecvate, nefiind exclusã privarea de oficiu.
§ 2. Sunt pasibili de aceleaşi sancţiuni funcţionarii şi colaboratorii tribunalului, dacã nu-şi îndeplinesc datoria aşa cum e prevãzut mai sus; pe toţi aceştia îi poate pedepsi şi judecãtorul.

CAP. II
Ordinea judecãrii cauzelor

Can. 1458 - Cauzele trebuie sã fie judecate în ordinea în care au fost prezentate şi înscrise pe rol, în afarã de cazul când vreuna dintre ele necesitã o rezolvare mai rapidã decât celelalte, lucru ce trebuie hotãrât printr-un decret special bine motivat.
Can. 1459 - § 1. Viciile, din cauza cãrora s-ar putea ca sentinţa sã fie nulã, pot fi aduse ca argumente împotrivã în orice fazã sau în orice grad al judecãţii, şi chiar pot fi declarate din oficiu de cãtre judecãtor.
§ 2. Pe lângã cazurile despre care vorbeşte § 1, excepţiile dilatorii, mai cu seamã cele care privesc persoanele şi modalitatea judecãrii, trebuie prezentate înainte de întâmpinare (contestatio litis), dacã nu au apãrut dupã întâmpinare, şi trebuie soluţionate cât mai urgent.
Can. 1460 - § 1. Dacã este prezentatã o excepţie împotriva competenţei judecãtorului, judecãtorul însuşi trebuie sã decidã despre acest lucru.
§ 2. În cazul unei excepţii privind incompetenţa relativã, dacã judecãtorul se declarã competent, decizia lui nu admite apel, dar nu sunt oprite contestaţia în anulare şi repunerea în situaţia anterioarã.
§ 3. Dacã însã judecãtorul se declarã incompetent, partea care se considerã nedreptãţitã poate sã recurgã la tribunalul de apel în termen de cincisprezece zile utile.
Can. 1461- Judecãtorul care, în orice fazã a cauzei, se recunoaşte ca fiind absolut incompetent, trebuie sã declare propria incompetenţã.
Can. 1462 - § 1. Excepţiile referitoare la lucrul judecat, la tranzacţie şi alte excepţii peremptorii numite litis finitae (ale cauzei încheiate) trebuie sã fie prezentate şi examinate înainte de întâmpinare; cine le-ar invoca mai târziu nu trebuie respins, dar sã fie condamnat sã plãteascã cheltuielile, în afarã de cazul când se dovedeşte cã nu şi-a amânat opoziţia din rea credinţã.
§ 2. Celelalte excepţii peremptorii sã fie prezentate în cadrul întâmpinãrii şi trebuie tratate la timpul stabilit, în conformitate cu regulile privind chestiunile incidentale.
Can. 1463 - § 1. Acţiunile reconvenţionale nu pot fi prezentate în mod valid decât în termen de treizeci de zile de la întâmpinare.
§ 2. Aceste acţiuni însã trebuie sã fie examinate împreunã cu acţiunea convenţionalã, adicã în acelaşi grad cu ea, în afarã de cazul când este necesar sã fie examinate separat sau judecãtorul a considerat cã e mai oportun acest lucru.
Can. 1464 - Chestiunile privind cauţiunea ce trebuie datã pentru cheltuielile de judecatã sau cele privind acordarea asistenţei juridice gratuite, ce a fost cerutã îndatã de la început, şi altele de acest fel, trebuie soluţionate în mod reglementar înainte de întâmpinare.

