Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   ACT din 25 ianuarie 1983  privind Codul Canoanelor Bisericilor Orientale    Twitter Facebook
Cautare document

ACT din 25 ianuarie 1983 privind Codul Canoanelor Bisericilor Orientale

EMITENT: GUVERNUL
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 798 bis din 27 noiembrie 2008
__________
*) Conţinut de <>Hotãrârea Guvernului nr. 1.218 din 1 octombrie 2008 publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 noiembrie 2008.


CANOANE PRELIMINARE

Can. 1 - (cf 1) Canoanele acestui Cod privesc toate şi numai Bisericile orientale catolice, exceptând cazul în care, în ceea ce priveşte relaţiile cu Biserica latinã, este stabilit în mod expres altfel.
Can. 2 - (cf 6 § 2) Canoanele Codului, în care, în cea mai mare parte este preluat sau adaptat dreptul vechi al Bisericilor orientale, trebuie sã fie luate în considerare în primul rând plecând de la acel drept.
Can. 3 - (cf 2) Codul, deşi se referã adesea la prescrierile cãrţilor liturgice, de obicei nu decide în materie liturgicã; de aceea, aceste prescrieri trebuie sã fie respectate în mod conştiincios, exceptând cazul în care sunt contrare canoanelor Codului.
Can. 4 - (= 3) Canoanele Codului nu abrogã convenţiile stipulate sau aprobate de Scaunul Apostolic cu naţiuni sau cu alte societãţi politice şi nici nu derogã de la acestea; de aceea, aceste convenţii continuã sã fie în vigoare ca şi pânã în prezent, fãrã a se opune prevederilor contrare Codului.
Can. 5 - (= 4) Drepturile câştigate, precum şi privilegiile acordate pânã în prezent unor persoane fizice sau juridice de cãtre Scaunul Apostolic, care sunt în uz şi nu sunt revocate, rãmân integre, exceptând cazul în care sunt revocate în mod expres de canoanele Codului.
Can. 6 - (cf 6) Prin intrarea în vigoare a Codului:
1. sunt abrogate toate legile dreptului comun sau ale dreptului particular care sunt contrare canoanelor Codului, sau care privesc o materie ce este reglementatã integral în Cod;
2. sunt revocate toate obiceiurile respinse de canoanele Codului sau contrare acestuia, însã nu cele centenare sau imemorabile.

TITLUL I
DESPRE CREDINCIOŞII CREŞTINI ŞI TOATE DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE LOR

Can. 7 - § 1. (= 204) Credincioşii creştini sunt aceia care, fiind încorporaţi lui Hristos prin botez, sunt constituiţi ca popor al lui Dumnezeu şi de aceea, participând în modul specific lor la funcţia sacerdotalã, profeticã şi regalã a lui Hristos, sunt chemaţi sã exercite fiecare misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii spre a o îndeplini în lume, conform condiţiei proprii.
§ 2. Aceastã Bisericã, constituitã şi orânduitã în aceastã lume ca societate, subzistã în Biserica catolicã cârmuitã de urmaşul lui Petru şi de Episcopii în comuniune cu el.
Can. 8 - (= 205) Sunt în deplinã comuniune cu Biserica catolicã aici pe pãmânt acei botezaţi care, în alcãtuirea ei vizibilã, sunt uniţi cu Hristos prin legãturile mãrturisirii credinţei, prin sacramente şi prin conducerea bisericii.
Can. 9 - § 1. (= 206) Sunt legaţi Bisericii dintr-un motiv special catehumenii care, mişcaţi de Spiritul Sfânt, cer cu voinţã explicitã sã fie încorporaţi în ea şi de aceea, prin însãşi aceastã voinţã şi prin viaţa lor de credinţã, de speranţã şi de iubire pe care o practicã, sunt uniţi cu Biserica ce îi ocroteşte ca şi cum ar fi deja ai sãi.
§ 2. Biserica are o grijã specialã faţã de catehumeni şi, în timp ce îi cheamã sã ducã o viaţã evanghelicã şi îi introduce la participarea la Sfânta Liturghie, la Sacramente şi la laudele dumnezeieşti, le acordã deja cu generozitate diferite prerogative care sunt proprii creştinilor.
Can. 10 - Profund legaţi de cuvântul lui Dumnezeu şi, în plus, aderând la învãţãtura vie şi autenticã a Bisericii, credincioşii creştini au obligaţia sã pãstreze integrã credinţa pãzitã şi transmisã cu foarte mare preţ de cãtre înaintaşii lor, sã o mãrturiseascã deschis precum şi sã o înţeleagã din ce în ce mai mult prin exerciţiu şi sã o fructifice în opere de caritate.
Can. 11 - (= 208) Între toţi credincioşii creştini, tocmai în virtutea renaşterii lor în Hristos, subzistã o adevãratã egalitate în demnitate şi activitate; în virtutea acesteia, absolut toţi, fiecare dupã starea şi funcţia sa, coopereazã la edificarea Corpului lui Hristos.
Can. 12 - § 1. (= 209) Credincioşii creştini sunt obligaţi sã pãstreze întotdeauna, în modul lor de a acţiona, comuniunea cu Biserica.
§ 2. Aceştia trebuie sã-şi îndeplineascã cu sârguinţã îndatoririle la care sunt obligaţi faţã de Biserica universalã şi faţã de propria Bisericã sui iuris.
Can. 13 - (= 210) Toţi credincioşii trebuie sã-şi consacre propriile energii, fiecare dupã starea sa, pentru a duce o viaţã sfântã şi, în plus, pentru a promova dezvoltarea Bisericii şi continua ei sfinţire.
Can. 14 - (= 211) Toţi credincioşii au dreptul şi obligaţia de a se strãdui pentru ca mesajul divin al mântuirii sã ajungã cât mai mult la toţi oamenii din toate timpurile şi din toatã lumea.
Can. 15 - § 1. (= 212) Credincioşii creştini, conştienţi de propria responsabilitate, sunt obligaţi sã-şi însuşeascã cu ascultare creştinã ceea ce Pãstorii Bisericii, care îl reprezintã pe Hristos, ca învãţãtori ai credinţei, proclamã sau stabilesc în calitate de conducãtori ai Bisericii.
§ 2. Credincioşii creştini au dreptul integru de a-şi prezenta Pãstorilor Bisericii nevoile proprii, mai ales cele spirituale, precum şi propriile doleanţe.
§ 3. În temeiul ştiinţei, al competenţei şi al prestigiului de care se bucurã, aceştia au dreptul, ba chiar obligaţia uneori, de a face cunoscute Pãstorilor Bisericii pãrerea lor despre binele Bisericii şi de a o aduce la cunoştinţa celorlalţi credincioşi creştini, rãmânând intactã integritatea credinţei şi a moralei, precum şi respectul faţã de aceiaşi Pãstori, şi ţinând seama de binele comun şi de demnitatea persoanelor.
Can. 16 - (= 213) Credincioşii creştini au dreptul de a primi de la Pãstorii Bisericii ajutoarele care provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente.
Can. 17 - (= 214) Credincioşii creştini au dreptul de a practica cultul divin conform prescrierilor propriei Biserici sui iuris şi de a urma o formã de viaţã spiritualã proprie, care sã fie însã în concordanţã cu doctrina Bisericii.
Can. 18 - (= 215) Credincioşii creştini au dreptul integru de a fonda şi conduce în mod liber asociaţii, având ca scopuri caritatea, evlavia sau cultivarea vocaţiei creştine în lume şi de a ţine reuniuni pentru a urmãri împreunã atingerea scopurilor menţionate.
Can. 19 - (= 216) Absolut toţi credincioşii creştini, deoarece participã la misiunea Bisericii, au dreptul sã facã sã progreseze sau sã susţinã activitatea apostolicã cu iniţiative proprii, în funcţie de starea şi condiţia fiecãruia; cu toate acestea, nici o iniţiativã sã nu îşi atribuie numele de catolicã dacã nu a obţinut consimţãmântul autoritãţii bisericeşti competente.
Can. 20 - (= 217) Credincioşii creştini, deoarece sunt chemaţi prin botez sã ducã o viaţã corespunzãtoare doctrinei evanghelice, au dreptul la educaţie creştinã prin care sã fie formaţi corect pentru a dobândi maturitatea persoanei umane şi totodatã pentru a cunoaşte şi trãi misterul mântuirii.
Can. 21 - (= 218) Cei care se îndeletnicesc cu ştiinţele sacre se bucurã de justa libertate de a cerceta şi de a-şi manifesta cu prudenţã gândirea cu privire la chestiunile în care sunt experţi, pãstrând supunerea datoratã învãţãturii Bisericii.
Can. 22 - (= 219) Toţi credincioşii creştini au dreptul sã fie liberi de orice constrângere în alegerea stãrii lor de viaţã.
Can. 23 - (= 220) Nimãnui nu-i este permis sã lezeze în mod ilegitim reputaţia bunã de care se bucurã cineva, nici sã violeze dreptul oricãrei persoane de a-şi apãra propria intimitate.
Can. 24 - § 1. (= 221) Credincioşii creştini pot sã-şi revendice şi sã-şi apere în mod legitim drepturile pe care le au în Bisericã, pe lângã forul bisericesc competent, conform normelor dreptului.
§ 2. Credincioşii creştini au de asemenea dreptul, dacã sunt chemaţi la judecatã de cãtre autoritatea competentã, sã fie judecaţi respectând prescrierile dreptului, care va fi aplicat cu nepãrtinire.
§ 3. Credincioşii creştini au dreptul sã nu fie pedepsiţi cu pedepse canonice decât conform normei legilor.
Can. 25 - § 1. (= 222) Credincioşii creştini au obligaţia de a veni în ajutorul necesitãţilor Bisericii, pentru ca aceasta sã poatã dispune de cele ce îi sunt necesare pentru scopurile proprii, mai ales pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate şi pentru o întreţinere corespunzãtoare a miniştrilor.
§ 2. Aceştia au de asemenea obligaţia de a face sã progreseze dreptatea socialã şi totodatã, amintindu-şi de porunca Domnului, sã vinã în ajutorul celor sãraci cu contribuţii din veniturile proprii.
Can. 26 - § 1. (= 223) În exercitarea propriilor drepturi, credincioşii creştini, atât individual cât şi reuniţi în asociaţii, trebuie sã ţinã seama de binele comun al Bisericii şi de asemenea de drepturile altora şi, în plus, de propriile obligaţii faţã de alţii.
§ 2. Este de competenţa autoritãţii bisericeşti, în vederea binelui comun, sã reglementeze exercitarea drepturilor care sunt specifice credincioşilor creştini.

TITLUL II
DESPRE BISERICILE SUI IURIS ŞI DESPRE RITURI

Can. 27 - În acest Cod, se numeşte Bisericã sui iuris o grupare de credincioşi creştini legatã de ierarhie conform normelor de drept, pe care autoritatea supremã a Bisericii o recunoaşte în mod expres sau tacit sui iuris.
Can. 28 - § 1. Ritul este patrimoniul liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar, diferenţiat prin cultura şi împrejurãrile istorice ale popoarelor, care se exprimã printr-un mod de trãire a credinţei ce este specific fiecãrei Biserici sui iuris.
§ 2. Riturile despre care este vorba în Cod sunt, dacã nu cumva rezultã altfel, acelea care îşi au originea în tradiţiile Alexandrinã, Antiohianã, Armeanã, Caldeeanã şi Constantinopolitanã.

CAP. I
DESPRE ÎNSCRIEREA ÎNTR-O BISERICĂ SUI IURIS

Can. 29 - § 1. (cf 112) Fiul, care încã nu a împlinit vârsta de paisprezece ani, prin botez este înscris în Biserica sui iuris în care este înscris tatãl catolic; dacã însã numai mama este catolicã, sau dacã ambii pãrinţi o cer de comun acord, atunci este înscris în Biserica sui iuris de care aparţine mama, exceptând cazul în care dreptul particular stabilit de Scaunul Apostolic prevede altfel.
§ 2. Dacã însã fiul care încã nu a împlinit vârsta de paisprezece ani este:
1. nãscut dintr-o mamã necãsãtoritã, este înscris în Biserica sui iuris de care aparţine mama;
2. din pãrinţi necunoscuţi, este înscris în Biserica sui iuris în care sunt înscrişi cei în grija cãrora este încredinţat în mod legitim; dacã însã este vorba de tatã şi mamã adoptivi, atunci sã se aplice § 1;
3. din pãrinţi nebotezaţi, este înscris în Biserica sui iuris de care aparţine acela care şi-a asumat educarea sa în credinţa catolicã.
Can. 30 - (= 111 § 2) Orice nebotezat care a împlinit vârsta de paisprezece ani poate alege în mod liber oricare Bisericã sui iuris în care sã fie înscris primind în ea botezul, exceptând cazul în care dreptul particular stabilit de Scaunul Apostolic prevede altfel.
Can. 31 - Nimeni sã nu îndrãzneascã, într-un fel sau altul, sã determine vreun credincios creştin sã treacã la o altã Bisericã sui iuris.
Can. 32 - § 1. (cf 112 § 1, 1.) Nimeni nu poate trece în mod valid la o altã Bisericã sui iuris fãrã consimţãmântul Scaunului Apostolic.
§ 2. Dacã însã este vorba de un credincios creştin din eparhia vreunei Biserici sui iuris care cere sã treacã la o altã Bisericã sui iuris care are în acelaşi teritoriu propria eparhie, consimţãmântul Scaunului Apostolic se presupune dat, cu condiţia ca Episcopii eparhiali ai ambelor eparhii sã consimtã în scris trecerea.
Can. 33 - ???112 § 1, 2.) Femeia are dreptul integru de a trece la Biserica sui iuris a soţului în momentul celebrãrii cãsãtoriei sau pe durata acesteia; însã, odatã desfãcutã cãsãtoria, ea poate sã revinã în mod liber la Biserica sui iuris precedentã.
Can. 34 - (cf 112) Dacã pãrinţii sau soţul catolic în cãsãtoria mixtã trec la altã Bisericã sui iuris, fiii, care nu au împlinit vârsta de paisprezece ani, sunt înscrişi prin dreptul însuşi în aceeaşi Bisericã; dacã însã într-o cãsãtorie dintre catolici numai unul dintre pãrinţi trece la altã Bisericã sui iuris, fiii trec numai dacã ambii pãrinţi consimt; dupã ce au împlinit însã vârsta de paisprezece ani, fiii pot reveni la Biserica sui iuris anterioarã.
Can. 35 - Botezaţii necatolici care intrã în deplina comuniune cu Biserica catolicã trebuie sã îşi pãstreze ritul propriu, sã îl onoreze şi, în mãsura în care le stã în putinţã, sã-l respecte pretutindeni; de aceea trebuie sã fie înscrişi în Biserica sui iuris de acelaşi rit, rãmânând intact dreptul de a se recurge la Scaunul Apostolic în cazuri speciale privind persoane, comunitãţi sau regiuni.
Can. 36 - Orice trecere la o altã Bisericã sui iuris are valoare din momentul declaraţiei fãcute în faţa Ierarhului locului acelei Biserici, parohului propriu sau sacerdotului delegat de unul sau de celãlalt şi a doi martori, exceptând cazul în care rescriptul Scaunului Apostolic dispune altfel.
Can. 37 - (cf 535 § 2) Orice înscriere într-o Bisericã sui iuris sau trecere la o altã Bisericã sui iuris trebuie sã fie însemnatã în registrul parohial al botezaţilor, chiar şi în cazul Bisericii latine, unde a fost celebrat botezul; dacã însã aceasta nu se poate face, sã se însemneze într-un alt document care va fi pãstrat în arhiva parohialã a parohului propriei Biserici sui iuris în care s-a fãcut înscrierea.
Can. 38 - Credincioşii creştini ai Bisericilor orientale, chiar dacã sunt încredinţaţi grijii Ierarhului sau parohului unei alte Biserici sui iuris, rãmân totuşi înscrişi în propria Bisericã sui iuris.

CAP. II
DESPRE PĂSTRAREA RITURILOR

Can. 39 - Riturile Bisericilor orientale, ca patrimoniu al Bisericii universale a lui Hristos în care strãluceşte tradiţia care derivã de la Apostoli, prin intermediul Pãrinţilor şi care afirmã divina unitate în varietate a credinţei catolice, trebuie sã fie respectate şi promovate cu religiozitate.
Can. 40 - § 1. Ierarhii care prezideazã Bisericile sui iuris şi toţi ceilalţi Ierarhi trebuie sã se îngrijeascã cu maxima sârguinţã de pãstrarea fidelã şi de respectarea exactã a ritului propriu şi sã nu admitã schimbãri în acesta decât din motive de progres organic al acestuia, ţinând seama de bunãvoinţa reciprocã şi de unitatea creştinilor.
§ 2. Toţi ceilalţi clerici şi membri ai institutelor de viaţã consacratã sunt obligaţi sã respecte cu fidelitate ritul propriu şi sã dobândeascã o mai bunã cunoaştere şi o respectare tot mai perfectã a acestuia.
§ 3. Chiar şi ceilalţi credincioşi creştini trebuie sã se îngrijeascã de cunoaşterea şi preţuirea propriului rit şi sunt obligaţi sã îl respecte oriunde, cu excepţia cazul în care ceva este exclus de drept.
Can. 41 - Credincioşii creştini ai oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi cei ai Bisericii latine, care prin funcţie, minister sau însãrcinare au relaţii frecvente cu credincioşii creştini ai unei alte Biserici sui iuris, trebuie sã fie pregãtiţi cu grijã în ceea ce priveşte cunoaşterea şi cultivarea ritului acelei Biserici, în raport cu importanţa funcţiei, a ministerului sau a însãrcinãrii de îndeplinit.

TITLUL III
DESPRE AUTORITATEA SUPREMĂ A BISERICII

Can. 42 - (= 330) Aşa cum prin hotãrârea Domnului sfântul Petru şi ceilalţi Apostoli constituie un Colegiu unic, aşa şi Pontiful Roman, succesorul lui Petru, şi Episcopii, succesorii Apostolilor, sunt uniţi între ei.

CAP. I
DESPRE PONTIFUL ROMAN

Can. 43 - (= 331) Episcopul Bisericii din Roma, în care dãinuie sarcina datã de Domnul doar lui Petru, primul dintre Apostoli, care trebuie transmisã succesorilor sãi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Hristos şi Pãstorul Bisericii universale aici pe pãmânt; de aceea el, în virtutea sarcinii sale, are puterea ordinarã supremã, deplinã, nemijlocitã şi universalã în Bisericã, [putere] pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber.
Can. 44 - § 1. (= 332) Pontiful Roman obţine puterea deplinã şi supremã în Bisericã, prin alegerea legitimã acceptatã de el, împreunã cu hirotonirea episcopalã; de aceea, alesul la pontificatul suprem, care este Episcop, obţine aceastã putere din momentul acceptãrii; dacã însã caracterul episcopal îi lipseşte, va fi imediat hirotonit Episcop.
§ 2. Dacã se întâmplã ca Pontiful Roman sã renunţe la funcţia sa, se cere pentru validitate ca renunţarea sã fie fãcutã în mod liber şi sã fie manifestatã în formele cerute; [aceastã renunţare] însã nu trebuie aprobatã de nimeni.
Can. 45 - § 1. (= 333) Pontiful Roman, în virtutea funcţiei sale, se bucurã nu numai de puterea asupra Bisericii universale, ci şi de întâietatea puterii ordiare asupra tuturor eparhiilor şi grupãrilor acestora; prin aceasta însã, este în acelaşi timp întãritã şi garantatã puterea proprie, ordinarã şi imediatã pe care Episcopii o au asupra eparhiei încredinţate grijii lor.
§ 2. Pontiful Roman, în îndeplinirea sarcinii de Pãstor suprem al Bisericii universale, este întotdeauna unit în comuniune cu ceilalţi Episcopi şi, mai mult, cu Biserica universalã; cu toate acestea el are dreptul de a determina, în funcţie de necesitãţile Bisericii, modul, fie personal, fie colegial, în care sã fie exercitatã aceastã sarcinã.
§ 3. Împotriva unei sentinţe sau a unui decret al Pontifului Roman nu se acordã dreptul la apel şi nici la recurs.
Can. 46 - § 1. (cf 334) În exercitarea sarcinii sale, Pontiful Roman este ajutat de Episcopi, care pot coopera cu el în diferite moduri, printre care este Sinodul Episcopilor; în plus îi sunt de ajutor Pãrinţii Cardinali, Curia Romanã, Legaţii pontificali precum şi alte persoane şi diferite instituţii în funcţie de necesitãţile timpurilor; toate aceste persoane şi instituţii împlinesc sarcina încredinţatã lor în numele şi cu autoritatea aceluiaşi Pontif Roman, pentru binele tuturor Bisericilor, conform normelor stabilite de el însuşi.
§ 2. Participarea Patriarhilor şi a celorlalţi Ierarhi care prezideazã Bisericile sui iuris la Sinodul Episcopilor este reglementatã de normele speciale stabilite de însuşi Pontiful Roman.
Can. 47 - (cf 335) În timp ce Scaunul Roman este vacant sau împiedicat în totalitate, nu se va schimba nimic în conducerea Bisericii universale; se vor respecta însã legile speciale emise pentru acele circumstanţe.
Can. 48 - (= 361) Sub numele de Scaun Apostolic sau Sfântul Scaun se înţelege, în acest Cod, nu numai Pontiful Roman, ci şi, dacã dreptul nu dispune altfel sau nu rezultã altfel din natura lucrurilor, Dicasterele şi celelalte instituţii ale Curiei Romane.

CAP. II
DESPRE COLEGIUL EPISCOPILOR

Can. 49 - (= 336) Colegiul Episcopilor, al cãrui cap este Pontiful Roman şi ale cãrui membre sunt Episcopii în virtutea hirotonirii sacramentale şi prin comuniunea ierarhicã dintre Capul Colegiului şi membre, şi în care corpul apostolic persistã în mod continuu, împreunã cu capul sãu şi niciodatã fãrã acesta, este de asemenea subiect de putere supremã şi deplinã asupra Bisericii universale.
Can. 50 - § 1. (= 337) Colegiul Episcopilor îşi exercitã în mod solemn puterea asupra Bisericii universale în Conciliul Ecumenic.
§ 2. Colegiul Episcopilor îşi exercitã aceeaşi putere prin intermediul acţiunii unite a Episcopilor rãspândiţi în lume, dacã aceasta este stabilitã ca atare sau primitã în mod liber de Pontiful Roman, astfel încât sã devinã un adevãrat act colegial.
§ 3. Este de competenţa Pontifului Roman ca, în funcţie de necesitãţile Bisericii, sã aleagã şi sã promoveze modurile prin care Colegiul Episcopilor îşi exercitã în mod colegial funcţia asupra Bisericii universale.
Can. 51 - § 1. (= 338) Este doar de competenţa Pontifului Roman sã convoace Conciliul Ecumenic, sã-l prezideze personal sau prin alţii, precum şi sã transfere Conciliul, sã-l suspende sau sã-l dizolve şi sã-i aprobe decretele.
§ 2. Este de competenţa aceluiaşi Pontif Roman sã determine problemele ce vor fi tratate în Conciliul Ecumenic şi sã constituie regulamentul ce va fi respectat în acelaşi Conciliu; Pãrinţii Conciliului Ecumenic pot adãuga la temele propuse de Pontiful Roman şi altele care vor fi supuse aprobãrii aceluiaşi Pontif Roman.
Can. 52 - § 1. (= 339) Au dreptul şi obligaţia de a participa cu vot deliberativ la Conciliul Ecumenic toţi Episcopii membri ai Colegiului Episcopilor.
§ 2. La Conciliul Ecumenic mai pot fi chemaţi de cãtre autoritatea supremã a Bisericii şi alte persoane care nu sunt învestite cu demnitatea episcopalã; aceeaşi autoritate supremã este competentã în determinarea rolului lor în Conciliu.
Can. 53 - (340) Dacã se întâmplã ca Scaunul Apostolic sã devinã vacant în timpul desfãşurãrii Conciliului Ecumenic, acesta este întrerupt prin dreptul însuşi, pânã când noul Pontif Roman va dispune continuarea sau dizolvarea lui.
Can. 54 - (341 § 1) § 1. Decretele Conciliului Ecumenic nu au puterea de a obliga dacã nu au fost aprobate de Pontiful Roman împreunã cu Pãrinţii Conciliului, confirmate şi promulgate prin ordonanţa acestuia.
§ 2. Au nevoie de aceastã confirmare şi promulgare pentru a avea puterea de a obliga şi decretele pe care le emite Colegiul Episcopilor atunci când face o acţiune într-adevãr colegialã dupã un alt mod indicat sau primit în mod liber de Pontiful Roman.

TITLUL IV
DESPRE BISERICILE PATRIARHALE

Can. 55 - Conform celei mai vechi tradiţii a Bisericii, deja recunoscutã de cãtre primele Concilii Ecumenice, în Bisericã rãmâne în vigoare instituţia patriarhalã; de aceea Patriarhii Bisericilor orientale, care prezideazã fiecare în parte Biserica patriarhalã ca pãrinte şi cap, trebuie trataţi cu o onoare deosebitã.
Can. 56 - Patriarhul este un Episcop cãruia îi revine puterea peste toţi Episcopii şi Mitropoliţii, precum şi peste credincioşii creştini ai Bisericii pe care o prezideazã, conform normei dreptului aprobat de autoritatea supremã a Bisericii.
Can. 57 - § 1. Întemeierea, reînfiinţarea, transferarea şi suprimarea Bisericilor patriarhale sunt rezervate autoritãţii supreme a Bisericii.
§ 2. Numai autoritatea supremã a Bisericii poate schimba titlul recunoscut sau concesionat în mod legitim fiecãrei Biserici patriarhale.
§ 3. Biserica patriarhalã trebuie sã aibã, în limitele propriului teritoriu, acelaşi sediu cu reşedinţa Patriarhului, dacã este posibil în oraşul principal al cãrui titlu îl deţine Patriarhul; acest sediu nu poate fi transferat decât din motive foarte grave, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale şi cu aprobarea Pontifului Roman.
Can. 58 - Patriarhii Bisericilor orientale au întâietate în toatã lumea peste toţi Episcopii de orice grad, respectând însã normele speciale de precedenţã stabilite de Pontiful Roman.
Can. 59 - § 1. Patriarhii Bisericilor orientale, chiar dacã în timp urmeazã unii altora, sunt egali în demnitatea patriarhalã, rãmânând neschimbatã între ei precedenţa de onoare.
§ 2. Ordinea precedenţei Sediilor patriarhale ale Bisericilor orientale este: primul loc îl deţine Sediul Constantinopolitan, dupã care cel Alexandrin, apoi cel Antiohian şi în final cel Ierusalimitan.
§ 3. Întâietatea între toţi Patriarhii Bisericilor orientale este orânduitã dupã vechimea Sediului patriarhal.
§ 4. Între Patriarhii Bisericilor orientale care au unul şi acelaşi titlu, dar care prezideazã Biserici patriarhale diferite, are întâietate cel care a fost promovat primul la demnitatea patriarhalã.
Can. 60 - § 1. Patriarhul, în bisericile care sunt destinate credincioşilor creştini ai Bisericii pe care o prezideazã şi în celebrãrile liturgice ale aceleiaşi Biserici, are precedenţa asupra tuturor celorlalţi Patriarhi, chiar dacã sunt de grad mai înalt prin titlul de Sediu sau dacã au fost promovaţi mai devreme.
§ 2. Patriarhul, care deţine în prezent puterea patriarhalã, are întâietate faţã de cei care încã pãstreazã titlul unui Sediu patriarhal avut înainte.
Can. 61 - Patriarhul poate avea un procurator pe lângã Scaunul Apostolic, numit de el însuşi cu aprobarea datã în prealabil cãtre Pontiful Roman.
Can. 62 - Patriarhul care a renunţat la funcţia sa îşi pãstreazã titlul şi onorurile, mai ales în celebrãrile liturgice; are şi dreptul sã i se repartizeze o locuinţã demnã, cu consimţãmântul sãu, şi de asemenea sã i se asigure mijloacele necesare existenţei sale din bunurile Bisericii patriarhale, pentru a trãi decent, corespunzãtor propriului titlu, rãmânând neschimbat can. 60 § 2, cu privire la precedenţã.

CAP. I
DESPRE ALEGEREA PATRIARHILOR

Can. 63 - Patriarhul este ales canonic în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale.
Can. 64 - Vor fi indicate, separat de dreptul particular, cele ce se cer pentru ca cineva sã fie considerat apt pentru demnitatea patriarhalã, rãmânând neschimbate cele prescrise de can. 180.
Can. 65 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie sã se întruneascã în reşedinţa patriarhalã sau în alt loc desemnat de cãtre Administratorul Bisericii patriarhale cu consimţãmântul Sinodului permanent.
§ 2. Întrunirea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie sã fie fãcutã în decurs de o lunã de când Scaunul patriarhal a devenit vacant, rãmânând neschimbat dreptul particular care poate prevedea un termen mai lung, însã nu mai mult de douã luni.
Can. 66 - § 1. În alegerea Patriarhului au drept de vot toţi şi numai membrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.
§ 2. Este interzis oricui altcuiva, în afara membrilor Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, sã fie prezent în aulã la alegerea Patriarhului, cu excepţia acelor clerici care, conform normei can. 71 § 1, sunt consideraţi cercetãtori sau intendent al Sinodului.
§ 3. Nimãnui nu îi este permis sã se amestece într-un mod oarecare, fie înaintea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, fie în timpul acestuia, în alegerea Patriarhului.
Can. 67 - În alegerea Patriarhului se vor observa can. 947-957, fiind respinsã obiceiul contrar, exceptând cazul în care dreptul comun stabileşte altfel.
Can. 68 - § 1. Toţi Episcopii, convocaţi în mod legitim, au grava obligaţie de a participa la alegeri.
§ 2. Dacã vreun Episcop considerã cã este reţinut de o piedicã justã, va da în scris motivele sale Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale; Episcopii prezenţi la locul desemnat la începutul sesiunii vor decide legitimitatea impedimentelor.
Can. 69 - Odatã fãcutã convocarea canonicã, dacã douã treimi dintre Episcopii care ţin Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sunt prezenţi în locul desemnat - înlãturaţi fiind cei care sunt reţinuţi de un impediment legitim -, Sinodul va fi declarat canonic şi se pot începe alegerile.
Can. 70 - Exceptând cazul în care dreptul particular stabileşte altfel, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale pentru alegerea Patriarhului este prezidat, între cei prezenţi, de cel care a fost ales în prima sesiune; între timp prezidarea este rezervatã Administratorului Bisericii patriarhale.
Can. 71 - § 1. Cercetãtorii şi intendentul pot fi luaţi şi dintre preoţi şi diaconi, conform dreptului particular.
§ 2. Toţi cei care participã la Sinod au grava obligaţie de a pãstra secretul cu privire la scrutine, fie în mod direct fie în mod indirect.
Can. 72 - § 1. Este ales acela care a întrunit douã treimi din voturi, exceptând cazul în care dreptul particular stabileşte ca, dupã un numãr corespunzãtor de scrutine - cel puţin trei - sã fie suficientã majoritatea absolutã şi conform normei can. 183, §§ 3 şi 4 alegerea sã fie încheiatã.
§ 2. Dacã alegerea nu a fost încheiatã în decurs de cincisprezece zile de la deschiderea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, chestiunea va fi înaintatã Pontifului Roman.
Can. 73 - Dacã cel ales este cel puţin Episcop proclamat legitim, alegerea trebuie intimatã imediat alesului de cãtre preşedinte sau, dacã cel ales este preşedintele, de cãtre Episcopul mai în vârstã în hirotonirea episcopalã, în numele Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, cu formula şi modalitatea obişnuitã în Biserica patriarhalã; însã, dacã cel ales nu este încã proclamat Episcop, pãstrând secretul de cãtre toţi cei care în orice fel au cunoscut rezultatul alegerii, chiar şi faţã de cel ales, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale se suspendã şi se va face intimarea, dacã toate cele cerute de cãtre canoanele privitoare la proclamarea episcopalã au fost îndeplinite.
Can. 74 - Cel ales trebuie sã manifeste dacã acceptã alegerea, în decurs de douã zile utile socotite de la comunicare; dacã cel ales nu acceptã sau în timp de douã zile nu rãspunde, pierde orice drept câştigat prin alegere.
Can. 75 - Dacã cel ales a acceptat şi este Episcop hirotonit, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va proceda dupã prescrierile cãrţilor liturgice la proclamarea şi înscãunarea sa ca Patriarh; dacã cel ales, însã, nu este încã Episcop hirotonit, înscãunarea nu poate fi fãcutã în mod valid înainte ca cel ales sã fi primit hirotonirea episcopalã.
Can. 76 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va înştiinţa cât mai repede Pontiful Roman, prin scrisorile sinodale, despre alegerea şi înscãunarea canonicã sãvârşitã, precum şi mãrturisirea de credinţã şi promisiunea de a exercita cu fidelitate funcţia sa, pronunţate de cãtre noul Patriarh în faţa Sinodului, conform formulelor aprobate; se vor trimite scrisori sinodale despre sãvârşirea alegerii şi Patriarhilor altor Biserici orientale.
§ 2. Noul Patriarh va cere cât mai repede Pontifului Roman comuniunea ecleziasticã, printr-o scrisoare semnatã de mâna proprie.
Can. 77 - § 1. Patriarhul ales canonic exercitã în mod valid oficiul sãu numai de la înscãunarea prin care obţine oficiul cu drepturi depline.
§ 2. Patriarhul, înainte de a primi comuniunea ecleziasticã de la Pontiful Roman, nu va convoca Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi nici nu va hirotoni Episcopi.