CAP. III
Termene şi prorogãri

Can. 1465 - § 1. Aşa-zisele fatalia legis, adicã termenele stabilite de lege pentru perempţiunea drepturilor, nu pot fi prorogate; de asemenea, nu pot fi reduse în mod valid decât la cererea pãrţilor.
§ 2. În schimb, termenele judiciare şi convenţionale, înainte de expirarea lor, pot fi prorogate de judecãtor când intervine un motiv just, fiind ascultate pãrţile sau la cererea lor, dar nu pot fi niciodatã reduse în mod valid decât cu consimţãmântul pãrţilor.
§ 3. Judecãtorul sã aibã totuşi grijã ca procesul sã nu dureze prea mult din cauza prorogãrii.
Can. 1466 - Când legea nu stabileşte nici un termen pentru îndeplinirea actelor procesuale, trebuie sã-l stabileascã judecãtorul, ţinând seama de natura fiecãrui act.
Can. 1467 - Dacã în ziua fixatã pentru un act procesual tribunalul a rãmas închis, termenul se înţelege a fi prorogat pânã la urmãtoarea primã zi nefestivã

CAP. IV
Locul judecãţii

Can. 1468 - Pe cât e posibil, fiecare tribunal sã aibã un sediu stabil, care sã fie deschis la orele stabilite.
Can. 1469 - § 1. Judecãtorul expulzat cu forţa din teritoriul sãu sau împiedicat sã exercite acolo jurisdicţia poate sã-şi exercite jurisdicţia în afara teritoriului şi sã dea sentinţa, dupã ce l-a informat totuşi despre acest lucru pe Episcopul diecezan.
§ 2. În afara cazului despre care vorbeşte § 1, judecãtorul, dintr-un motiv just şi dupã ce a ascultat pãrţile, poate sã se deplaseze şi în afara teritoriului propriu pentru a aduna dovezile, cu permisiunea Episcopului diecezan al locului unde intenţioneazã sã meargã şi în sediul desemnat de acesta.

CAP. V
Persoanele care trebuie admise în aulã şi modul de a redacta şi de a pãstra actele

Can. 1470 - § 1. Dacã legea particularã nu prevede altfel, în timpul dezbaterii cauzelor în faţa tribunalului sã fie prezente în aulã acele persoane pe care legea sau judecãtorul le-au stabilit cã sunt necesare pentru desfãşurarea procesului.
§ 2. Judecãtorul îi poate readuce la respectarea datoriei lor, prin pedepse corespunzãtoare, pe toţi aceia care, luând parte la proces, au dovedit o gravã lipsã de respect şi de ascultare datorate tribunalului, şi sã suspende avocaţi şi procuratori chiar de la exercitarea funcţiei lor pe lângã tribunalele ecleziastice.
Can. 1471 - Dacã o persoanã ce trebuie sã fie interogatã vorbeşte o limbã pe care judecãtorul sau pãrţile nu o cunosc, sã fie folosit un traducãtor, care trebuie sã depunã jurãmânt şi sã fie aprobat de judecãtor. Totuşi declaraţiile sã fie scrise în limba originalã, la care sã se adauge traducerea. Sã fie folosit un traducãtor chiar şi atunci când trebuie interogat un surd sau un mut, dacã eventual judecãtorul nu preferã ca la întrebãrile sale cel interogat sã rãspundã în scris.
Can. 1472 - § 1. Actele judiciare, atât cele care privesc esenţa problemei, sau actele cauzei, cât şi cele care privesc procedura, sau actele procesuale, trebuie fãcute în scris.
§ 2. Fiecare foaie a actelor sã fie numerotatã şi autentificatã.
Can. 1473 - Ori de câte ori în actele juridice este necesarã semnãtura pãrţilor sau a martorilor, dacã partea sau martorul nu poate sau nu vrea sã semneze, acest lucru sã fie notat în aceleaşi acte şi, totodatã, judecãtorul sau notarul sã ateste cã actul a fost citit cuvânt cu cuvânt pãrţii sau martorului şi cã partea sau martorul nu a putut sau nu a vrut sã semneze.
Can. 1474 - § 1. În caz de apel, un exemplar al actelor, dupã ce notarul i-a atestat autenticitatea, sã fie trimis tribunalului superior.
§ 2. Dacã actele au fost scrise într-o limbã necunoscutã de tribunalul superior, ele sã fie traduse într-o limbã cunoscutã de acesta, luându-se precauţiile necesare ca fidelitatea traducerii sã fie asiguratã.
Can. 1475 - § 1. La terminarea judecãţii, documentele care aparţin persoanelor particulare trebuie sã fie restituite, pãstrându-se totuşi o copie a lor.
§ 2. Notarul şi cancelarul nu au voie sã elibereze fãrã aprobarea judecãtorului copii dupã actele judiciare şi dupã documentele dobândite la proces.