CAP. II
DESPRE DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PATRIARHILOR

Can. 78 - § 1. Puterea deţinutã de Patriarh, dupã norma canoanelor şi a obiceiurilor legitime, peste Episcopi şi peste toţi ceilalţi credincioşi creştini ai Bisericii pe care o prezideazã, este ordinarã şi proprie; este însã atât de personalã încât nu poate constitui un Vicar pentru întreaga Bisericã patriarhalã, şi nici delega puterea sa altuia pentru totalitatea cazurilor.
§ 2. Puterea Patriarhului poate fi exercitatã în mod valid numai în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, cu excepţia cazului în care rezultã altfel din natura lucrurilor ori din dreptul comun sau particular aprobat de Pontiful Roman.
Can. 79 - În toate celelalte treburi juridice ale Bisericii patriarhale, Patriarhul însuşi o reprezintã.
Can. 80 - Patriarhul este cel care:
1. exercitã drepturile Mitropolitului şi îndeplineşte obligaţiile în toate locurile unde nu sunt constituite provincii;
2. suplineşte neglijenţa Mitropoliţilor, conform normei dreptului;
3. atunci când scaunul sediului mitropolitan este vacant, exercitã drepturile şi îndeplineşte îndatoririle Mitropolitului în toatã provincia;
4. îl admonesteazã pe Mitropolitul care nu şi-a numit economul dupã norma can. 262, § 1; fiind fãcutã inutil admonestarea, numeşte el însuşi economul.
Can. 81 - Actele Pontifului Roman privitoare la Biserica patriarhalã vor fi notificate Episcopilor eparhiali şi celorlalţi [destinatari] de cãtre Patriarh, exceptând cazul în care Scaunul Apostolic prevede direct la acest caz.
Can. 82 - § 1. Patriarhul prin dreptul propriu poate:
1. emite decrete, în limitele competenţei sale, prin care sunt determinate cu mai mare precizie modalitãţile de aplicare a legii sau prin care se urgenteazã respectarea legilor;
2. emite instrucţiuni credincioşilor creştini din toatã Biserica pe care o prezideazã, expunând doctrina sãnãtoasã, cultivând pietatea, corectând abuzurile, aprobând şi încurajând practicile care favorizeazã binele spiritual al credincioşilor creştini;
3. trimite scrisori enciclice întregii Biserici pe care o prezideazã, despre problemele cu privire la propria Bisericã şi propriul rit.
§ 2. Patriarhul poate ordona Episcopilor şi celorlalţi clerici precum şi membrilor institutelor de viaţã consacratã, întregii Biserici pe care o prezideazã, sã fie citite în public şi expuse în propriile biserici sau case, instrucţiunile precum şi scrisorile enciclice.
§ 3. Patriarhul nu va omite sã audieze Sinodul permanent sau Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale ori adunarea patriarhalã, cu privire la întreaga Bisericã pe care o prezideazã sau la treburile cele mai importante.
Can. 83 - § 1. Neschimbat fiind dreptul şi obligaţia Episcopului eparhial de a vizita canonic propria eparhie, Patriarhul are dreptul şi obligaţia de a face vizita pastoralã în aceeaşi eparhie la timpurile stabilite de dreptul particular.
§ 2. Patriarhul poate vizita, pentru o cauzã gravã şi cu consimţãmântul Sinodului permanent, o oarecare bisericã, localitate ori eparhie, personal sau printr-un alt Episcop şi, în timpul acestei vizite, poate îndeplini tot ceea ce este de competenţa Episcopului eparhial în vizita canonicã.
Can. 84 - § 1. Patriarhul va avea cea mai mare grijã pentru ca, atât el cât şi Episcopii eparhiali ai Bisericii pe care o prezideazã, împreunându-şi pãrerile, mai ales în adunãrile prevãzute de drept, cu Patriarhii şi Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, sã promoveze unitatea de acţiune între ei şi cu toţi ceilalţi credincioşi creştini ai oricãrei Biserici sui iuris şi, unindu-şi forţele, sã ajute operele comune, care au ca scop promovarea binelui religios cât mai accesibil, sã apere mai eficient disciplina ecleziasticã, precum şi sã favorizeze unitatea concordã a tuturor credincioşilor creştini.
§ 2. De asemenea, Patriarhul va încuraja întâlniri frecvente între Ierarhi şi toţi ceilalţi credincioşi creştini, [întâlniri] pe care, dupã prudenţa sa, socoteşte de cuviinţã sã le convoace pentru chestiuni pastorale şi alte treburi care privesc întreaga Bisericã pe care o prezideazã, sau care privesc o oarecare provincie sau regiune.
Can. 85 - § 1. Patriarhul, pentru o cauzã gravã, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale şi dupã consultarea Scaunului Apostolic, poate întemeia, circumscrie diferit, uni, diviza, suprima provincii şi eparhii, schimba gradul ierarhic şi transfera sediul eparhial.
§ 2. Este de competenţa Patriarhului, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale:
1. sã dea Episcopului eparhial un Episcop coadjutor sau un Episcop auxiliar, respectând can. 181, § 1, 182-187 şi 212;
2. sã transfere, pentru o cauzã gravã, Mitropolitul sau Episcopul eparhial ori titularul într-un alt sediu mitropolitan, eparhial sau titular; dacã vreunul refuzã, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va renunţa la chestiune sau o va înainta Pontifului Roman.
§ 3. Patriarhul poate, cu consimţãmântul Sinodului permanent, înfiinţa, muta sau suprima exarhate.
§ 4. Despre aceste decizii Patriarhul va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic.
Can. 86 - § 1. Este de competenţa Patriarhului:
1. sã dea scrisori patriarhale Mitropolitului sau Episcopului despre prevederea canonicã;
2. sã hirotoneascã personal Mitropoliţii sau, dacã este împiedicat, prin alţi Episcopi, precum şi, dacã dreptul particular prevede astfel, sã hirotoneascã pe toţi Episcopii;
3. sã înscãuneze Mitropolitul dupã hirotonirea sa episcopalã.
§ 2. Prin dreptul însuşi îi este datã Patriarhului facultatea de a-i hirotoni şi înscãuna pe Mitropoliţi şi pe ceilalţi Episcopi ai Bisericii pe care o prezideazã, pe cei constituiţi de Pontiful Roman în afara limitelor teritoriului aceleiaşi Biserici, exceptând cazul special în care este stabilit altfel în mod expres.
§ 3. Hirotonirea episcopalã şi înscãunarea trebuie fãcute în termenii stabiliţi de drept, în timp ce scrisorile patriarhale de prevedere canonicã sunt date în timp de zece zile dupã proclamarea alegerii; despre hirotonirea episcopalã şi despre înscãunare va fi înştiinţat cât mai repede Scaunul Apostolic.
Can. 87 - Patriarhul se poate îngriji ca în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sã fie aleşi, dupã norma cann. 181, § 1 şi 182-187, câţiva Episcopi ai curiei patriarhale - cu condiţia sã se prevadã corespunzãtor la cele necesare existenţei lor-, însã nu mai mult de trei, cãrora va conferi funcţii cu reşedinţa în curia patriarhalã şi îi poate hirotoni dupã ce a îndeplinit toate cele ce sunt cerute pentru proclamarea episcopalã.
Can. 88 - § 1. Episcopii Bisericii patriarhale vor presta Patriarhului onoarea, respectul şi ascultarea cuvenitã; Patriarhul îi va trata pe aceiaşi Episcopi cu reverenţa cuvenitã şi îi va primi cu dragoste frãţeascã.
§ 2. Patriarhul se va îngriji de împãcarea eventualelor controverse iscate între Episcopi, rãmânând neschimbat dreptul de a le înainta oricând Pontifului Roman.
Can. 89 - § 1. Este dreptul şi obligaţia Patriarhului sã-i supravegheze pe toţi clericii conform normei dreptului; dacã considerã cã vreunul meritã pedeapsã, îl va admonesta pe Ierarhul clericului cãruia îi este imediat supus şi, dacã admonestarea se dovedeşte a fi inutilã, îl va pedepsi el însuşi pe cleric, conform normei de drept.
§ 2. Patriarhul poate încredinţa sarcina de a trata treburile care privesc întreaga Bisericã patriarhalã oricãrui cleric, dupã ce l-a consultat pe Episcopul sãu eparhial sau, dacã este vorba de vreun membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, dupã consultarea Superiorului sãu major, exceptând cazul în care dreptul particular al Bisericii patriarhale nu cere consimţãmântul lor; pe durata sarcinii clericul poate fi subordonat imediat sieşi.
§ 3. Patriarhul poate încredinţa o demnitate recunoscutã în propria Bisericã patriarhalã oricãrui cleric, rãmânând neschimbat can. 430, cu condiţia sã fie adãugat consimţãmântul scris al Episcopului eparhial cãruia clericul îi este subordonat sau, dacã este vorba despre un membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, al Superiorului sãu major.
Can. 90 - Patriarhul, pentru o cauzã gravã, dupã consultarea Episcopului eparhial şi cu consimţãmântul Sinodului permanent, poate sustrage un loc sau o persoanã juridicã ce nu aparţine unui institut cãlugãresc, în actul de înfiinţare, de sub puterea Episcopului eparhial şi sã-l subordoneze imediat sieşi, în ceea ce priveşte administraţia şi bunurile temporale precum şi alte persoane ce ţin de acelaşi loc sau de aceeaşi persoanã juridicã în toate cele ce se referã la sarcina sau funcţia lor.
Can. 91 - Patriarhul trebuie sã fie pomenit în Divina Liturghie şi în laudele divine, dupã Pontiful Roman, de cãtre toţi Episcopii şi de cãtre ceilalţi clerici, dupã prescrierile cãrţilor liturgice.
Can. 92 - § 1. Patriarhul va manifesta comuniunea ierarhicã cu Pontiful Roman, succesorul sfântului Petru, prin fidelitate, respect şi ascultare, care sunt datorate Pãstorului suprem al Bisericii universale.
§ 2. Patriarhul îl va pomeni pe Pontiful Roman în Divina Liturghie şi în laudele divine, în semn al deplinei comuniuni cu el, dupã prescrierile cãrţilor liturgice, şi va avea grijã sã fie fãcutã cu fidelitate de cãtre toţi Episcopii şi ceilalţi clerici ai Bisericii pe care o prezideazã.
§ 3. Patriarhul va avea obiceiul de a frecventa Pontiful Roman; [acestuia] îi va prezenta, conform normelor speciale stabilite, raportul despre starea Bisericii pe care o prezideazã; într-un an de la alegerea sa, iar apoi de mai multe ori, are sarcina sã viziteze Roma pentru a venera mormintele sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi de asemenea sã confirme în faţa succesorului sfântului Petru credinţa în primatul acestuia asupra Bisericii universale.
Can. 93 - Patriarhul va locui în sediul reşedinţei sale şi nu-l va pãrãsi decât din motive canonice.
Can. 94 - Patriarhul trebuie sã celebreze Divina Liturghie pentru poporul întregii Biserici pe care o prezideazã, în zilele de sãrbãtoare stabilite de dreptul particular.
Can. 95 - § 1. Obligaţiile Episcopilor eparhiali, din can. 196, îl obligã şi pe Patriarh, rãmânând neschimbate de altfel îndatoririle fiecãrui Episcop.
§ 2. Patriarhul se va îngriji ca Episcopii eparhiali sã îndeplineascã sarcinile pastorale cu fidelitate şi sã locuiascã în eparhia pe care o conduc; va stimula zelul lor; dacã greşesc în lucruri grave, dupã ce s-a consultat cu Sinodul permanent, nu va omite sã-i admonesteze, dacã nu prezintã pericol pentru moravuri, iar dacã admonestarea nu şi-a produs efectul dorit, va înainta cazul Pontifului Roman.
Can. 96 - Patriarhul are, în toatã Biserica pe care o prezideazã, aceeaşi putere ca şi Ierarhul locului referitor la rugãciunile şi exerciţiile de pietate, cu condiţia sã fie în consonanţã cu propriul rit.
Can. 97 - Patriarhul trebuie sã vegheze cu grijã la buna administrare a tuturor bunurilor bisericeşti, rãmânând neschimbatã obligaţia primarã a fiecãrui Episcop eparhial, conform can. 1022, § 1.
Can. 98 - Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale şi cu consensul prealabil al Pontifului Roman, poate stipula cu autoritãţile civile convenţii care sã nu fie contrare dreptului stabilit de Scaunul Apostolic; aceste convenţii însã Patriarhul nu le poate duce la îndeplinire fãrã a obţine aprobarea Pontifului Roman.
Can. 99 - § 1. Patriarhul se va îngriji ca Statutele personale sã fie respectate de cãtre toţi, în regiunile în care sunt în vigoare.
§ 2. Dacã mai mulţi Patriarhi au în acelaşi loc puterea recunoscutã sau concesionatã prin Statute personale, este de preferat ca în treburile de importanţã majorã sã acţioneze împreunându-şi pãrerile.
Can. 100 - Patriarhul îşi poate asuma treburile care privesc mai multe eparhii şi care au legãturã cu autoritatea civilã; nu poate însã hotãrî în privinţa lor decât dupã ce a consultat Episcopii eparhiali interesaţi, şi cu consimţãmântul Sinodului permanent; în cazul în care cauza este foarte urgentã şi nu poate aştepta întrunirea Episcopilor membri ai Sinodului permanent, locul lor îl vor ţine Episcopii curiei patriarhale dacã sunt, altfel doi Episcopi eparhiali mai în vârstã în hirotonirea episcopalã.
Can. 101 - Patriarhul are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi Episcopii eparhiali în propria sa eparhie, în mãnãstirile stavropighii, precum şi în locurile unde nu este întemeiatã nici o eparhie sau exarhat.

CAP. III
DESPRE SINODUL EPISCOPILOR BISERICII PATRIARHALE

Can. 102 - § 1. La Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocaţi toţi şi numai Episcopii hirotoniţi ai aceleiaşi Biserici, oriunde ar fi constituiţi, excluşi fiind cei despre care se referã can. 953, § 1, sau cei ce sunt pedepsiţi cu pedepse canonice conform cann. 1433 şi 1434.
§ 2. În ceea ce-i priveşte pe Episcopii eparhiali, constituiţi în afara limitelor Bisericii patriarhale, precum şi pe Episcopii titulari, dreptul particular poate restrânge votul lor deliberativ, rãmânând însã în vigoare canoanele referitoare la alegerea Patriarhului, a Episcopilor şi a candidaţilor la funcţii, despre care se trateazã în can. 149.
§ 3. Patriarhul, pentru rezolvarea unor anumite treburi, poate invita, conform dreptului particular sau cu consimţãmântul Sinodului permanent, alte persoane, mai ales experţi şi Ierarhi care nu sunt Episcopi, şi care îşi vor manifesta opiniile Episcopilor reuniţi în Sinod, rãmânând neschimbat can. 66, § 2.
Can. 103 - Patriarhului îi revine sarcina de a convoca şi prezida Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale.
Can. 104 - § 1. Toţi Episcopii convocaţi legitim la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale au obligaţia gravã de a participa la acelaşi Sinod, exceptaţi fiind cei ce au renunţat deja la funcţia lor.
§ 2. Dacã vreun Episcop considerã cã este împiedicat de o cauzã legitimã, va prezenta în scris motivele sale Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale; legitimitatea piedicii va fi decisã de Episcopii prezenţi în locul stabilit la începutul sesiunilor Sinodului.
Can. 105 - În Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale nici unul din membrii aceluiaşi Sinod nu poate trimite în locul sãu un procurator şi nici nu poate avea mai multe voturi.
Can. 106 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocat ori de câte ori:
1. sunt de rezolvat treburi care aparţin exclusiv competenţei Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau pentru rezolvarea cãrora se cere consimţãmântul aceluiaşi Sinod;
2. Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului permanent, considerã cã acesta este necesar;
3. dacã cel puţin o treime din membri o cere pentru o problemã datã, totdeauna rãmânând neschimbate drepturile Patriarhului, ale Episcopilor şi ale celorlalte persoane stabilite de dreptul comun;
§ 2. În afarã de aceasta Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie convocat, dacã dreptul particular o prevede, la intervale stabilite, chiar anual.
Can. 107 - § 1. Dacã dreptul particular nu cere o prezenţã mai mare, rãmânând neschimbate cann. 69, 149 şi 183, § 1, fiecare sesiune a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale este canonicã şi este valid un singur scrutin, dacã majoritatea Episcopilor care trebuie sã participe la Sinod este prezentã.
§ 2. Rãmânând neschimbate cann. 72, 149 şi 183, §§ 3 şi 4, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale are dreptul integru de a stabili, cu norme proprii, câte voturi şi câte scrutine se cer pentru ca deciziile sinodale sã aibã putere juridicã; altfel trebuie respectat can. 924.
Can. 108 - § 1. Patriarhul deschide Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, precum şi, cu consimţãmântul aceluiaşi Sinod, îl transferã, îl prelungeşte, îl suspendã şi îl dizolvã.
§ 2. Patriarhului, de asemenea, dupã ce i-a audiat pe membrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, îi revine sarcina de a pregãti ordinea de zi a examinãrii chestiunilor şi sã o supunã aprobãrii Sinodului la începutul sesiunilor.
§ 3. În timpul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, Episcopii, în mod individual, pot adãuga alte chestiuni la cele propuse, dacã consimt cel puţin o treime din membrii participanţi la Sinod.
Can. 109 - Început fiind Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, nici unui Episcop nu-i este permis sã pãrãseascã sesiunile Sinodului fãrã un motiv just, aprobat de Sinod.
Can. 110 - § 1. Este de competenţa exclusivã a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sã emitã legi pentru toatã Biserica patriarhalã, care intrã în vigoare conform can. 150, §§ 2 şi 3.
§ 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este tribunal, conform can. 1062.
§ 3. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sãvârşeşte alegerea Patriarhului, a Episcopilor şi a candidaţilor la funcţiile amintite în can. 149.
§ 4. Actele administrative nu sunt de competenţa Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dacã pentru anumite acte Patriarhul nu a stabilit altfel sau dacã prin dreptul comun unele acte nu sunt rezervate aceluiaşi Sinod, rãmânând neschimbate canoanele care cer consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.
Can. 111 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale stabileşte modul şi timpul promulgãrii legilor şi publicãrii deciziilor.
§ 2. De asemenea, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este cel care decide asupra pãstrãrii secretului în legãturã cu actele şi treburile tratate, rãmânând neschimbatã obligaţia de a pãstra secretul în cazurile prevãzute de dreptul comun.
§ 3. Actele legilor şi deciziile vor fi trimise cât mai repede Pontifului Roman; anumite acte, sau chiar toate, vor fi comunicate celorlalţi Patriarhi ai Bisericilor orientale, conform judecãţii aceluiaşi Sinod.
Can. 112 - § 1. Este de competenţa Patriarhului sã promulge legile şi sã publice deciziile Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.
§ 2. Interpretarea autenticã a legilor Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, pânã la viitorul Sinod, este de competenţa Patriarhului, dupã consultarea Sinodului permanent.
Can. 113 - Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale îşi va alcãtui propriile statute, care vor prevedea despre secretariatul Sinodului, despre comisiile pregãtitoare, despre ordinea lucrãrilor şi de asemenea, despre alte mijloace care contribuie eficient la atingerea scopului.

CAP. IV
DESPRE CURIA PATRIARHALĂ

Can. 114 - § 1. Patriarhul trebuie sã aibã, pe lângã Sediul sãu, o curie patriarhalã, distinctã de curia eparhiei patriarhului, care constã în Sinodul permanent, Episcopii curiei patriarhale, tribunalul ordinar al Bisericii patriarhale, economul patriarhal, cancelarul patriarhal, comisia de probleme liturgice şi de asemenea alte comisii care de drept se ataşeazã curiei patriarhale.
§ 2. Persoanele din curia patriarhalã pot fi alese de cãtre Patriarh dintre clericii întregii Biserici, pe care o prezideazã, dupã consultarea Episcopului lor eparhial sau a Superiorului major, dacã este vorba de membrii unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã comunitarã dupã model cãlugãresc.
§ 3. Pe cât posibil, în aceleaşi persoane, nu se vor cumula funcţiile celor douã curii Patriarhale.
Can. 115 - § 1. Sinodul permanent este compus din Patriarh şi din patru Episcopi desemnaţi pe o perioadã de cinci ani.
§ 2. Trei dintre aceşti Episcopi sunt aleşi de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale; cel puţin doi trebuie sã fie Episcopi eparhiali iar unul este numit de Patriarh.
§ 3. În acelaşi timp şi în acelaşi mod vor fi desemnaţi, pe cât posibil, patru Episcopi care, în ordinea determinatã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, sã-i înlocuiascã alternativ pe membrii Sinodului permanent care sunt împiedicaţi.
Can. 116 - § 1. Patriarhului îi revine sarcina de a convoca şi prezida Sinodul permanent.
§ 2. Dacã Patriarhul este împiedicat sã participe la Sinodul permanent, sesiunile Sinodului vor fi prezidate de cel mai vechi Episcop în hirotonirea episcopalã, dintre membrii Sinodului, dupã întregirea numãrului de cinci, conform can. 115, § 3.
§ 3. Dacã Sinodul permanent trebuie sã hotãrascã într-o problemã ce priveşte persoana unui Episcop, membru al aceluiaşi Sinod, sau eparhia sau funcţia lui, acesta va fi audiat, iar în Sinod va fi înlocuit cu un alt Episcop, conform normei can. 115, § 3.
Can. 117 - Prezidentul şi toţi ceilalţi membri ai Sinodului permanent, care au participat la Sinod, trebuie sã semneze actele Sinodului.
Can. 118 - Voturile Sinodului permanent trebuie sã fie secrete, dacã este vorba de persoane; în celelalte cazuri, însã, când cel puţin unul dintre membri o cere în mod expres.
Can. 119 - Dacã o oarecare problemã, care este de competenţa Sinodului permanent, este de definit în timpul desfãşurãrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, decizia acestei probleme este rezervatã Sinodului permanent, exceptând cazul în care Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului permanent, judecã oportun sã încredinţeze decizia Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.
Can. 121 - Dacã pentru o cauzã gravã, dupã judecata Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, Sinodul permanent nu poate fi constituit, se va înştiinţa Scaunul Apostolic, iar Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va alege doi Episcopi, dintre care unul trebuie sã fie Episcop eparhial, care împreunã cu Patriarhul ţin locul Sinodului permanent, pe durata cauzei.
Can. 122 - § 1. Pentru administrarea bunurilor Bisericii patriarhale, Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului permanent va numi economul patriarhal, distinct de economul eparhiei Patriarhului, care sã fie un credincios creştin expert în treburile economice şi care sã se distingã prin onestitate, exclus fiind, pentru validitate, cel care este înrudit cu Patriarhul prin consangvinitate sau afinitate pânã la gradul patru inclusiv.
§ 2. Economul patriarhal este numit pe o perioadã determinatã de dreptul particular; pe durata sarcinii, Patriarhul nu îl poate înlãtura decât cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau, dacã prezintã pericol pentru moravuri, cu al Sinodului permanent.
§ 3. Economul patriarhal trebuie sã dea anual în scris socotealã Sinodului permanent despre administrarea anului care a trecut, precum şi despre previziunile intrãrilor şi a ieşirilor pentru anul ce a început; va da dea seamã despre administraţie şi ori de câte ori o cere Sinodul permanent.
§ 4. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale poate cere socotealã economului patriarhal despre administraţie precum şi despre previziunile intrãrilor şi ieşirilor, şi sã le supunã examinãrii proprii.
Can. 123 - § 1. În curia patriarhalã va fi numit de cãtre Patriarh un preot sau un diacon în afara oricãrei suspiciuni, care sã prezideze ca şi cancelar patriarhal cancelaria patriarhalã şi arhiva curiei patriarhale; dacã este cazul, va fi ajutat de un viceregent, numit de cãtre Patriarh.
§ 2. Pe lângã cancelar şi viceregent, care prin funcţia lor sunt notari, Patriarhul poate numi şi alţi notari pentru întreaga Bisericã pe care o prezideazã, tuturor li se aplicã cann. 253 şi 254; pe aceşti notari îi poate înlãtura din funcţie în mod liber.
§ 3. În ceea ce priveşte arhiva curiei patriarhale, se vor respecta can. 256-260.
Can. 124 - Comisia liturgicã, pe care fiecare Bisericã patriarhalã trebuie sã o aibã, şi toate celelalte comisii prescrise pentru Bisericile sui iuris, sunt înfiinţate de cãtre Patriarh şi sunt constituite din persoane numite de cãtre Patriarh; acestea sunt reglementate de norme stabilite de el, dacã dreptul nu dispune altfel.
Can. 125 - Cheltuielile curiei patriarhale vor fi achitate din bunurile pe care Patriarhul le poate folosi pentru acest scop; dacã acestea nu sunt suficiente, fiecare eparhie în parte va contribui la achitarea cheltuielilor, în mãsura fixatã de Sinodul Episcopilor Bisericii Patriarhale.

CAP. V
DESPRE SCAUNUL PATRIARHAL VACANT SAU ÎMPIEDICAT

Can. 126 - § 1. Scaunul patriarhal devine vacant prin moartea sau renunţarea Patriarhului.
§ 2. Acceptarea renunţãrii Patriarhului este de competenţa Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dupã consultarea Pontifului Roman, exceptând cazul în care Patriarhul nu a fost audiat direct de cãtre Pontiful Roman.
Can. 127 - Când Scaunul patriarhal este vacant, dacã dreptul particular nu stabileşte altfel, Administratorul Bisericii patriarhale este Episcopul cel mai în vârstã în hirotonirea episcopalã, dintre Episcopii curiei patriarhale sau, dacã aceştia lipsesc, dintre Episcopii care sunt membri ai Sinodului permanent.
Can. 128 - Administratorul Bisericii patriarhale este cel care:
1. anunţã imediat Pontiful Roman precum şi toţi Episcopii Bisericii patriarhale despre vacanţa Scaunului patriarhal;
2. urmãreşte cu grijã sau cautã ca şi alţii sã îndeplineascã normele speciale pe care le prescrie dreptul comun sau particular, sau dispoziţia Pontifului Roman, dacã este datã, dupã diversele împrejurãri în care a avut loc vacanţa Scaunului patriarhal;
3. convoacã Episcopii la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale pentru alegerea Patriarhului şi dispune toate celelalte lucruri necesare pentru acelaşi Sinod.
Can. 129 - Administratorul Bisericii patriarhale, în eparhia Patriarhului, în mãnãstirile stavropighii şi în locurile unde nu este înfiinţatã nici eparhie nici exarhat, are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi Administratorul unei eparhii vacante.
Can. 130 - § 1. Administratorului Bisericii patriarhale îi revine puterea ordinarã a Patriarhului, excluzând toate cele ce nu se pot face decât cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.
§ 2. Administratorul Bisericii patriarhale nu îi poate îndepãrta din funcţie pe Protosincelul sau pe Sincelii eparhiei Patriarhului, nici nu poate inova ceva în timpul vacanţei Scaunului patriarhal.
§ 3. Cu toate cã este lipsit de prerogativele Patriarhului, Administratorul Bisericii patriarhale îi precede pe toţi Episcopii aceleiaşi Biserici, însã nu în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale la alegerea Patriarhului.
Can. 131 - Administratorul Bisericii patriarhale trebuie sã dea socotealã noului Patriarh, cât mai repede, despre administraţia sa.
Can. 132 - § 1. Dacã Scaunul patriarhal este atât de împiedicat de o cauzã oarecare încât Patriarhul nu poate comunica nici prin scrisori cu Episcopii eparhiali ai Bisericii pe care o prezideazã, conducerea Bisericii patriarhale îi revine, conform normei can. 130, Episcopului eparhial mai în vârstã în hirotonirea episcopalã în interiorul limitelor teritoriului aceleiaşi Biserici, dacã el însuşi nu este împiedicat, exceptând cazul în care Patriarhul a desemnat alt Episcop sau, în caz de necesitate extremã, chiar un preot.
§ 2. Dacã Patriarhul este atât de împiedicat încât nu poate comunica nici mãcar prin scrisori cu credincioşii creştini ai propriei eparhii, conducerea aceleiaşi eparhii îi revine Protosincelului; dacã şi acesta este împiedicat, conducerea îi revine celui pe care Patriarhul l-a desemnat sau celui care conduce între timp Biserica patriarhalã.
§ 3. Cel care între timp preia conducerea, va înştiinţa cât mai repede Pontiful Roman despre Scaunul patriarhal împiedicat şi despre preluarea conducerii.

CAP. VI
DESPRE MITROPOLIŢII BISERICII PATRIARHALE

Can. 133 - § 1. Mitropolitul, care prezideazã o provincie în interiorul limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, în eparhiile acestei provincii, în afarã de ceea ce dreptul comun îi atribuie, este cel care:
1. hirotoneşte şi înscãuneazã Episcopii provinciei, în timpul determinat de drept, rãmânând neschimbat can. 86, § 1, n. 2;
2. convoacã Sinodul mitropolitan la timpul stabilit de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, pregãteşte în mod corespunzãtor chestiunile de tratat în acesta, prezideazã Sinodul, îl transferã, îl prelungeşte, îl suspendã şi îl dizolvã;
3. înfiinţeazã tribunalul mitropolitan;
4. vegheazã ca disciplina bisericeascã şi credinţa sã fie respectate cu grijã;
5. face vizita canonicã, dacã Episcopul eparhial nu a fãcut-o;
6. numeşte şi confirmã pe cel care a fost propus sau ales în mod legitim într-o funcţie, dacã Episcopul eparhial a omis sã o facã în timpul stabilit de drept, fãrã sã fi avut un motiv just; de asemenea numeşte economul eparhial, dacã Episcopul eparhial, admonestat fiind, neglijeazã numirea;
§ 2. Mitropolitul reprezintã persoana aceleiaşi provincii în toate treburile juridice.
Can. 134 - § 1. Demnitatea Mitropolitului este întotdeauna legatã de un sediu eparhial determinat.
§ 2. Mitropolitul, în propria eparhie, are aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care Episcopul eparhial le are în eparhia sa.
Can. 135 - Mitropolitul va fi pomenit de cãtre toţi Episcopii şi de cãtre ceilalţi clerici în Divina Liturghie şi în laudele divine, conform prescrierilor cãrţilor liturgice.
Can. 136 - Mitropolitul, care prezideazã provincia, precede oriunde pe Mitropolitul titular.
Can. 137 - Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va determina clar drepturile şi obligaţiile Mitropoliţilor şi ale Sinoadelor mitropolitane, conform obiceiurilor legitime ale propriei Biserici patriarhale şi dupã circumstanţele timpurilor şi locurilor.
Can. 138 - Drepturile şi obligaţiile Mitropolitului, constituit în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, sunt cele prescrise de can. 133, § 1, nn. 2-6 şi § 2, precum şi de cann. 135, 136, 160 şi 1084, § 3; în ceea ce priveşte celelalte drepturi şi obligaţii, Mitropolitul va respecta normele speciale propuse de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi aprobate de Scaunul Apostolic sau stabilite de cãtre acelaşi Scaun.
Can. 139 - Episcopul eparhial care îşi exercitã puterea în afara limitelor teritoriului propriei Biserici patriarhale şi care nu aparţine nici unei provincii, îşi va desemna un Mitropolit, dupã consultarea Patriarhului şi cu aprobarea Scaunului Apostolic; acestui Mitropolit îi revin drepturile şi obligaţiile prevãzute de can. 133, § 1, nn. 3-6.

CAP. VII
DESPRE ADUNAREA PATRIARHALĂ

Can. 140 - Adunarea Patriarhalã este o grupare consultativã a întregii Biserici pe care o prezideazã Patriarhul şi care presteazã, prin opera sa, ajutor Patriarhului şi Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale în rezolvarea problemelor mai importante, mai ales în ceea ce priveşte formele şi metodele apostolatului, dar şi disciplina bisericeascã, potrivindu-le circumstanţelor timpului prezent şi binelui comun propriei Biserici, ţinând cont şi de binele comun al întregului teritoriu unde existã mai multe Biserici sui iuris.
Can. 141 - Adunarea patriarhalã trebuie convocatã cel puţin o datã la cinci ani, cu consimţãmântul Sinodului permanent sau al Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, de câte ori Patriarhul considerã cã e util.
Can. 142 - § 1. Patriarhul este cel care convoacã adunarea patriarhalã, o prezideazã, o transferã, o prelungeşte, o suspendã şi o dizolvã; însuşi Patriarhul numeşte vicepreşedintele care, în absenţa Patriarhului, prezideazã adunarea.
§ 2. Când Scaunul patriarhal devine vacant, adunarea patriarhalã se suspendã prin dreptul însuşi, pânã când noul Patriarh va hotãrî referitor la aceasta.
Can. 143 - § 1. La adunarea patriarhalã sunt convocaţi:
1. Episcopii eparhiali şi ceilalţi Ierarhi ai locului;
2. Episcopii titulari;
3. Preşedinţii confederaţiilor monahale, Superiorii generali ai institutelor de viaţã consacratã precum şi Superiorii mãnãstirilor sui iuris;
4. rectorii universitãţilor de studii catolice şi ai universitãţilor de studii bisericeşti şi de asemenea decanii facultãţilor de teologie şi de drept canonic, care îşi au sediul în interiorul limitelor teritoriului Bisericii a cãrei adunare se ţine;
5. rectorii seminarelor majore;
6. din fiecare eparhie, cel puţin unul dintre preoţi, mai ales parohi, înscrişi în aceeaşi eparhie, unul dintre cãlugãri sau dintre membrii societãţilor de viaţã comunitarã dupã model cãlugãresc, precum şi doi laici, exceptând cazul în care statutele prevãd un numãr mai mare; toţi aceştia sunt desemnaţi în modul stabilit de Episcopul eparhial, şi dacã este vorba de membrii unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã comunitarã dupã model cãlugãresc, cu consimţãmântul Superiorului competent.
§ 2. Toţi cei care sunt convocaţi la adunarea patriarhalã trebuie sã participe la aceasta, exceptând cazul în care au un impediment just, pe care trebuie sã-l facã cunoscut Patriarhului; Episcopii eparhiali, însã, pot trimite în locul lor un procurator.
§ 3. La adunarea patriarhalã pot fi invitate persoane ce aparţin unei alte Biserici sui iuris, şi sã participe la aceasta, conform normei statutelor.
§ 4. La adunarea patriarhalã pot fi invitaţi câţiva observatori ai Bisericilor sau Comunitãţilor acatolice.
Can. 144 - § 1. Rãmânând neschimbat dreptul oricãrui credincios creştin de a indica chestiuni Ierarhilor, numai Patriarhul sau Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale determinã argumentele de tratat în adunarea patriarhalã.
§ 2. Patriarhul este cel care, prin comisii oportune şi consultãri prealabile, se îngrijeşte ca toate chestiunile sã fie pregãtite corespunzãtor şi sã fie trimise din timp membrilor adunãrii.
Can. 145 - Adunarea patriarhalã va avea propriile statute aprobate de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, care sã conţinã normele necesare pentru atingerea scopului adunãrii.

CAP. VIII
DESPRE TERITORIUL BISERICII PATRIARHALE ŞI DESPRE PUTEREA PATRIARHULUI ŞI A SINOADELOR ÎN AFARA ACESTUI TERITORIU

Can. 146 - § 1. Teritoriul Bisericii pe care o prezideazã Patriarhul se extinde la acele regiuni în care se respectã ritul propriu al aceleiaşi Biserici şi în care Patriarhul a dobândit dreptul legitim de a înfiinţa provincii, eparhii şi exarhate.
§ 2. Dacã apar dubii în privinţa limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, sau dacã este vorba despre schimbarea lor, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale este cel care cerceteazã acest caz, dupã audierea autoritãţii administrative superioare a fiecãrei Biserici sui iuris interesatã; dupã ce cazul a fost discutat în acelaşi Sinod, va depune o petiţie bine alcãtuitã Pontifului Roman despre rezolvarea dubiului sau despre schimbarea limitelor; numai acestuia îi revine dreptul de a pune capãt dubiului în mod autentic sau de a emite decret privind schimbarea limitelor.
Can. 147 - În limitele teritoriului Bisericii patriarhale puterea Patriarhului şi a Sinoadelor este exercitatã nu numai asupra tuturor credincioşilor creştini înscrişi în aceeaşi Bisericã, ci şi asupra tuturor celorlalţi care nu au un Ierarh al locului al propriei Biserici sui iuris constituit în acelaşi teritoriu; aceştia, deşi rãmân înscrişi propriei lor Biserici, sunt încredinţaţi Ierarhului locului aceleiaşi Biserici patriarhale, rãmânând neschimbat can. 916, § 5.
Can. 148 - § 1. Patriarhul are dreptul şi îndatorirea de a obţine informaţiile necesare referitoare la credincioşii creştini care locuiesc în afara limitelor teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, chiar printr-un Vizitator trimis de el, cu consensul Scaunului Apostolic.
§ 2. Vizitatorul, înainte de începerea sarcinii sale, se va prezenta Episcopului eparhial al acestor credincioşi creştini şi îi va arãta scrisoarea de numire.
§ 3. Fãcutã fiind vizita, Vizitatorul va trimite un raport Patriarhului, care, dupã ce a discutat despre aceasta în Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, poate propune Scaunului Apostolic mijloacele potrivite, ca pretutindeni sã fie prevãzute tutelarea şi incrementarea binelui spiritual al credincioşilor creştini ai Bisericii pe care o prezideazã, chiar şi prin înfiinţarea de parohii, exarhate sau eparhii proprii.
Can. 149 - Pentru a îndeplini funcţia de Episcop eparhial, de Episcop coadjutor, sau de Episcop auxiliar în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale alege, conform normei canoanelor referitoare la alegerea Episcopilor, câţiva candidaţi, cel puţin trei, şi îi propune spre numire Pontifului Roman, prin intermediul Patriarhului; toţi cei care în oarecare mod au cunoscut rezultatul alegerii vor pãstra secretul, chiar şi faţã de candidaţi.
Can. 150 - § 1. Episcopii constituiţi în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale au toate drepturile şi obligaţiile sinodale ale celorlalţi Episcopi ai aceleiaşi Biserici, rãmânând neschimbat can. 102, § 2.
§ 2. Legile emise de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi promulgate de Patriarh, dacã sunt legi liturgice, sunt în vigoare pretutindeni; dacã însã sunt legi disciplinare, sau dacã este vorba despre celelalte decizii ale Sinodului, au putere juridicã în interiorul limitelor teritoriului Bisericii patriarhale.
§ 3. Episcopii eparhiali, constituiţi în afara limitelor teritoriului Bisericii patriarhale, vor atribui valoare juridicã legilor disciplinare şi tuturor celorlalte decizii sinodale care nu depãşesc competenţa lor, în propriile eparhii; dacã însã aceste legi sau decizii au fost aprobate de cãtre Scaunul Apostolic, atunci ele au valoare juridicã pretutindeni.

TITLUL V
DESPRE BISERICILE ARHIEPISCOPALE MAJORE

Can. 151 - Arhiepiscopul major este Mitropolitul unui Sediu determinat sau recunoscut de cãtre autoritatea supremã a Bisericii; acesta prezideazã o întreagã Bisericã orientalã sui iuris care nu este investitã cu titlul patriarhal.
Can. 152 - Ceea ce se spune în dreptul comun despre Bisericile Patriarhale sau despre Patriarh, se înţelege cã se va aplica şi Bisericilor arhiepiscopale majore şi Arhiepiscopilor majori, exceptând cazul în care este prescris altfel în mod expres de cãtre dreptul comun sau rezultã din natura lucrurilor.
Can. 153 - § 1. Arhiepiscopul major este ales dupã norma cann. 63-74.
§ 2. Sinodul Episcopilor Bisericii arhiepiscopale majore, dupã acceptarea celui ales, trebuie sã înştiinţeze Pontiful Roman despre alegerea canonicã sãvârşitã, printr-o scrisoare sinodalã; însuşi cel ales trebuie sã cearã de la Pontiful Roman confirmarea alegerii sale, printr-o scrisoare scrisã de mâna proprie.
§ 3. Cel ales, dupã obţinerea confirmãrii, trebuie sã facã profesiunea de credinţã şi promisiunea de a îndeplini cu fidelitate funcţia sa, în faţa Sinodului Episcopilor Bisericii arhiepiscopale majore, dupã care se va proceda la proclamarea şi înscãunarea sa; dacã însã cel ales încã nu este hirotonit Episcop, înscãunarea nu poate fi fãcutã în mod valid înainte ca cel ales sã fi primit hirotonirea episcopalã.
§ 4. Dacã, în schimb, confirmarea este negatã, noua alegere se va face în limitele de timp stabilite de Pontiful Roman.
Can. 154 - Arhiepiscopii majori obţin precedenţa de onoare imediat dupã Patriarhi, în Biserica arhiepiscopalã majorã, dupã ordinea înfiinţãrii Bisericii pe care o prezideazã.

TITLUL VI
DESPRE BISERICILE MITROPOLITANE ŞI CELELALTE BISERICI SUI IURIS

CAP. I
DESPRE BISERICILE MITROPOLITANE SUI IURIS

Can. 155 - § 1. Mitropolitul unui sediu determinat, numit de Pontiful Roman şi ajutat conform normei dreptului de un Consiliu al Ierarhilor, prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris.
§ 2. Este de competenţa exclusivã a autoritãţii supreme a Bisericii sã înfiinţeze Biserici mitropolitane sui iuris, sã le mute, sã le desfiinţeze şi sã le circumscrie teritoriul în limite determinate.
Can. 156 - § 1. În decurs de trei luni de la hirotonirea episcopalã sau, dacã a fost deja hirotonit Episcop, de la înscãunare, Mitropolitul este obligat sã cearã Pontifului Roman paliul, care este semnul puterii sale mitropolitane şi al comuniunii depline a Bisericii mitropolitane sui iuris cu Pontiful Roman.
§ 2. Înainte de punerea paliului, Mitropolitul nu poate convoca Consiliul Ierarhilor şi nici hirotoni Episcopi.
Can. 157 - § 1. Puterea care îi revine Mitropolitului, conform normei dreptului, asupra Episcopilor şi a celorlalţi credincioşi creştini ai Bisericii mitropolitane pe care o prezideazã, este ordinarã şi proprie, însã atât de personalã încât el nu poate constitui un Vicar pentru întreaga Bisericã mitropolitanã sui iuris, sau sã-şi delege cuiva puterea pentru totalitatea cazurilor.
§ 2. Puterea Mitropolitului şi a Consiliului Ierarhilor este exercitatã în mod valid numai în interiorul limitelor teritoriului Bisericii mitropolitane sui iuris.
§ 3. În toate treburile juridice ale Bisericii mitropolitane sui iuris, Mitropolitul o reprezintã în persoanã.
Can. 158 - § 1. Sediul Bisericii mitropolitane sui iuris este în oraşul principal de la care îşi ia titlul Mitropolitul, care prezideazã aceeaşi Bisericã.
§ 2. Mitropolitul are în eparhia încredinţatã lui aceleaşi drepturi şi obligaţii ca Episcopul eparhial în eparhia sa.
Can. 159 - Mitropolitul, în Biserica mitropolitanã sui iuris pe care o prezideazã, pe lângã ceea ce îi este atribuit de dreptul comun sau de dreptul particular stabilit de Pontiful Roman, este competent:
1. sã hirotoneascã şi sã înscãuneze Episcopii aceleiaşi Biserici la timpul determinat de drept;
2. sã convoace Consiliul Ierarhilor conform normei dreptului, sã stabileascã în mod oportun chestiunile de tratat în cadrul acestuia, sã-l prezideze şi, în plus, sã-l transfere, sã-l prelungeascã, sã-l suspende şi sã-l dizolve;
3. sã înfiinţeze tribunalul mitropolitan;
4. sã vegheze astfel încât credinţa şi disciplina bisericeascã sã fie respectate cu grijã;
5. sã îndeplineascã vizita canonicã în eparhii, dacã Episcopul eparhial a neglijat-o;
6. sã numeascã Administratorul eparhiei în cazul prevãzut de can. 221, n. 4;
7. sã-l numeascã sau sã-l confirme pe cel care a fost propus sau ales în mod legitim pentru o funcţie, dacã Episcopul eparhial, fãrã sã fi fost reţinut de un impediment just, a omis sã facã acest lucru în timpul stabilit de drept; de asemenea, sã numeascã economul eparhial, dacã Episcopul eparhial, dupã ce a fost admonestat, a neglijat numirea;
8. sã comunice actele Pontifului Roman Episcopilor eparhiali şi altora, cãrora li se cuvine, exceptând cazul în care Scaunul Apostolic s-a îngrijit direct; de asemenea sã se îngrijeascã de executarea fidelã a prescrierilor cuprinse în aceste acte.
Can. 160 - În treburile extraordinare sau care comportã o dificultate deosebitã, Episcopii eparhiali nu vor omite sã-l audieze pe Mitropolit, iar Mitropolitul pe Episcopii eparhiali.
Can. 161 - Mitropolitul va fi pomenit în Divina Liturghie şi în laudele divine, dupã Pontiful Roman, de cãtre toţi Episcopii şi ceilalţi clerici, conform prescrierilor cãrţilor liturgice.
Can. 162 - Mitropolitul trebuie sã-l pomeneascã pe Pontiful Roman, în semn de comuniune deplinã cu el, în Divina Liturghie şi în laudele divine, conform prescrierilor cãrţilor liturgice şi sã aibã grijã ca acest lucru sã fie fãcut cu fidelitate de cãtre toţi Episcopii şi ceilalţi clerici ai Bisericii mitropolitane pe care o prezideazã.
Can. 163 - Mitropolitul va avea obiceiul de a frecventa Pontiful Roman; însã vizita pe care trebuie sã o facã la fiecare cinci ani, conform normei can. 208, § 2, sã fie fãcutã, pe cât posibil, împreunã cu toţi Episcopii Bisericii mitropolitane pe care o prezideazã.
Can. 164 - § 1. La Consiliul Ierarhilor trebuie convocaţi toţi şi numai Episcopii hirotoniţi ai aceleiaşi Biserici mitropolitane sui iuris oriunde ar fi constituiţi, cu excepţia celor menţionaţi în can. 953, § 1, sau a celor care sunt pedepsiţi cu pedepse canonice, menţionaţi în cann. 1433 şi 1434; Episcopii altei Biserici sui iuris pot fi invitaţi numai ca oaspeţi, dacã cea mai mare parte a membrilor Consiliului Ierarhilor hotãrãsc astfel.
§ 2. În Consiliul Ierarhilor au vot deliberativ Episcopii eparhiali şi Episcopii coadjutori; în schimb, ceilalţi Episcopi ai Bisericii mitropolitane sui iuris pot avea acest vot dacã acest lucru este stabilit în mod expres în dreptul particular.
Can. 165 - § 1. Toţi Episcopii convocaţi în mod legitim la Consiliul Ierarhilor au obligaţia gravã de a participa la acelaşi Consiliu, cu excepţia celor care au renunţat deja la funcţia lor.
§ 2. Dacã vreun Episcop este reţinut de un impediment just, va prezenta în scris motivele sale Consiliului Ierarhilor; despre legitimitatea impedimentului vor decide Episcopii care au vot deliberativ şi care sunt prezenţi la locul stabilit la începutul sesiunilor Consiliului.
§ 3. Nici un membru al Consiliului Ierarhilor nu poate trimite în locul sãu un procurator şi nimeni nu poate avea mai multe voturi.
§ 4. Odatã început Consiliul Ierarhilor, nici unuia dintre cei care trebuie sã fie prezenţi nu îi este permis sã-l pãrãseascã, decât pentru o cauzã justã, aprobatã de preşedintele Consiliului.
Can. 166 - § 1. Fiecare sesiune a Consiliului Ierarhilor este canonicã şi, în plus, fiecare scrutin în parte este valid dacã este prezentã majoritatea Episcopilor care au obligaţia de a participa la Consiliul Ierarhilor, exceptând cazul în care dreptul particular cere o prezenţã mai mare.
§ 2. Consiliul Ierarhilor decide asupra chestiunilor cu majoritatea absolutã a voturilor dintre cei care au vot deliberativ şi sunt prezenţi.
Can. 167 - § 1. Rãmânând neschimbate canoanele în care este vorba în mod expres de puterea Consiliului Ierarhilor de a da legi şi norme, acest Consiliu poate sã le dea şi în cazurile în care dreptul comun trimite chestiunea la dreptul particular al unei Biserici sui iuris.
§ 2. Mitropolitul va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic despre legile şi normele date de Consiliul Ierarhilor; legile şi normele nu pot fi promulgate valid înainte ca Mitropolitul sã fi primit o notificare scrisã de la Scaunul Apostolic care sã ateste primirea actelor Consiliului; Mitropolitul va înştiinţa Scaunul Apostolic şi în ce priveşte celelalte sãvârşite în Consiliul Ierarhilor.
§ 3. Mitropolitul este cel care se îngrijeşte de promulgarea legilor şi de publicarea deciziilor Consiliului Ierarhilor.
§ 4. Rãmânând neschimbate canoanele în care este vorba în mod expres de actele administrative ale Mitropolitului care prezideazã o Bisericã mitropolitanã sui iuris, este de datoria sa sã împlineascã şi acele acte administrative care sunt încredinţate de dreptul comun autoritãţii administrative superioare a Bisericii sui iuris, însã totuşi cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor.
Can. 168 - În ceea ce priveşte numirea Mitropolitului şi a Episcopilor, Consiliul Ierarhilor va alcãtui pentru fiecare caz o listã cu cel puţin trei candidaţi, cei mai potriviţi,şi o va trimite Scaunului Apos-tolic, respectând secretul şi faţã de candidaţi; pentru a alcãtui aceastã listã, membrii Consiliului Ierarhilor, dacã considerã oportun acest lucru, pot cere pãrerea unor preoţi sau altor credincioşi creştini care se disting prin înţelepciune, cu privire la necesitãţile Bisericii şi la însuşirile speciale ale candidatului la episcopat.
Can. 169 - Consiliul Ierarhilor se va îngriji sã ia mãsuri în privinţa necesitãţilor pastorale ale credincioşilor creştini şi poate stabili, în ce priveşte aceste chestiuni, ceea ce considerã oportun pentru promovarea dezvoltãrii credinţei, pentru favorizarea activitãţii pastorale comune, pentru reglementarea obiceiurilor, pentru respectarea ritului propriu precum şi a disciplinei bisericeşti comune.
Can. 170 - Consiliul Ierarhilor se va ţine cel puţin o datã pe an şi de fiecare datã când este cerut de împrejurãri speciale, sau când sunt de rezolvat chestiuni rezervate prin dreptul comun acestui Consiliu sau când, pentru a le duce la îndeplinire, se cere consimţãmântul aceluiaşi Consiliu.
Can. 171 - Consiliul Ierarhilor îşi va alcãtui statutele ce vor fi transmise Scaunului Apostolic, în care se va prevedea despre secretariatul Consiliului, despre comisiile pregãtitoare, despre ordinea proceduralã precum şi despre alte mijloace care permit o urmãrire mai eficientã a scopului.
Can. 172 - În Biserica mitropolitanã sui iuris, adunarea, conform normei cann. 140-145, va fi convocatã cel puţin o datã la cinci ani; ceea ce acolo se spune despre Patriarh, este de competenţa Mitropolitului.
Can. 173 - § 1. Când este vacant Scaunul mitropolitan în Bisericile mitropolitane sui iuris:
1. Administratorul Bisericii mitropolitane sui iuris este Episcopul eparhial al aceleiaşi Biserici, cel mai în vârstã în hirotonirea episcopalã; acesta îl va înştiinţa cât mai repede pe Pontiful Roman despre vacanţa Scaunului mitropolitan;
2. puterea ordinarã a Mitropolitului trece la Administratorul Bisericii mitropolitane sui iuris, excluse fiind toate cele ce nu pot fi îndeplinite decât cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor;
3. în timp ce Scaunul mitropolitan este vacant nu se va face nici o inovaţie.
§ 2. Atunci când în aceste Biserici un Scaun mitropolitan este împiedicat, se va respecta ceea ce s-a stabilit cu privire la Scaunul patriarhal împiedicat în can. 132, § 1; ceea ce acolo este spus despre Patriarh, este de competenţa Mitropolitului.
§ 3. Cu privire la scaunul vacant sau împiedicat al eparhiei Mitropolitului, se vor respecta cann. 221-233.

CAP. II
DESPRE CELELALTE BISERICI SUI IURIS

Can. 174 - Biserica sui iuris care nu este nici patriarhalã, nici arhiepiscopalã majorã, nici mitropolitanã, este încredinţatã Ierarhului care o prezideazã conform normei dreptului comun şi a dreptului particular stabilit de Pontiful Roman.
Can. 175 - Aceste Biserici depind imediat de Scaunul Apostolic; însã drepturile şi obligaţiile prevãzute în can. 159, nn. 3-8, le exercitã Ierarhul delegat de Scaunul Apostolic.
Can. 176 - Dacã dreptul comun trimite ceva la dreptul particular sau la autoritatea administrativã superioarã a Bisericii sui iuris, autoritatea competentã în aceste Biserici este Ierarhul care o prezideazã conform normei dreptului, cu consimţãmântul Scaunului Apostolic, exceptând cazul în care este stabilit în mod expres altfel.

TITLUL VII
DESPRE EPARHII ŞI EPISCOPI

CAP. I
DESPRE EPISCOPI

Can. 177 - § 1. (= 369) Eparhia este o parte din poporul lui Dumnezeu, încredinţatã grijii pastorale a Episcopului, în cooperare cu preoţii sãi, astfel încât, ataşatã de Pãstorul sãu şi unitã de el în Sfântul Spirit, prin Evanghelie şi Euharistie, sã constituie o Bisericã particularã, în care este cu adevãrat prezentã şi lucreazã Biserica lui Hristos, una, sfântã, catolicã şi apostolicã.
§ 2. La întemeierea, schimbarea şi suprimarea eparhiilor, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, se va respecta can. 85, § 1; în celelalte cazuri, întemeierea, schimbarea şi suprimarea eparhiilor este doar de competenţa Scaunului Apostolic.
Can. 178 - (cf 381) Episcopul eparhial, adicã cel cãruia îi este încredinţatã eparhia spre pãstorire în nume propriu, o guverneazã ca vicar şi trimis al lui Hristos; puterea pe care o exercitã acesta personal în numele lui Hristos, este proprie, ordinarã şi imediatã, chiar dacã în ultimã instanţã exercitarea aceleiaşi puteri este guvernatã de autoritatea supremã a Bisericii şi poate fi circumscrisã în anumite limite, pentru utilitatea Bisericii sau a credincioşilor creştini.
Can. 179 - (cf 376) Episcopii cãrora nu le-a fost încredinţatã o eparhie de guvernat, în nume propriu, orice altã funcţie exercitã sau au exercitat în Bisericã, se numesc Episcopi titulari.

ART. I
Despre alegerea Episcopilor
Can. 180 - (cf 378) Pentru ca cineva sã fie considerat apt pentru episcopat se cere:
1. sã se distingã prin credinţã fermã, ţinutã moralã bunã, evlavie, râvnã pentru suflete şi înţelepciune;
2. sã se bucure de un bun renume;
3. sã nu fie ţinut de legãtura cãsãtoriei;
4. sã aibã vârsta de cel puţin treizeci şi cinci de ani;
5. sã fie constituit în hirotonirea preoţeascã de cel puţin cinci ani;
6. sã fie doctor sau licenţiat sau cel puţin expert într-o ştiinţã sacrã oarecare.
Can. 181 - § 1. Episcopii, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, sunt desemnaţi pentru un scaun eparhial vacant sau pentru a îndeplini o altã funcţie oarecare prin alegere canonicã, conform normei cann. 947-957, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel.
§ 2. Ceilalţi Episcopi sunt numiţi de Pontiful Roman, rãmânând neschimbate cann. 149 şi 168.
Can. 182 - § 1. Numai membrii Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale pot propune candidaţii apţi pentru episcopat; acestora le revine de asemenea sarcina de a aduna, conform normei dreptului particular, informaţiile şi documentele care sunt necesare pentru a confirma aptitudinile candidaţilor, dupã ce au audiat, dacã considerã oportun acest lucru, în secret şi individual, câţiva preoţi sau chiar şi alţi credincioşi creştini distinşi prin înţelepciune şi viaţã creştinã deosebitã.
§ 2. Episcopii vor comunica Patriarhului informaţiile în timp util, înainte de convocarea Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, iar Patriarhul - adãugând, dacã este cazul, informaţii proprii - va trimite chestiunea tuturor membrilor Sinodului.
§ 3. Exceptând cazul în care dreptul particular aprobat de Pontiful Roman prevede altfel, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale va examina numele candidaţilor şi va alcãtui prin vot secret lista candidaţilor, care va fi trimisã de Patriarh Scaunului Apostolic pentru a obţine consensul Pontifului Roman.
§ 4. Consensul Pontifului Roman, odatã dat pentru fiecare candidat în parte, este valabil pânã când va fi revocat în mod explicit, caz în care numele candidatului va fi şters de pe listã.
Can. 183 - § 1. Convocarea canonicã fiind fãcutã, dacã douã treimi din Episcopii care au obligaţia de a participa la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sunt prezenţi la locul desemnat, lãsaţi la o parte cei care sunt reţinuţi de un impediment legitim, Sinodul va fi declarat canonic şi se poate trece la alegere.
§ 2. Episcopii îl vor alege în mod liber pe cel care, în faţa Domnului, îl considerã mai demn şi apt.
§ 3. Pentru alegere se cere majoritatea absolutã a voturilor celor care sunt prezenţi; dupã trei votãri fãrã rezultat, la a patra votare voturile vor fi date numai celor doi candidaţi care la a treia votare au primit majoritatea voturilor.
§ 4. Dacã din cauza paritãţii voturilor la a treia sau la a patra votare nu reiese cine este candidatul pentru noua votare sau cine a fost ales, paritatea se eliminã în favoarea celui care este mai în vârstã în hirotonirea preoţeascã; dacã nici unul nu îi precede pe ceilalţi în hirotonirea preoţeascã, atunci acela care este mai în vârstã.
Can. 184 - § 1. Dacã alesul este între cei cuprinşi în lista candidaţilor pentru care Pontiful Roman şi-a dat deja consensul, Patriarhul îi va comunica celui ales, în secret, alegerea fãcutã.
§ 2. Dacã cel ales a acceptat alegerea, Patriarhul va înştiinţa informeze imediat Scaunul Apostolic despre acceptarea alegerii şi despre ziua proclamãrii.
Can. 185 - § 1. Dacã alesul nu este între cei cuprinşi în lista candidaţilor, Patriarhul va înştiinţa imediat Scaunul Apostolic despre alegerea fãcutã pentru a obţine consensul Pontifului Roman, pãstrându-se secretul de cãtre toţi aceia care în vreun fel au ajuns sã cunoascã rezultatul votãrii, chiar şi faţã de ales, pânã când a ajuns la Patriarh ştirea consensului.
§ 2. Obţinut consensul Pontifului Roman, Patriarhul îi va comunica în secret celui ales alegerea şi va acţiona conform normei can. 184,§ 2.
Can. 186 - § 1. Dacã Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale nu se poate reuni, Patriarhul, dupã consultarea Scaunului Apostolic, va cere voturile Episcopilor printr-o scrisoare; în acest caz, pentru validitatea actului, Patriarhul trebuie sã se foloseascã de opera a doi Episcopi cercetãtori, care vor fi desemnaţi conform normei dreptului particular sau, dacã lipseşte, de cãtre Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent.
§ 2. Cercetãtorii, pãstrând secretul, vor deschide scrisorile Episcopilor, vor numãra voturile, vor întocmi relatarea scrisã privind scrutinul desfãşurat şi o vor semna împreunã cu Patriarhul.
§ 3. Dacã unul dintre candidaţi a obţinut în acest unic scrutin majoritatea absolutã a voturilor membrilor Sinodului, va fi considerat ales, iar Patriarhul va proceda conform normei can. 184 sau 185; în caz contrar va înainta chestiunea Scaunului Apostolic.
Can. 187 - § 1. Oricui, care este promovat la episcopat, îi este necesarã prevederea canonicã prin care este constituit Episcop eparhial al unei eparhii determinate sau prin care îi este încredinţatã o altã sarcinã determinatã, în Bisericã.
§ 2. (cf 380) Candidatul, înainte de hirotonirea episcopalã, va face mãrturisirea de credinţã şi de asemenea promisiunea de ascultare faţã de Pontiful Roman, iar în Bisericile patriarhale, şi promisiunea de ascultare faţã de Patriarh, în cele în care este supus Patriarhului, conform normei dreptului.
Can. 188 - § 1. (= 379) Exceptând cazul în care este reţinut de un impediment legitim, cel care va fi promovat la episcopat trebuie, în decurs de trei luni din ziua proclamãrii, dacã este vorba de cel ales, sau de la primirea scrisorii apostolice, dacã este vorba de un numit, sã primeascã hirotonirea episcopalã.
§ 2. (= 382 § 2) Episcopul eparhial trebuie sã ia în posesiune canonicã eparhia în decurs de patru luni de la alegerea sau numirea sa.
Can. 189 - § 1. Episcopul eparhial intrã în posesiunea canonicã a eparhiei prin înscãunarea legitimã, [ocazie] în care scrisoarea apostolicã sau patriarhalã de prevedere canonicã se citeşte în public.
§ 2. Despre înscãunarea sãvârşitã se va întocmi un document care trebuie semnat de cãtre însuşi Episcopul eparhial împreunã cu cancelarul şi cel puţin doi martori, şi va fi pãstrat în curia eparhialã.
§ 3. (= 382 § 1) Înainte de înscãunare, Episcopul eparhial nu se va amesteca, cu nici un drept, nici prin sine însuşi şi nici prin altcineva, în conducerea eparhiei; dacã însã are vreo funcţie în eparhie, o poate pãstra şi exercita.
ART. II
Despre drepturile şi îndatoririle Episcopilor eparhiali
Can. 190 - (= 393) În toate problemele juridice ale eparhiei Episcopul eparhial o reprezintã prin persoana sa.
Can. 191 - § 1. (= 391) Episcopul eparhial este cel care conduce eparhia care îi este încredinţatã, cu putere legislativã, executivã şi judecãtoreascã.
§ 2. Episcopul eparhial exercitã puterea legislativã prin el însuşi; exercitã puterea executivã fie prin el, fie prin Protosincel sau Sinceli, iar puterea judecãtoreascã fie prin el, fie prin Vicarul judecãtoresc şi judecãtori.
Can. 192 - § 1. (cf 383 § 1) În exercitarea funcţiei sale pastorale, Episcopul eparhial se va îngriji de toţi credincioşii creştini încredinţaţi lui, indiferent de vârstã, de stare, de naţiune sau de Bisericã sui iuris, fie cã locuiesc în teritoriul eparhiei, fie cã trãiesc acolo temporar, îndreptânduse cu suflet apostolic spre cei care, prin starea lor de viaţã, nu pot beneficia suficient de grija pastoralã ordinarã, precum şi spre cei care s-au îndepãrtat de practicarea religiei.
§ 2. Episcopul eparhial se va îngriji în mod special ca toţi credincioşii creştini încredinţaţi grijii sale sã favorizeze unitatea între creştini, potrivit principiilor aprobate de Bisericã.
§ 3. (§ 4) Episcopul eparhial îi va considera încredinţaţi sieşi, în Domnul, şi pe cei nebotezaţi, şi se va îngriji sã strãluceascã şi pentru ei caritatea lui Hristos, prin mãrturia credincioşilor creştini care trãiesc în comuniunea bisericeascã.
§ 4. (= 384 a) Episcopul eparhial îi va urmãri cu deosebitã grijã pe preoţi, îi va audia ca ajutoare şi consilieri, le va apãra drepturile şi va avea grijã sã-şi îndeplineascã obligaţiile specifice stãrii lor şi sã aibã la dispoziţie mijloacele şi instituţiile de care au nevoie pentru cultivarea vieţii spirituale şi intelectuale.
§ 5. (cf 384 b) Episcopul eparhial va cãuta sã ia mãsuri, conform normei dreptului, pentru o subzistenţã corespunzãtoare, pentru prevederea şi siguranţa socialã corespunzãtoare, precum şi pentru asistenţa sanitarã a clericilor şi a familiilor lor, dacã sunt cãsãtoriţi.
Can. 193 - § 1. (cf 384 b) Episcopul eparhial în a cãrui grijã au fost încredinţaţi credincioşii creştini ai unei alte Biserici sui iuris, are obligaţia gravã sã ia toate mãsurile pentru ca aceşti credincioşi creştini sã pãstreze ritul propriei Biserici, sã-l cultive şi sã-l respecte dupã puterile lor şi sã favorizeze relaţiile cu autoritatea superioarã a aceleiaşi Biserici.
§ 2. (= 383 § 2) Episcopul eparhial va prevedea mãsuri pentru necesitãţile spirituale ale acestor credincioşi creştini, pe cât posibil, prin preoţii sau parohii aceleiaşi Biserici sui iuris şi chiar prin credincioşii creştini, sau chiar printr-un Sincel, constituit pentru îngrijirea acestor credincioşi creştini.
§ 3. Episcopii eparhiali care constituie astfel de preoţi, de parohi sau Sinceli pentru grija credincioşilor creştini ai Bisericilor patriarhale, vor lua legãtura cu Patriarhii cei interesaţi şi, dacã sunt de acord, vor acţiona prin propria autoritate, înştiinţând cât mai repede Scaunul Apostolic; dacã însã Patriarhii nu sunt de acord, indiferent din ce motiv, chestiunea va fi transmisã Scaunului Apostolic.
Can. 194 - (= 383 § 2) Episcopul eparhial poate acorda demnitãţi clericilor supuşi lui, excluşi fiind toţi ceilalţi, însã oricum conform normelor dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 195 - (= 385) Episcopul eparhial va sprijini la maxim vocaţiile sacerdotale, diaconale, monahale şi ale celorlalţi membri ai institutelor de viaţã consacratã şi misionare.
Can. 196 - § 1. (= 386 § 1) Episcopul eparhial are obligaţia de a propune şi de a explica credincioşilor creştini adevãrurile de credinţã care trebuie crezute şi aplicate în practicã, predicând el însuşi frecvent; de asemenea, se va îngriji sã fie respectate cu toatã grija prescrierile dreptului care privesc slujirea cuvântului lui Dumnezeu, mai ales omilia şi instruirea cateheticã, în aşa fel încât tuturor sã le fie transmisã în întregime doctrina creştinã.
§ 2. Episcopul eparhial va apãra cu fermitate integritatea şi unitatea credinţei.
Can. 197 - (= 387) Episcopul eparhial, conştient de obligaţia sa de a oferi exemplu de sfinţenie în caritate, umilinţã şi simplitate a vieţii, se va angaja prin toate mijloacele sã promoveze sfinţenia credincioşilor creştini, dupã vocaţia proprie fiecãruia şi, întrucât este principalul administrator al tainelor lui Dumnezeu, se va strãdui astfel încât credincioşii creştini încredinţaţi grijii sale sã creascã în har prin frecventarea sacramentelor şi mai ales prin participarea la Divina Liturghie şi, în plus, sã cunoascã pe deplin misterul pascal şi sã-l trãiascã astfel încât sã formeze un Trup unic în unitatea caritãţii lui Hristos.
Can. 198 - (cf 388) Episcopul eparhial va celebra frecvent Divina Liturghie pentru poporul eparhiei încredinţate lui; de asemenea, trebuie sã celebreze şi în zilele prescrise de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 199 - § 1. (cf 835 § 1) Episcopul eparhial, în calitate de conducãtor, promotor şi apãrãtor al întregii vieţi liturgice în eparhia încredinţatã lui, se va îngriji ca aceasta sã fie sprijinitã cât mai mult posibil şi sã fie organizatã dupã prescrierile şi obiceiurile legitime propriei Biserici sui iuris.
§ 2. (cf 503) Episcopul eparhial se va îngriji ca în propria bisericã catedralã sã se celebreze cel puţin o parte a laudelor divine, chiar zilnic, conform obiceiurilor legitime ale propriei Biserici sui iuris; de asemenea, ca în fiecare parohie sã se celebreze laudele divine, pe cât posibil în zilele de duminicã şi de sãrbãtoare, ca şi la solemnitãţile deosebite şi în ajunul lor.
§ 3. (cf 389) Episcopul eparhial va conduce frecvent laudele divine în biserica catedralã sau în altã bisericã, mai ales în zilele de sãrbãtoare de poruncã şi la alte solemnitãţi, când participã o parte notabilã din popor.
Can. 200 - (cf 390) Este de datoria Episcopului eparhial sã celebreze în toatã eparhia funcţiunile sacre care, conform prescrierilor cãrţilor liturgice, vor fi celebrate de el însuşi în mod solemn, îmbrãcat cu toate însemnele pontificale, nu însã şi în afara limitelor propriei eparhii, fãrã consimţãmântul expres sau cel puţin presupus în mod raţional al Episcopului eparhial.
Can. 201 - § 1. (= 392) Întrucât Episcopul eparhial trebuie sã apere unitatea Bisericii universale, are obligaţia de a promova disciplina bisericeascã comunã precum şi de a stãrui pentru respectarea tuturor legilor bisericeşti şi a obiceiurilor legitime.
§ 2. Episcopul eparhial va veghea sã nu se strecoare abuzuri în disciplina bisericeascã, mai ales în ceea ce priveşte slujirea cuvântului lui Dumnezeu, celebrarea sacramentelor şi sacramentalelor, cultul lui Dumnezeu şi al Sfinţilor, în îndeplinirea voinţelor pioase.
Can. 202 - Episcopii eparhiali ai mai multor Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, se vor îngriji sã favorizeze unitatea de acţiune, împreunându-şi pãrerile în întâlniri periodice şi, unindu-şi forţele, sã susţinã operele comune îndreptate spre un progres mai potrivit binelui religiei şi supravegherea mai eficientã a disciplinei bisericeşti.
Can. 203 - § 1. (= 394) Episcopul eparhial va favoriza în eparhie diferitele forme de apostolat şi se va îngriji sã coordoneze sub conducerea sa toate operele de apostolat, respectând specificul propriu în toatã eparhia sau în districtele ei particulare.
§ 2. Episcopul eparhial va stãrui asupra obligaţiei pe care o au credincioşii creştini de a practica apostolatul în funcţie de starea şi aptitudinile fiecãruia, şi îi va îndemna, în funcţie de necesitãţile locului şi timpului, sã participe la diferitele opere de apostolat şi sã le susţinã.
§ 3. Episcopul eparhial va promova asociaţiile credincioşilor creştini care urmãresc direct sau indirect un scop spiritual întemeindu-le, aprobându-le, lãudându-le sau recomandându-le, dacã aşa este mai potrivit, conform normei dreptului.
Can. 204 - § 1. (= 395) Episcopul eparhial, chiar dacã are Episcop coadjutor sau Episcop auxiliar, are obligaţia de a locui în propria eparhie.
§ 2. Exceptând cazul în care obligaţiile cer în mod legitim absenţa din propria eparhie, Episcopul eparhial poate sã lipseascã din eparhia sa, pentru motive întemeiate, în fiecare an, nu mai mult de o lunã neîntreruptã sau întreruptã, cu condiţia sã aibã grijã ca, prin absenţa sa, eparhia sã nu sufere vreo daunã.
§ 3. În zilele solemnitãţilor principale stabilite de dreptul particular, conform tradiţiei propriei Biserici sui iuris, Episcopul eparhial nu va lipsi din eparhia proprie decât pentru un motiv grav.
§ 4. Dacã un Episcop eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale a fost absent în mod nelegitim mai mult de şase luni din eparhia încredinţatã lui, Patriarhul va înainta imediat chestiunea Pontifului Roman; în celelalte cazuri o va face Mitropolitul sau, dacã însuşi Mitropolitul a fost absent în mod nelegitim, o va face Episcopul eparhial cel mai în vârstã în hirotonirea episcopalã, supus aceluiaşi Mitropolit.
Can. 205 - § 1. (= 396 § 1) Episcopul eparhial are obligaţia sã facã vizite canonice anuale în întreaga eparhie sau într-o parte din ea, astfel încât cel puţin tot la cinci ani sã viziteze canonic întreaga eparhie personal sau, dacã este împiedicat în mod legitim, prin intermediul Episcopului coadjutor sau a Episcopului auxiliar, sau prin intermediul Protosincelului sau a Sincelului, sau prin intermediul unui alt preot.
§ 2. (= 397) Sunt supuse vizitei canonice a Episcopului eparhial persoanele, institutele catolice, lucrurile şi locurile sacre care sunt în limitele eparhiei.
§ 3. Episcopul eparhial îi poate vizita pe membrii institutelor cãlugãreşti sau ai societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, de drept pontifical sau patriarhal şi casele lor numai în cazurile prevãzute în mod expres de drept.
Can. 206 - § 1. (cf 399 § 1) Episcopul eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale are obligaţia de a prezenta Patriarhului la fiecare cinci ani o dare de seamã despre starea eparhiei încredinţate lui, dupã modul stabilit de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale; Episcopul va trimite cât mai repede o copie a dãrii de seamã Scaunului Apostolic.
§ 2. Ceilalţi Episcopi eparhiali trebuie sã prezinte aceiaşi dare de seamã, la fiecare cinci ani, Scaunului Apostolic şi, dacã este vorba de Episcopii vreunei Biserici patriarhale sau Biserici mitropolitane sui iuris, vor trimite cât mai repede o copie a dãrii de seamã Patriarhului sau Mitropolitului.
Can. 207 - (cf 383 § 2) Episcopul eparhial al oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi al Bisericii latine, va informa Scaunul Apostolic cu ocazia dãrii de seamã cincinale asupra stãrii şi necesitãţilor credincioşilor creştini care, cu toate cã sunt înscrişi în altã Bisericã sui iuris, au fost încredinţaţi grijii sale.
Can. 208 - § 1. (= 400 § 1) Episcopul eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, în decurs de cinci ani de la înscãunarea sa, va efectua vizita la Roma, dacã se poate împreunã cu Patriarhul, pentru a venera mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi se va prezenta succesorului Sfântului Petru în primatul Bisericii universale.
§ 2. Ceilalţi Episcopi eparhiali trebuie sã efectueze vizita la Roma, la fiecare cinci ani, personal sau, dacã sunt împiedicaţi în mod legitim, prin intermediul altcuiva; însã, dacã este vorba de Episcopii vreunei Biserici patriarhale, este de dorit ca vizita, cel puţin de câteva ori, sã fie fãcutã împreunã cu Patriarhul.
Can. 209 - § 1. Episcopul eparhial trebuie sã-l pomeneascã înaintea tuturor pe Pontiful Roman, în semn de comuniune deplinã cu el, în Divina Liturghie şi în laudele divine, conform prescrierilor cãrţilor liturgice, şi va avea grijã ca şi ceilalţi clerici ai eparhiei sã o facã cu fidelitate.
§ 2. Episcopul eparhial va fi pomenit de toţi clericii în Divina Liturghie şi în laudele divine, conform prescrierilor cãrţilor liturgice.
Can. 210 - § 1. (= 401 §§ 1-2) Episcopul eparhial care a împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani sau care, datoritã sãnãtãţii şubrede sau a altui motiv grav, se dovedeşte mai puţin apt pentru îndeplinirea funcţiei sale, este rugat sã prezinte renunţarea la funcţie.
§ 2. Renunţarea la funcţie a unui Episcop eparhial va fi prezentatã Patriarhului, dacã este vorba de un Episcop eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale; în celelalte cazuri renunţarea va fi prezentatã Pontifului Roman şi, în plus, dacã Episcopul aparţine Bisericii patriarhale, va fi notificatã Patriarhului cât mai repede.
§ 3. Pentru acceptarea renunţãrii, Patriarhul are nevoie de consimţãmântul Sinodului permanent, exceptând cazul în care în prealabil s-a fãcut invitaţie la renunţare de cãtre Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale.
Can. 211 - § 1. (= 402) Episcopul eparhial a cãrui renunţare la funcţie a fost acceptatã, obţine titlul de Episcop emerit al eparhiei pe care a condus-o şi poate pãstra sediul locuinţei sale în aceeaşi eparhie, exceptând situaţia în care, în anumite cazuri, prin împrejurãri speciale, Scaunul Apostolic sau, dacã este vorba de o eparhie situatã în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Patriarhul cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, a prevãzut altfel.
§ 2. (cf § 2) Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor trebuie sã se îngrijeascã sã se ia mãsuri pentru o întreţinere corespunzãtoare şi demnã pentru Episcopului emerit, ţinând seama totuşi de obligaţia primordialã pe care o are eparhia pe care a servit-o.
ART. III
Despre Episcopii coadjutori şi despre Episcopii auxiliari
Can. 212 - § 1. (= 403 § 1) Dacã nevoile pastorale ale eparhiei o sugereazã, se va constitui, la cererea Episcopului eparhial, unul sau mai mulţi Episcopi auxiliari.
§ 2. (= §§ 2-3) În împrejurãri mai grave, chiar cu caracter personal, poate fi constituit, din oficiu, un Episcop coadjutor cu drept de succesiune, înzestrat cu puteri speciale.
Can. 213 - § 1. (= 405 § 1) Episcopul coadjutor, pe lângã drepturile şi obligaţiile care sunt stabilite de dreptul comun, le are şi pe acelea care sunt determinate prin scrisoarea de prevedere canonicã.
§ 2. Drepturile şi obligaţiile Episcopului coadjutor constituit de Patriarh le determinã însuşi Patriarhul, dupã consultarea Sinodului permanent; însã, dacã este vorba de a-i conferi unui Episcop coadjutor toate drepturile şi obligaţiile Episcopului eparhial, se cere consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.
§ 3. (cf 405 § 1) Drepturile şi obligaţiile Episcopului auxiliar sunt cele stabilite de dreptul comun.
Can. 214 - § 1. (cf 404 § 1) Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar, pentru a-şi lua posesiunea canonicã a funcţiei lor, trebuie sã prezinte Episcopului eparhial scrisoarea de prevedere canonicã.
§ 2. Episcopul coadjutor trebuie, în plus, sã prezinte scrisoarea de prevedere canonicã colegiului consilierilor eparhiali.
§ 3. (404 § 3) Dacã însã Episcopul eparhial este total împiedicat, este suficient ca Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar sã prezinte scrisoarea de prevedere canonicã colegiului consilierilor eparhiali.
§ 4. (cf 404 § 2) La prezentarea scrisorii de prevedere canonicã trebuie sã fie prezent cancelarul, care consemneazã faptul în acte.
Can. 215 - § 1. (cf 406) Episcopul coadjutor ţine locul Episcopului eparhial absent sau împiedicat; trebuie sã fie numit Protosincel şi Episcopul eparhial trebuie sã-i încredinţeze lui, înaintea altora, ceea ce prin drept cere un mandat special.
§ 2. (cf 406 § 2) Episcopul eparhial, rãmânând neschimbat § 1, îl va numi pe Episcopul auxiliar ca Protosincel; însã, dacã sunt mai mulţi, pe unul îl va numi Protosincel, iar pe ceilalţi Sinceli.
§ 3. (= 407 § 2) În evaluarea situaţiilor de importanţã majorã, mai ales cu caracter pastoral, Episcopul eparhial îi va consulta mai întâi pe Episcopii auxiliari.
§ 4. (= 407 § 3) Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar - întrucât sunt chemaţi sã participe la grija Episcopului eparhial - îşi vor exercita funcţia lor astfel încât în toate problemele sã acţioneze în deplin consens cu acesta.
Can. 216 - § 1. (= 408) Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar, care nu sunt reţinuţi de un impediment just, de fiecare datã când sunt solicitaţi de Episcopul eparhial, trebuie sã împlineascã funcţiunile pe care ar trebui sã le împlineascã însuşi Episcopul eparhial.
§ 2. De regulã, Episcopul eparhial nu va încredinţa altora drepturile episcopale şi funcţiunile pe care Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar pot şi vor sã le exercite.
Can. 217 - (= 410) Episcopul coadjutor şi Episcopul auxiliar au obligaţia reşedinţei în eparhie, pe care nu o vor pãrãsi decât pentru scurt timp, în afara motivului unei însãrcinãri de împlinit în afara eparhiei, sau din cauza concediului care nu se va prelungi mai mult de o lunã.
Can. 218 - (= 411) În ceea ce priveşte renunţarea la funcţie a Episcopului coadjutor sau a Episcopului auxiliar, se vor aplica cann. 210 şi 211, § 2; acestui Episcop i se atribuie titlul de emerit al funcţiei pe care a îndeplinit-o anterior.
ART. IV
Despre scaunul eparhial vacant sau împiedicat
Can. 219 - (= 416) Scaunul eparhial devine vacant prin moartea, renunţarea, transferarea şi prin destituirea Episcopului eparhial.
Can. 220 - Cu privire la scaunele eparhiale vacante, situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, pe lângã cann. 225-232, şi rãmânând neschimbate cann. 222 şi 223, se vor respecta urmãtoarele:
1. Patriarhul va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic despre vacanţa scaunului eparhial;
2. pânã la numirea Administratorului eparhial, puterea ordinarã a Episcopului eparhial trece la Patriarh, exceptând cazul în care este prevãzut altfel prin dreptul particular al Bisericii patriarhale sau de cãtre Pontiful Roman;
3. Patriarhul este cel care numeşte Administratorul eparhiei în decurs de o lunã utilã de la împlinirea aducerii la cunoştinţã a vacanţei scaunului eparhial, dupã consultarea Episcopilor curiei patriarhale, dacã aceştia existã, altfel dupã consultarea Sinodului permanent; dupã trecerea inutilã a lunii, numirea Administratorului este încredinţatã Scaunului Apostolic;
4. Administratorul eparhiei, prin depunerea mãrturisirii de credinţã în faţa Patriarhului, obţine puterea pe care totuşi nu o va exercita decât dupã ce a luat posesiunea canonicã a funcţiei, care are loc prin prezentarea scrisorii referitoare la numirea sa, colegiului consilierilor eparhiali;
5. Patriarhul este cel care se va îngriji, astfel încât scaunului eparhial vacant sã-i fie dat cât mai repede un Episcop eparhial demn şi potrivit, fãrã a depãşi timpul stabilit prin dreptul comun.
Can. 221 - Cu excepţia scaunelor eparhiale vacante despre care este vorba în can. 220, în celelalte cazuri de scaun eparhial vacant, pe lângã cann. 225-232, şi rãmânând neschimbate can. 222 şi 223, se vor respecta urmãtoarele:
1. Mitropolitul, sau altfel cel care prezideazã, conform normei can. 271, § 5, colegiul consilierilor eparhiali, va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic despre vacanţa scaunului eparhial şi, dacã este vorba de o eparhie a unei Biserici patriarhale, şi pe Patriarh;
2. (419) conducerea eparhiei, exceptând cazul în care Scaunul Apostolic a prevãzut altfel, trece, pânã la instituirea Administratorului eparhial, la Episcopul auxiliar sau, dacã sunt mai mulţi, la Episcopul auxiliar cel mai vârstã în hirotonirea episcopalã sau, dacã nu existã un Episcop auxiliar, la colegiul consilierilor eparhiali; cei amintiţi mai înainte conduc interimar eparhia cu puterea pe care dreptul comun o recunoaşte Protosincelului;
3. (cf 421 § 1) colegiul consilierilor eparhiali, în decurs de opt zile de la împlinirea aducerii la cunoştinţã a vacanţei scaunului eparhial, trebuie sã aleagã Administratorul eparhial, însã, pentru validitatea alegerii, se cere majoritatea absolutã a voturilor membrilor aceluiaşi colegiu;
4. (421 § 2) dacã în decurs de opt zile nu a fost ales Administratorul eparhial, sau dacã cel ales nu îndeplineşte condiţiile cerute de can. 227, § 2 pentru validitatea alegerii, numirea administratorului eparhial este încredinţatã Mitropolitului sau, dacã acesta lipseşte sau este împiedicat, Scaunului Apostolic;
5. Administratorul eparhiei, legitim ales sau numit, obţine imediat puterea şi nu are nevoie de nici o confirmare; despre alegerea sa sau despre numirea de cãtre Mitropolit, el va înştiinţa cât mai repede Scaunul Apostolic şi, dacã aparţine unei Biserici patriarhale, şi pe Patriarh.
Can. 222 - (cf 409 §1) Episcopul coadjutor, cu condiţia sã fi luat deja posesiunea canonicã a funcţiei sale, odatã cu vacanţa scaunului eparhial, devine prin dreptul însuşi Administratorul eparhiei, pânã când va fi înscãunat ca Episcop eparhial.
Can. 223 - (cf 418 § 1) În cazul transferãrii la alt scaun eparhial, Episcopul trebuie sã ia posesiunea canonicã a noii eparhii în decurs de douã luni de la comunicarea transferãrii; între timp însã, în precedenta eparhie:
1. are drepturile şi obligaţiile Administratorului eparhiei;
2. pãstreazã privilegiile onorifice ale Episcopilor eparhiali;
3. primeşte integral veniturile funcţiei precedente.
Can. 224 - § 1. (cf 481 § 2) Protosincelul şi Sincelii, odatã cu scaunul eparhial vacant, îşi înceteazã imediat funcţia, exceptând cazul în care sunt:
1. Episcopi hirotoniţi;
2. constituiţi în eparhia Patriarhului;
3. constituiţi într-o eparhie situatã în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, pânã când Administratorul eparhial ia posesiunea canonicã a funcţiei sale.
§ 2. (417) Ceea ce a fost fãcut în mod legitim de cãtre Protosincel şi Sinceli are vigoare pânã la primirea ştirii certe despre vacanţa scaunului eparhial care, odatã cu vacanţa scaunului eparhial, îşi înceteazã imediat funcţia.
§ 3. (409 § 2) Episcopul auxiliar, odatã cu vacanţa scaunului eparhial, îşi pãstreazã puterile conferite de drept şi de exercitat sub autoritatea Administratorului eparhiei, pe care le avea ca Protosincel sau Sincel în timpul scaunului eparhial ocupat, exceptând cazul în care este altfel stabilit de cãtre Scaunul Apostolic sau de dreptul particular al propriei Biserici patriarhale.
Can. 225 - § 1. (= 423) Se alege sau se numeşte un singur Administrator eparhial, obiceiul contrar fiind dezaprobat.
§ 2. Dacã economul eparhial devine Administrator eparhial, consiliul pentru problemele economice va alege interimar un alt econom eparhial.
Can. 226 - (437) La instituirea Administratorului eparhial, nici Patriarhul şi nici colegiul consilierilor eparhiali nu pot reţine pentru sine o parte a puterii, nici determina durata exercitãrii funcţiei, nici prestabili alte restricţii.
Can. 227 - § 1. (cf 425) Administratorul eparhiei se va distinge prin integritate, evlavie, doctrinã sãnãtoasã şi înţelepciune.
§ 2. În funcţia de Administrator eparhial poate fi ales sau numit valid numai un Episcop sau un preot care nu este ţinut de legãtura cãsãtoriei, care a împlinit vârsta de treizeci şi cinci de ani şi nu a fost deja ales, numit sau transferat la acelaşi scaun eparhial; dacã aceste condiţii au fost încãlcate, actele celui care a fost ales sau numit Administrator al eparhiei sunt nule prin dreptul însuşi.
Can. 228 - § 1. (= 428) În timp ce scaunul eparhial este vacant, nu se va inova nimic.
§ 2. Acelora care se îngrijesc de conducerea interimarã a eparhiei le este interzis sã facã ceva ce ar putea aduce prejudiciu eparhiei sau drepturilor episcopale; acestora şi tuturor celorlalţi le este interzis în mod special sã sustragã, sã distrugã sau sã mute, fie personal, fie prin altcineva, documente ale curiei eparhiale.
Can. 229 - (cf 427) Administratorul eparhial are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi Episcopul eparhial, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel sau rezultã altfel din natura lucrurilor.
Can. 230 - Exceptând cazul în care a fost în mod legitim prevãzut altfel:
1. Administratorul eparhiei are dreptul la o justã remuneraţie, stabilitã prin legea dreptului particular sau determinatã de obiceiul legitim, pe care trebuie sã şi-o ia din bunurile eparhiei;
2. celelalte câştiguri care se cuvin Episcopului eparhial, în timp ce scaunul eparhial este vacant, vor fi rezervate viitorului Episcop eparhial pentru necesitãţile eparhiei, respectând prescrierile dreptului particular care determinã felul în care trebuie folosite câştigurile.
Can. 231 - § 1. (cf 430 § 2) Renunţarea Administratorului eparhiei va fi prezentatã Patriarhului, dacã acesta l-a desemnat pe Administrator, altfel colegiului consilierilor eparhiali, caz în care nu este necesar sã fie acceptatã pentru a fi validã.
§ 2. Îndepãrtarea Administratorului eparhiei, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, este de competenţa Patriarhului, cu consimţãmântul Sinodului permanent; altfel este rezervatã Scaunului Apostolic.
§ 3. Dupã moartea, renunţarea sau îndepãrtarea Administratorului eparhiei, va fi constituit unul nou de cãtre aceeaşi autoritate şi în acelaşi mod prescris pentru cel precedent.
§ 4. (cf 430 § 1) Administratorul eparhiei îşi înceteazã funcţia prin luarea în posesiune canonicã a eparhiei de cãtre noul Episcop eparhial; noul Episcop eparhial îi poate cere o dare de seamã privind administrarea.
Can. 232 - § 1. Economul eparhial, în timpul vacanţei scaunului eparhial, îşi va îndeplini funcţia sub autoritatea Administratorului eparhial; economului eparhial îi este încredinţatã administrarea bunurilor bisericeşti care, din cauza vacanţei scaunului eparhial, nu au administrator, exceptând cazul în care Patriarhul sau colegiul consilierilor eparhiali au prevãzut altfel.
§ 2. În ceea ce priveşte renunţarea sau îndepãrtarea economului eparhial, în timpul vacanţei scaunului eparhial, se vor respecta can. 231, §§ 1 şi 2.
§ 3. Suprimat în orice fel dreptul economului eparhial în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, alegerea sau numirea noului econom îi revine Patriarhului, dupã consultarea Episcopilor curiei patriarhale, dacã aceştia existã, altfel dupã consultarea Sinodului permanent; în celelalte cazuri economul este ales de colegiul consilierilor eparhiali.
§ 4. Economul eparhial trebuie sã dea socotealã cu privire la administraţia sa noului Episcop eparhial; dupã darea de seamã, dacã nu este confirmat de cãtre acelaşi în funcţia sa, îşi înceteazã funcţia.
Can. 233 - § 1. (cf 412-413) Când scaunul eparhial este atât de împiedicat prin captivitatea, alungarea, exilul sau inabilitatea Episcopului eparhial încât acesta nu poate comunica cu credincioşii creştini încredinţaţi lui nici mãcar prin scrisoare, conducerea eparhiei este în mâinile Episcopului coadjutor, exceptând cazul în care Patriarhul a prevãzut altfel, cu consimţãmântul Sinodului permanent în eparhiile situate în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, sau Scaunul Apostolic; dacã însã Episcopul coadjutor lipseşte sau este împiedicat, conducerea este în mâinile Protosincelului, Sincelului sau a altui sacerdot apt, desemnat de Episcopul eparhial, care prin dreptul însuşi are drepturile şi obligaţiile Protosincelului; Episcopul eparhial însã poate desemna, la momentul potrivit, mai mulţi care sã urmeze unul dupã altul în funcţie.
§ 2. (cf 413 § 2) Dacã aceştia lipsesc sau sunt împiedicaţi sã-şi asume conducerea eparhiei, colegiul consilierilor eparhiali are datoria sã aleagã un sacerdot care sã conducã eparhia.
§ 3. (cf 413 § 3) Cel care şi-a asumat conducerea eparhiei în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, îl va înştiinţa cât mai repede pe Patriarh despre scaunul eparhial împiedicat şi despre asumarea funcţiei; în celelalte cazuri va înştiinţa Scaunul Apostolic şi, dacã aparţine de o Bisericã patriarhalã, şi pe Patriarh.
ART. V
Despre Administratorii apostolici
Can. 234 - § 1. Uneori Pontiful Roman, din motive grave şi speciale, încredinţeazã conducerea unei eparhii, cu scaunul ocupat sau vacant, unui Administrator apostolic.
§ 2. Drepturile, obligaţiile şi privilegiile Administratorului apostolic se deduc din scrisoarea sa de numire.