TITLUL IV
Pãrţile în cauzã

CAP. I
Reclamantul şi pârâtul

Can. 1476 - Orice persoanã, botezatã sau nebotezatã, poate sã dea în judecatã, iar partea acuzatã în mod legitim trebuie sã rãspundã.
Can. 1477 - Chiar dacã reclamantul sau pârâtul şi-au numit un procurator sau un avocat, totuşi sunt obligaţi întotdeauna sã fie prezenţi personal la proces, când acest lucru este stabilit de drept sau de judecãtor.
Can. 1478 - § 1. Minorii şi cei care sunt lipsiţi de uzul raţiunii pot sã comparã numai prin pãrinţii lor sau prin tutori sau curatori, exceptând dispoziţia din § 3.
§ 2. Dacã judecãtorul considerã cã drepturile minorilor sunt în conflict cu drepturile pãrinţilor sau al tutorilor sau curatorilor, sau cã aceştia nu pot sã le apere suficient drepturile, atunci minorii sã comparã printr-un tutore sau curator desemnat de judecãtor.
§ 3. Totuşi, în cauzele spirituale şi în cauzele conexe cu cele spirituale, dacã minorii au deja uzul raţiunii, pot sã acţioneze şi sã rãspundã fãrã consimţãmântul pãrinţilor sau al tutorelui, ci personal, dacã au împlinit vârsta de paisprezece ani; altminteri, printr-un curator desemnat de judecãtor.
§ 4. Cei interzişi de la administrarea bunurilor, precum şi cei slabi de minte, pot sã comparã personal numai pentru a rãspunde de propriile delicte, sau la dispoziţia judecãtorului; în celelalte cazuri, trebuie sã acţioneze şi sã rãspundã prin curatorii lor.
Can. 1479 - Ori de câte ori e prezent un tutore sau curator numit de autoritatea civilã, judecãtorul ecleziastic îl poate admite, ascultând, dacã e posibil, pãrerea Episcopului diecezan al celui cãruia i-a fost desemnat; dacã însã nu existã sau nu se considerã cã trebuie admis, judecãtorul însuşi va desemna din oficiu un tutore sau curator pentru cauzã.
Can. 1480 - § 1. Persoanele juridice compar prin reprezentanţii lor legitimi.
§ 2. În cazul când nu existã reprezentant sau, deşi existã, se dovedeşte neglijent, Ordinariul însuşi, personal sau prin altcineva, poate sã comparã în numele persoanelor juridice care se aflã sub jurisdicţia sa.

CAP. II
Procuratorii şi avocaţii

Can. 1481 - § 1. Partea poate sã-şi aleagã în mod liber un avocat şi un procurator; totuşi, cu excepţia cazurilor prevãzute de §§ 2 şi 3, poate sã acţioneze şi sã rãspundã şi personal, dacã judecãtorul nu a considerat necesarã asistenţa unui avocat sau a unui procurator.
§ 2. În procesul penal, acuzatul trebuie întotdeauna sã aibã un avocat desemnat de el însuşi sau numit din oficiu de judecãtor.
§ 3. În procesul contencios, dacã este vorba de minori sau de o cauzã care priveşte binele public, cu excepţia cauzelor matrimoniale, judecãtorul sã stabileascã din oficiu un apãrãtor pentru partea care nu îl are.
Can. 1482 - § 1. Fiecare poate sã-şi aleagã numai un procurator, care nu poate sã punã pe altul în locul sãu, dacã nu i s-a dat în mod expres aceastã facultate.
§ 2. În schimb dacã, dintr-un motiv just, aceeaşi persoanã a ales mai mulţi, aceştia sã fie desemnaţi în aşa fel încât sã se verifice între ei prevenţia.
§ 3. Pot fi însã numiţi mai mulţi avocaţi împreunã.
Can. 1483 - Procuratorul şi avocatul trebuie sã fie persoane majore şi sã se bucure de reputaţie bunã; în plus, avocatul trebuie sã fie catolic, dacã Episcopul diecezan nu permite altfel, şi doctor în dreptul canonic sau, în caz contrar, cu adevãrat expert, şi sã fie aprobat de acelaşi Episcop.
Can. 1484 - § 1. Înainte de a-şi asuma rolul, procuratorul şi avocatul trebuie sã depunã la tribunal un mandat autentic.
§ 2. Pentru a împiedica totuşi dispariţia unui drept, judecãtorul poate admite un procurator chiar şi fãrã prezentarea mandatului, cerând totuşi, dacã e cazul, o garanţie suficientã; dar actul rãmâne lipsit de orice valoare dacã procuratorul nu prezintã mandatul în mod reglementar şi în termenul peremptoriu stabilit de judecãtor.
Can. 1485 - Fãrã un mandat special, procuratorul nu poate renunţa în mod valid la acţiune, la instanţã sau la actele judiciare şi nici sã facã tranzacţii, acorduri, compromisuri arbitrale şi în general acele acte pentru care dreptul cere un mandat special.
Can. 1486 - § 1. Pentru ca înlãturarea unui procurator sau avocat sã fie validã, este necesar sã fie intimatã lor şi, dacã a avut loc deja întâmpinarea, judecãtorul şi partea adversã sã fie informaţi despre înlãturare.
§ 2. Dupã ce a fost pronunţatã sentinţa definitivã, procuratorul continuã sã aibã dreptul şi datoria de a face apel, dacã mandantul nu se opune.
Can. 1487 - Atât procuratorul, cât şi avocatul pot fi înlãturaţi, prin decret, de cãtre judecãtor, fie din oficiu, fie la cererea pãrţii, dar numai dintr-un motiv grav.
Can. 1488 - § 1. Le este interzis amândurora sã cumpere cauza, sau sã pactizeze în avantajul lor un onorariu excesiv sau o parte a lucrului revendicat prin proces. Dacã au procedat astfel, acordul este nul şi vor putea fi sancţionaţi de judecãtor cu o amendã. În plus, avocatul poate fi suspendat din funcţie şi, dacã e recidivist, chiar şters de pe lista avocaţilor de cãtre Episcopul care prezideazã tribunalul.
§ 2. În acelaşi fel pot fi pedepsiţi avocaţii şi procuratorii care, eludând legea, sustrag cauzele de la tribunalele competente pentru a fi judecate în mod mai favorabil de cãtre alte tribunale.
Can. 1489 - Avocaţii şi procuratorii care, din cauza darurilor, promisiunilor sau altor mijloace nepermise, şi-au încãlcat datoria, sã fie suspendaţi de la exercitarea apãrãrii şi sancţionaţi cu amenzi sau cu alte pedepse adecvate.
Can. 1490 - În mãsura posibilitãţilor, în fiecare tribunal sã fie numiţi apãrãtori stabili care, stipendiaţi de tribunal, sã exercite funcţia de avocat sau de procurator pentru pãrţile care preferã sã-i aleagã, mai ales în cauzele matrimoniale.