CAP. II
DESPRE ORGANELE CARE AJUTĂ EPISCOPUL EPARHIAL ÎN CONDUCEREA EPARHIEI

ART. I
Adunarea eparhialã
Can. 235 - (cf 460) Adunarea eparhialã îşi presteazã opera în ajutorul Episcopului eparhial în cele referitoare la necesitãţile speciale sau la utilitãţile eparhiei.
Can. 236 - (= 461 § 1) Adunarea eparhialã va fi convocatã ori de câte ori circumstanţele o sugereazã, dupã judecata Episcopului eparhial şi dupã ce a consultat consiliul preoţesc.
Can. 237 - § 1. (cf 462 § 1) Este de competenţa Episcopului eparhial sã convoace adunarea eparhialã, sã o prezideze el însuşi sau prin intermediul altuia, sã o transfere, sã o prelungeascã, sã o suspende sau sã o dizolve.
§ 2. Când scaunul eparhial devine vacant, adunarea eparhialã se suspendã prin dreptul însuşi pânã când noul Episcop eparhial va decide asupra problemei.
Can. 238 - (cf 463) § 1. La adunarea eparhialã trebuie sã fie convocaţi şi trebuie sã vinã:
1. Episcopul coadjutor şi Episcopii auxiliari;
2. Protosincelul, Sincelii, Vicarul judecãtoresc şi economul eparhial;
3. consilierii eparhiali;
4. rectorul seminarului major eparhial;
5. protopopii;
6. cel puţin un paroh din fiecare protopopiat, ales de toţi acei care în prezent au acolo grija sufletelor; alegerea este prezidatã de protopop; va fi ales de asemenea un alt preot care sã-l înlocuiascã pe paroh în cazul în care ar fi împiedicat;
7. membrii consiliului preoţesc şi, în plus, câţiva delegaţi ai consiliului pastoral, dacã existã, aleşi de acelaşi consiliu, conform modului şi numãrului prevãzute de dreptul particular;
8. câţiva diaconi, aleşi conform normei dreptului particular;
9. Superiorii mãnãstirilor sui iuris şi câţiva dintre Superiorii tuturor celorlalte institute de viaţã consacratã care au o casã în eparhie, aleşi conform modului şi numãrului prevãzute de dreptul particular;
10. laici aleşi de consiliul pastoral, dacã existã, altfel dupã modul determinat de Episcopul eparhial, astfel încât numãrul laicilor sã nu depãşeascã a treia parte a membrilor adunãrii eparhiale.
§ 2. (463 §2) Episcopul eparhial, dacã judecã oportun, poate invita la adunarea eparhialã şi pe alţii, inclusiv persoane din alte Biserici sui iuris, şi tuturor acestora le poate acorda chiar şi dreptul de vot.
§ 3. (463 § 3) La adunarea eparhialã pot fi invitaţi chiar şi câţiva observatori din Biserici sau Comunitãţi bisericeşti necatolice.
Can. 239 - (= 464) Cei care trebuie sã vinã la adunarea eparhialã, chiar dacã sunt reţinuţi de un impediment legitim, nu pot trimite un procurator care sã participe la adunarea eparhialã în numele lor, în schimb îl vor înştiinţa pe Episcopul eparhial despre impediment.
Can. 240 - § 1. Rãmânând neschimbat dreptul fiecãrui credincios creştin de a indica chestiuni de tratat în adunarea eparhialã, este de competenţa exclusivã a Episcopului eparhial sã stabileascã argumentele de tratat în aceastã adunare.
§ 2. Episcopul eparhial va constitui la timpul potrivit una sau mai multe comisii a cãror sarcinã este aceea de a pregãti argumentele de tratat în adunarea eparhialã.
§ 3. Episcopul eparhial se va îngriji de asemenea ca, la timpul oportun, schema argumentelor de tratat sã fie transmisã tuturor celor care au fost convocaţi.
§ 4. (= 465) Toate chestiunile propuse vor fi supuse discuţiilor libere în sesiunile adunãrii eparhiale.
Can. 241 - (cf 466) Unicul legislator în adunarea eparhialã este Episcopul eparhial, ceilalţi având doar vot consultativ; doar el singur semneazã deciziile de orice fel luate în adunarea eparhialã; dacã acestea sunt promulgate în aceeaşi adunare, încep sã oblige imediat, exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel.
Can. 242 - Episcopul eparhial va comunica autoritãţii determinate de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris textul legilor, declaraţiilor şi decretelor care au fost emise în adunarea eparhialã.
ART. II
Despre curia eparhialã
Can. 243 - § 1. (cf 469) Episcopul eparhial trebuie sã aibã aproape de sediul sãu curia eparhialã care îl ajutã în conducerea eparhiei încredinţatã lui.
§ 2. Aparţin de curia eparhialã Protosincelul, Sincelii, Vicarul judecãtoresc, economul eparhial şi consiliul pentru problemele economice, cancelarul, judecãtorii eparhiali, promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii, notarii şi alte persoane care sunt angajate de Episcopul eparhial pentru a îndeplini corect funcţiunile curiei eparhiale.
§ 3. Episcopul eparhial poate constitui şi alte funcţii în curia eparhialã cerute de necesitãţile sau utilitatea eparhiei.
Can. 244 - § 1. (= 470) Numirea şi îndepãrtarea din funcţii a acelora care exercitã o funcţie în curia eparhialã îi revine Episcopului eparhial.
§ 2. (= 471) Toţi cei care sunt admişi la funcţii în curia eparhialã trebuie:
1. sã facã promisiunea cã îşi vor îndeplini cu fidelitate funcţia, în modul determinat de drept sau de Episcopul eparhial;
2. sã respecte secretul, în limitele şi în modurile determinate de drept sau de Episcopul eparhial.

1. Despre Protosincel şi despre Sinceli
Can. 245 - (= 475 § 1) În fiecare eparhie se va constitui Protosincelul, astfel încât, cu puterea ordinarã vicarialã cu care este înzestrat conform normei dreptului comun, sã-l ajute pe Episcopul eparhial în conducerea întregii eparhii.
Can. 246 - (cf 476) Ori de câte ori o cere corecta conducere a eparhiei, pot fi constituiţi unul sau mai mulţi Sinceli, adicã cei care prin dreptul însuşi au aceiaşi putere pe care dreptul comun o atribuie Protosincelului pentru o parte determinatã a eparhiei sau pentru un anumit tip de probleme sau în privinţa credincioşilor creştini înscrişi într-o altã Bisericã sui iuris sau a unei determinat grup de persoane.
Can. 247 - § 1. (477 § 1 a) Protosincelul şi Sincelii sunt numiţi în mod liber de cãtre Episcopul eparhial şi pot fi înlãturaţi de el în mod liber, rãmânând neschimbat can. 215, §§ 1 şi 2.
§ 2. (cf 478 § 1) Protosincelul şi Sincelul vor fi sacerdoţi celibatari, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris stabileşte altfel, pe cât posibil dintre clericii înscrişi eparhiei, în vârstã de peste treizeci de ani, doctori sau licenţiaţi, sau cel puţin competenţi într-o ştiinţã sacrã oarecare, recomandaţi de doctrina lor sãnãtoasã, integritatea moralã, înţelepciunea şi experienţa în tratarea problemelor.
§ 3. (= 478 § 2 b) Funcţia de Protosincel sau de Sincel nu va fi conferitã rudelor de sânge ale Episcopului eparhial, pânã la gradul patru inclusiv.
§ 4. Episcopul eparhial poate lua Protosincelul sau Sincelii chiar şi dintr-o altã eparhie sau dintr-o altã Bisericã sui iuris, însã cu consimţãmântul Episcopului lor eparhial.
Can. 248 - § 1. (cf 479 § 1-2) Exceptând cazul în care dreptul comun stabileşte în mod expres altfel, Protosincelului în întreaga eparhie, iar Sincelilor în cadrul funcţiei conferite lor, le revine aceeaşi putere executivã de conducere pe care o are Episcopul eparhial, cu excepţia acelor probleme pe care Episcopul eparhial le-a rezervat sieşi sau altora, sau care prin drept necesitã mandatul sãu special, care, dacã nu este obţinut, actul pentru care este cerut un asemenea mandat este nul.
§ 2. Protosincelului şi Sincelilor, în cadrul competenţei lor, le revin şi facultãţile obişnuite acordate de Scaunul Apostolic Episcopului eparhial, precum şi executarea rescriptelor Scaunului Apostolic sau ale Patriarhului, exceptând cazul în care a fost datã în mod expres o altã dispoziţie sau a fost ales pentru sârguinţa personalã a Episcopului eparhial.
Can. 249 - (= 480) Protosincelul şi Sincelii trebuie sã raporteze Episcopului eparhial atât principalele probleme de îndeplinit cât şi cele îndeplinite, şi niciodatã sã nu acţioneze contra voinţei şi intenţiei sale.
Can. 250 - Protosincelii şi Sincelii preoţi, cât timp deţin funcţia, au privilegiile şi însemnele primei demnitãţi dupã cea episcopalã.
Can. 251 - § 1. (= 481 § 1) Protosincelul şi Sincelii îşi pierd funcţia prin trecerea timpului determinat, prin renunţare sau prin îndepãrtare, acceptate de Episcopul eparhial.
§ 2. În timpul vacanţei scaunului eparhial, cu privire la Protosincel şi la Sinceli, se va respecta can. 224.
§ 3. (481 § 2) În timp ce este suspendatã funcţia Episcopului eparhial, este suspendatã şi puterea Protosincelului şi a Sincelilor, exceptând cazul în care sunt Episcopi hirotoniţi.
2. Despre cancelar şi ceilalţi notari şi despre arhiva curiei eparhiale
Can. 252 - § 1. (= 482) În curia eparhialã va fi constituit cancelarul, care va fi preot sau diacon, a cãrui principalã datorie este, exceptând cazul în care este stabilit altfel de dreptul particular, de a se îngriji ca actele curiei sã fie redactate şi puse în ordine şi pãstrate în arhiva curiei eparhiale.
§ 2. Dacã se considerã necesar, cancelarului îi poate fi dat un ajutor, care se va numi vicecancelar.
§ 3. Cancelarul precum şi vicecancelarul sunt prin dreptul însuşi notari ai curiei eparhiale.
Can. 253 - § 1. (= 483) Pe lângã cancelar pot fi constituiţi alţi notari a cãror semnãturã conferã garanţie oficialã, şi anume: fie pentru orice act, fie numai pentru actele juridice, fie numai pentru actele unei cauze determinate sau ale unei chestiuni.
§ 2. Notarii trebuie sã aibã o reputaţie integrã şi mai presus de orice suspiciune; în cauzele în care poate fi în discuţie reputaţia unui cleric, notarul trebuie sã fie sacerdot.
Can. 254 - (= 484) Notarii sunt cei care:
1. redacteazã actele şi documentele cu privire la decrete, dispoziţii, obligaţii sau altele care cer opera lor;
2. întocmesc cu fidelitate procese verbale cu privire la cele sãvârşite şi semneazã actele referitoare la aceste lucruri cu indicarea locului, zilei, lunii şi anului;
3. prezintã actele şi documentele, respectând cele prescrise, celor care cer acest lucru în mod legitim, şi declarã copiile lor conforme cu originalul.
Can. 255 - (= 485) Cancelarul şi ceilalţi notari pot fi înlãturaţi în mod liber din funcţie de cãtre Episcopul eparhial, însã nu de cãtre Administratorul eparhiei, exceptând cazul în care are consimţãmântul colegiului consilierilor eparhiali.
Can. 256 - § 1. (cf 486 § 2) Episcopul eparhial va constitui într-un loc sigur arhiva curiei eparhiale, în care vor fi pãstrate documentele referitoare la treburile eparhiei.
§ 2. Va fi întocmit cu toatã grija şi atenţia inventarul documentelor care sunt pãstrate în arhiva curiei eparhiale, cu un scurt rezumat al lor.
Can. 257 - § 1. (= 487) Arhiva curiei eparhiale va fi închisã iar cheia de la aceasta o va avea Episcopul eparhial şi cancelarul; nimãnui nu îi este permis sã intre în aceasta fãrã permisiunea Episcopului eparhial sau a Protosincelului împreunã cu cancelarul.
§ 2. Este dreptul celor interesaţi sã primeascã, personal sau prin procurator, o copie autenticã dupã documentele care prin natura lor sunt publice, sau care privesc starea persoanei lor.
Can. 258 - (cf 488) Nu este permis sã se scoatã din arhiva curiei eparhiale documente decât pentru scurt timp şi, în plus, cu permisiunea Episcopului eparhial sau a Protosincelului împreunã cu cancelarul.
Can. 259 - § 1. (= 489) În curia eparhialã va exista, de asemenea, o arhivã secretã, sau, cel puţin în arhiva curiei eparhiale un dulap închis în întregime şi încuiat, care sã nu poatã fi înlãturat din loc [sic!], şi în care vor fi pãstrate documentele ce trebuie ţinute sub secret.
§ 2. În fiecare an se vor distruge actele procedurilor folosite pentru aplicarea de pedepse în materie de moralã acuzaţilor decedaţi sau care s-au concluzionat în urmã cu un deceniu, pãstrând un scurt rezumat asupra faptei şi textul sentinţei definitive sau al decretului.
Can. 260 - § 1. (= 490) Numai Episcopul eparhial va avea cheia de la arhiva secretã sau de la dulapul secret.
§ 2. În timp ce scaunul eparhial este vacant nu se va deschide arhiva secretã sau dulapul secret, exceptând cazul de adevãratã necesitate, de cãtre însuşi Administratorul eparhiei.
§ 3. Din arhiva secretã sau din dulapul secret nu se vor scoate documente.
Can. 261 - § 1. (= 491 § 1) Episcopul eparhial se va îngriji ca actele şi documentele arhivelor bisericilor catedrale, parohiale şi a celorlalte existente în limitele teritoriului eparhiei sã fie pãstrate cu grijã şi, în plus, sã se întocmeascã douã exemplare ale inventarului actelor şi documentelor, din care unul sã se pãstreze în arhiva proprie, iar celãlalt în arhiva curiei eparhiale.
§ 2. Pentru a examina sau a scoate actele şi documentele care aparţin acestor arhive se vor respecta normele stabilite de Episcopul eparhial.
3. Despre economul eparhial şi despre consiliul pentru problemele economice
Can. 262 - § 1. (= 494 § 1) Episcopul eparhial, dupã ce a consultat colegiul consilierilor eparhiali precum şi consiliul pentru problemele economice, va numi economul eparhial, care va fi un credincios creştin expert în problemele economice şi se va distinge prin cinste.
§ 2. Economul eparhial este numit pentru o anumitã perioadã de timp determinatã de dreptul particular; pe durata funcţiei sale nu va fi înlãturat decât pentru un motiv grav, ce va fi evaluat de cãtre Episcopul eparhial, dupã ce a consultat colegiul consilierilor eparhiali precum şi consiliul pentru problemele economice.
§ 3. Economul eparhial este cel care, sub puterea Episcopului eparhial, care va determina cât mai exact drepturile sale şi raporturile acestuia cu consiliul pentru problemele economice, va administra bunurile temporare ale eparhiei, va veghea la administrarea bunurilor bisericeşti în întreaga eparhie, va lua mãsuri pentru conservarea, ocrotirea şi sporirea lor, va suplini acolo unde administratorii locali sunt neglijenţi şi va administra personal bunurile bisericeşti care nu au un administrator desemnat de drept.
§ 4. Economul eparhial trebuie sã dea socotealã cu privire la administrare Episcopului eparhial în fiecare an şi ori de câte ori acest lucru îi este cerut de cãtre acelaşi Episcop; Episcopul eparhial va examina socotelile prezentate de economul eparhial cu ajutorul consiliului pentru problemele economice.
§ 5. În ceea ce privesc obligaţiile economului eparhial, când scaunul eparhial este vacant, se va respecta can. 232.
Can. 263 - § 1. (cf 492 § 1) Episcopul eparhial va înfiinţa consiliul pentru problemele economice, care constã dintr-un preşedinte, care este însuşi Episcopul eparhial şi din câteva persoane competente, pe cât posibil experte şi în dreptul civil, care vor fi numite de cãtre Episcopul eparhial dupã ce a consultat colegiul consilierilor eparhiali, exceptând cazul în care a fost deja prevãzut de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris un alt mod echivalent, rãmânând neschimbat întotdeauna [faptul] cã cel care a fost ales sau numit de alţii, are nevoie de confirmarea Episcopului eparhial.
§ 2. Prin însuşi dreptul, economul eparhial este membru al consiliului pentru problemele economice.
§ 3. Sunt excluşi din consiliul pentru problemele economice cei care sunt legaţi prin consangvinitate sau prin alianţã cu Episcopul eparhial, pânã la gradul patru inclusiv.
§ 4. (cf 1277) Episcopul eparhial nu va neglija sã audieze consiliul treburilor economice în actele de importanţã majorã care privesc treburile economice; membrii acestuia, însã, au numai vot consultativ, exceptând cazul în care, prin dreptul comun, în cazuri exprese speciale sau printr-un document de înfiinţare, se cere consimţãmântul lor.
§ 5. (= 493) Pe lângã alte sarcini care îi sunt încredinţate prin însuşi dreptul comun, consiliul pentru problemele economice va pregãti în fiecare an socoteala veniturilor şi a cheltuielilor care se prevãd pentru conducerea întregii eparhii pentru anul ce urmeazã şi, de asemenea, va aproba la sfârşitul anului, bilanţul veniturilor şi cheltuielilor.
ART. III
Despre consiliul preoţesc şi despre colegiul consilierilor eparhiali
Can. 264 - (cf 495) În eparhie trebuie constituit consiliul preoţesc, adicã un grup de sacerdoţi ce reprezintã preoţimea, care îl ajutã pe Episcopul eparhial cu sfatul sãu, conform normei dreptului, în cele ce privesc necesitãţile operelor pastorale şi binele eparhiei.
Can. 265 - (= 496) Consiliul preoţesc va avea propriul statut aprobat de Episcopul eparhial, rãmânând neschimbate normele dreptului comun şi ale dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 266 - (= 497) Pentru constituirea consiliului preoţesc se vor respecta acestea:
1. o parte corespunzãtoare a membrilor va fi aleasã, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, de sacerdoţii înşişi;
2. câţiva sacerdoţi trebuie sã fie membri de drept, conform normei statutelor, adicã sã aparţinã consiliului în virtutea funcţiei încredinţate lor;
3. Episcopul eparhial are dreptul integru de a numi în mod liber alţi membri.
Can. 267 - § 1. (= 498) În alegerea membrilor consiliului preoţesc au voce activã şi pasivã:
1. toţi preoţii înscrişi în eparhie;
2. ceilalţi sacerdoţi care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în eparhie şi care exercitã în acelaşi timp o funcţie oarecare în eparhie, pentru binele aceleiaşi eparhii.
§ 2. Ori de câte ori se prevede în statute, vocea activã şi pasivã poate fi conferitã chiar şi altor sacerdoţi care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în eparhie.
Can. 268 - (= 499) Modul de a-i alege pe membri consiliului preoţesc va fi determinat în statute astfel încât, pe cât posibil, sacerdoţii preoţimii sã fie reprezentaţi mai ales în funcţie de diferitele slujiri şi de diferitele protopopiate ale eparhiei.
Can. 269 - § 1. (= 500) Episcopul eparhial este cel care convoacã consiliul preoţesc, îl prezideazã şi determinã chestiunile de tratat în acesta, sau le acceptã pe cele propuse de membri.
§ 2. Episcopul eparhial va audia consiliul preoţesc în treburile mai importante, iar în cazurile indicate de dreptul comun trebuie chiar sã-l consulte; are însã nevoie de consimţãmântul acestuia numai în cazurile determinate în mod expres de dreptul comun, rãmânând neschimbat dreptul Patriarhului referitor la problemele eparhiei pe care el însuşi o conduce, sã cearã doar pãrerea consiliului preoţesc şi în aceste cazuri.
§ 3. Consiliul preoţesc nu poate acţiona niciodatã fãrã Episcopul eparhial, unicul cãruia îi revine grija de divulga ceea ce s-a fãcut în însuşi consiliul.
Can. 270 - § 1. (= 501) Membri consiliului preoţesc vor fi desemnaţi pe o duratã de timp determinatã de statute, astfel încât, pe parcursul a cinci ani, sã fie integral reînnoit consiliul sau o parte a acestuia.
§ 2. Când scaunul eparhial devine vacant, consiliul preoţesc înceteazã, iar sarcinile sale sunt îndeplinite de colegiul consilierilor eparhiali; în decurs de un an de la luarea în posesiune canonicã a eparhiei, Episcopul eparhial trebuie sã constituie un nou consiliu preoţesc.
§ 3. În cazul în care consiliul preoţesc nu îşi îndeplineşte sarcina care i-a fost încredinţatã pentru binele eparhiei sau abuzeazã în mod grav de aceasta, Episcopul eparhial, dupã ce l-a consultat pe Mitropolit sau, dacã este vorba de însuşi sediul mitropolitan, dupã ce l-a consultat pe Episcopul eparhial cel mai în vârstã în hirotonirea episcopalã, subordonat aceluiaşi Mitropolit, îl poate dizolva, însã în decurs de un an trebuie sã constituie un nou consiliu preoţesc.
Can. 271 - § 1. (cf 502) Episcopul eparhial trebuie sã constituie colegiul consilierilor eparhiali, cãruia îi revin sarcinile determinate de drept.
§ 2. Colegiul consilierilor eparhiali este constituit pentru cinci ani, însã, dupã trecerea acestora, continuã sã-şi exercite sarcinile proprii, pânã când va fi constituit noul colegiu.
§ 3. Membrii colegiului consilierilor eparhiali trebuie sã fie în numãr de cel puţin şase şi cel mult doisprezece; dacã din orice motiv în decursul perioadei de cinci ani nu mai are numãrul minim de membri ai colegiului, Episcopul eparhial va întregi cât mai repede colegiul prin numirea de noi membri, altfel colegiul nu poate acţiona în mod valid.
§ 4. Membrii colegiului consilierilor eparhiali sunt numiţi în mod liber de cãtre Episcopul eparhial dintre aceia care, la momentul numirii, sunt membri ai consiliului preoţesc.
§ 5. (= 502 § 2) Episcopul eparhial prezideazã colegiul consilierilor eparhiali; când scaunul eparhial este vacant sau împiedicat, prezideazã acela care ţine locul Episcopului eparhial în mod interimar sau, dacã nu este constituit, sacerdotul cel mai în vârstã în sacra hirotonire din acelaşi colegiu.
§ 6. Ori de câte ori dreptul stabileşte cã Episcopul eparhial are nevoie de consimţãmântul colegiului consilierilor eparhiali, Patriarhului îi este suficient sã consulte acest colegiu în problemele eparhiei pe care el însuşi o conduce.
ART. IV
Despre consiliul pastoral
Can. 272 - (= 511) În eparhie, dacã circumstanţele pastorale o sugereazã, se va constitui consiliul pastoral care, sub autoritatea Episcopului eparhial, va studia, va aprecia şi va propune concluzii practice privitoare la operele pastorale din aceasta.
Can. 273 - § 1. (= 512) Consiliul pastoral, care este o grupare doar consultativã, este compus din clerici, cãlugãri sau membri ai societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc şi mai ales din laici, care sunt desemnaţi în modul determinat de Episcopul eparhial.
§ 2. Consiliul pastoral va fi constituit, pe cât posibil, în aşa fel încât credincioşii creştini ai eparhiei sã fie reprezentaţi ţinând seama de diferitele feluri de persoane, de asociaţii şi de alte iniţiative.
§ 3. Împreunã cu aceşti credincioşi creştini, Episcopul eparhial poate invita la consiliul pastoral, în funcţie de oportunitate, chiar şi pe alţii, fie şi din altã Bisericã sui iuris.
§ 4. Pentru consiliul pastoral nu vor fi desemnaţi decât credincioşi creştini care se disting prin credinţã sigurã, moravuri bune şi prudenţã.
Can. 274 - § 1. (= 513) Consiliul pastoral va fi constituit pe timp determinat, conform prescrierilor statutelor date de Episcopul eparhial.
§ 2. Când scaunul eparhial devine vacant, consiliul pastoral înceteazã.
Can. 275 - (cf 514 § 1) Numai Episcopul eparhial este cel care va convoca consiliul pastoral, în funcţie de necesitãţile apostolatului, îl va prezida şi va publica ceea s-a tratat în acesta.
ART. V
Despre protopopi
Can. 276 - § 1. (553 § 1) Protopopul este un preot pus în fruntea unui protopopiat compus din mai multe parohii, spre a împlini în acel loc, în numele Episcopului eparhial, sarcinile determinate de drept.
§ 2. Îi revine Episcopului eparhial, dupã ce a consultat consiliul preoţilor, întemeierea, schimbarea sau suprimarea acestor protopopiate, în funcţie de necesitãţile activitãţii pastorale.
Can. 277 - § 1. (cf 554) Pentru funcţia de protopop, [funcţie] care, rãmânând neschimbat dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, nu trebuie sã fie unitã în mod stabil cu funcţia de paroh al unei determinate parohii, Episcopul eparhial, dupã ce a audiat, dacã considerã oportun acest lucru, parohii şi vicarii parohiali ai protopopiatului în cauzã, va numi un preot distins prin doctrinã şi activitate apostolicã, mai ales dintre parohi.
§ 2. Protopopul este numit pe o anumitã perioadã de timp determinatã de dreptul particular.
§ 3. Episcopul eparhial poate sã-l înlãture din funcţie pe protopop pentru un motiv întemeiat.
Can. 278 - § 1. (= 555) Protopopul, pe lângã puterile şi facultãţile care îi sunt conferite de dreptul particular, are dreptul şi obligaţia:
1. sã promoveze şi sã coordoneze activitatea pastoralã comunã;
2. sã vegheze astfel încât clericii sã ducã o viaţã corespunzãtoare stãrii lor şi, în plus, sã-şi îndeplineascã cu conştiinciozitate obligaţiile;
3. sã se îngrijeascã pentru ca Divina Liturghie şi laudele divine sã fie celebrate dupã prescrierile cãrţilor liturgice, pentru pãstrarea cu grijã a podoabei şi strãlucirii bisericilor şi a obiectelor sacre, mai ales cu ocazia celebrãrii Divinei Liturghii şi cu privire la pãstrarea Divinei Euharistii, pentru ca registrele parohiale sã fie completate şi pãstrate corect, pentru ca bunurile bisericeşti sã fie administrate cu toatã grija şi, în sfârşit, pentru a fi îngrijitã cu atenţia cuvenitã casa parohialã.
§ 2. În protopopiatul care îi este încredinţat, protopopul:
1. îşi va da silinţa astfel încât clericii sã frecventeze întâlnirile pe care Ierarhul locului le considerã oportune pentru a promova ştiinţele sacre şi activitãţile pastorale;
2. se va îngriji astfel încât clericii sã aibã asigurate ajutoare spirituale şi sã aibã ce mai mare atenţie faţã de cei care se gãsesc în situaţii mai dificile sau sunt strâmtoraţi de probleme.
§ 3. Protopopul se va îngriji atunci când aflã cã parohii şi familiile lor, dacã sunt cãsãtoriţi, au o boalã gravã, sã nu le lipseascã ajutoare spirituale şi materiale şi ca celor care au decedat sã le fie celebrate funerarii demne; sã ia, de asemenea, mãsuri pentru ca, cu ocazia îmbolnãvirii sau decesului lor, sã nu se piardã sau sã fie duse registre, documente sau obiecte sacre şi alte lucruri care aparţin Bisericii.
§ 4. Protopopul are obligaţia de a vizita parohiile dupã modul determinat de Episcopul eparhial.