TITLUL V
Acţiunile şi excepţiile

CAP. I
Acţiunile şi excepţiile în general

Can. 1491 - Orice drept este apãrat nu numai de o acţiune, ci şi de o excepţie, dacã nu este stabilit altfel în mod expres.
Can. 1492 - § 1. Orice acţiune se stinge prin prescripţie conform dreptului sau în alt mod legitim, cu excepţia acţiunilor privind starea persoanelor, care nu se sting niciodatã.
§ 2. Exceptând dispoziţia can. 1462, excepţia este întotdeauna posibilã şi prin natura sa perpetuã.
Can. 1493 - Reclamantul poate sã cheme pe cineva la judecatã în acelaşi timp prin mai multe acţiuni, care totuşi nu trebuie sã se contrazicã între ele, fie pentru acelaşi lucru, fie pentru lucruri diferite, cu condiţia ca ele sã nu depãşeascã limitele de competenţã ale tribunalului la care se recurge.
Can. 1494 - § 1. Pârâtul poate sã întreprindã o acţiune reconvenţionalã împotriva reclamantului la acelaşi judecãtor şi în cadrul aceluiaşi proces, atât ca urmare a conexiunii cauzei cu acţiunea principalã, cât şi pentru a respinge sau pentru a restrânge cererea reclamantului.
§ 2. Nu este admisã reconvenţiunea împotriva unei reconvenţiuni.
Can. 1495 - Acţiunea reconvenţionalã trebuie propusã judecãtorului în faţa cãruia a fost prezentatã acţiunea precedentã, chiar dacã el a fost delegat numai pentru o singurã cauzã sau, pe de altã parte, este relativ incompetent.

CAP. II
Acţiunile şi excepţiile în speţã

Can. 1496 - § 1. Cine dovedeşte cu argumente cel puţin plauzibile cã are dreptul asupra unui lucru care se aflã în posesia altcuiva şi care poate risca o alterare dacã nu este dat pentru a fi pãzit, are dreptul de a cere de la judecãtor sechestrarea acelui lucru.
§ 2. În circumstanţe asemãnãtoare, poate obţine ca sã se interzicã cuiva exercitarea unui drept.
Can. 1497 - § 1. Sechestrarea unui lucru este admisã şi pentru asigurarea unui credit, numai sã fie dovedit suficient dreptul creditorului.
§ 2. Sechestrarea poate fi admisã şi faţã de bunurile debitorului, care, dintr-un motiv sau altul, sunt în stãpânirea altor persoane, precum şi faţã de creditele debitorului.
Can. 1498 - Sechestrarea unui lucru şi interzicerea exercitãrii unui drept nu pot fi în nici un fel hotãrâte, dacã paguba, de care cineva se teme, poate fi reparatã în alt mod şi se oferã o cauţiune suficientã pentru repararea ei.
Can. 1499 - Persoanei cãreia îi acordã sechestrarea unui lucru sau interzicerea exercitãrii unui drept, judecãtorul îi poate impune o cauţiune preventivã pentru repararea daunelor, în cazul cã nu va putea sã-şi dovedeascã propriul drept.
Can. 1500 - În ce priveşte natura şi eficacitatea acţiunii pentru garantarea drepturilor de posesie, sã se respecte dispoziţiile dreptului civil din locul unde se aflã lucrul despre a cãrui posesie este vorba.