CAP. III
DESPRE PAROHII, DESPRE PAROHI ŞI DESPRE VICARII PAROHIALI

Can. 279 - (cf 515 § 1) Parohia este o anumitã comunitate de credincioşi creştini, constituitã în mod stabil într-o eparhie, a cãrei grijã pastoralã este încredinţatã unui paroh.
Can. 280 - § 1. (= 518) De regulã parohia va fi teritorialã, care sã-i cuprindã pe toţi credincioşii creştini dintr-un anumit teritoriu; dacã însã, dupã judecata Episcopului eparhial este mai potrivit, dupã ce a consultat consiliul preoţesc, vor fi înfiinţate parohii personale determinate de criterii de naţiune, de limbã, de înscriere la o altã Bisericã sui iuris, sau chiar dupã alte raţiuni bine definite.
§ 2. (= 515 § 2) Episcopul eparhial este cel care, dupã consultarea consiliul preoţesc, va înfiinţa, va schimba şi va suprima parohiile.
§ 3. (= 515 § 3) Parohia legitim înfiinţatã este prin dreptul însuşi persoanã juridicã.
Can. 281 - § 1. (cf 519) Parohul este preotul cãruia, ca principal cooperator al Episcopului eparhial, îi este încredinţatã, ca unui pãstor propriu, grija sufletelor într-o parohie determinatã, sub autoritatea aceluiaşi Episcop eparhial.
§ 2. (cf 520 § 1) O persoanã juridicã nu poate fi în mod valid paroh.
Can. 282 - § 1. (= 520 § 1 b) Episcopul eparhial, şi nu Administratorul eparhial, dupã consultarea consiliului preoţesc şi cu consimţãmântul Superiorului major al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, poate întemeia o parohie în biserica acelui institut sau societate, rãmânând neschimbat can. 480.
§ 2. Aceastã întemeiere trebuie sã fie fãcutã printr-o convenţie, stipulatã în scris, între Episcopul eparhial şi Superiorul major al institutului cãlugãresc sau al societãţii de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, prin care se stabileşte cu grijã ceea ce priveşte slujirea parohialã ce va fi îndeplinitã, persoanele ce vor fi atribuite parohiei, treburile economice şi care sunt drepturile şi obligaţiile membrilor aceluiaşi institut sau societate în acea bisericã, şi care sunt ale parohului.
Can. 283 - Episcopul eparhial nu va retrage, decât din motive grave, anumite grupuri de persoane, edificii şi locuri care sunt pe teritoriul parohiei şi nu sunt scoase prin drept, nici în totalitate şi nici în parte, de sub grija parohului.
Can. 284 - § 1. (cf 523) Dreptul de a-i numi pe parohi îi revine numai Episcopului eparhial, care îi numeşte în mod liber.
§ 2. (cf 682 § 1) Însã, pentru a încredinţa o parohie unui membru al unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, Superiorul major propune Episcopului eparhial pentru numire un preot corespunzãtor al institutului sau societãţii sale, rãmânând neschimbate convenţiile stipulate cu Episcopul eparhial sau cu o altã autoritate determinatã de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
§ 3. (<>522) Parohul este stabil în funcţia sa, de aceea nu va fi numit pe timp determinat decât dacã:
1° este vorba de un membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc;
2° candidatul a consimţit în scris la aceasta;
3° este vorba de un caz special, situaţie în care este necesar consimţãmântul colegiului consilierilor eparhiali;
4° dreptul particular al propriei Biserici sui iuris permite aceasta.
Can. 285 - § 1. (521 § 2) Pentru ca un preot sã poatã fi numit paroh trebuie sã aibã moravuri bune, doctrinã sãnãtoasã, zel pentru suflete, prudenţã şi celelalte virtuţi şi înzestrãri care sunt cerute de drept pentru îndeplinirea lãudabilã a slujirii pastorale.
§ 2. Dacã preotul este legat prin cãsãtorie, moravurile bune se cer şi soţiei şi fiilor acestora care locuiesc cu el.
§ 3. (= 524) Episcopul eparhial va atribui parohia vacantã celui pe care, luate în considerare toate circumstanţele, îl considerã potrivit, excluzând orice considerent subiectiv; pentru a face aprecierea cu privire la aptitudini, îl va audia pe protopop şi va face investigaţii potrivite, ascultând, dacã considerã potrivit, şi alţi credincioşi creştini, mai ales clerici.
Can. 286 - (= 525) Când scaunul eparhial este vacant sau împiedicat, Administratorului eparhiei sau celui care conduce în mod interimar eparhia, îi revine:
1° sã-l numeascã paroh pe preotul propus de Superiorul major conform normei can. 284, § 2;
2° sã numeascã paroh dintre ceilalţi preoţi, dacã scaunul eparhial este vacant sau împiedicat de cel puţin un an.
Can. 287 - § 1. (= 526 § 1) Parohul va avea grija parohialã a unei singure parohii; din cauza lipsei de preoţi, însã, sau a altor împrejurãri, se poate încredinţa aceluiaşi paroh grija mai multor parohii învecinate.
§ 2. (526 § 2) În aceeaşi parohie va fi un singur paroh; dacã însã dreptul particular al propriei Biserici sui iuris permite ca parohia sã fie încredinţatã mai multor preoţi, acelaşi drept particular va determina cu claritate care sunt drepturile şi obligaţiile coordonatorului, care are conducerea activitãţii comune şi care, în plus, rãspunde de aceasta în faţa Episcopului eparhial, şi care sunt cele ale celorlalţi preoţi.
Can. 288 - (cf 527 § 1) Parohul obţine grija sufletelor prin prevedere canonicã, pe care, cu toate acestea, nu este licit sã o exercite, decât dupã luarea în posesiune canonicã a parohiei conform normei dreptului particular.
Can. 289 - § 1. (cf 528 § 1) În exercitarea sarcinii de a învãţa, parohul are obligaţia sã predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor credincioşilor creştini, astfel încât, înrãdãcinaţi în credinţã, speranţã şi caritate, aceştia sã creascã în Hristos, iar comunitatea creştinã sã dea acea mãrturie de caritate pe care Domnul a recomandat-o; de asemenea, instruirea cateheticã sã-i conducã pe credincioşii creştini la cunoaşterea deplinã a misterului mântuirii, potrivit vârstei fiecãruia; pentru a face aceastã instruire va cãuta nu numai ajutorul membrilor institutelor cãlugãreşti sau a societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, ci şi cooperarea laicilor.
§ 2. (cf 528 § 2) În realizarea sarcinii de a sfinţi, parohul se va îngriji ca celebrarea Divinei Liturghii sã fie centrul şi culmea întregii vieţi a comunitãţii creştine; de asemenea se va strãdui astfel încât credincioşii creştini sã se hrãneascã cu alimentul spiritual prin primirea frecventã şi cu devotament a sacramentelor şi prin participarea conştientã şi activã la laudele divine; parohul, de asemenea, îşi va aminti cã sacramentul penitenţei favorizeazã cel mai mult dezvoltarea vieţii creştine; de aceea, va fi disponibil sã administreze acest sacrament, chemând pentru aceasta şi alţi sacerdoţi, dacã e necesar, care sã cunoascã diferite limbi.
§ 3. (cf 529 § 1) În îndeplinirea sarcinii de a conduce, parohul se va îngriji în primul rând sã-şi cunoascã propria turmã; însã, cum este în serviciul tuturor oilor, va favoriza dezvoltarea vieţii creştine atât privinţa fiecãrui credincios creştin în parte, cât şi în privinţa asociaţiile angajate mai ales în apostolat, precum şi în ce priveşte întreaga comunitate parohialã; va vizita de aceea casele şi şcolile, în mãsura în care o cere sarcina pastoralã; se îngriji cu sârguinţã de adolescenţi şi tineri; îi va urmãri cu iubire pãrinteascã pe cei sãraci şi pe infirmi; în sfârşit, va avea o grijã specialã pentru muncitori şi, în plus, se va strãdui astfel încât credincioşii creştini sã presteze ajutor în operele de apostolat.
Can. 290 - § 1. (cf 532) În toate treburile juridice ale parohiei, parohul o reprezintã prin persoana sa.
§ 2. (cf 530) Funcţiunile sacre cele mai importante, cum sunt celebrarea sacramentelor iniţierii creştine, binecuvântarea cãsãtoriilor, rãmânând neschimbat can. 302, § 2, funeraliile bisericeşti îi revin parohului, astfel încât vicarilor parohiali nu le este permisã celebrarea decât cu permisiunea cel puţin presupusã a parohului însuşi.
Can. 291 - (cf 531) Toate ofrandele, cu excepţia acelora despre care este vorba în cann. 715717, primite de paroh şi de toţi ceilalţi clerici ataşaţi parohiei cu ocazia împlinirii unei sarcini pastorale, trebuie sã fie depuse în fondul parohial, exceptând cazul în care rezultã voinţa contrarã a celui care oferã cu privire la ofrandele complet voluntare; este de competenţa Episcopului eparhial, dupã consultarea consiliului preoţesc, sã stabileascã prescrieri prin care sã fie prevãzutã destinaţia acestor ofrande precum şi o remunerare justã a parohului şi a tuturor celorlalţi clerici ai parohiei, conform normei can. 390.
Can. 292 - § 1. (= 533) Parohul are obligaţia sã locuiascã în casa parohialã aproape de biserica parohialã; cu toate acestea Ierarhul locului poate permite, pentru o cauzã justã, sã locuiascã în alt loc, cu condiţia ca prin aceasta serviciul parohial sã nu sufere nici o daunã.
§ 2. Exceptând cazul în care se opune un motiv grav, parohului îi este permis sã lipseascã în fiecare an din parohie, pentru concediu, continuu sau cu întreruperi, nu mai mult de o lunã; nu sunt socotite în timpul de concediu zilele în care parohul se dedicã anual exerciţiilor spirituale; dacã, însã, parohul vrea sã lipseascã din parohie mai mult de o sãptãmânã, are obligaţia de a-l înştiinţa despre aceasta pe propriul Ierarh al locului.
§ 3. Episcopul eparhial este cel care stabileşte norme care sã asigure pe durata absenţei parohului, cum sã se prevadã pentru îngrijirea parohiei, prin intermediul unui sacerdot înzestrat cu puterile şi facultãţile necesare.
Can. 293 - Parohul îşi va aminti cã trebuie sã ofere botezaţilor şi nebotezaţilor, catolicilor şi necatolicilor, prin convieţuirea cotidianã şi atenţia sa, exemplul unui serviciu cu adevãrat sacerdotal şi pastoral şi cã trebuie sã dea mãrturie de adevãr şi de viaţã în faţa tuturor şi, ca bun pãstor, sã-i caute şi pe aceia care, cu toate cã sunt botezaţi în Biserica catolicã, se abţin de la primirea sacramentelor sau, mai mult, au abandonat credinţa.
Can. 294 - (cf 534) Parohul va celebra frecvent Divina Liturghie pentru poporul parohiei încredinţate lui, iar în zilele prescrise de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris este chiar obligat sã celebreze.
Can. 295 - (cf 536-537) În parohie vor exista, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, consilii potrivite pentru tratarea treburilor pastorale şi economice.
Can. 296 - § 1. (= 535) În parohie vor exista registre parohiale, adicã registrul botezaţilor, al cãsãtoriilor, al decedaţilor şi alte registre, conform normelor dreptului particular al propriei Biserici sui iuris sau, dacã acestea lipsesc, cu cele stabilite de Episcopul eparhial însuşi; parohul se va îngriji ca registrele parohiale, respectând aceleaşi norme, sã fie completate şi pãstrate cum trebuie.
§ 2. În registrul botezaţilor vor fi adnotate şi înscrierea botezatului într-o determinatã Bisericã sui iuris, conform normei can. 37, administrarea ungerii cu sfântul mir, precum şi tot ceea ce priveşte starea canonicã a credincioşilor creştini având în vedere cãsãtoria, rãmânând neschimbate cele prevãzute în can. 840, § 3, având în vedere adopţia şi tot astfel hirotonirea sacrã sau voturile perpetue într-un institut cãlugãresc; aceste adnotãri vor fi consemnate totdeauna în certificatul de botez.
§ 3. Certificatele eliberate, privitoare la starea canonicã a credincioşilor creştini, precum şi toate documentele care pot avea importanţã juridicã, vor fi semnate de parohul însuşi sau de un delegat al sãu şi vor avea ştampila parohialã.
§ 4. În parohie va exista o arhivã, în care vor fi pãstrate registrele parohiale împreunã cu scrisorile Ierarhilor şi celelalte documente, care este necesar sau util sã fie pãstrate; toate acestea vor fi inspectate de cãtre Episcopul eparhial sau de cãtre delegatul sãu cu ocazia vizitei canonice sau cu o altã ocazie potrivitã, iar parohul se va îngriji ca acestea sã nu ajungã în mâini strãine.
§ 5. Chiar şi registrele parohiale mai vechi vor fi pãstrate conform normei dreptului particular.
Can. 297 - § 1. (cf 538 § 1) Parohul îşi înceteazã funcţia prin renunţarea acceptatã de Episcopul eparhial, prin trecerea timpului determinat, prin îndepãrtare sau prin transferare.
§ 2. La împlinirea vârstei de şaptezeci şi cinci de ani, parohul este rugat sã prezinte renunţarea la funcţie Episcopului eparhial care, dupã luarea în considerare a tuturor circumstanţelor cu privire la persoanã şi loc, va decide dacã o acceptã sau o amânã; Episcopul eparhial va prevedea întreţinerea corespunzãtoare şi locuinţa celui ce renunţã, fiind atent la normele dreptului particular ale propriei Biserici sui iuris.
Can. 298 - (= 539) Dacã o parohie devine vacantã sau dacã parohul este împiedicat, indiferent din ce motiv, sã-şi îndeplineascã serviciul pastoral în parohie, Episcopul eparhial va numi cât mai repede un sacerdot ca administrator al parohiei.
Can. 299 - § 1. (= 540) Administratorul parohiei are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca parohul, exceptând cazul în care este stabilit altfel de cãtre Episcopul eparhial.
§ 2. Administratorului parohiei nu îi este permis sã facã ceva ce poate prejudicia drepturilor parohului sau care poate dãuna bunurilor parohiale.
§ 3. La terminarea sarcinii sale, administratorul parohiei va prezenta o dare de seamã parohului.
Can. 300 - § 1. (= 541) Când o parohie devine vacantã precum şi când parohul este total împiedicat sã-şi exercite serviciul pastoral, înainte de numirea administratorului parohiei, vicarul parohial îşi asumã interimar grija parohiei, iar dacã sunt mai mulţi, cel dintre ei care este mai în vârstã hirotonirea preoţeascã sau, dacã vicarii lipsesc, parohul cel mai apropiat; Episcopul eparhial, însã, va determina la timp care parohie este consideratã cea mai apropiatã de alta.
§ 2. Cel care îşi asumã în mod interimar conducerea parohiei îl va înştiinţa imediat despre aceasta pe Episcopul eparhial.
Can. 301 - § 1. (cf 545 § 1) În cazul în care pentru îndeplinirea corespunzãtoare a grijii pastorale în parohie este necesar sau oportun, parohului îi pot fi ataşaţi unul sau mai mulţi vicari parohiali, care trebuie sã fie preoţi.
§ 2. Vicarul parohial poate fi constituit fie pentru întreaga parohie fie pentru o determinatã parte a parohiei.
§ 3. (= 547) Vicarul parohial este numit în mod liber de cãtre Episcopul eparhial, dupã audierea parohului, dacã nu judecã prudent altfel, şi, dacã este vorba de un membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, respectând can. 284, § 2.
Can. 302 - § 1. (= 548 § 1) Drepturile şi obligaţiile vicarului parohial se deduc din dreptul comun şi cel particular, precum şi din scrisoarea Episcopului eparhial şi sunt exercitate sub autoritatea parohului; însã, dacã nu este prevãzut în mod expres altfel, şi cu excepţia obligaţiei despre care este vorba în can. 294, vicarul parohial trebuie, în virtutea funcţiei, sã-l ajute pe paroh în întreg serviciul parohial şi, dacã situaţia o cere, sã ţinã locul parohului.
§ 2. (cf 1111 § 1) Vicarul parohial nu este înzestrat însã în virtutea funcţiei cu facultatea de a binecuvânta cãsãtoriile; totuşi aceastã facultate, chiar şi generalã, i-o poate conferi pe lângã Ierarhul locului şi parohul în limitele parohiei; aceastã facultate, dacã i-a fost conferitã, vicarul parohial o poate conferi şi altor sacerdoţi pentru fiecare caz în parte.
§ 3. (cf 548 § 3) Vicarul parohial, ca şi cooperator al parohului, îşi va dedica zilnic opera generoasã şi activã în serviciul pastoral; între paroh şi vicarul parohial va exista un raport fratern, caritate reciprocã şi respect, se vor ajuta reciproc cu sfaturi, sprijin şi exemplu în a lua mãsuri pentru grija parohialã, cu voinţã concordã şi cu angajament comun.
§ 4. (550 §§ 1.3) Vicarul parohial are obligaţia sã locuiascã în parohie, conform prescrierilor Episcopului eparhial sau obiceiurilor legitime; referitor la perioada de concediu, însã, vicarul parohial are acelaşi drept ca parohul.
Can. 303 - (cf 552) Vicarul parohial poate fi înlãturat de cãtre Episcopul eparhial pentru un motiv just; însã, dacã vicarul parohial este membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, se va respecta can. 1391, § 2.

CAP. IV
DESPRE RECTORII BISERICILOR

Can. 304 - (cf 556) Rectorul unei biserici este preotul cãruia i-a fost încredinţatã grija vreunei biserici, care nu este nici parohialã şi nici anexatã casei unui institut de viaţã consacratã.
Can. 305 - § 1. (= 557) Rectorul unei biserici este numit de cãtre Episcopul eparhial, rãmânând neschimbat dreptul Superiorului major al institutului cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunitarã dupã model cãlugãresc de a propune spre numire un preot corespunzãtor din institutul sãu sau din societate.
§ 2. Chiar dacã biserica aparţine vreunui institut de viaţã consacratã clericalã, de drept pontifical sau patriarhal, este de competenţa Episcopului eparhial sã numeascã rectorul bisericii propus de Superior.
§ 3. Dacã biserica este unitã cu un seminar sau cu un alt colegiu, care sunt conduse de preoţi, rectorul seminarului sau al colegiului este totodatã şi rectorul bisericii, exceptând cazul în care Episcopul eparhial a stabilit altfel.
Can. 306 - § 1. (= 558) În biserica încredinţatã lui nu este licit ca rectorul bisericii sã îndeplineascã funcţiuni parohiale decât cu consimţãmântul sau, dacã este cazul, cu delegaţie din partea parohului, rãmânând neschimbat can. 336, § 2.
§ 2. (cf 559) Rectorul unei biserici poate celebra în aceasta Divina Liturghie şi laudele divine, rãmânând neschimbate statutele legitime de înfiinţare şi, în plus, în aşa fel încât, dupã judecata Ierarhului locului, acestea sã nu prejudicieze în nici un fel serviciului parohial.
Can. 307 - (= 560) Ierarhul locului, dacã considerã potrivit acest lucru, poate da dispoziţie rectorului bisericii sã celebreze în biserica încredinţatã lui anumite funcţiuni sacre, chiar şi parohiale, precum şi ca biserica sã rãmânã deschisã pentru unele grupuri de credincioşi creştini.
Can. 308 - (= 561) Fãrã permisiunea cel puţin presupusã a rectorului bisericii sau a unei autoritãţi superioare, nu este licit pentru nimeni sã celebreze în bisericã Divina Liturghie sau laudele divine, sã administreze sacramentele sau sã îndeplineascã alte funcţiuni sacre; aceastã permisiune însã trebuie datã sau negatã conform normei dreptului.
Can. 309 - (= 562) Rectorul bisericii, sub autoritatea Ierarhului locului şi respectând statutele legitime şi drepturile câştigate, trebuie sã se îngrijeascã pentru ca Divina Liturghie, sacramentele şi laudele divine sã fie celebrate în bisericã, dupã prescrierile cãrţilor liturgice şi ale dreptului, pentru ca îndatoririle sã fie îndeplinite cu fidelitate, pentru ca bunurile bisericeşti sã fie administrate cu atenţie, pentru a se lua mãsuri în vederea pãstrãrii şi înfrumuseţãrii obiectelor sacre şi a edificiilor sacre şi sã prevadã ca nimic sã nu se facã din ceea ce nu corespunde sfinţeniei locului sau respectului datorat casei lui Dumnezeu.
Can. 310 - (cf 563) Rectorul bisericii poate fi înlãturat de cãtre Episcopul eparhial pentru un motiv just; dacã însã rectorul bisericii este membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, se va respecta can. 1391, § 2.

TITLUL VIII
DESPRE EXARHATE ŞI DESPRE EXARHI

Can. 311 - § 1. Exarhatul este o parte a poporului lui Dumnezeu care, din cauza unor împrejurãri speciale, nu este înfiinţat în eparhie şi care, pe criterii teritoriale sau din alte motive, este încredinţatã pãstoririi unui Exarh.
§ 2. La înfiinţarea, schimbarea şi suprimarea exarhatului situat în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, se va respecta can. 85, § 3; înfiinţarea, schimbarea şi suprimarea celorlalte exarhate este numai de competenţa Scaunului Apostolic.
Can. 312 - Exarhul conduce exarhatul, fie în numele celui care l-a numit, fie în nume propriu; aceasta trebuie sã rezulte din înfiinţarea sau schimbarea exarhatului.
Can. 313 - Ceea ce se spune în drept despre eparhii sau despre Episcopii eparhiali, este valabil şi pentru exarhate şi Exarhi, exceptând cazul în care este prevãzut în mod expres altfel sau rezultã din natura lucrurilor.
Can. 314 - § 1. În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Exarhul este numit de Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent, stabilite rãmânând cann. 181-188, dacã este vorba de un Exarh care trebuie sã fie hirotonit Episcop; în celelalte cazuri, numirea Exarhului este numai de competenţa Scaunului Apostolic.
§ 2. Exarhul numit de Patriarh nu poate fi înlãturat din funcţie fãrã consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.
§ 3. Exarhul ia în posesiune canonicã exarhatul încredinţat lui prin prezentarea decretului de numire celui care conduce interimar exarhatul.
Can. 315 - § 1. Exarhul, constituit în afara teritoriului Bisericii patriarhale, poate cere Patriarhului preoţi corespunzãtori care sã-şi asume grija pastoralã a credincioşilor creştini pentru exarhat, iar Patriarhul, pe cât posibil, va satisface cererea Exarhului.
§ 2. Preoţii trimişi de Patriarh în exarhat, pe timp limitat sau nelimitat, sunt consideraţi ataşaţi exarhatului şi sunt supuşi în toate puterii Exarhului.
Can. 316 - Recursul împotriva decretelor Exarhului care conduce exarhatul în numele Pontifului Roman sau în numele Patriarhului, se face respectiv la Scaunul Apostolic sau la Patriarh; împotriva decretelor Exarhului care conduce exarhatul în nume propriu, recursul se face conform normei de drept obişnuite.
Can. 317 - Exarhul are obligaţia de a vizita mormintele sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, conform normei can. 208, exceptaţi fiind Exarhii care conduc exarhatul încredinţat lor în numele Patriarhului.
Can. 318 - § 1. Exarhul numit de Patriarh trebuie sã trimitã Patriarhului un raport scris la fiecare cinci ani asupra stãrii spirituale şi temporare a exarhatului.
§ 2. Exarhul numit de Pontiful Roman trebuie sã facã acelaşi raport Scaunului Apostolic la fiecare cinci ani şi, dacã aparţine de o Bisericã Patriarhalã, sã trimitã cât mai repede şi Patriarhului o copie a raportului.
Can. 319 - § 1. Exarhul este obligat [sã respecte] legile adunãrii eparhiale, ale curiei eparhiale, ale consiliului preoţilor, ale colegiului consilierilor eparhiali şi ale consiliului pastoral, adaptate locurilor şi persoanelor, dupã judecata autoritãţii care a întemeiat sau mutat exarhatul.
§ 2. Dacã nu se poate constitui colegiul consilierilor conform normei can. 271, § 3, Exarhul va constitui un grup din preoţii cei mai prudenţi, cel puţin trei, aleşi, pe cât posibil, dintre membri consiliului preoţesc, dacã acesta existã, al cãrui consimţãmânt sau sfat trebuie sã-l cearã ori de câte ori dreptul stabileşte cã Episcopul eparhial are nevoie de consimţãmântul sau de sfatul colegiului consilierilor eparhiali.
Can. 320 - § 1. Conducerea exarhatului vacant sau împiedicat trece la Protosincel sau, dacã acesta nu existã, la parohul cel mai în vârstã vechi în hirotonirea preoţeascã.
§ 2. Celui cãruia îi revine conducerea interimarã a exarhatului trebuie sã înştiinţeze cât mai repede autoritatea cãreia îi revine numirea Exarhului, pentru [ca aceastã autoritate] sã prevadã; între timp, însã, se poate folosi de toate puterile şi facultãţile, fie ordinare, fie delegate, pe care le avea Exarhul, exceptând cazul în care acestea au fost încredinţate pentru sârguinţa personalã a Exarhului.
Can. 321 - § 1. Exarhul, care nu a fost hirotonit Episcop, pe durata sarcinii sale, are privilegiile şi însemnele demnitãţii imediat urmãtoare cele episcopale.
§ 2. În ceea ce priveşte pãstrarea sau pierderea privilegiilor şi însemnelor, dupã îndeplinirea sarcinii, se va respecta dreptul particular.

TITLUL IX
DESPRE ADUNĂRILE IERARHILOR MAI MULTOR BISERICI SUI IURIS

Can. 322 - § 1. (cf 447-459) Acolo unde este oportun, dupã judecata Scaunului Apostolic, Patriarhii, Mitropoliţii Bisericilor mitropolitane sui iuris, Episcopii eparhiali şi, dacã statutele o prevãd, chiar şi ceilalţi Ierarhi ai locului ai mai multor Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine, care îşi exercitã puterea lor asupra aceleiaşi naţiuni sau regiuni, sunt convocaţi de Patriarh sau de o altã autoritate desemnatã de Scaunul Apostolic, în adunãri periodice, la perioade stabilite, astfel încât într-un schimb luminos de prudenţã şi experienţã şi, împreunându-şi pãrerile, sã existe o înţelegere sfântã de forţe spre binele comun al Bisericilor, prin care sã se favorizeze unitatea acţiunii, ajutorarea operelor comune, promovarea mai expeditivã pentru binele religiei şi în plus sã se pãstreze mai eficient disciplina bisericeascã.
§ 2. Deciziile acestei adunãri nu au puterea juridicã de a obliga, exceptând cazul în care este vorba despre cele ce nu prejudiciazã în nici un fel ritul fiecãrei Biserici sui iuris, puterii Patriarhilor, Sinoadelor, Mitropoliţilor şi Consiliilor Ierarhilor; de asemenea aceste decizii trebuie sã fie stabilite împreunã de cel puţin douã treimi din voturile membrilor ce au vot deliberativ şi care au fost aprobate de Scaunul Apostolic.
§ 3. O decizie, chiar dacã e luatã prin vot unanim, care într-un fel oarecare depãşeşte competenţa acestei adunãri, este lipsitã de orice putere pânã când nu este aprobatã de cãtre însuşi Pontiful Roman.
§ 4. Fiecare adunare a Ierarhilor mai multor Biserici sui iuris îşi va întocmi propriile statute în care va fi favorizatã, pe cât posibil, şi participarea Ierarhilor Bisericilor care nu sunt în deplinã comuniune cu Biserica catolicã; statutele, pentru a avea valoare, trebuie aprobate de Scaunul Apostolic.

TITLUL X
DESPRE CLERICI

Can. 323 - § 1. (cf 207 § 1) Clericii, care se mai numesc şi slujitori sacri, sunt credincioşi creştini care, aleşi de autoritatea competentã a Bisericii, prin darul Spiritului Sfânt primit în sacra hirotonire, sunt destinaţi sã fie slujitori ai Bisericii, participând la misiunea şi puterea lui Hristos Pãstorul.
§ 2. În baza sacrei hirotoniri, clericii se disting de ceilalţi credincioşi creştini prin divina instituţie.
Can. 324 - Clericii, uniţi între ei în comuniune ierarhicã şi constituiţi în diferite grade, participã în mod diferit la unica slujire bisericeascã, divin instituitã.
Can. 325 - (= 1009) Clericii, în baza sacrei hirotoniri, se disting în: Episcopi, preoţi şi diaconi.
Can. 326 - Clericii sunt constituiţi în gradele hirotonirii prin însãşi sacra hirotonire; nu îşi pot însã exercita puterea decât conform normei dreptului.
Can. 327 - Dacã pe lângã Episcopi, preoţi sau diaconi, şi alţi miniştri, constituiţi într-o hirotonire minorã şi numiţi în general clerici minori, sunt admişi sau instituiţi în serviciul poporului lui Dumnezeu sau pentru a exercita funcţiuni ale sacrei liturghii, aceştia sunt conduşi numai de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.

CAP. I
DESPRE FORMAREA CLERICILOR

Can. 328 - (cf 232) Biserica are propriul drept şi obligaţie sã-şi formeze clericii şi ceilalţi slujitori ai sãi; aceastã îndatorire se exercitã în mod singular şi mai intens în înfiinţarea şi conducerea seminarelor.
Can. 329 - § 1. (cf 233 § 1) Opera de promovare a vocaţiilor, mai ales pentru slujirile sacre, aparţine întregii comunitãţi creştine, care prin co-responsabilitatea sa trebuie sã fie atentã la necesitãţile slujirii Bisericii universale astfel:
1° pãrinţii, învãţãtorii şi alţi educatori primari ai vieţii creştineşti, se vor îngriji astfel încât, animând familiile şi şcolile în spirit evanghelic, copiii şi tinerii sã poatã asculta şi rãspunde în mod liber Domnului care îi cheamã prin Spiritul Sfânt;
2° clericii şi mai ales parohii se vor strãdui sã distingã şi sã încurajeze vocaţiile atât în adolescenţi cât şi în ceilalţi, chiar şi mai vârstnici;
3° Episcopul eparhial este cel care va stimula turma, unindu-şi forţele cu alţi Ierarhi, pentru promovarea vocaţiilor şi coordonarea celor începute.
§ 2. Dreptul particular va prevedea instituirea operelor fie regionale fie, pe cât posibil, eparhiale, în toate Bisericile, pentru promovarea vocaţiilor, care trebuie sã fie deschise necesitãţilor întregii Biserici, în special cele misionare.
Can. 330 - § 1. (cf 242 § 1) Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor este cel care va elabora un plan pentru formarea clericilor, în care sã fie explicat cât mai amãnunţit dreptul comun pentru seminarele situate în limitele teritoriului propriei Biserici; în celelalte cazuri, Episcopul eparhial este cel care va întocmi un plan asemãnãtor pentru propria sa eparhie, rãmânând neschimbat can. 150, § 3; acestor autoritãţi le revine competenţa de a modifica acest plan.
§ 2. Planul formãrii clericilor, chiar prin intermediul convenţiilor, poate fi comun unei întregi regiuni sau naţiuni, sau chiar şi unei alte Biserici sui iuris, fiind atent ca acesta sã nu fie în detrimentul specificului riturilor.
§ 3. (cf 243) Planul formãrii clericilor, respectând cu fidelitate dreptul comun şi având în vedere tradiţia propriei Biserici sui iuris, trebuie sã cuprindã, pe lângã altele, norme speciale pentru formarea personalã, spiritualã, doctrinarã şi pastoralã a seminariştilor, precum şi pentru fiecare disciplinã ce trebuie predatã şi pentru organizarea cursurilor şi a examenelor.

ART. I
Despre înfiinţarea şi conducerea seminarelor

Can. 331 - § 1. (<> 234) În seminarul minor sunt formaţi în primul rând cei care prezintã semne ale vocaţiei la slujirile sacre, pentru ca sã poatã fi recunoscutã cu mai multã uşurinţã şi claritate şi sã poatã fi cultivatã cu mai multã dedicaţie; conform normei dreptului particular, pot fi formaţi şi cei care, cu toate cã nu prezintã semne ale chemãrii la starea clericalã, pot fi formaţi sã exercite unele slujiri sau opere de apostolat. Apoi, celelalte institute care, conform propriilor statute, servesc aceluiaşi scop, chiar dacã au nume diferit, sunt echivalate seminarului minor.
§ 2. (cf 237. 241) În seminarul major este mai deplin cultivatã, încercatã şi confirmatã vocaţia celor care, în baza semnelor certe, sunt consideraţi deja corespunzãtori pentru primirea statornicã a slujirilor sacre.
Can. 332 - § 1. (cf 234) În fiecare eparhie se va înfiinţa un seminar minor, dacã aşa o cere binele Bisericii şi dacã o permit puterile şi resursele.
§ 2. Trebuie înfiinţat un seminar major care sã serveascã ori unei eparhii foarte mari ori, dacã nu întregii Biserici sui iuris, cel puţin mai multor eparhii ale aceleiaşi Biserici sui iuris - prin convenţiile necesare -, chiar şi diferitelor Biserici sui iuris care au o eparhie în acea regiune sau naţiune, astfel încât numãrul seminariştilor sã fie corespunzãtor celui al conducãtorilor şi al profesorilor bine pregãtiţi; în acelaşi timp formarea se va prevedea prin suficiente subvenţii şi prin cea mai bunã uniune a forţelor, astfel încât sã nu-i lipseascã nimic.
Can. 333 - Deşi este de dorit ca elevilor unei Biserici sui iuris sã li se rezerve un seminar, în primul rând cel minor, totuşi în acelaşi seminar pot fi admişi, în împrejurãri speciale, chiar şi seminariştii altor Biserici sui iuris.
Can. 334 - § 1. (cf 237) Seminarul pentru propria eparhie este înfiinţat de Episcopul eparhial; seminarul comun mai multor eparhii este înfiinţat de cãtre Episcopii eparhiali ai aceloraşi eparhii sau de cãtre autoritatea superioarã, însã cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor, dacã este vorba despre Mitropolitul Bisericii mitropolitane sui iuris, sau cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dacã este vorba de Patriarh.
§ 2. Episcopii eparhiali, pentru ai cãror supuşi a fost înfiinţat seminarul comun, nu pot înfiinţa în mod valid alt seminar, fãrã consimţãmântul autoritãţii care a înfiinţat seminarul comun sau, dacã este vorba despre un seminar înfiinţat de înşişi Episcopii eparhiali, fãrã consimţãmântul unanim al pãrţilor care şi-au dat acordul sau fãrã consimţãmântul autoritãţii superioare.
Can. 335 - § 1. (= 238) Seminarul înfiinţat în mod legitim este, prin dreptul însuşi, persoanã juridicã.
§ 2. În toate treburile juridice ale seminarului, rectorul aceluiaşi îl reprezintã, exceptând cazul în care dreptul particular sau statutele seminarului stabilesc altfel.
Can. 336 - § 1. (cf 263) Seminarul comun mai multor eparhii este supus Ierarhului desemnat de cei care au înfiinţat seminarul.
§ 2. (= 262) Seminarul face excepţie de la regimul parohial; pentru toţi cei care sunt în seminar, funcţiile parohiale sunt îndeplinite de rectorul seminarului sau de delegatul sãu, excepţie fãcând materia cãsãtoriei şi rãmânând neschimbat can. 734.
Can. 337 - § 1. (cf 239 § 3) Seminarul va avea propriul statut în care vor fi determinate în primul rând scopul specific al seminarului şi competenţa autoritãţilor; de asemenea vor fi stabilite modalitatea numirii sau alegerii, durata în funcţie, drepturile, obligaţiile şi justa remunerare a conducãtorilor, a funcţionarilor, a profesorilor şi a consilierilor, precum şi modalitãţile prin care aceştia, dar şi seminariştii vor participa la grija rectorului, mai ales la respectarea disciplinei seminarului.
§ 2. (cf 243) Seminarul va avea de asemenea propriul regulament, în care se vor aplica normele planului formãrii clericilor, adaptate împrejurãrilor speciale şi se vor defini într-un mod mai concret punctele cele mai importante ale disciplinei seminarului care privesc, în respectarea statutelor, formarea seminariştilor, viaţa cotidianã şi ordinea întregului seminar.
§ 3. Statutul seminarului are nevoie de aprobarea autoritãţii care a înfiinţat seminarul, cãreia îi revine competenţa, dacã este cazul, sã le modifice; acestea [statutele], referitoare la regulament, îi revin autoritãţii determinate în statut.
Can. 338 - § 1. (cf 239 § 1) Fiecare seminar va avea un rector şi, dacã este nevoie, un econom şi alţi conducãtori şi funcţionari.
§ 2. (cf 260) Rectorul este cel care se va îngriji, conform normei statutului, de conducerea generalã a seminarului, îi va îndemna pe toţi sã respecte statutul şi regulamentul seminarului, va coordona opera celorlalţi conducãtori şi funcţionari şi sã încurajeze unitatea şi colaborarea întregului seminar.
Can. 339 - § 1. (cf 239 § 2) Va fi, de asemenea, cel puţin un pãrinte spiritual, distinct de rector; în afara acestuia, seminariştii pot cere în mod liber direcţia spiritualã oricãrui alt preot, aprobat de rector.
§ 2. (cf 240 § 1) Pe lângã confesorii obişnuiţi, vor fi desemnaţi sau invitaţi şi alţi confesori, respectându-se integral dreptul seminariştilor de a se mãrturisi oricãrui alt confesor, chiar şi din afara seminarului, rãmânând neschimbatã disciplina seminarului.
§ 3. (cf 240 § 2) Pentru judecarea persoanelor nu este permis sã se cearã pãrerea confesorilor sau a pãrinţilor spirituali.
Can. 340 - § 1. (cf 253 § 1) Dacã se instituie în acelaşi seminar cursurile pentru predarea disciplinelor, va fi un numãr corespunzãtor de profesori bine selecţionaţi, fiecare cu adevãrat expert în ştiinţa sa, iar în seminarul major vor avea corespunzãtoarele grade academice.
§ 2. (254) Profesorii, prin intermediul unei pregãtiri aduse la zi şi cooperând între ei şi cu îndrumãtorii seminarului, trebuie sã contribuie la formarea integralã a viitorilor slujitori ai Bisericii, atenţi fiind la unitatea credinţei şi la formarea în diferitele discipline.
§ 3. (cf 252 § 3) Profesorii de ştiinţe sacre, urmând vestigiile sfinţilor Pãrinţi şi ale Doctorilor elogiaţi de Bisericã, mai ales de cea din Orient, din luminosul tezaur lãsat de aceştia, vor explica doctrina sãnãtoasã.
Can. 341 - § 1. (= 264) Autoritatea care a înfiinţat seminarul este cea care se va îngriji sã prevadã cheltuielile seminarului, chiar prin intermediul impozitelor sau a ofrandelor, despre care se vorbeşte în cann. 1012 şi 1014.
§ 2. (= 264) Sunt supuse impozitului pentru seminar şi casele cãlugãrilor, exceptând cazul în care acestea se întreţin numai din pomanã, sau în care este sediul actual de studii despre care vorbesc cann. 471, § 2 şi 536, § 2.