PARTEA A II-A
Judecata contencioasã

SECŢIUNEA I
Judecata contencioasã ordinarã

TITLUL I
Introducerea cauzei

CAP. I
Cererea de chemare în judecatã

Can. 1501 - Judecãtorul nu poate judeca nici o cauzã dacã nu a fost prezentatã o cerere, conform canoanelor, din partea persoanei interesate sau a promotorului de justiţie.
Can. 1502 - Cine vrea sã cheme pe cineva în judecatã trebuie sã înainteze judecãtorului competent o cerere, în care sã fie propus obiectul controversei şi sã se cearã intervenţia judecãtorului.
Can. 1503 - § 1. Judecãtorul poate admite o cerere verbalã ori de câte ori sau reclamantul este împiedicat sã prezinte o cerere scrisã, sau cauza este uşor de examinat şi de importanţã minorã.
§ 2. Totuşi, în ambele cazuri, judecãtorul sã dea dispoziţie ca notarul sã întocmeascã un act scris, care trebuie citit reclamantului şi aprobat de acesta, şi care sã înlocuiascã, pentru toate efectele juridice, cererea reclamantului.
Can. 1504 - Cererea de chemare în judecatã, prin care se introduce cauza, trebuie:
1° sã specifice în faţa cãrui judecãtor este introdusã cauza, ce se cere şi de la cine se cere;
2° sã indice pe ce drept şi, cel puţin în mod general, pe ce fapte şi dovezi se bazeazã reclamantul pentru a demonstra cele afirmate;
3° sã fie semnatã de reclamant sau de procuratorul acestuia, indicându-se ziua, luna şi anul, precum şi locul unde reclamantul sau procuratorul sãu locuiesc ori şi-au ales reşedinţa pentru a primi actele;
4° sã indice domiciliul sau cvasidomiciliul pãrţii pârâte.
Can. 1505 - § 1. Judecãtorul unic ori preşedintele tribunalului colegial, dupã ce au constatat cã sunt competenţi cu privire la cauza respectivã şi cã reclamantul are capacitatea legalã de a acţiona în judecatã, trebuie, în cel mai scurt timp, sã admitã sau sã respingã cererea printr-un decret.
§ 2. Cererea de chemare în judecatã poate fi respinsã numai:
1° dacã judecãtorul sau tribunalul este incompetent;
2° dacã rezultã cu certitudine cã reclamantul nu are capacitatea legalã de a acţiona în judecatã;
3° dacã nu au fost respectate dispoziţiile can. 1504, nr. 1-3.
4° dacã din însãşi cererea prezentatã rezultã în mod cert cã ceea ce se cere este lipsit de orice fundament şi cã este imposibil ca pe parcursul procesului sã aparã vreun fundament.
§ 3. Dacã cererea a fost respinsã din cauza unor deficienţe care pot fi eliminate, reclamantul poate sã înainteze din nou aceluiaşi judecãtor o altã cerere întocmitã corect.
§ 4. Împotriva respingerii cererii de chemare în judecatã, partea are totdeauna dreptul de a interpune un recurs motivat, în termen util de zece zile, la tribunalul de apel ori la colegiu, dacã cererea a fost respinsã de preşedinte; chestiunea respingerii, însã, trebuie sã fie rezolvatã cât mai repede posibil.
Can. 1506 - Dacã în decurs de o lunã de la prezentarea cererii judecãtorul nu a emis decretul prin care admite sau respinge cererea, conform can. 1505, partea interesatã poate insista ca judecãtorul sã-şi îndeplineascã datoria; dacã totuşi judecãtorul nu se pronunţã în termen de zece zile de la prezentarea acestei instanţe, cererea se considerã a fi admisã.

CAP. II
Citarea şi notificarea actelor judiciare

Can. 1507 - § 1. În decretul prin care este admisã cererea reclamantului, judecãtorul sau preşedintele trebuie sã cheme la judecatã sau sã citeze celelalte pãrţi pentru întâmpinare, stabilind dacã ele trebuie sã rãspundã în scris sau sã se prezinte în faţa lui pentru concordarea dubiilor. Dacã din rãspunsurile scrise se convinge cã este necesar sã convoace pãrţile, poate decide aceasta printr-un nou decret.
§ 2. Dacã cererea de chemare în judecatã este admisã conform can. 1506, decretul de citare în judecatã trebuie fãcut în termen de douãzeci de zile de la prezentarea cererii despre care este vorba în acel canon.
§ 3. Dacã pãrţile în cauzã se prezintã de fapt în faţa judecãtorului pentru a discuta cauza, citarea nu mai este necesarã, dar notarul sã consemneze în acte cã pãrţile au fost prezente la judecatã.
Can. 1508 - § 1. Decretul de citare în judecatã trebuie sã fie not