ART. II
Despre formarea la slujire

Can. 342 - § 1. (= 241 § 1) Vor fi admişi în seminar numai elevii care dovedesc, prin documentele cerute conform normei statutului, cã sunt corespunzãtori.
§ 2. (241 § 2) Nimeni nu va fi primit dacã dovedeşte cu certitudine primirea sacramentelor botezului şi a ungerii cu sfântul mir.
§ 3. Cei care în prealabil au fost seminarişti în alt seminar sau într-un institut cãlugãresc sau într-o societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, nu vor fi admişi decât dacã au obţinut atestatul din partea rectorului sau a Superiorului, mai ales privitor la motivul demiterii sau al pãrãsirii [seminarului, institutului sau a societãţii respective].
Can. 343 - Seminariştii, chiar dacã sunt admişi într-un seminar al altei Biserici sui iuris sau într-unul comun mai multor Biserici sui iuris, vor fi formaţi dupã propriul rit, obiceiul contrar fiind respins.
Can. 344 - § 1. Adolescenţii şi tinerii care trãiesc în seminarul minor vor pãstra obişnuinţa corespunzãtoare cu propriile lor familii şi cu cei de vârsta lor, de care au nevoie pentru o creştere psihologicã sãnãtoasã, mai ales afectivã; vor evita însã, cu grijã, conform normelor psihologiei şi pedagogiei sãnãtoase, tot ceea ce poate diminua în orice fel alegerea liberã a stãrii lor.
§ 2. Ajutaţi de o direcţie spiritualã potrivitã, seminariştii se vor obişnui sã ia decizii personale şi responsabile în lumina Evangheliei şi sã-şi cultive diferitele calitãţi înnãscute, fãrã sã omitã nici una din virtuţile corespunzãtoare naturii umane.
§ 3. Curriculum studiilor din seminarele minore va cuprinde ceea ce se cere în fiecare naţiune pentru începerea studiilor superioare şi, ori de câte ori programa studiilor o permite, şi cele ce sunt mai ales utile pentru primirea la slujirile sacre; îndeobşte se va avea grijã ca seminariştii sã poatã obţine titlul de studii civile, pentru a putea continua studiile şi în altã parte, dacã se ajunge la aceastã alegere.
§ 4. Seminariştii cu o vârstã mai înaintatã vor fi formaţi fie în seminar, fie într-un institut special, ţinând cont şi de formarea precedentã a fiecãruia.
Can. 345 - Formarea seminariştilor va fi perfecţionatã în seminarul major, completând în fiecare caz ceea ce a lipsit la formarea în seminarul minor, integrând formarea spiritualã, intelectualã şi pastoralã, astfel încât sã devinã slujitori ai lui Hristos în mijlocul Bisericii, lumina şi sarea lumii contemporane.
Can. 346 - § 1. (cf 244) Cei care aspirã la slujirile sacre vor fi formaţi astfel încât sã cultive în Spiritul Sfânt o comuniune familiarã cu Hristos şi sã-l caute în toate pe Dumnezeu astfel încât, impulsionaţi de iubirea lui Hristos Pãstorul, sã fie dornici sã-şi dãruiascã propria viaţa pentru ca toţi oamenii sã câştige împãrãţia lui Dumnezeu.
§ 2. Se vor alimenta în fiecare zi, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente, cu forţã pentru viaţa lor spiritualã şi cu putere pentru munca de apostolat:
1° prin meditarea atentã şi constantã a cuvântului lui Dumnezeu şi cu o fidelã explicaţie conform Pãrinţilor, seminariştii se vor obişnui sã-şi conformeze cât mai mult propria viaţã cu viaţa lui Hristos şi, întãriţi mereu în credinţã, speranţã şi caritate, sã exerseze trãirea dupã modelul Evangheliei;
2° (cf 246 § 1) vor participa asiduu la Divina Liturghie, care sã fie izvor şi culme atât a întregii vieţi a seminarului, cât şi a întregii vieţi creştineşti;
3° vor învãţa sã celebreze totdeauna laudele dumnezeieşti conform propriului rit pentru a-şi alimenta viaţa spiritualã;
4° acordând o mare valoare direcţiei spirituale, vor învãţa sã-şi examineze bine conştiinţa şi sã primeascã frecvent sacramentul penitenţei;
5° o vor urma cu evlavie filialã pe Sfânta Fecioarã Maria, Mama lui Dumnezeu, pe care Hristos a constituit-o ca Mama tuturor oamenilor;
6° se vor încuraja toate practicile evlavioase care conduc spiritul de rugãciune şi care sunt tãria şi apãrarea chemãrii apostolice, în primul rând pe cele ce sunt recomandate de venerata tradiţie a propriei Biserici sui iuris; oricum, se recomandã retragerile spirituale şi învãţarea funcţiilor sacre, îndemnarea spre calea spiritualã;
7° seminariştii vor fi educaţi la asentimentul Bisericii şi în serviciul ei, precum şi la virtutea ascultãrii şi a cooperãrii fraterne;
8° vor fi ajutaţi sã cultive şi celelalte virtuţi care au mare relevanţã pentru vocaţia lor, precum deosebirea spiritelor, castitatea, tãria sufleteascã; vor aprecia şi vor cultiva acele virtuţi care sunt mai preţuite între oameni şi care dau valoare slujitorului lui Hristos, dintre care sunt sinceritatea sufleteascã, grija continuã pentru dreptate, spiritul sãrãciei, pãstrarea fidelã a promisiunilor, politeţea în comportament, modestia în conversaţie, unite cu caritatea.
§ 3. În seminar, normele disciplinare se vor aplica conform maturitãţii seminariştilor astfel încât, seminariştii, în timp ce învaţã treptat sã se controleze, folosindu-se înţelept de libertate, se vor obişnui sã înveţe sã acţioneze spontan şi conştiincios.
Can. 347 - (cf 248) Formarea doctrinarã va tinde sã-i facã pe seminarişti, înzestraţi cu cultura generalã a locurilor şi a timpurilor lor şi cercetând eforturile şi realizãrile inteligenţei omeneşti, sã dobândeascã o doctrinã amplã şi solidã în ştiinţele sacre astfel încât, erudiţi cu o mai plinã inteligenţã a credinţei şi întãriţi de lumina Învãţãtorului Hristos, sã-i poatã lumina mai eficace pe oamenii timpului lor şi sã poatã sluji adevãrului.
Can. 348 - § 1. (250) Pentru cei care sunt destinaţi sacerdoţiului, studiile seminarului major, rãmânând neschimbat can. 345, se completeazã cu cursuri filosofice şi teologice, care pot fi parcurse fie pe rând, fie concomitent; aceste studii vor cuprinde cel puţin şase ani compleţi, astfel încât timpul dedicat disciplinelor filosofice sã fie de doi ani integrali, iar cel dedicat studiilor teologice sã fie de patru ani integrali.
§ 2. Cursurile filosofico-teologie vor începe prin introducerea în misterul lui Hristos şi în economia mântuirii şi nu vor fi concluzionate pânã ce nu se aratã, ţinând seama de ordinea şi ierarhia adevãrurilor doctrinei catolice, relaţia şi compoziţia coerentã a tuturor disciplinelor între ele.
Can. 349 - § 1. (cf 251) Formarea filosoficã va tinde sã completeze formarea în ştiinţele umane; de aceea, ţinându-se cont de înţelepciunea antichitãţii şi a epocii actuale, fie a întregii familii umane fie mai ales a propriei culturi, sã se caute în primul rând patrimoniul filosofic veşnic valabil.
§ 2. Cursurile istorice şi sistematice vor fi predate astfel încât seminariştii, cu discernãmânt intelectual, sã poatã distinge mai uşor adevãrul de fals şi, cu mintea deschisã cãtre Dumnezeu care vorbeşte, sã poatã continua cu adevãrat cercetãrile teologice şi sã fie cât mai potriviţi pentru îndeplinirea slujbelor prin angajarea de conversaţii chiar şi cu oamenii culţi ai acestor timpuri.
Can. 350 - § 1. (cf 252 § 1) Disciplinele teologice vor fi predate în lumina credinţei, astfel încât seminariştii sã pãtrundã în mod profund doctrina catolicã, extrasã din Revelaţia divinã şi sã o exprime în cultura proprie, astfel încât ea sã poatã fi hrana propriei vieţi spirituale şi sã fie un instrument foarte util în angajarea la slujire.
§ 2. Sfânta Scripturã trebuie sã fie sufletul întregii teologii şi sã informeze toate disciplinele sacre; de aceea se va preda, pe lângã o metodã exegeticã îngrijitã, capitolele principale ale economiei mântuirii, precum şi temele mai importante ale teologiei biblice.
§ 3. Liturgica va fi predatã ţinându-se seama de ponderea ei specialã, ca izvor necesar al doctrinei şi al adevãratului spirit creştin.
§ 4. (cf 256 § 2) Pânã când unitatea pe care Hristos o vrea pentru Biserica sa nu va fi deplin realizatã, ecumenismul trebuie va fi una dintre dimensiunile necesare oricãrei discipline teologice.
Can. 351 - (cf 256 § 2) Profesorii de ştiinţe sacre, deoarece predau cu mandatul autoritãţii bisericeşti, transmit în mod fidel doctrina propusã de aceasta şi se vor supune cu umilinţã, întru totul, magisterului constant şi conducerii Bisericii.
Can. 352 - § 1. (cf 255) Formarea pastoralã va fi adaptatã condiţiilor locurilor şi timpurilor, înzestrãrii seminariştilor fie celibatari fie cãsãtoriţi şi necesitãţilor slujirilor pentru care ei se pregãtesc.
§ 2. (cf 256 § 1) Seminariştii vor fi formaţi în primul rând în arta cateheticã şi omileticã, în celebrarea liturgicã, în administrarea parohiei, în dialogul evanghelizator cu necredincioşii sau necreştinii sau cu credincioşii creştini mai puţin fervenţi, în apostolatul social şi în folosirea instrumentelor de comunicare socialã, fãrã neglijarea disciplinelor auxiliare ca psihologia şi sociologia pastoralã.
§ 3. (cf 257 § 1) Chiar dacã seminariştii se pregãtesc sã-şi însuşeascã slujirea în propria lor Bisericã sui iuris, vor fi formaţi în spiritul cu adevãrat universal, pentru care sã fie pregãtiţi sã ia parte la deservirea sufletelor oriunde pe pãmânt; de aceea vor fi învãţaţi cu privire la necesitãţile Bisericii universale, şi mai ales în privinţa apostolatului ecumenic şi al evanghelizãrii.
Can. 353 - (cf 258) Conform normei dreptului particular, se vor efectua exerciţii şi probe care sã contribuie mai ales la întãrirea formãrii pastorale, cum sunt serviciul social sau cel caritabil, formarea cateheticã, şi în special ucenicia pastoralã în cursul formãrii filosofico-teologice şi ucenicia diaconalã înainte de hirotonirea preoţeascã.
Can. 354 - (cf 236) Formarea proprie a diaconilor ce nu sunt destinaţi sacerdoţiului, se va adapta la normele date mai sus, astfel încât curriculum studiilor sã dureze cel puţin trei ani, avându-se în vedere tradiţiile propriei Biserici sui iuris referitoare la diaconia liturgicã, a cuvântului şi a caritãţii
Can. 355 - (cf 1027) Cei care vor fi hirotoniţi, vor fi învãţaţi în mod corespunzãtor cu privire la obligaţiile clericilor şi vor fi educaţi sã le primeascã şi sã le îndeplineascã din tot sufletul.
Can. 356 - § 1. Rectorul seminarului va trimite în fiecare an un raport referitor la progresul formãrii seminariştilor Episcopului lor eparhial, sau eventual Superiorului major; va raporta apoi despre starea seminarului celor ce au înfiinţat seminarul.
§ 2. (cf 259 § 2) Episcopul eparhial sau Superiorul major, în scopul de a ajuta formarea seminariştilor lor, va vizita frecvent seminarul, mai ales dacã este vorba despre cei care trebuie promovaţi la hirotonirile sacre.

CAP. II
DESPRE ÎNSCRIEREA CLERICILOR ÎNTR-O EPARHIE

Can. 357 - § 1. (cf 265) Fiecare cleric trebuie sã fie înscris ca şi cleric într-o eparhie sau întrun exarhat, sau într-un institut cãlugãresc, sau într-o societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, sau într-un institut ori într-o asociaţie care are dreptul de la Scaunul Apostolic sau, în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, de la Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent, de a-şi înscrie clerici.
§ 2. Ceea ce este stabilit referitor la înscrierea clericilor într-o eparhie sau demiterea din aceasta, este valabil, cu referinţele de rigoare, şi pentru alte persoane juridice amintite mai sus precum şi, dacã dreptul particular o prevede, pentru însãşi Biserica patriarhalã, exceptând cazul în care este prevãzut în mod expres altfel.
Can. 358 - (cf 266 § 1) Prin hirotonirea diaconalã cineva este înscris ca şi cleric al eparhiei pentru al cãrei serviciu a fost hirotonit, exceptând cazul în care, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, a fost deja înscris în aceeaşi eparhie.
Can. 359 - (= 267 § 1) Pentru ca un cleric deja înscris într-o oarecare eparhie sã poatã trece în mod valid într-o altã eparhie, trebuie sã obţinã de la Episcopul sãu eparhial o scrisoare de demitere, iscãlitã de acelaşi, şi de asemenea o scrisoare de înscriere de la Episcopul eparhial al eparhiei în care doreşte sã se înscrie, iscãlitã de asemenea de acesta.
Can. 360 - § 1. (cf 268 § 1) Transferul clericului într-o altã eparhie, pãstrând înscrierea, se face pentru un timp determinat, reînnoitã chiar de mai multe ori, prin intermediul unei convenţii scrise, stipulatã între cei doi Episcopi eparhiali, în care sunt stabilite drepturile şi îndatoririle clericului sau ale pãrţilor.
§ 2. Dupã trecerea a cinci ani de la legitimul transfer, clericul va fi înscris prin dreptul însuşi în eparhia care l-a gãzduit dacã, faţã de aceastã dorinţã a sa manifestatã în scris ambilor Episcopi eparhiali, nici unul dintre aceştia, în decurs de patru luni, nu şi-au manifestat în scris o poziţie contrarã.
Can. 361 - (= 271 § 1 a) Nu se va refuza, decât pentru o adevãratã necesitate a propriei eparhii sau a Bisericii sui iuris, clericului care cere trecerea sau transferul în altã eparhie care suferã de o penurie gravã de clerici, mai ales pentru evanghelizare, cauzã a Bisericii universale, cu condiţia ca acesta sã fie pregãtit şi apt sã îndeplineascã aceastã slujire.
Can. 362 - § 1. (cf 271 § 3) Din motive juste, clericul poate fi rechemat din transfer de cãtre propriul sãu Episcop eparhial, sau trimis înapoi de cãtre Episcopul eparhial care l-a gãzduit, respectând convenţiile încheiate şi echitatea.
§ 2. (cf 271 § 2) La reîntoarcerea legitimã din transfer în propria eparhie, rãmân stabilite şi apãrate toate drepturile pe care le-ar fi avut dacã ar fi rãmas înscris în aceasta, prin slujirea sacrã.
Can. 363 - (cf 272) Pe un cleric al eparhiei nu-l poate înscrie sau demite din aceasta şi nici nu-i poate acorda în mod valid permisiunea de transfer:
1° Administratorul Bisericii patriarhale fãrã consimţãmântul Sinodului permanent; Exarhul patriarhal şi Administratorul eparhial fãrã consimţãmântul Patriarhului;
2° în celelalte cazuri, Administratorul eparhiei, dacã nu a trecut un an de la vacanţa scaunului eparhial şi atunci cu consimţãmântul colegiului consilierilor eparhiali.
Can. 364 - (cf 267 § 2) Înscrierea unui cleric într-o eparhie nu înceteazã decât cu înscrierea validã într-o altã eparhie sau cu pierderea stãrii clericale.
Can. 365 - § 1. (cf 269) Pentru trecerea sau transferul licit se cer motive juste, cum sunt folosul Bisericii sau binele clericului însuşi; permisiunea nu îi va fi refuzatã însã decât pentru motive grave.
§ 2. Dacã dreptul particular al unei Biserici sui iuris stabileşte astfel, pentru trecerea legitimã în eparhia unei alte Biserici sui iuris se cere de asemenea ca Episcopul eparhial care îl demite pe cleric, sã obţinã consimţãmântul autoritãţii determinate de acelaşi drept particular.
Can. 366 - § 1. (cf 269) Episcopul eparhial nu va înscrie în eparhia sa un cleric strãin decât dacã:
1° o cer necesitãţile sau folosul eparhiei;
2° se convinge el însãşi de aptitudinile clericului pentru îndeplinirea slujirii, mai ales dacã clericul parvine dintr-o altã Bisericã sui iuris.
3° constatã dintr-un document legitim demiterea legitimã din eparhie şi are din partea Episcopului eparhial care l-a demis, la nevoie sub secret, mãrturii favorabile despre curriculum vitae şi moravurile clericului;
4° clericul a declarat în scris cã vrea sã se dedice serviciului noii eparhii conform normei dreptului.
§ 2. Episcopul eparhial va face cunoscut cât mai repede Episcopului eparhial precedent despre înscrierea sãvârşitã în eparhia sa.

CAP. III
DESPRE DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE CLERICILOR

Can. 367 - Clericii au ca primã obligaţie sã anunţe tuturor Împãrãţia lui Dumnezeu şi sã reprezinte dragostea lui Dumnezeu faţã de oameni, în slujirea cuvântului şi a sacramentelor, ba chiar prin întreaga lor viaţã, astfel încât toţi, iubindu-l pe Dumnezeu mai mult ca pe orice şi iubindu-se reciproc, sã fie edificaţi şi sã creascã în Trupul lui Hristos care este Biserica.
Can. 368 - (cf 276) Clericii sunt ţinuţi dintr-un motiv special la perfecţiunea pe care o propune Hristos discipolilor sãi, deoarece prin sacra hirotonire sunt consacraţi lui Dumnezeu într-un mod nou, pentru a deveni instrumente mai eficiente ale lui Hristos, eternul Sacerdot, în serviciul poporului lui Dumnezeu, şi pentru a fi în acelaşi timp model exemplar pentru turmã.
Can. 369 - § 1. (cf 276 § 2) Clericilor le incumbã sã citeascã şi sã mediteze zilnic cuvântul lui Dumnezeu astfel încât, fãcuţi audiatori fideli şi atenţi ai lui Hristos, sã devinã slujitori adevãraţi ai predicãrii; sã fie zeloşi în rugãciuni, în celebrãrile liturgice şi mai ales în devotamentul faţã de taina Euharistiei; sã-şi examineze zilnic conştiinţa şi sã primeascã frecvent sacramentul penitenţei; sã o cinsteascã pe Sfânta Maria, pururea Fecioarã, Mama lui Dumnezeu, şi sã implore de la ea harul de a se conforma Fiului ei şi sã îndeplineascã celelalte practici evlavioase ale propriei Biserici sui iuris.
§ 2. Sã dea o consideraţie deosebitã direcţiei spirituale şi la timpurile stabilite sã facã, conform prescrierilor dreptului particular, retragerile spirituale.
Can. 370 - (= 273) Clericii au obligaţia specialã de a acorda res-pect şi ascultare Pontifului Roman, Patriarhului şi Episcopului eparhial.
Can. 371 - § 1. (= 274 § 1) Clericii, având îndeplinite cerinţele dreptului, au dreptul sã obţinã de la propriul lor Episcop eparhial o oarecare funcţie, slujire sau sarcinã pe care sã o îndeplineascã în serviciul Bisericii.
§ 2. Clericii vor primi şi vor îndeplini cu fidelitate orice funcţie, slujire sau sarcinã încredinţatã lor de cãtre autoritatea competentã, ori de câte ori necesitãţile Bisericii o cer, dupã judecata aceleiaşi autoritãţi.
§ 3. Pentru a putea exercita însã o profesie civilã, se cere permisiunea Ierarhului propriu.
Can. 372 - § 1. (cf 279) Clericilor, dupã ce şi-au completat formarea ce se cere pentru hirotonirile sacre, le incumbã sã nu înceteze sã se dedice ştiinţelor sacre, ci dimpotrivã se vor strãdui sã dobândeascã o cunoaştere şi o practicã mai profundã şi adusã la zi de cãtre aceleaşi, prin cursuri de perfecţionare aprobate de propriul lor Ierarh.
§ 2. Vor frecventa, de asemenea, şi întâlnirile pe care Ierarhul le judecã oportune, pentru promovarea ştiinţelor sacre şi a metodelor pastorale.
§ 3. Nu vor neglija însuşirea ştiinţelor profane, mai ales a acelora care au o legãturã mai strânsã cu ştiinţele sacre, convenabil oamenilor culţi.
Can. 373 - (<> 277) Celibatul clericilor, ales pentru împãrãţia cerurilor şi atât de corespunzãtor sacerdoţiului, va fi stimat pretutindeni, conform tradiţiei Bisericii universale; tot astfel trebuie ţinutã la mare cinste starea clericilor legaţi prin cãsãtorie, consfinţitã de secole prin practica Bisericii primitive şi a Bisericilor orientale.
Can. 374 - (cf 277 § 3) Clericii celibatari şi cãsãtoriţi trebuie sã strãluceascã prin frumuseţea castitãţii; dreptul particular este cel care stabileşte mijloacele oportune pentru atingerea acestui scop.
Can. 375 - Clericii cãsãtoriţi vor oferi un exemplu strãlucit celorlalţi credincioşi creştini, prin conducerea vieţii de familie şi prin educarea fiilor.
Can. 376 - (cf 280) Pe cât posibil, se va favoriza lãudabila viaţã comunã între clericii celibatari pentru a se ajuta reciproc în cultivarea vieţii spirituale şi intelectuale, şi pentru a putea coopera mai bine în slujirea lor.
Can. 377 - (276 § 2, 3°) Toţi clericii trebuie sã celebreze laudele divine, conform dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 378 - (276 § 2, 2°) Clericii vor celebra des Divina Liturghie, conform normei dreptului
particular, mai ales în zilele de duminicã şi în sãrbãtorile de poruncã; este viu recomandatã
celebrarea zilnicã.
Can. 379 - (= 275) Clericii, uniţi prin legãtura caritãţii cu confraţii oricãrei Biserici sui iuris, vor lucra toţi la acelaşi scop, adicã la edificarea Corpului lui Hristos şi de aceea, în orice condiţie ar fi şi chiar dacã au funcţii diferite, vor coopera între ei şi se vor ajuta reciproc.
Can. 380 - (cf 233 § 1) Clericii îşi vor da silinţa sã promoveze toate vocaţiile care tind la slujirea sacrã şi la viaţa în institutele de viaţã consacratã, nu numai prin predici, catehezã sau prin alte mijloace oportune, ci, în primul rând, prin mãrturia vieţii şi a slujirii lor.
Can. 381 - § 1. Arzând de zelul apostolic, clericii vor fi pentru toţi exemplu de binefacere şi ospitalitate mai ales faţã de bolnavi, loviţi de soartã, persecutaţi, exilaţi şi refugiaţi.
§ 2. (cf 843 § 1) Clericii, dacã nu sunt împiedicaţi de un motiv just, sunt obligaţi sã furnizeze ajutoare derivate din bunurile spirituale ale Bisericii, mai ales din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente, credincioşilor creştini care le cer în mod oportun, dispuşi sã le primeascã în mod corect şi sã nu li se interzicã dreptul de a primi sacramentele.
§ 3. (cf 275 § 2) Clericii vor cunoaşte şi vor promova demnitatea laicilor şi rolul pe care îl au în misiunea Bisericii, mai ales vor recunoaşte diferitele harisme ale laicilor şi, de asemenea, vor folosi competenţa şi experienţa lor spre binele Bisericii, în special prin modalitãţile prevãzute de drept.
Can. 382 - (cf 285 § 1) Clericii se vor abţine absolut de la tot ceea ce, conform normelor determinate detaliat de dreptul particular, nu se cuvine propriului statut şi de asemenea vor evita tot ceea ce este strãin.
Can. 383 - Clericii, chiar dacã nu este un rãu sã aibã aceleaşi drepturi civile şi politice ca şi ceilalţi cetãţeni, totuşi:
1° (285 § 3) sunt opriţi sã-şi asume funcţii publice care comportã o participare la exercitarea puterii civile;
2° (289 § 1) întrucât serviciul militar corespunde mai puţin stãrii clericale, nu se vor angaja ca voluntari, decât cu permisiunea Ierarhului propriu;
3° (289 § 2) se vor folosi de excepţiile pe care legile civile, convenţiile sau obiceiurile le acordã în favoarea exercitãrii sarcinilor şi funcţiilor publice strãine stãrii clericale, precum şi de la serviciul militar.
Can. 384 - § 1. (cf 287) În calitate de slujitori ai reconcilierii tuturor în dragostea lui Hristos, clericii se vor strãdui sã promoveze pacea, unitatea şi înţelegerea sprijinitã pe dreptate între oameni.
§ 2. Nu vor lua parte activã în partidele politice şi nici în conducerea asociaţiilor sindicale, decât dacã, dupã judecata Episcopului eparhial, sau dacã dreptul particular prevede astfel, a Patriarhului sau a altei autoritãţi, o cere apãrarea drepturilor Bisericii sau promovarea binelui comun.
Can. 385 - § 1. Plini de spiritul sãrãciei lui Hristos, clericii se vor strãdui, prin simplitatea vieţii, sã fie mãrturisitori, în faţa lumii, ai bunurilor veşnice şi, cu discernãmânt spiritual, sã destineze bunurile temporare unei folosinţe corecte; însã bunurile care le revin cu ocazia exercitãrii funcţiilor, slujirilor sau a sarcinilor bisericeşti, dupã ce-şi reţin pentru ei ceea ce este nevoie pentru subzistenţa corespunzãtoare şi pentru îndeplinirea obligaţiilor propriei stãri, le vor folosi şi le vor împãrţi pentru operele de apostolat sau de caritate.
§ 2. (286) Clericilor le este interzis sã facã, prin ei sau prin alţii, afaceri sau activitãţi neguţãtoreşti, în beneficiul lor sau al altora, exceptând cazul în care le este permis de autoritatea determinatã de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau de cãtre Scaunul Apostolic.
§ 3. (= 285 § 4) Clericilor le este interzisã cãmãtãria, chiar cu bunuri proprii, decât dupã consultarea Episcopului eparhial sau, dacã este cazul, a Superiorului major.
Can. 386 - § 1. (= 283 § 1) Deşi nu au obligaţia reşedinţei oficiale, clericii nu vor pãrãsi eparhia lor pe un timp notabil, determinat de dreptul particular, fãrã permisiunea mãcar presupusã a Ierarhului locului.
§ 2. Clericul care locuieşte în afara propriei eparhii, în ceea ce priveşte obligaţia stãrii aceluiaşi cleric, este supus Episcopului eparhial al locului; dacã va locui un timp mai îndelungat acolo, îl va înştiinţa fãrã întârziere pe Ierarhul locului.
Can. 387 - (cf 284) Referitor la îmbrãcãmintea pe care trebuie sã o poarte clericii, se va respecta dreptul particular.
Can. 388 - Clericii nu se pot folosi de drepturile şi de însemnele legate de demnitãţile conferite, în afara locurilor în care autoritatea care le-a conferit demnitatea îşi exercitã puterea, sau care a consimţit în scris la concesiunea aceleiaşi demnitãţi fãrã nici o excepţie, sau exceptând cazul în care aceştia însoţesc autoritatea care le-a conferit demnitatea sau o reprezintã, sau dacã au obţinut consimţãmântul Ierarhului locului.
Can. 389 - Clericii se vor strãdui sã evite orice dispute; dacã totuşi se iveşte între ei o cauzã contencioasã oarecare, se vor încredinţa forului Bisericii, iar aceasta se va face, pe cât posibil, şi când este vorba de o cauzã contencioasã între clerici şi alţi credincioşi creştini.
Can. 390 - § 1. (cf 281) Clericii au dreptul la o întreţinere corespunzãtoare, şi pentru aceasta vor primi o remuneraţie ca rãsplatã pentru îndeplinirea funcţiei sau a sarcinii încredinţate lor, iar [remuneraţia], dacã este vorba de clerici cãsãtoriţi, trebuie sã fie suficientã şi pentru întreţinerea familiei lor, exceptând cazul în care s-a prevãzut deja suficient în alt fel.
§ 2. Tot astfel mai au dreptul sã li se prevadã, lor şi familiilor lor, dacã sunt cãsãtoriţi, mãsurile corespunzãtoare de precauţie şi de siguranţã socialã precum şi asistenţa sanitarã; pentru ca acest drept sã poatã duce la rezultat, clericii sunt obligaţi sã contribuie cu partea lor, conform dreptului particular, la instituţia despre care vorbeşte can. 1021, § 2.
Can. 391 - (cf 278 § 1) Este dreptul integral al clericilor, rãmânând neschimbat can. 578, § 3, sã se asocieze cu alţii în vederea urmãririi unor scopuri corespunzãtoare stãrii clericale; este însã de competenţa Episcopului eparhial sã judece în mod autentic privitor la aceastã corespondenţã.
Can. 392 - (= 283 § 2) Clericii au dreptul la un concediu anual cuvenit, a cãrui duratã va fi determinatã de dreptul particular.
Can. 393 - Clericii, indiferent de condiţia lor, vor purta în inimã grija pentru toate Bisericile, şi de aceea se vor arãta gata de a servi, oriunde necesitã urgenţã, mai ales pentru a-şi exercita slujba în misiuni sau regiuni care suferã de o precarã lipsã de clerici, cu permisiunea sau la îndemnul propriului Episcop eparhial sau Superior.

CAPITOLUL IV
DESPRE PIERDEREA STĂRII CLERICALE

Can. 394 - Sacra hirotonire, odatã primitã în mod valid, nu poate fi niciodatã anulatã; un cleric îşi pierde totuşi starea clericalã prin:
1° sentinţã judecãtoreascã sau decret administrativ, care declarã invalidã sacra hirotonire;
2° pedeapsa depunerii, impusã legitim;
3° rescriptul Scaunului Apostolic sau, conform normei can. 397, al Patriarhului; acest rescript nu poate fi dat în mod licit de cãtre Patriarh şi nu este dat nici de cãtre Scaunul Apostolic diaconilor fãrã motive grave, iar cel privitor la preoţi fãrã motive foarte grave.
Can. 395 - (= 292) Clericul care, conform normei dreptului, îşi pierde starea clericalã, pierde prin aceasta şi drepturile proprii stãrii clericale şi nu mai este ţinut la nici o obligaţie a statutului clerical, rãmânând neschimbat însã can. 396; îi este interzisã exercitarea puterii ordinare, rãmânând neschimbate cann. 725 şi 735, § 2; prin dreptul însuşi este privat de toate funcţiile, slujbele şi sarcinile şi de orice putere delegatã.
Can. 396 - (= 291) Exceptând cazul în care sacra hirotonire a fost declaratã invalidã, pierderea stãrii clericale nu comportã dispensa de obligaţia celibatului, care este acordatã numai de Pontiful Roman.
Can. 397 - Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Biserici patriarhale sau, dacã este pericol în aşteptare, a Sinodului permanent, poate acorda pierderea stãrii clericale acelor clerici care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului propriei Biserici patriarhale, care nu sunt obligaţi la celibat sau, dacã sunt ţinuţi, sã nu cearã dispensã de la aceastã obligaţie; în celelalte cazuri chestiunea va fi înaintatã Scaunului Apostolic.
Can. 398 - (cf 293) Cel ce a pierdut starea clericalã prin rescriptul Scaunului Apostolic poate fi admis din nou în rândul clericilor numai de cãtre Scaunul Apostolic; însã, cine a obţinut pierderea stãrii clericale de la Patriarh, poate fi din nou admis între clerici şi de cãtre Patriarh.

TITLUL XI
DESPRE LAICI

Can. 399 - (cf 207 § 2) Prin numele de laici se înţeleg, în acest Cod, credincioşii creştini cãrora le este proprie şi specialã particularitatea lumeascã şi care, trãind în lume, participã la misiunea Bisericii, dar nu sunt nici constituiţi în sacra hirotonire şi nici înscrişi în starea cãlugãreascã.
Can. 400 - (= 224) Laicii, pe lângã drepturile şi obligaţiile care sunt comune tuturor credincioşilor creştini şi care sunt prevãzute în alte canoane, au aceleaşi drepturi şi obligaţii prevãzute în canoanele acestui titlu.
Can. 401 - (cf 225 § 2) Laicii sunt în primul rând cei care, prin propria chemare, vor cãuta Împãrãţia lui Dumnezeu, administrând lucrurile temporare, orânduindu-le [voinţei] lui Dumnezeu, şi de aceea vor fi mãrturisitorii lui Hristos în viaţa particularã, familialã şi politicosocialã şi îl vor arãta şi altora, vor lupta pentru legi drepte în societate şi vor contribui la sfinţirea lumii dupã modelul fermentului, strãlucind prin credinţã, speranţã şi caritate.
Can. 402 - (= 227) Este dreptul laicilor sã li se recunoascã în chestiunile cetãţii terestre, acea libertate care li se cuvine tuturor cetãţenilor; folosindu-se însã de aceastã libertate, se vor îngriji sã aibã grijã ca acţiunile lor sã fie îmbibate de spiritul evanghelic şi vor lua seama la doctrina propusã de magisterul Bisericii, ferindu-se sã nu expunã propria lor pãrere, în chestiunile nedecise, ca fiind doctrina Bisericii.
Can. 403 - § 1. Rãmânând neschimbat dreptul şi obligaţia de a respecta oriunde propriul rit, laicii au dreptul sã participe activ la celebrãrile liturgice ale oricãrei Biserici sui iuris, conform prescrierilor cãrţilor liturgice.
§ 2. (cf 230 § 2) Dacã necesitãţile Bisericii sau o utilitate realã recomandã astfel, şi lipsesc slujitorii sacri, se pot încredinţa laicilor unele funcţii ale slujitorilor sacri, conform normei dreptului.
Can. 404 - § 1. (= 229) Pe lângã formarea cateheticã pe care trebuie sã o aibã încã din copilãrie, laicii au dreptul şi obligaţia de a dobândi o cunoaştere, adaptatã la aptitudinile intelectuale şi condiţiile fiecãruia, a doctrinei revelate de Hristos, şi transmisã de magisterul autentic al Bisericii, nu numai pentru a putea trãi conform aceleiaşi doctrine, ci chiar sã o poatã expune şi, dacã este nevoie, sã o apere.
§ 2. [Laicii] au şi dreptul de a dobândi acea cunoaştere mai deplinã în ştiinţele sacre care este predatã în universitãţile bisericeşti de studii sau în facultãţi, sau în institutele de ştiinţe cãlugãreşti, frecventând cursurile şi primind gradele academice.
§ 3. Tot astfel, respectând prescrierile privind aptitudinea cerutã, ei au capacitatea de a primi de la autoritatea bisericeascã competentã mandatul de a preda disciplinele sacre.
Can. 405 - Patrimoniul liturgic, teologic, spiritual şi disciplinar va fi studiat conştiincios de cãtre laici, astfel încât sã fie favorizatã bunãvoinţa reciprocã şi stima precum şi unitatea de acţiune între laicii diferitelor Biserici sui iuris, iar diversitatea riturilor sã nu dãuneze binelui comun al societãţii în care trãiesc, ci mai degrabã sã-i conducã zi de zi mai mult la acelaşi bine.
Can. 406 - (cf 225 § 1) Laicii, amintindu-şi de obligaţia prevãzutã în can. 14, vor şti cã aceasta este şi mai urgentã în acele împrejurãri în care oamenii nu pot audia Evanghelia şi nu-l pot cunoaşte pe Hristos decât prin ei.
Can. 407 - (= 226) Laicii care trãiesc în starea conjugalã, conform propriei lor vocaţii, au obligaţia specialã sã lucreze la edificarea poporului lui Dumnezeu prin intermediul cãsãtoriei şi al familiei.
Can. 408 - § 1. (228 § 2) Laicii care se disting prin ştiinţa cerutã, experienţã şi cinste, vor fi audiaţi de cãtre autoritãţile bisericeşti ca experţi sau sfãtuitori, fie individual, fie ca membri ai diferitelor consilii sau adunãri, ca cele parohiale, eparhiale sau patriarhale.
§ 2. (cf 228 § 2) Pe lângã sarcinile bisericeşti la care laicii sunt admişi prin dreptul comun, ei pot fi însãrcinaţi de cãtre autoritatea competentã şi cu alte sarcini, cu excepţia celor care cer hirotonirea sacrã sau care sunt în mod expres interzise laicilor de cãtre dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
§ 3. Referitor la exercitarea unei sarcini bisericeşti, laicii sunt supuşi pe deplin autoritãţii bisericeşti.
Can. 409 - § 1. (= 231) Laicii care sunt încredinţaţi permanent sau temporar unui serviciu special al Bisericii, au obligaţia de a dobândi formarea adecvatã care se cere pentru îndeplinirea corespunzãtoare a sarcinii lor şi pentru a îndeplini aceastã sarcinã în mod conştiincios, cu dãruire şi cu grijã.
§ 2. Ei au dreptul la o remuneraţie justã, adaptatã la condiţia lor, cu care sã poatã întreţine în mod decent, respectând şi prevederile dreptului civil, propriile necesitãţi şi cele ale familiilor lor, astfel încât sã li se prevadã, lor şi familiilor lor, mãsurile corespunzãtoare de precauţie şi de siguranţã socialã, precum şi asistenţa sanitarã.

TITLUL XII
DESPRE MONAHI ŞI CEILALŢI CĂLUGĂRI ŞI MEMBRI AI ALTOR INSTITUTE DE VIAŢĂ CONSACRATĂ

CAP. I
DESPRE MONAHI ŞI CEILALŢI CĂLUGĂRI

ART. I
Canoane generale

Can. 410 - (573) Starea cãlugãreascã este un mod stabil de viaţã comunã într-un oarecare institut aprobat de Bisericã, în care credincioşii creştini, urmându-l mai îndeaproape pe Hristos, Învãţãtorul şi Exemplul Sfinţeniei, sub acţiunea Spiritului Sfânt, sunt consacraţi, în baza unui titlu nou şi special, prin voturile publice ale ascultãrii, castitãţii şi sãrãciei, pe care sã le respecte sub un Superior legitim, conform normei statutelor, renunţã la lume şi se dedicã în totalitate dobândirii perfecţiunii caritãţii perfecte în serviciul Împãrãţiei lui Dumnezeu, pentru edificarea Bisericii şi mântuirea lumii ca semne care prevestesc gloria cereascã.
Can. 411 - (574 § 1) Starea cãlugãreascã va fi încurajatã şi promovatã de cãtre toţi.
1° Despre dependenţa cãlugãrilor de Episcopul eparhial, de Patriarh, de Scaunul Apostolic
Can. 412 - § 1. (cf 590) Toţi cãlugãrii sunt supuşi Pontifului Roman ca Superior suprem şi au obligaţia de a i se supune şi în virtutea votului ascultãrii.
§ 2. (= 591) Pentru a prevedea binele institutelor şi nevoile apostolatului cât mai bine, Pontiful Roman, în baza primatului sãu asupra Bisericii universale, având în vedere folosul comun, poate sã scoatã de sub conducerea Episcopului eparhial institutele de viaţã consacratã şi sã le supunã sieşi sau altei autoritãţi bisericeşti.
Can. 413 - (cf 589) În privinţa conducerii interne şi disciplinei cãlugãreşti, institutele cãlugãreşti, dacã dreptul nu prevede altfel, dacã sunt de drept pontifical, sunt supuse imediat şi exclusiv Scaunului Apostolic; însã, dacã sunt de drept patriarhal sau eparhial, sunt supuse imediat Patriarhului sau Episcopului eparhial, rãmânând neschimbat can. 418, § 2.
Can. 414 - § 1. (cf 595) În privinţa mãnãstirilor şi a congregaţiilor de drept eparhial, Episcopul eparhial are competenţa:
1° sã aprobe tipicele mãnãstirilor şi statutele congregaţiilor, precum şi modificãrile introduse în acestea, conform normei dreptului, rãmânând neschimbate cele ce au fost aprobate de cãtre autoritatea superioarã;
2° (595 § 2) sã dispenseze de la aceleaşi tipice sau statute care depãşesc puterea Superiorilor cãlugãri şi care sunt cerute în mod legitim aceluiaşi, în fiecare caz şi sub formã de act;
3° sã viziteze mãnãstirile, chiar şi cele dependente, precum şi fiecare casã a congregaţiilor din teritoriul sãu ori de câte ori face acolo vizita canonicã, sau ori de câte ori raţiunile într-adevãr speciale, dupã judecata sa, îl îndeamnã sã o facã.
§ 2. Aceste drepturi sunt de competenţa Patriarhului, referitor la ordinele şi congregaţiile de drept patriarhal care îşi au casa principalã în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã; altfel, aceleaşi drepturi faţã de toate ordinele precum şi mãnãstirile şi congregaţiile care nu sunt de drept eparhial sunt doar de competenţa Scaunului Apostolic.
§ 3. Dacã o congregaţie de drept eparhial se extinde în alte eparhii, nu se poate modifica nimic în mod valid în aceleaşi statute decât cu consimţãmântul Episcopului eparhial al eparhiei în care îşi are sediul casa principalã, dupã ce totuşi au fost consultaţi Episcopii eparhiali în ale cãror eparhii sunt situate celelalte case.
Can. 415 - § 1. (678 § 1) Toţi cãlugãrii sunt supuşi puterii Ierarhului locului în ceea ce priveşte celebrarea publicã a cultului divin, predicarea cuvântului lui Dumnezeu poporului, educarea cãlugãreascã şi moralã a credincioşilor creştini şi mai ales a copiilor, formarea cateheticã şi liturgicã, demnitatea stãrii clericale, precum şi diferitele opere care se referã la apostolat.
§ 2. (628 § 2) Episcopul eparhial este cel care are dreptul şi obligaţia de a vizita fiecare mãnãstire şi casã a ordinelor sau congregaţiilor situate pe teritoriul sãu, în ceea ce priveşte aceste lucruri, ori de câte ori face acolo vizita canonicã, sau ori de câte ori, dupã judecata sa, motive grave îl îndeamnã sã o facã.
§ 3. (681 § 1) Episcopul eparhial nu poate încredinţa cãlugãrilor opere de apostolat sau însãrcinãri pentru eparhia proprie, decât cu consimţãmântul Superiorilor competenţi, rãmânând neschimbat dreptul comun şi respectându-se disciplina cãlugãreascã, caracterul propriu şi scopul specific institutelor.
§ 4. (cf 1320) Cãlugãrii care au comis un delict în afara casei şi nu au fost pedepsiţi de cãtre propriul Superior, dupã ce a fost prevenit de Ierarhul locului, pot fi pedepsiţi de acesta, chiar dacã au ieşit din casã în mod legitim şi s-au reîntors în casã.
Can. 416 - (cf 678 § 3) Patriarhii, şi de asemenea Ierarhii locului, vor promova întâlnirile cu Superiorii cãlugãrilor la timpul stabilit şi ori de câte ori considerã oportun, pentru ca, împreunându-şi pãrerile, sã acţioneze în concordanţã cu privire la operele de apostolat exercitate de cãtre membri.
Can. 417 - (cf 683 § 2) Dacã s-au strecurat abuzuri în casele institutelor de drept patriarhal sau pontifical, ori în bisericile acestora, iar Superiorul a neglijat sã ia mãsuri, dupã ce a fost admonestat de cãtre Ierarhul locului, acelaşi Ierarh al locului are obligaţia sã înainteze imediat cazul autoritãţii cãreia îi este supus imediat acelaşi institut.

2° Despre Superiorii şi despre membrii institutelor cãlugãreşti
Can. 418 - § 1. (620) Superiorii majori sunt: Preşedintele confederaţiei monastice, Superiorul mãnãstirii sui iuris, Superiorul general al ordinului sau al congregaţiei; Superiorul provincial, vicarii acestora şi alţii, care au putere asemãnãtoare provincialilor, şi de asemenea cei care, dacã lipsesc cei de mai sus, le urmeazã între timp în mod legitim în funcţie.
§ 2. Numele de Superior al monahilor şi a celorlalţi cãlugãri nu îl include pe Ierarhul locului şi nici pe Patriarh, rãmânând neschimbate canoanele care atribuie Patriarhului sau Ierarhului locului o putere asupra lor.
Can. 419 - § 1. (592 § 1) Preşedintele confederaţiei monastice, Superiorul mãnãstirii sui iuris neconfederate şi Superiorul general al ordinului sau al congregaţiei trebuie sã trimitã cel puţin la fiecare cinci ani autoritãţii cãreia îi sunt imediat supuşi, o relatare privind starea institutului pe care îl conduc, dupã formula stabilitã de aceeaşi autoritate.
§ 2. Superiorii institutelor de drept eparhial sau patriarhal vor trimite o copie a relatãrii şi Scaunului Apostolic.
Can. 420 - § 1. (628 § 1) Superiorii majori pe care tipicul mãnãstirii sau statutele ordinului sau congregaţiei îi desemneazã la sarcina de vizitator, la timpul fixat de acestea, vor vizita personal sau prin alţii, dacã sunt împiedicaţi în mod legitim, toate casele supuse lor.
§ 2. Membrii se vor comporta cu încredere faţã de vizitator, cãruia trebuie sã-i rãspundã la întrebãrile puse lor în mod legitim, conform adevãrului, în caritate; nimeni nu are voie sã-i împiedice în nici un fel pe membri de la aceastã obligaţie, sau sã împiedice în alt fel scopul vizitei.
§ 3. Ierarhul locului trebuie sã viziteze toate casele cãlugãreşti, dacã Superiorul major, care este competent de drept sã viziteze, în decurs de cinci ani nu le-a vizitat şi, admonestat fiind de Ierarhul locului, a neglijat sã o facã.
Can. 421 - (cf 619) Superiorii au obligaţia gravã sã se îngrijeascã astfel încât membrii încredinţaţi lor sã-şi conformeze viaţa dupã tipic sau statutele proprii; Superiorii îi vor ajuta pe membri prin exemplu şi îndemnuri pentru a-şi atinge scopul stãrii cãlugãreşti, se vor îngriji în mod corespunzãtor de nevoile lor personale, se vor îngriji şi îi vor cerceta cu râvnã pe cei bolnavi, îi vor certa pe cei neastâmpãraţi, îi vor mângâia pe cei slabi de suflet, vor fi rãbdãtori faţã de toţi.
Can. 422 - § 1. (627) Superiorii vor avea un consiliu permanent constituit conform normei tipicului sau statutelor, de a cãrui operã se vor folosi în exercitarea funcţiilor lor; în cazurile prescrise de drept sunt obligaţi sã cearã consimţãmântul sau sfatul lor, conform normei can. 934.
§ 2. Prin dreptul particular se va stabili dacã în casele în care trãiesc mai puţin de şase membri trebuie avut consiliul sau nu.
Can. 423 - (634 § 1) Mãnãstirea, confederaţia monasticã, ordinul şi congregaţia, provinciile lor şi casele legitim înfiinţate, sunt prin dreptul însuşi persoane juridice; tipicul sau statutele pot însã exclude sau restrânge capacitatea lor de a dobândi, de a poseda, de a administra sau de a înstrãina bunurile temporare.
Can. 424 - (635 § 2) În tipic sau în statute se vor stabili normele privitoare la folosirea şi administrarea bunurilor, pentru a favoriza, exprima şi ocroti propria sãrãcie.
Can. 425 - Bunurile temporare ale institutelor cãlugãreşti sunt reglementate de cann. 1007 1054, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel sau rezultã altfel din natura lucrurilor.
Can. 426 - Cãlugãrii, toţi şi fiecare în parte, Superiorii şi supuşii, trebuie nu numai sã respecte cu fidelitate şi integral voturile pe care le-au depus, ci şi sã-şi conformeze viaţa dupã tipic sau statute, respectând cu fidelitate spiritul şi intenţiile fondatorilor, şi astfel sã tindã la perfecţionarea stãrii lor.
Can. 427 - (cf 672) Cãlugãrii, toţi şi fiecare în parte, sunt legaţi de obligaţiile prescrise pentru clerici prin dreptul comun, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel sau rezultã altfel din natura lucrurilor.
Can. 428 - (266 § 2) Un membru cu voturi perpetue este înscris în institutul cãlugãresc ca şi cleric prin hirotonirea diaconalã sau, în cazul unui cleric deja înscris într-o eparhie, prin profesiunea perpetuã.
Can. 429 - Scrisorile cãlugãrilor trimise Superiorilor lor, precum şi Ierarhului locului, Patriarhului, Legatului Pontifului Roman şi Scaunului Apostolic, şi tot astfel scrisorile pe care le primesc de la aceiaşi, nu sunt supuse nici unei inspecţii.
Can. 430 - Nu este licit sã se confere cãlugãrilor titluri ale unor demnitãţi sau funcţii pur onorifice, exceptând cazul în care, dacã tipicul sau statutele o permit, este vorba de titlurile funcţiilor de Superiori majori pe care cãlugãrii le-au exercitat deja.
Can. 431 - § 1. Un cãlugãr, din momentul primei profesiuni, fãrã consimţãmântul scris dat de cãtre propriul Superior major, nu poate fi promovat la o demnitate sau la o funcţie în afara propriului institut, cu excepţia celor pe care le conferã Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale prin intermediul alegerii, şi rãmânând neschimbat can. 89, § 2; dupã îndeplinirea sarcinii trebuie sã se întoarcã la mãnãstire, la ordin sau la congregaţie.
§ 2. (705) Cãlugãrul care va fi Patriarh, Episcop sau Exarh:
1° rãmâne legat de voturi şi trebuie sã respecte celelalte obligaţii ale profesiunii, cu excepţia celor pe care, dupã judecata sa prudentã, sunt incompatibile cu demnitatea sa; este lipsit de voce activã şi pasivã în propria mãnãstire, ordin sau congregaţie; este scos de sub autoritatea Superiorilor şi în virtutea votului ascultãrii rãmâne supus numai Pontifului Roman;
2° odatã îndeplinitã sarcina, cel ce se reîntoarce la mãnãstire, ordin sau congregaţie, pentru restul celorlalte rãmânând neschimbate cann. 62 şi 211, poate avea voce activã şi pasivã, dacã tipicul sau statutele o permit.
§ 3. (= 706 § 3) Cãlugãrul care va fi Patriarh, Episcop sau Exarh:
1° dacã prin profesiune şi-a pierdut capacitatea de a dobândi stãpânirea bunurilor, are uzul, uzufructul şi administrarea bunurilor care îi parvin; Patriarhul, Episcopul eparhial sau Exarhul dobândesc însã proprietatea pentru Biserica patriarhalã, pentru eparhie, pentru exarhat; ceilalţi [o dobândesc] pentru mãnãstire sau ordin;
2° dacã prin profesiune nu şi-a pierdut stãpânirea asupra bunurilor, îşi recupereazã uzul, uzufructul şi administrarea bunurilor pe care le avea; cele care îi parvin ulterior, le dobândeşte deplin, pentru sine;
3° în ambele cazuri, bunurile care-i parvin nu cu titlu personal, trebuie sã le dispunã conform voinţei donatorilor.
Can. 432 - (= 706 § 3) Mãnãstirea dependentã, casa sau provincia unui institut cãlugãresc ale oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi ale Bisericii latine, care sunt înscrise cu consimţãmântul Scaunului Apostolic la o altã Bisericã sui iuris, trebuie sã respecte dreptul acestei Biserici, rãmânând neschimbate prescrierile tipicului sau ale statutelor, care privesc conducerea internã a aceluiaşi institut şi privilegiile acordate de Scaunul Apostolic.

ART. II
Despre mãnãstiri

Can. 433 - § 1. Se numeşte mãnãstire o casã cãlugãreascã în care membrii tind spre perfecţiunea evanghelicã respectând regulile şi tradiţiile vieţii monastice.
§ 2. Mãnãstirea sui iuris este cea care nu depinde de o altã mãnãstire şi se conduce dupã propriul tipic aprobat de autoritatea competentã.
Can. 434 - (589) O mãnãstire este de drept pontifical dacã este întemeiatã de Scaunul Apostolic sau a fost recunoscutã ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept patriarhal dacã este stavropighie; este de drept eparhial dacã este întemeiatã de Episcop şi nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic.
1° Despre înfiinţarea şi desfiinţarea mãnãstirilor
Can. 435 - § 1. Episcopul eparhial este cel care înfiinţeazã o mãnãstire sui iuris dupã consultarea Patriarhului, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale sau, în celelalte cazuri, dupã consultarea Scaunului Apostolic.
§ 2. Înfiinţarea mãnãstirii stavropighie este rezervatã Patriarhului.
Can. 436 - § 1. Orice mãnãstire sui iuris poate avea mãnãstiri dependente, dintre care unele sunt filiale dacã, prin însuşi actul de întemeiere sau prin decretul dat dupã tipic, pot aspira la condiţia de mãnãstire sui iuris; altele în schimb sunt auxiliare.
§ 2. Pentru înfiinţarea validã a unei mãnãstiri dependente se cere consimţãmântul scris al autoritãţii cãreia îi este supusã mãnãstirea sui iuris şi al Episcopului eparhial al locului în care aceastã mãnãstire se întemeiazã.
Can. 437 - § 1. (cf 611) Licenţa pentru înfiinţarea unei mãnãstiri, chiar dependentã, atrage dupã sine dreptul de a avea o bisericã şi de a sãvârşi slujirile sacre, precum şi de a exercita opere de pietate, care, conform normei tipicului, sunt proprii mãnãstirii, rãmânând neschimbate clauzele legitim anexate.
§ 2. Pentru a construi şi deschide o şcoalã, o casã de oaspeţi sau o altã casã separatã de mãnãstire, se cere pentru fiecare mãnãstire consimţãmântul scris al Episcopului eparhial.
§ 3. (612) Pentru ca mãnãstirea sã fie transformatã pentru alte întrebuinţãri, se cer aceleaşi formalitãţi ca şi pentru înfiinţarea ei, exceptând cazul în care transformarea se referã numai la conducerea interioarã şi la disciplina cãlugãreascã.
Can. 438 - § 1. În limitele teritoriului Bisericii pe care o conduce, patriarhul are dreptul, din motive grave, sã desfiinţeze o mãnãstire sui iuris sau filiala de drept eparhial ori stavropighie, cu consimţãmântul Sinodului permanent şi la cererea sau, dupã consultarea Episcopului eparhial, dacã mãnãstirea este de drept eparhial, şi dupã consultarea Superiorului mãnãstirii sau a Preşedintelui confederaţiei, dacã mãnãstirea este confederatã, rãmânând neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman.
§ 2. Celelalte mãnãstiri sui iuris sau filiale pot fi suprimate numai de Scaunul Apostolic.
§ 3. Mãnãstirea auxiliarã poate fi desfiinţatã printr-un decret dat de Superiorul mãnãstirii de care depinde, conform normei tipicului şi cu consimţãmântul Episcopului eparhial.
§ 4. Bunurile mãnãstirii sui iuris desfiinţate trec la confederaţie, dacã a fost confederatã; altfel trec la eparhie sau, dacã a fost stavropighie, la Biserica patriarhalã; în schimb bunurile mãnãstirii dependente desfiinţate trec la mãnãstirea sui iuris; decizia privitoare însã la bunurile mãnãstirii de drept pontifical desfiinţate este rezervatã Scaunului Apostolic ţinându-se seama în orice caz de voinţa donatorilor.
Can. 439 - § 1. Mai multe mãnãstiri sui iuris din aceeaşi eparhie supuse Episcopului eparhial, pot constitui o confederaţie cu consimţãmântul scris al aceluiaşi Episcop eparhial care aprobã statutele confederaţiei.
§ 2. Confederaţia între mai multe mãnãstiri sui iuris ale diferitelor eparhii sau stavropighii situate în limitele teritoriului unei Biserici patriarhale, poate fi constituitã dupã ce au fost consultaţi Episcopii eparhiali care sunt interesaţi şi cu consimţãmântul Patriarhului, cãruia îi este rezervat şi dreptul de a aproba statutele confederaţiei.
§ 3. În celelalte cazuri, pentru constituirea unei confederaţii, se va recurge la Scaunul Apostolic.
Can. 440 - § 1. Agregarea unei mãnãstiri sui iuris care nu este confederatã şi separarea uneia confederate de confederaţie este rezervatã aceleaşi autoritãţi de care aminteşte can. 439.
§ 2. Confederaţia, însã, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, nu poate fi desfiinţatã decât de Patriarh cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dupã consultarea Episcopilor eparhiali interesaţi şi a Preşedintelui confederaţiei, rãmânând neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman; desfiinţarea celorlalte confederaţii este rezervatã Scaunului Apostolic.
§ 3. Hotãrârea referitoare la bunurile ce aparţin aceleiaşi confederaţii desfiinţate este rezervatã autoritãţii care a desfiinţat confederaţia, rãmânând neschimbatã voinţa donatorilor; în acest caz Patriarhul are nevoie de consimţãmântul Sinodului permanent.
2° Despre Superiorii mãnãstirilor, Sinaxe şi economi
Can. 441 - § 1. (596 § 1) În mãnãstiri, Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este determinatã de dreptul comun şi de tipic.
§ 2. În mãnãstirile sui iuris, Superiorii au puterea de conducere ori de câte ori li s-a acordat în mod expres de drept sau de autoritatea cãrora îi sunt supuşi, rãmânând neschimbat can. 979.
§ 3. Puterea Preşedintelui confederaţiei monastice, pe lângã cele stabilite de dreptul comun, va fi determinatã în statutele aceleiaşi confederaţii.
Can. 442 - Rãmânând neschimbat tipicul mãnãstirii sui iuris care poate pretinde mai mult, pentru ca cineva sã fie apt sã-şi asume funcţia de Superior al unei mãnãstiri sui iuris se cere sã fi depus profesiunea perpetuã, sã aibã cel puţin zece ani de la profesiune şi sã fi împlinit patruzeci de ani.
Can. 443 - § 1. (cf 625) Superiorul mãnãstirii sui iuris este ales în Sinaxã, întrunitã conform normelor tipicului şi respectându-se cann. 947-960, rãmânând neschimbat dreptul Episcopului eparhial de a prezida personal sau prin altcineva Sinaxa de alegere.
§ 2. În alegerea Superiorului unei mãnãstiri sui iuris confederate, prezideazã Sinaxa de alegere, personal sau prin altcineva, Preşedintele aceleaşi confederaţii.
Can. 444 - § 1. (cf 624 § 1) Funcţia de superior al unei mãnãstiri sui iuris se atribuie pe timp nedeterminat, dacã tipicul nu prevede altfel.
§ 2. Dacã tipicul nu prescrie altfel, Superiorii mãnãstirilor dependente sunt constituiţi, pe timp determinat în acelaşi tipic, de cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, dacã mãnãstirea este filialã, iar dacã mãnãstirea este auxiliarã cu consultarea aceluiaşi consiliu.
§ 3. Superiorii care au împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, sau care din cauza sãnãtãţii precare ori dintr-un alt motiv grav au devenit mai puţin apţi pentru a-şi îndeplini funcţia, îşi vor prezenta Sinaxei renunţarea la funcţie [Sinaxã cãreia îi revine sã o accepte].
Can. 445 - (626) Membrii Sinaxei de alegere vor face tot posibilul pentru a-i alege pe cei pe care, în Domnul, îi recunosc într-adevãr demni şi potriviţi în funcţia de Superior, şi se vor abţine de la orice abuz şi mai ales de la a-şi procura voturi atât pentru sine cât şi pentru alţii.
Can. 446 - (629) Superiorul va locui în mãnãstirea proprie şi nu o va pãrãsi decât conform normei tipicului.
Can. 447 - § 1. (cf 636) Pentru administrarea bunurilor temporare, în mãnãstire va exista un econom, care îşi va îndeplini funcţia sub conducerea Superiorului.
§ 2. Superiorul mãnãstirii sui iuris nu va exercita în acelaşi timp şi funcţia de econom al aceleiaşi mãnãstiri; însã funcţia de econom, într-o mãnãstire dependentã, deşi e mai bine sã fie distinctã de funcţia de Superior, totuşi poate fi compatibilã cu aceasta, dacã necesitatea o cere.
§ 3. Economul este numit de cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, dacã tipicul nu dispune altfel.
3° Despre admiterea în mãnãstirea sui iuris şi despre noviciat
Can. 448 - Pentru ca cineva sã fie admis într-o mãnãstire sui iuris se cere sã fie mişcat de intenţie dreaptã (cf 597 § 1), sã fie capabil sã conducã viaţa monasticã şi sã nu deţinã vreun impediment stabilit de drept.
Can. 449 - (cf 597 § 2) Înainte de a fi admis la noviciat, candidatul trebuie sã petreacã în mãnãstire un timp determinat de tipic, sub grija specialã a unui membru experimentat.
Can. 450 - (cf 643 § 1) Rãmânând neschimbate prescrierile tipicului care pretind şi altele, nu pot fi admişi în mod valid la noviciat:
1° acatolicii;
2° cei care au fost pedepsiţi cu pedeapsã canonicã, cu excepţia pedepselor din can. 1426, § 1;
3° cei care sunt ameninţaţi de o gravã pedeapsã în urma unui delict, de care sunt acuzaţi în mod legitim;
4° cei care nu au împlinit încã vârsta de optsprezece ani, exceptând cazul în care este vorba de o mãnãstire în care se face profesiunea temporarã, caz în care este suficientã vârsta de şaptesprezece ani;
5° cei care intrã în mãnãstire introduşi prin violenţã, fricã gravã sau înşelãciune, sau cei pe care Superiorul îi primeşte, indus în acelaşi fel;
6° soţii, pe perioada cãsãtoriei;
7° cei legaţi de legãtura profesiunii cãlugãreşti sau de altã legãturã sacrã într-un institut de viaţã consacratã, exceptând cazul în care este vorba de o trecere legitimã.
Can. 451 - Nimeni nu poate fi admis în mod licit la noviciatul unei mãnãstiri al unei alte Biserici sui iuris fãrã permisiunea Scaunului Apostolic, decât dacã este vorba de un candidat care a fost destinat unei mãnãstiri dependente, despre care vorbeşte can. 432, al propriei Biserici.
Can. 452 - § 1. (cf 644) Clericii înscrişi într-o eparhie nu pot fi admişi în mod licit la noviciat decât dupã consultarea Episcopului eparhial propriu; nici nu pot fi admişi în mod licit dacã Episcopul eparhial se opune pentru cã pãrãsirea [eparhiei] provoacã o daunã gravã sufletelor, care altfel nu poate fi nicicum evitatã, sau dacã este vorba de cei care, fiind destinaţi hirotonirilor sacre în mãnãstire, deţin vreun impediment stabilit de drept.
§ 2. Tot astfel, nu pot fi admişi în mãnãstire în mod licit pãrinţii a cãror operã este necesarã pentru întreţinerea şi educaţia fiilor, sau fiii care trebuie sã vinã în ajutorul tatãlui sau al mamei, al bunicului sau al bunicii, aflaţi în mare nevoie, exceptând cazul în care mãnãstirea a prevãzut altfel cu privire la acest lucru.
Can. 453 - § 1. ???641) Superiorul mãnãstirii sui iuris este cel care va admite la noviciat, dupã ce a consultat consiliul sãu.
§ 2. Superiorul însuşi trebuie sã constate, utilizând mijloace potrivite, aptitudinea şi deplina libertate a candidatului în alegerea stãrii monastice.
§ 3. (cf 645 § 3) Referitor la documentele pe care candidaţii le vor prezenta sau la diferitele mãrturii [certificate] ce vor fi adunate privitor la buna conduitã şi la aptitudinile lui, se vor observa prescrierile tipicului.
Can. 454 - În tipic vor fi precizate nomele referitoare la zestre, dacã e cerutã, pe care candidaţii o vor pune la dispoziţie şi va fi administratã sub supravegherea specialã Ierarhului locului, precum şi cele referitoare la restituirea integralã a zestrei, fãrã câştigurile realizate deja din aceasta, celui care, din orice motiv, pãrãseşte mãnãstirea.
Can. 455 - Noviciatul începe prin îmbrãcarea hainei monastice sau printr-un alt mod prescris de tipic.
Can. 456 - § 1. Mãnãstirea sui iuris poate avea propriii novici, care sunt iniţiaţi în viaţa cãlugãreascã în aceeaşi mãnãstire, sub conducerea unui membru potrivit.
§ 2. (cf 647 § 2) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie fãcut chiar în aceeaşi mãnãstire sui iuris sau, la decizia Superiorului, dupã consultarea consiliul sãu, în altã mãnãstire sui iuris a aceleiaşi confederaţii.
§ 3. Dacã însã vreo mãnãstire sui iuris, fie confederatã, fie neconfederatã, nu poate îndeplini prescrierile ce privesc formarea novicilor, Superiorul este obligat sã trimitã novicii în altã mãnãstire în care acele prescrieri sunt respectate în mod conştiincios.
Can. 457 - § 1. (cf 648 § 1) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie sã se facã pe un timp de trei ani integrali şi neîntrerupţi; în mãnãstirile în care însã profesiunea temporarã premerge profesiunii perpetue, este suficient un an de noviciat.
§ 2. (649 § 1) În fiecare an de noviciat, o absenţã mai scurtã de trei luni, fie continuã, fie întreruptã, nu afecteazã validitatea, însã timpul lipsit, dacã depãşeşte 15 zile, trebuie suplinit.
§ 3. (<> 648 § 3) Noviciatul nu se va extinde peste trei ani, rãmânând neschimbat can. 461, § 2.
Can. 458 - § 1. ???648 § 3) La formarea novicilor se va numi ca magistru, conform normei tipicului, un membru care se distinge prin prudenţã, caritate, pietate, ştiinţã şi respectarea vieţii monastice şi are cel puţin zece ani de profesiune.
§ 2. Drepturile şi obligaţiile acestui magistru, mai ales în ceea ce priveşte modul de formare a novicilor şi a relaţiilor cu Sinaxa şi cu Superiorul mãnãstirii, vor fi determinate în tipic.
Can. 459 - § 1. În timpul noviciatului incumbã fãrã întrerupere ca, sub conducerea magistrului, novicele sã fie format prin studierea tipicului, prin meditaţii pioase şi rugãciune stãruitoare, însuşindu-şi în mod temeinic ceea ce ţine de voturi şi de virtuţi, prin exerciţii potrivite pentru extirparea viciilor, pentru stãpânirea pornirilor naturale şi pentru dobândirea virtuţilor.
§ 2. În timpul noviciatului, novicii nu vor fi destinaţi operelor din afara mãnãstirii (cf 652 § 5), şi nici nu vor lipsi de la opera cãreia s-au dedicat datoritã studiului literaturii, ştiinţelor sau artelor.
Can. 460 - Novicele nu poate renunţa în mod valid, în nici un fel, la bunurile sale, nici nu le poate supune obligaţiilor [=ipotecã], rãmânând neschimbat can. 467, § 1.
Can. 461 - § 1. (653 § 1) Novicele poate pãrãsi în mod liber mãnãstirea sui iuris, sau poate fi demis de cãtre Superior sau de cãtre Sinaxã dintr-o cauzã justã, conform tipicului.
§ 2. Terminat noviciatul, dacã e judecat ca fiind apt, novicele va fi admis la profesiune, altfel va fi demis; dacã însã existã dubiul privitor la aptitudinea lui, timpul noviciatului poate fi prelungit, conform normei tipicului, însã nu mai mult de un an.

4° Despre consacrarea sau profesiunea monasticã
Can. 462 - § 1. (cf 654) Starea monasticã este asumatã definitiv prin profesiunea perpetuã, în care sunt cuprinse cele trei voturi perpetue: al ascultãrii, al castitãţii şi al sãrãciei.
§ 2. În emiterea profesiunii se vor respecta prescrierile tipicului şi ale cãrţilor liturgice. Can. 463 - În ceea ce priveşte diferitele grade ale profesiunii monastice, se va respecta tipicul mãnãstirii, rãmânând neschimbatã valoarea juridicã a profesiunii, conform dreptului comun.
Can. 464 - (656) Pentru validitatea profesiunii monastice perpetue se cere ca:
1° noviciatul sã fi fost îndeplinit în mod valid;
2° novicele sã fie admis la profesiune de cãtre Superiorul propriu al mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, şi profesiunea sã fie primitã de cãtre acelaşi Superior, personal sau prin altcineva;
3° profesiunea sã nu fie exprimatã şi nici emisã sau primitã prin forţã, fricã gravã sau înşelãciune;
4° sã fie îndeplinite cele cerute de tipic, pentru validitatea profesiunii.
Can. 465 - Cele prescrise de dreptul comun cu privire la profesiunea temporarã, sunt valabile şi pentru mãnãstirile în care, conform tipicului, aceastã profesiune precede profesiunea perpetuã.
Can. 466 - Profesiunea monasticã perpetuã duce la invaliditatea actelor contrare voturilor, dacã actele pot fi anulate.
Can. 467 - § 1. (cf 668 § 4) Candidatul la profesiunea monasticã perpetuã trebuie în termen de şaizeci de zile înaintea profesiunii sã renunţe la toate bunurile pe care le are în acel moment, în favoarea cui doreşte, cu condiţia cã va urma profesiunea; renunţarea fãcutã înaintea acestui termen este nulã prin dreptul însuşi.
§ 2. Dupã emiterea profesiunii, se va face imediat tot ceea ce este necesar pentru ca renunţarea sã aibã efect şi pentru dreptul civil.
Can. 468 - § 1. (cf 668 § 5) Orice bun temporar primit care-i parvine sub orice titlu membrului, dupã profesiunea perpetuã, este dobândit de mãnãstire.
§ 2. (639 § 1 e 3) Referitor la datoriile şi obligaţiile pe care le-a contractat un membru dupã profesiunea perpetuã, cu permisiunea Superiorului, va trebui sã rãspundã mãnãstirea; însã dacã a contractat datorii fãrã permisiunea Superiorului, trebuie sã rãspundã membrul însuşi.
§ 3. Rãmâne totuşi stabilit ca, împotriva celui ce a obţinut ceva, în urma contractului, sã se poatã oricând intenta acţiune.
Can. 469 - (cf 266 § 2) Odatã emisã profesiunea perpetuã, membrul îşi pierde prin dreptul însuşi orice funcţie, dacã are vreuna, precum şi propria eparhie, şi pe lângã aceasta este ataşat mãnãstirii cu drepturi depline.
Can. 470 - Documentul de emitere a profesiunii perpetue, semnat de membrul însuşi şi de cãtre cel care a primit profesiunea, chiar şi prin delegaţie, va fi pãstrat în arhiva mãnãstirii;
Superiorul propriei mãnãstiri sui iuris trebuie sã-l înştiinţeze despre aceasta cât mai repede pe parohul la care este înregistrat botezul membrului.

5° Despre formarea membrilor şi despre disciplina monasticã
Can. 471 - § 1. (cf 659 § 1) Modalitatea formãrii membrilor va fi determinatã în tipic astfel încât aceştia sã fie stimulaţi mereu sã ajungã cât mai deplin la sfinţenia vieţii şi sã-şi desãvârşeascã înzestrãrile naturale prin studierea doctrinei sfinte şi prin dobândirea culturii umaniste dupã nevoile timpurilor şi astfel sã devinã mai apţi pentru practicarea artelor şi a operelor asumate legitim de cãtre mãnãstire.
§ 2. (cf 659 § 2) Formarea monahilor care sunt destinaţi hirotonirilor sacre trebuie, pe lângã acestea, sã fie fãcutã conform planului de formare al clericilor, despre care vorbeşte can. 330, în aceeaşi mãnãstire, dacã aceasta are un sediu de studii conform normei can. 340 § 1, ori în alt seminar sau institut de studii superioare aprobat de cãtre autoritatea bisericeascã, sub conducerea unui îndrumãtor experimentat.
Can. 472 - (cf 1019 § 1) Superiorul mãnãstirii sui iuris poate da membrilor sãi cu voturi perpetue, conform normei tipicului, scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire; aceste scrisori vor fi trimise Episcopului eparhial al locului unde este situatã mãnãstirea, chiar şi dacã este dependentã, sau dacã este vorba de o mãnãstire stavropighie, Episcopului desemnat de cãtre Patriarh.
Can. 473 - § 1. (cf 663) În fiecare mãnãstire se vor celebra zilnic laudele divine, conform tipicului şi obiceiului legitim; de asemenea se va celebra în fiecare zi Divina Liturghie, cu excepţia zilelor excluse de cãtre prescrierile cãrţilor liturgice.
§ 2. Superiorii mãnãstirilor se vor îngriji ca toţi membrii, conform normei tipicului:
1° sã participe zilnic la laudele divine şi la Divina Liturghie ori de câte ori se celebreazã, dacã nu sunt împiedicaţi în mod legitim; le incumbã îndeletnicirea cu contemplarea realitãţilor divine şi dedicarea cu sârguinţã la alte exerciţii de pietate;
2° sã poatã avea acces liber şi frecvent la pãrinţii spirituali şi la confesori;
3° (663 § 5) în fiecare an sã dedice câteva zile retragerii spirituale.
Can. 474 - § 1. (664) Membrii mãnãstirilor vor primi des, conform normei tipicului, sacramentul penitenţei.
§ 2. (cf 630 § 1) Rãmânând neschimbat tipicul care îndeamnã ca mãrturisirea sã fie fãcutã la anumiţi confesori, toţi membrii mãnãstirii pot primi sacramentul penitenţei de la oricare sacerdot înzestrat cu facultatea de a administra acest sacrament, rãmânând neschimbatã disciplina monasticã.
Can. 475 - § 1. (cf 630 § 3 e 969 § 2) În fiecare mãnãstire, în funcţie de numãrul membrilor, vor fi desemnaţi de cãtre însuşi Superiorul mãnãstirii mai mulţi pãrinţi spirituali şi confesori, dacã este vorba despre preoţi-monahi ai aceleiaşi mãnãstiri, înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei; altfel [vor fi desemnaţi] de cãtre Ierarhul locului dupã ce l-a audiat pe Superiorul mãnãstirii sui iuris, care în prealabil trebuie sã se consulte cu comunitatea interesatã.
§ 2. (cf 567) Pentru mãnãstirile în care nu existã preoţi-monahi, Ierarhul locului va desemna în acelaşi fel un sacerdot care va celebra în mod regulat Divina Liturghie în mãnãstire şi va predica cuvântul lui Dumnezeu, rãmânând neschimbat can. 612, § 2.
Can. 476 - (669) Membrii mãnãstirii, atât în mãnãstire cât şi în afara ei, vor purta haina monasticã prescrisã de propriul tipic.
Can. 477 - § 1. (667) În mãnãstire se va respecta clauzura în modul prescris de tipic, rãmânând neschimbat dreptul Superiorului de a admite, sub formã de act şi dintr-o cauzã gravã, în pãrţile supuse clauzurii persoane de alt sex, în afarã de cele care pot intra în clauzurã, conform tipicului.
§ 2. Pãrţile mãnãstirii ce sunt supuse clauzurii vor fi indicate în mod vizibil.
§ 3. Superiorul mãnãstirii sui iuris este cel care prescrie cu grijã limitele clauzurii sau schimbãrii acesteia pentru o cauzã justã, cu consimţãmântul consiliului sãu şi dupã înştiinţarea fãcutã Episcopului eparhial.
Can. 478 - (665 § 1) Superiorul mãnãstirii poate permite membrilor sã petreacã în afara mãnãstirii un timp determinat de tipic; pentru absenţa ce depãşeşte un an, dacã nu intervine din cauza studiilor sau a bolii, se cere permisiunea autoritãţii cãreia îi este supusã mãnãstirea.
Can. 479 - (cf 778) Dacã, dupã judecata Ierarhului locului, pentru formarea cateheticã a poporului este necesar ajutorul mãnãstirilor, toţi Superiorii solicitaţi de acelaşi Ierarh trebuie sã îl dea poporului, personal sau prin altcineva, în propriile biserici.
Can. 480 - ???520 § 1) În biserica unei mãnãstiri nu poate fi întemeiatã o parohie, iar monahii nu pot fi numiţi parohi, fãrã consimţãmântul Patriarhului în limitele teritoriului Bisericii pe care o conduc, sau al Scaunului Apostolic în celelalte cazuri.

6° Despre pustnici
Can. 481 - (cf 603) Pustnicul este un membru al unei mãnãstiri sui iuris care se dedicã în întregime contemplãrii celor cereşti şi se separã total de oameni şi de lume.
Can. 482 - Pentru a începe în mod legitim viaţa de pustnic, se cere ca membrul sã fi obţinut permisiunea din partea Superiorului mãnãstirii sui iuris cãreia îi aparţine, cu consimţãmântul consiliului sãu, şi sã-şi fi petrecut viaţa în mãnãstire cel puţin şase ani, socotiţi din la ziua profesiunii perpetue.
Can. 483 - Locul în care trãieşte pustnicul va fi desemnat de cãtre Superiorul mãnãstirii şi va fi separat în mod special de lume şi de celelalte pãrţi ale mãnãstirii; dacã însã locul este în afara incintei mãnãstirii, se cere şi consimţãmântul scris al Episcopului eparhial.
Can. 484 - Pustnicul depinde de Superiorul mãnãstirii şi este obligat de canoanele referitoare la cãlugãri şi de tipicul mãnãstirii, ori de câte ori acestea se pot împãca cu viaţa de pustnic.
Can. 485 - Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate pune capãt vieţii de pustnic, pentru un motiv just, chiar contra voinţei pustnicului.

7° Despre mãnãstirea stavropighie
Can. 486 - § 1. Patriarhul, dupã consultarea Episcopului eparhial şi cu consimţãmântul Sinodului permanent, pentru un motiv grav, poate acorda starea de mãnãstire stavropighie, prin însuşi actul înfiinţãrii, unei mãnãstiri sui iuris.
§ 2. Mãnãstirea stavropighie este supusã imediat Patriarhului astfel încât numai acesta are aceleaşi drepturi şi obligaţii cu ale Episcopul eparhial faţã de mãnãstire, în privinţa membrilor înscrişi în aceeaşi şi în privinţa persoanelor care trãiesc zi şi noapte în mãnãstire; celelalte persoane ataşate însã mãnãstirii sunt supuse imediat şi exclusiv Patriarhului numai în ceea ce priveşte funcţia sau sarcina lor.

8° Despre trecerea la o altã mãnãstire
Can. 487 - § 1. (cf 684-685) Un membru nu poate trece de la o mãnãstire sui iuris la alta ce aparţine aceleiaşi confederaţii fãrã consimţãmântul scris al Preşedintelui confederaţiei.
§ 2. Pentru a trece de la o mãnãstire ce nu e confederatã la o altã mãnãstire supusã aceleiaşi autoritãţi se cere consimţãmântul aceleiaşi autoritãţi; dacã însã mãnãstirea la care se trece este supusã altei autoritãţi, se cere şi consimţãmântul acelei autoritãţi.
§ 3. Patriarhul, Episcopul eparhial şi Preşedintele confederaţiei nu pot da acest consimţãmânt decât dupã consultarea Superiorului mãnãstirii sui iuris de la care se face trecerea.
§ 4. Pentru validitatea trecerii la o mãnãstire ce aparţine altei Biserici sui iuris se mai cere şi consimţãmântul Scaunului Apostolic.
§ 5. Trecerea se face prin admiterea de cãtre Superiorul noii mãnãstiri sui iuris, acordatã cu consimţãmântul Sinaxei.
Can. 488 - § 1. Cel care trece la altã mãnãstire sui iuris ce aparţine aceleaşi confederaţii nici nu va mai face noviciatul şi nici nu va emite o nouã profesiune, şi din ziua trecerii îşi pierde drepturile şi este dezlegat de obligaţiile faţã de mãnãstirea anterioarã, îşi însuşeşte drepturile şi obligaţiile celeilalte şi, dacã este cleric, va fi înscris în aceasta ca şi cleric.
§ 2. Cel care trece de la o mãnãstire sui iuris la o altã mãnãstire sui iuris, care nu aparţine nici unei confederaţii sau face parte dintr-una diferitã, va respecta prescrierile tipicului mãnãstirii la care se face trecerea, în ceea ce priveşte obligaţia de a face noviciatul şi de a emite profesiunea; dacã însã în tipic nu se prevede acest lucru, nu va face noviciatul şi nici nu va emite o nouã profesiune, ci efectul trecerii are loc din ziua în care s-a fãcut trecerea, exceptând cazul în care Superiorul mãnãstirii îi pretinde sã petreacã în mãnãstire câtva timp, nu mai mult de un an, ca experiment; dupã trecerea timpului de experimentare, ori va fi înscris în mod stabil în noua mãnãstire de cãtre Superior, cu consimţãmântul consiliului sãu sau a Sinaxei, conform normei tipicului, ori se va reîntoarce la mãnãstirea precedentã.
§ 3. Dacã trecerea se face de la o mãnãstire sui iuris la un ordin sau la o congregaţie, se vor respecta, cu referinţele de rigoare, cann. 544 şi 545.
§ 4. Mãnãstirea sui iuris pe care o pãrãseşte un membru, pãstreazã bunurile care din cauza membrului însuşi au fost câştigate; în ceea ce priveşte zestrea, aceasta se cuvine, din ziua trecerii, fãrã fructele deja maturate, mãnãstirii la care s-a fãcut trecerea.

9° Despre exclaustrare şi despre pãrãsirea mãnãstirii
Can. 489 - § 1. (cf 686 § 1) Indultul de exclaustrare dintr-o mãnãstire sui iuris nu poate fi acordat unui membru cu voturi perpetue, la cererea aceluiaşi membru, decât de autoritatea cãreia îi este supusã mãnãstirea, dupã ce l-a audiat pe Superiorul mãnãstirii sui iuris împreunã cu consiliul sãu.
§ 2. Episcopul eparhial nu poate acorda acest indult decât pentru trei ani. Can. 490 - (686 § 3) La cererea Superiorului mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, exclaustrarea poate fi impusã de cãtre autoritatea cãreia îi este supusã mãnãstirea, din motive grave, respectând echitatea şi caritatea.
Can. 491 - (687) Membrul exclaustrat rãmâne legat voturilor şi este ţinut de celelalte obligaţii ale profesiunii monastice care sunt compatibile cu starea sa; trebuie sã depunã haina monasticã; pe timpul exclaustrãrii este lipsit de voce activã şi pasivã; în locul Superiorului propriei mãnãstiri, este supus, şi în virtutea votului ascultãrii, Episcopului eparhial al locului în care locuieşte.
Can. 492 - § 1. (691) Membrul cu voturi perpetue nu va cere indultul de a pãrãsi mãnãstirea şi de a reveni la viaţa lumeascã decât din motive foarte grave, cântãrite cu atenţie în faţa Domnului; cererea o va înainta Superiorului mãnãstirii sui iuris care, împreunã cu votul sãu şi al consiliului sãu, le va trimite Scaunului Apostolic.
§ 2. Acest indult este rezervat Scaunului Apostolic.
Can. 493 - § 1. (692) Indultul de a pãrãsi mãnãstirea şi de a reveni la viaţa lumeascã, acordatã în mod legitim şi comunicatã membrului, dacã actul prin care i s-a adus la cunoştinţã nu a fost respins de cãtre membrul însuşi, prin dreptul însuşi aceasta atrage dupã sine dispensa de la voturi şi de la toate obligaţiile izvorâte din profesiune, nu însã şi de cele anexate sacrei hirotoniri, dacã membrul este constituit în hirotonirea sacrã.
§ 2. (<> 690) Dacã membrul care a pãrãsit mãnãstirea şi a revenit la viaţa lumeascã este primit din nou în mãnãstire, reîncepe noviciatul şi profesiunea, ca şi când nu ar fi fost încorporat niciodatã în viaţa cãlugãreascã.
Can. 494 - § 1. (<> 693) Monahul cu voturi perpetue şi constituit în hirotonirea sacrã, dacã a obţinut indultul de a pãrãsi mãnãstirea şi de a reveni la viaţa lumeascã, nu poate exercita sacra hirotonire pânã când nu gãseşte un Episcop eparhial binevoitor care sã-l primeascã.
§ 2. Episcopul eparhial îl poate primi fie fãrã nici o condiţie, fie ca experiment pentru cinci ani; în primul caz monahul este înscris în eparhie prin dreptul însuşi, iar în celãlalt caz dupã expirarea celor cinci ani, dacã nu cumva a fost demis în mod expres înaintea acestui termen.
Can. 495 - (cf 665 § 2) Membrul care, dupã emiterea profesiunii lipseşte ilegitim din mãnãstire, trebuie sã se reîntoarcã la mãnãstire fãrã întârziere; Superiorii trebuie sã-l cerceteze cu grijã şi, dacã revine mişcat de o adevãratã penitenţã, sã-l primeascã; altfel, conform normei dreptului, îl vor pedepsi sau chiar îl vor demite.
Can. 496 - § 1. (cf 688 § 2) Cel care în timpul profesiunii temporare, având motive grave, vrea sã pãrãseascã mãnãstirea şi sã revinã la viaţa lumeascã, va înainta cererea cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris.
§ 2. Superiorul va trimite aceastã cerere, împreunã cu votul sãu şi al consiliului sãu, Episcopului eparhial care este, chiar dacã e vorba de o mãnãstire de drept pontifical, cel care va acorda indultul de a pãrãsi mãnãstirea şi de a reveni la viaţa lumeascã, exceptând cazul în care dreptul particular rezervã aceasta Patriarhului pentru mãnãstirile situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale.

10° Despre demiterea monahilor
Can. 497 - § 1. (694 § 1) Prin dreptul însuşi se considerã demis din mãnãstire membrul care: 1° a abandonat în mod public credinţa catolicã;
2° a celebrat cãsãtoria sau a încercat aceasta, chiar şi numai la starea civilã.
§ 2. În aceste cazuri Superiorul mãnãstirii sui iuris, dupã consultarea consiliului sãu, fãrã întârziere, dupã ce a adunat dovezi, va emite o declaraţie asupra faptului, pentru ca demiterea sã fie constatatã în mod juridic, şi va înştiinţa cât mai repede, despre aceasta, autoritatea cãreia mãnãstirea îi este imediat supusã.
Can. 498 - § 1. (703) Membrul care este cauza fie a unui iminent şi foarte grav scandal extern, fie a unei daune aduse mãnãstirii, poate fi dat afarã imediat de cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, depunând imediat haina monasticã.
§ 2. Superiorul mãnãstirii sui iuris, dacã e cazul, se va îngriji sã fie promovat procesul de demitere conform normei dreptului, sau va înainta cazul autoritãţii cãreia îi este supusã mãnãstirea.
§ 3. Membrului dat afarã din mãnãstire, dacã este constituit în hirotonirea sacrã, i se interzice exercitarea hirotonirii sacre, exceptând cazul în care autoritatea cãreia îi este supusã mãnãstirea hotãrãşte altfel.
Can. 499 - (cf 688 § 2) În timpul profesiunii temporare, membrul poate fi demis de cãtre Superiorul mãnãstirii sui iuris, cu consimţãmântul consiliului sãu, conform can. 552 §§ 2 şi 3, însã pentru ca demiterea sã fie validã, trebuie sã fie confirmatã de cãtre Episcopul eparhial sau, dacã dreptul particular prescrie astfel pentru mãnãstirile situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, de cãtre Patriarh.
Can. 500 - § 1. (cf 699 § 1) Pentru demiterea unui membru cu voturi perpetue, rãmânând neschimbat can. 497, este competent Preşedintele confederaţiei monastice sau Superiorul mãnãstirii sui iuris ce nu e confederatã, având şi unul şi altul consimţãmântul propriului consiliu, care, în acest caz, pentru validitate, trebuie sã fie compus, împreunã cu Superiorul, din cel puţin cinci membri, astfel încât, dacã lipsesc sau sunt absenţi consilierii ordinari, sã fie chemaţi alţii, conform normei tipicului sau statutelor confederaţiei; votarea însã trebuie sã fie secretã.
§ 2. (cf 697 2°) Pentru a hotãrî validitatea demiterii, pe lângã alte condiţii stabilite eventual în tipic, se cere ca:
1° cauzele demiterii sã fie grave, culpabile şi dovedite juridic, însoţite de lipsa îndreptãrii;
2° demiterea sã fie precedatã de douã avertismente, cu o ameninţare formalã de demitere, care însã au rãmas fãrã rezultat, exceptând cazul în care natura cauzei demiterii exclude aceasta;
3° cauzele demiterii vor fi comunicate în scris membrului, dându-i-se dupã fiecare avertisment, deplina posibilitate de a se apãra;
4° sã fi trecut timpul util, stabilit de tipic, dupã ultimul avertisment.
§ 3. Rãspunsurile membrului date în scris vor fi anexate la actele care se înainteazã celor amintiţi în § 1.
§ 4. (cf 700) Decretul de demitere nu poate fi trimis spre executare decât dacã este aprobat de cãtre autoritatea cãreia îi este supusã mãnãstirea.
Can. 501 - § 1. (cf 700) Decretul de demitere trebuie notificat cât mai repede membrului interesat.
§ 2. Membrul poate face însã fie recurs contra decretului de demitere în termen de cincisprezece zile, cu efect suspensiv, fie poate sã cearã ca aceastã cauzã sã fie tratatã pe cale judiciarã, exceptând cazul în care decretul de demitere a fost confirmat de cãtre Scaunul Apostolic.
§ 3. De recursul contra decretului de demitere se ocupã Scaunul Apostolic sau, dacã este vorba de un membru care are domiciliul în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Patriarhul.
§ 4. Dacã însã cauza trebuie tratatã pe cale judiciarã, de aceasta se ocupã tribunalul autoritãţii imediat superioare celei care a confirmat decretul de demitere; Superiorul care a dat însã decretul de demitere va înainta actele adunate aceluiaşi tribunal, şi se va purcede conform canoanelor despre judecata penalã, exclus fiind apelul.
Can. 502 - (cf 701) Prin demiterea legitimã, exceptând cea din can. 497, înceteazã prin dreptul însuşi toate legãturile şi obligaţiile izvorâte din profesiunea monasticã şi, dacã membrul este constituit în hirotonirea sacrã, trebuie respectat can. 494.
Can. 503 - § 1. (= 702 § 1) Cel care a pãrãsit legitim mãnãstirea sau a fost demis legitim din aceasta, nu poate pretinde nimic de la aceasta, pentru orice fel de operã prestatã în aceasta.
§ 2. Totuşi, mãnãstirea va respecta echitatea şi caritatea faţã de membrul care se desparte de aceasta.

ART. III
Despre ordine şi congregaţii

Can. 504 - § 1. Ordinul este o societate întemeiatã de autoritatea bisericeascã competentã, în care membrii, deşi nu sunt monahi, emit o profesiune care este echivalatã cu profesiunea monasticã.
§ 2. Congregaţia este o societate întemeiatã de autoritatea bisericeascã competentã, în care membrii emit profesiunea cu cele trei voturi publice ale ascultãrii, ale castitãţii şi ale sãrãciei, care totuşi nu este echivalatã cu profesiunea monasticã, dar are putere proprie conform normei dreptului.
Can. 505 - § 1. (= 589) Un ordin este de drept pontifical dacã a fost întemeiat de Scaunul Apostolic, sau dacã a fost recunoscut ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept patriarhal însã, dacã, dupã ce a fost întemeiat de Patriarh, nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic.
§ 2. Congregaţia este:
1° de drept pontifical dacã a fost întemeiatã de Scaunul Apostolic, sau dacã a fost recunoscutã ca atare prin decretul aceluiaşi;
2° de drept patriarhal dacã a fost întemeiatã de Patriarh, sau dacã printr-un decret al aceluiaşi a fost recunoscutã ca atare şi nu a obţinut un decret de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic;
3° de drept eparhial dacã a fost întemeiatã de Episcopul eparhial şi nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic sau din partea Patriarhului.
§ 3. (588 2°) Un ordin sau o congregaţie este clericalã dacã, în baza scopului sau intenţiei propuse de fondator, ori în virtutea unui obicei legitim, este sub conducerea preoţilor, îşi asumã slujirile proprii hirotoniri sacre şi este recunoscutã ca atare de cãtre autoritatea bisericeascã.

1° Despre înfiinţarea şi despre desfiinţarea unui ordin, congregaţii, provincii, case
Can. 506 - § 1. (579) Episcopul eparhial poate întemeia numai congregaţii, însã nici pe acestea nu le va întemeia decât dupã consultarea Scaunului Apostolic şi în plus, dacã întemeierea se face în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, dupã consultarea Patriarhului.
§ 2. Patriarhul poate întemeia ordine şi congregaţii cu consimţãmântul Sinodului permanent şi dupã consultarea Scaunului Apostolic.
§ 3. În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, congregaţia de drept eparhial care este rãspânditã în mai multe eparhii din acelaşi teritoriu, poate deveni de drept patriarhal prin decretul Patriarhului, dupã ce s-a sfãtuit cu cei interesaţi şi cu consimţãmântul Sinodului permanent.
Can. 507 - § 1. (cf 616 § 2) Ordinul întemeiat în mod legitim, chiar dacã este de drept patriarhal, şi chiar dacã constã într-o singurã casã, nu poate fi desfiinţat decât de Scaunul Apostolic, cãruia îi este rezervatã dispunerea bunurilor ordinului desfiinţat, rãmânând neschimbatã voinţa donatorilor.
§ 2. Congregaţia de drept patriarhal sau eparhial, înfiinţatã legitim, chiar şi dacã constã numai într-o singurã casã, poate fi desfiinţatã, în afarã de Scaunul Apostolic şi de cãtre Patriarh, în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, dupã consultarea celor interesaţi, şi cu consimţãmântul Sinodului permanent şi al Scaunului Apostolic.
Can. 508 - § 1. (621) Provincia indicã o parte a aceluiaşi ordin sau congregaţie care constã din mai multe case, şi care este condusã direct de un Superior major.
§ 2. (cf 581) Împãrţirea ordinului sau a congregaţiei în provincii, unirea provinciilor, circumscrierea diferitã ori desfiinţarea şi întemeierea altelor noi îi aparţin autoritãţii determinate de statutele ordinului sau ale congregaţiei.
§ 3. Stabilirea [destinaţiei] bunurilor provinciei desfiinţate, rãmânând neschimbate dreptatea şi voinţa donatorilor, îi revine Sinaxei generale, dacã statutele nu dispun altfel sau, dacã e vorba despre o necesitate urgentã, [îi revine] Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului sãu.
Can. 509 - § 1. (cf 609) Un ordin sau o congregaţie nu pot înfiinţa în mod valid o casã decât cu consimţãmântul scris al Episcopului eparhial; dacã este vorba de înfiinţarea primei case a unui ordin sau congregaţii de drept patriarhal, într-o eparhie oarecare, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, se cere consimţãmântul Patriarhului sau, în celelalte cazuri, al Scaunului Apostolic.
§ 2. Cele spuse în can. 437 sunt valabile şi pentru casele ordinelor şi congregaţiilor.
Can. 510 - (cf 616) Casa unui ordin sau a unei congregaţii nu poate fi desfiinţatã în mod valid decât cu consultarea Episcopului eparhial; în schimb, desfiinţarea casei unice a ordinului sau a congregaţiei este rezervatã aceleiaşi autoritãţi cãreia îi revine suprimarea aceluiaşi ordin sau congregaţii, conform can. 507.
2° Despre Superiori, despre Sinaxe şi despre economi în ordine şi congregaţii
Can. 511 - § 1. (cf 596 § 1) În ordine şi congregaţii Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este determinatã de dreptul comun şi de statute.
§ 2. (596 § 2) În ordinele şi congregaţiile clericale de drept pontifical sau patriarhal, însã, Superiorii şi Sinaxele mai au şi puterea de conducere pentru forul extern şi intern, conform normei statutelor.
Can. 512 - § 1. (631 § 1) Sinaxa generalã, care este autoritatea superioarã conform normei statutelor, va fi compusã astfel încât, reprezentând întregul ordin sau congregaţie, sã fie un semn adevãrat al unitãţii în caritate.
§ 2. (631 § 2) Nu numai provinciile şi casele, ci chiar fiecare membru poate trimite în mod liber dorinţele sale Sinaxei generale, în modul determinat în statute.
Can. 513 - § 1. (623) Pentru ca membrii sã poatã fi numiţi sau aleşi în mod valid în funcţia de Superior, se cere un timp corespunzãtor dupã profesiunea perpetuã, ce trebuie sã fie determinat în statute, care trebuie sã fie de cel puţin zece ani socotiţi de la prima profesiune, dacã este vorba de Superiorii majori.
§ 2. Dacã este vorba de Superiorul general, pe lângã acestea se mai cere pentru validitate sã fi împlinit vârsta de treizeci şi cinci de ani.
Can. 514 - § 1. (624 § 1) Superiorii vor fi constituiţi pentru un timp determinat şi pe un spaţiu de timp convenabil, dacã statutele nu prevãd altceva pentru Superiorul general.
§ 2. (624 § 3) Totuşi, înainte de trecerea timpului determinat, aceştia pot fi înlãturaţi din funcţie sau transferaţi în alta, din cauzele şi dupã modul determinat de statute.
§ 3. (624 § 2) În statute vor fi prevãzute norme potrivite, astfel încât membrii sã nu fie Superiori pe timp mai îndelungat, fãrã întrerupere.
Can. 515 - § 1. (625 § 1) Superiorul general va fi desemnat prin alegere, conform normei statutelor.
§ 2. (625 § 3) Ceilalţi Superiori vor fi desemnaţi conform normei statutelor astfel încât, dacã sunt aleşi, totuşi sã aibã nevoie de confirmarea Superiorului major competent; dacã, însã, sunt numiţi, [numirea] va fi precedatã de o consultare potrivitã.
§ 3. În alegeri se vor respecta cu stricteţe cann. 947 - 960, precum şi can. 445.
Can. 516 - § 1. (cf 636 § 1) Pentru administrarea bunurilor temporare, în ordine şi congregaţii, vor exista economi: economul general care va administra bunurile întregului ordin sau congregaţii, economul provincial pentru cele ale provinciei, economul local pentru cele ale fiecãrei case în parte; toţi aceştia îşi îndeplinesc funcţia sub conducerea Superiorului.
§ 2. (636 § 1) Superiorul major nu poate îndeplini singur funcţia de econom general sau de econom provincial; funcţia de econom local însã, deşi e mai bine sã fie distinctã de funcţia de Superior, poate fi cumulatã cu aceasta, dacã necesitatea o cere.
§ 3. Dacã statutele nu prevãd nimic despre desemnarea economilor, aceştia vor fi numiţi de cãtre Superiorul major, cu consimţãmântul consiliului sãu.
3° Despre admiterea în ordine şi în congregaţii şi despre noviciat
Can. 517 - § 1. (643 § 1 1°) Vârsta cerutã pentru admiterea validã în noviciatul ordinului sau congregaţiei este de şaptesprezece ani împliniţi; referitor la celelalte cerinţe pentru admiterea în noviciat se vor respecta cann. 448, 450, 452 şi 454.
§ 2. Nimeni nu poate fi admis în mod licit în noviciatul unui institut cãlugãresc al unei alte Biserici sui iuris fãrã licenţa Scaunului Apostolic, decât dacã este vorba de un candidat destinat unei provincii sau case, despre care aminteşte can. 432, al Bisericii proprii.
Can. 518 - Înainte de a fi admis la noviciat, candidatul trebuie sã fie pregãtit corespunzãtor, sub grija specialã a unui membru experimentat, pentru un timp şi dupã modul determinat de statute.
Can. 519 - (641) Dreptul de a admite candidaţii la noviciat le revine Superiorilor majori, conform normei statutelor, respectând can. 453 §§ 2. şi 3.
Can. 520 - Noviciatul începe în modul prescris de statute.
Can. 521 - (647 § 1) Întemeierea sediului de noviciat, schimbarea şi desfiinţarea sa, se face prin decretul Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului sãu.
Can. 522 - § 1. (647 § 2) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie fãcut în casa în care îşi are sediul noviciatul; în cazuri speciale şi în mod excepţional, prin concesia Superiorului general, cu consimţãmântul consiliului sãu, noviciatul poate fi fãcut în altã casã a aceluiaşi ordin sau congregaţii, sub conducerea unui membru experimentat care îndeplineşte rolul de magistru de novici.
§ 2. (647 § 3) Superiorul major poate permite ca grupul de novici sã locuiascã, pentru o anumitã perioadã de timp, în altã casã a propriului ordin sau congregaţii, desemnatã de el.
Can. 523 - § 1. (cf 648) Pentru validitatea noviciatului se cere ca acesta sã dureze un an integral şi continuu; absenţa mai scurtã de trei luni, fie continuã, fie întreruptã, nu afecteazã validitatea, însã, dacã timpul lipsit depãşeşte cincisprezece zile, trebuie suplinit, chiar dacã a fost dedicat completãrii formãrii novicilor prin exercitãri apostolice.
§ 2. Dacã în statute se prescrie un timp mai lung de noviciat, acesta nu se cere pentru validitatea profesiunii.
Can. 524 - § 1. (cf 651 § 1) La formarea novicilor va fi numit ca magistru, conform normei statutelor, un membru care se distinge prin prudenţã, caritate, pietate, ştiinţã şi respectarea stãrii cãlugãreşti, având cel puţin zece ani de profesiune şi, dacã e vorba de un ordin sau o congregaţie clericalã, sã fie constituit în hirotonirea preoţeascã.
§ 2. (651 § 2) Dacã este nevoie, magistrului i se vor da cooperatori, supuşi lui întru toate cele ce privesc conducerea noviciatului şi formarea novicilor.
§ 3. (cf 650 § 2) Numai magistrul este cel care se va îngriji de formarea novicilor şi numai lui îi revine conducerea noviciatului astfel încât nimãnui nu îi este permis sã se amestece în acestea, pentru nici un motiv, cu excepţia acelor Superiori cãrora statutele le permit, şi a vizitatorilor; referitor la disciplina cãlugãreascã a întregii case, magistrul, în acelaşi fel ca novicii, sunt supuşi Superiorului.
§ 4. Novicele este supus puterii magistrului şi Superiorilor, şi acestora le datoreazã ascultare.
Can. 525 - § 1. Cele prescrise în cann. 459 - 461 sunt valabile şi pentru ordine şi congregaţii.
§ 2. (668 § 1) Înainte de emiterea profesiunii temporare, novicele trebuie sã cedeze, pe întreaga perioadã de timp în care este legat prin acea profesiune, oricui preferã, administrarea bunurilor sale pe care le are în prezent, sau care eventual ar putea veni peste acestea, şi sã dispunã în mod liber de uzul şi uzufructul lor.

4° Despre profesiune în ordine şi congregaţii
Can. 526 - § 1. (cf 655) Profesiunea temporarã cu cele trei voturi de ascultare, de castitate şi de sãrãcie va fi emisã pe o perioadã de timp determinatã de statute.
§ 2. Aceastã profesiune poate fi reînnoitã de mai multe ori, conform normei statutelor, însã astfel încât în total sã nu se extindã pe o perioadã de timp mai micã de trei ani sau mai lungã de şase ani.
Can. 527 - (= 656) Pentru validitatea profesiunii temporare se cere ca:
1° noviciatul sã fie îndeplinit în mod valid;
2° novicele sã fie admis la profesiune de cãtre Superiorul competent, conform statutelor, cu consimţãmântul consiliului sãu, iar profesiunea sã fie primitã de cãtre acelaşi Superior, personal sau prin altcineva;
3° profesiunea sã fie exprimatã şi sã nu fie emisã sau primitã prin forţã, fricã gravã sau înşelãciune;
4° celelalte cerute în statute pentru validitatea profesiunii sã fie îndeplinite.
Can. 528 - (cf 654) Membrul cu voturi temporare are aceeaşi obligaţie de a respecta statutele ca şi membrul cu voturi perpetue; este lipsit de voce activã şi pasivã, exceptând cazul în care statutele prevãd în mod expres altfel.
Can. 529 - § 1. Prin profesiunea temporarã actele contrare voturilor devin ilicite dar nu invalide.
§ 2. Aceastã profesiune nu-l lipseşte pe membru de proprietatea bunurilor sale şi nici de capacitatea de a dobândi alte bunuri; totuşi membrului nu îi este permis sã renunţe, la proprietatea bunurilor sale sub pretextul de favoare, atâta timp cât este în viaţã.
§ 3. Orice dobândeşte membrul cu voturi temporare, prin sârguinţa sa (668 § 3) sau prin ordin sau congregaţie, dobândeşte pentru acelaşi ordin sau congregaţie; dacã nu se dovedeşte în mod legitim contrarul, se presupune cã membrul dobândeşte pentru ordin sau congregaţie.
§ 4. Membrul cu voturi temporare poate modifica cedarea sau dispoziţia despre care aminteşte can. 525, § 2, însã nu dupã bunul sãu plac, ci cu consimţãmântul Superiorului major, astfel încât modificarea cel puţin a unei pãrţi însemnate de bunuri sã nu se facã în favoarea ordinului sau a congregaţiei; prin pãrãsirea ordinului sau a congregaţiei, însã, o astfel de cedare sau dispoziţie înceteazã sã mai aibã putere.
§ 5. Dacã membrul cu voturi temporare a contractat datorii şi obligaţii, trebuie sã rãspundã el însuşi, exceptând cazul în care a purtat o afacere a ordinului sau a congregaţiei cu licenţa Superiorului.
§ 6. Prin profesiunea temporarã este vacantã, prin dreptul însuşi, orice funcţie a celui care a emis profesiunea.
Can. 530 - (668 § 1) În congregaţii, membrul va redacta în mod liber testamentul, care va fi valid chiar şi în dreptul civil, înaintea profesiunii perpetue.
Can. 531 - Prin profesiune perpetuã membrul îşi asumã definitiv starea cãlugãreascã, pierde propria eparhie şi este ataşat cu drepturi depline ordinului sau congregaţiei.
Can. 532 - (658 2°) Pentru validitatea profesiunii perpetue, pe lângã cele cerute de can. 464, se cere sã fi fost precedatã de profesiunea temporarã, conform normei can. 526.
Can. 533 - În ordine, profesiunea perpetuã se echivaleazã cu profesiunea perpetuã monasticã, de aceea au valoare referitor la aceasta cann. 466 - 468.
Can. 534 - În congregaţii:
1° efectele canonice ale profesiunii perpetue rãmân aceleaşi, determinate de can. 529, referitor la profesiunea temporarã, dacã dreptul comun nu prevede altfel;
2° Superiorul major, cu consimţãmântul consiliului sãu, poate acorda membrului cu voturi perpetue, care cere aceasta, permisiunea de a ceda bunurile sale, rãmânând neschimbate normele prudenţei;
3° (cf 668 § 4) Sinaxa generalã este cea care introduce în statute, dacã crede de cuviinţã, renunţarea obligatorie la patrimoniul pe care membrul l-a dobândit sau îl va dobândi, însã aceasta nu poate fi fãcutã înaintea profesiunii perpetue.
Can. 535 - § 1. Pentru emiterea oricãrui fel de profesiune se vor respecta prescrierile statutelor.
§ 2. Documentul despre emiterea profesiunii, semnat de membrul însuşi şi de cel care, chiar dacã prin delegare, a primit profesiunea, se va pãstra în arhiva ordinului sau a congregaţiei; dacã este vorba despre profesiunea perpetuã, Superiorul major trebuie sã-l înştiinţeze cât mai repede pe parohul la care este înregistrat botezul membrului.
5° Despre formarea membrilor şi despre disciplina cãlugãreascã în ordine şi în congregaţii
Can. 536 - § 1. (659 § 1) Modalitatea formãrii membrilor este determinatã în statute, respectând can. 471, § 1.
§ 2. (659 § 3) Formarea membrilor destinaţi pentru hirotonirile sacre trebuie fãcutã, pe lângã acestea, conform planului de formare al clericilor de care aminteşte can. 330, la sediul de studii al ordinului sau al congregaţiei, aprobatã de cãtre Sinaxa generalã sau de cãtre Superiorii majori, conform normei statutelor; dacã, însã, nu pot avea un sediu propriu de studii, conform normei can. 340, § 1, membrii trebuie formaţi sub conducerea unui îndrumãtor experimentat în alt seminar sau institut de studii superioare, aprobat de cãtre autoritatea bisericeascã.
Can. 537 - § 1. (1019 § 1) Superiorii majori pot da, conform normei statutelor, scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire membrilor cu voturi perpetue.
§ 2. (<> 1021) Episcopul cãruia Superiorul trebuie sã-i trimitã scrisoarea de demitere este Episcopul eparhial al locului în care cel ce va fi hirotonit îşi are domiciliul; este alt Episcop însã, fie dacã Episcopul eparhial a acordat permisiunea, fie dacã aparţine altei Biserici sui iuris decât cea a celui ce va fi hirotonit, fie este absent, fie, în sfârşit, dacã scaunul eparhial este vacant şi-l conduce cineva care nu este hirotonit Episcop; despre acestea este necesar ca Episcopul care hirotoneşte sã fie informat în fiecare caz în parte printr-un document autentic al curiei eparhiale.
Can. 538 - § 1. (cf 663 § 3) În fiecare casã a ordinelor şi a congregaţiilor se vor celebra laudele divine conform normei statutelor şi a obiceiurilor legitime.
§ 2. (cf 663) Superiorii se vor îngriji ca toţi membrii sã îndeplineascã, conform normei statutelor, cele prescrise în can. 473, § 2.
§ 3. (cf 630 § 1) Membrii ordinelor şi ai congregaţiilor vor primi frecvent sacramentul penitenţei şi se va respecta can. 472, § 2.
Can. 539 - § 1. (630 § 2) Superiorii se vor îngriji ca membrii sã aibã la îndemânã confesori potriviţi.
§ 2. (630 § 3) În ordinele şi congregaţiile clericale de drept pontifical sau patriarhal, confesorii vor fi numiţi de cãtre Superiorul major, conform normei statutelor; în celelalte cazuri însã, de cãtre Ierarhul locului, dupã ce l-a audiat pe Superior, care trebuie sã se consulte în prealabil cu comunitatea interesatã.
Can. 540 - (669) În ceea ce priveşte îmbrãcãmintea membrilor, se vor respecta prescrierile statutelor, iar în afara caselor proprii, şi normele Episcopului eparhial.
Can. 541 - (cf 667) Regulile privitoare la clauzurã vor fi determinate în statutele fiecãrui ordin sau congregaţie, conform caracterului propriu, rãmânând neschimbat dreptul Superiorilor, chiar locali, de a permite altfel, pentru modalitatea de acţiune şi pentru o cauzã justã.
Can. 542 - Superiorii se vor îngriji ca membrii desemnaţi de ei, mai ales în eparhia în care locuiesc, dacã de cãtre Ierarhul locului sau de cãtre paroh se cere ajutorul lor pentru a se ocupa de nevoile credincioşilor creştini, sã ajute benevol în interiorul şi în afara propriilor biserici, rãmânând neschimbat specificul şi disciplina cãlugãreascã a institutului.
Can. 543 - Membrul unui ordin sau congregaţii, care este paroh, rãmâne legat de voturi şi este ţinut de celelalte obligaţii ale profesiunii şi de statute, ori de câte ori respectarea acestora se poate împãca cu obligaţiile funcţiei sale; în ceea ce priveşte disciplina cãlugãreascã, el rãmâne supus Superiorului, iar în ceea ce priveşte funcţia de paroh, are aceleaşi drepturi şi obligaţii pe care le au ceilalţi parohi, şi în acelaşi fel este supus Episcopului eparhial.
6° Despre trecerea la un alt ordin sau congregaţie sau la o mãnãstire sui iuris
Can. 544 - § 1. (cf 684 § 1) În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, un membru poate trece în mod valid la un alt institut cãlugãresc cu consimţãmântul scris al Patriarhului şi cu consimţãmântul propriului Superior general şi al Superiorului general al ordinului sau congregaţiei la care vrea sã treacã, ori, dacã e vorba de trecere la o mãnãstire, [cu consimţãmântul] Superiorului mãnãstirii sui iuris; pentru a da acest consimţãmânt, Superiorii au nevoie de consimţãmântul prealabil al consiliului lor sau, dacã e vorba de mãnãstire, al Sinaxei.
§ 2. Membrul poate trece în mod valid de la o congregaţie de drept eparhial la un alt institut cãlugãresc de drept eparhial cu consimţãmântul scris al Episcopului eparhial al locului în care se gãseşte casa principalã a institutului cãlugãresc la care se face trecerea, dupã consultarea Superiorului general al congregaţiei de la care se face trecerea şi cu consimţãmântul Superiorului general al congregaţiei, ori Superiorul mãnãstirii sui iuris la care se face trecerea; pentru a da acest consimţãmânt, Superiorii au nevoie de consimţãmântul prealabil al consiliului lor sau, dacã este vorba de mãnãstire, al Sinaxei.
§ 3. În celelalte cazuri, membrul nu poate trece în mod valid la un alt institut cãlugãresc decât cu consimţãmântul Scaunului Apostolic.
§ 4. Pentru validitatea trecerii la un alt institut cãlugãresc al unei Biserici sui iuris diferite, se cere consimţãmântul Scaunului Apostolic.
Can. 545 - § 1. ???684 § 4) Cel care face trecerea trebuie sã parcurgã întreg noviciatul, exceptând cazul în care Superiorul general sau Superiorul mãnãstirii sui iuris, ambii cu consimţãmântul propriului lor consiliu, reduc perioada de noviciat din cauza unor împrejurãri speciale, însã nu mai puţin de şase luni; în timpul noviciatului, rãmân valabile voturile, însã drepturile şi îndatoririle particulare pe care membrul le-a avut în ordinul sau congregaţia anterioarã se suspendã, şi devine supus Superiorilor şi magistrului de novici al noului institut cãlugãresc, chiar şi în virtutea votului ascultãrii.
§ 2. Dupã terminarea noviciatului, cel care a fãcut trecerea, dacã avea deja voturile perpetue, va emite în mod public profesiunea perpetuã conform prescrierilor statutelor noului institut cãlugãresc; prin aceastã profesiune el este unit pe deplin noului institut şi, dacã este cleric, este înscris ca şi cleric; cel care are însã numai profesiunea temporarã, va emite în acelaşi fel profesiunea temporarã mãcar pe o perioadã de trei ani, exceptând cazul în care a petrecut trei ani de noviciat în mãnãstirea sui iuris la care trece.
§ 3. (cf 684 § 2) Dacã în noul institut cãlugãresc membrul nu emite profesiunea, va trebui sã revinã la institutul precedent, exceptând cazul în care, între timp, a trecut durata de timp a profesiunii.
§ 4. În privinţa bunurilor şi zestrei, se va respecta can. 488, § 4.

7° Despre exclaustrare şi despre pãrãsirea ordinului sau a congregaţiei
Can. 546 - § 1. (688 § 1) Cel care a depus voturile temporare, dupã expirarea timpului profesiunii, poate sã pãrãseascã în mod liber institutul cãlugãresc.
§ 2. (688 § 2) Cel care, pe durata voturilor temporare, cere, pentru o cauzã gravã, sã pãrãseascã ordinul sau congregaţia, poate primi de la Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului sãu, indultul de a pãrãsi definitiv ordinul sau congregaţia şi de a reveni la viaţa lumeascã, cu efectele amintite în can. 493; în congregaţiile de drept eparhial, pentru ca indultul sã aibã valoare, trebuie confirmat de Episcopul eparhial al locului în care se aflã casa principalã a aceleiaşi congregaţii.
Can. 547 - § 1. (689 § 1) Superiorul major, pentru o cauzã justã, dupã ce s-a consultat cu consiliul sãu, poate sã excludã un membru cu voturi temporare de la reînnoirea lor sau de la emiterea profesiunii perpetue.
§ 2. (689 § 2) O infirmitate fizicã sau psihicã, contractatã chiar şi dupã profesiunea temporarã, care, dupã judecata experţilor, îl face pe membrul cu voturi temporare inapt pentru a-şi petrece viaţa în institutul cãlugãresc, constituie un motiv pentru a nu fi admis la reînnoirea profesiunii temporare sau la emiterea profesiunii perpetue, exceptând cazul în care infirmitatea a fost contractatã datoritã neglijenţei institutului sau din cauza muncii efectuate în institut.
§ 3. (869 § 3) Dacã membrul, pe durata voturilor temporare, a devenit dement, chiar dacã nu poate emite noua profesiune, totuşi nu poate fi demis din institut.
Can. 548 - § 1. ???686) Indultul de exclaustrare poate fi acordat de cãtre autoritatea cãreia îi este supus ordinul sau congregaţia, dupã ce a fost audiat Superiorul general împreunã cu consiliul sãu; impunerea exclaustrãrii, însã, se face de cãtre aceeaşi autoritate, la cererea Superiorului general cu consimţãmântul consiliului sãu.
§ 2. Referitor la celelalte despre exclaustrare se vor respecta cann.489-491.
Can. 549 - § 1. (691) Membrul cu voturi perpetue nu va cere indultul de a pãrãsi ordinul sau congregaţia şi de a reveni la viaţa lumeascã decât din motive foarte grave; cererea sa o va înainta Superiorului general, care o va trimite autoritãţii competente, împreunã cu votul sãu şi al consiliului sãu.
§ 2. Acest indult, în ordine, este rezervat Scaunului Apostolic; în congregaţii însã, în afara Scaunului Apostolic, îl mai poate acorda şi:
1° Patriarhul, pentru toţi membrii care au domiciliul în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã, dupã ce l-a consultat, în cazul congregaţiei de drept eparhial, pe Episcopul eparhial;
2° Episcopul eparhial al eparhiei în care membrul îşi are domiciliul, dacã este vorba despre congregaţiile de drept eparhial;
§ 3. Indultul de a pãrãsi ordinul sau congregaţia are aceleaşi efecte canonice ca şi cele stabilite în can. 493; cu privire la membrul care este constituit în hirotonirea sacrã, mai este valabil şi can. 494.
Can. 550 - (cf 665 § 2) Membrul care se îndepãrteazã în mod ilegitim de casa propriului ordin sau congregaţie cu intenţia de a se sustrage de sub puterea Superiorilor, va fi cercetat cu grijã de aceiaşi Superiori; dacã, însã, nu revine în timpul prescris de statute, va fi pedepsit conform normei dreptului sau [va fi] chiar şi demis.
8° Despre demiterea din ordin sau congregaţie
Can. 551 - (703) Cele prescrise în can. 497 şi 498 cu privire la demitere sau la eliminare, sunt valabile şi pentru membrii ordinelor sau a congregaţiilor; autoritatea competentã însã, este Superiorul major, dupã ce s-a consultat cu consiliul sãu, sau, dacã este vorba de eliminare, cu consimţãmântul aceluiaşi consiliu; dacã existã vreun pericol în caz de amânare şi nu mai este timp pentru a se adresa Superiorului major, chiar şi Superiorul local îl poate alunga pe membru, cu consimţãmântul consiliului sãu, şi înştiinţându-l imediat pe Superiorul major.
Can. 552 - § 1. (696 § 2) Membrul cu voturi temporare poate fi demis de cãtre Superiorul general, cu consimţãmântul consiliului sãu, exceptând cazul în care în statute demiterea este rezervatã Episcopului eparhial sau altei autoritãţi cãreia îi este supus ordinul sau congregaţia.
§ 2. Pentru a decide despre demitere, pe lângã alte condiţii prescrise eventual în statute, se vor respecta şi urmãtoarele:
1° motivele demiterii sã fie grave şi, din partea membrului, sã fie externe şi culpabile;
2° lipsa spiritului cãlugãresc, care poate fi scandalos pentru alţii, este un motiv suficient pentru demitere dacã repetatele admonestãri împreunate cu o penitenţã sãnãtoasã s-au dovedit zadarnice;
3° motivele demiterii trebuie cu certitudine aduse la cunoştinţa autoritãţii care demite, chiar dacã nu e necesar ca acestea sã fie dovedite în mod formal; întotdeauna, însã, trebuie aduse la cunoştinţa membrului dându-i-se deplina posibilitate de a se apãra, iar rãspunsurile sale vor fi supuse cu fidelitate autoritãţii care demite.
§ 3. Recursul contra decretului de demitere are efect suspensiv.
Can. 553 - (cf 699) Pentru demiterea unui membru cu voturi perpetue este competent Superiorul general; pentru celelalte se vor respecta cann. 500 - 503.

CAP. II
DESPRE SOCIETĂŢILE DE VIAŢĂ COMUNĂ DUPĂ MODEL CĂLUGĂRESC

Can. 554 - § 1. (cf 731) Institutul în care membrii se angajeazã la sfaturile evanghelice cu o oarecare legãturã sacrã, însã nu cu voturile cãlugãreşti, iar prin felul de viaţã imitã starea cãlugãreascã sub conducerea Superiorilor, conform statutelor, este o societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc.
§ 2. (732) Aceastã societate este de drept pontifical, de drept patriarhal sau eparhial, conform normei can. 505, § 2; este în schimb clerical conform normei can. 505, § 3; depinde de autoritatea bisericeascã ca şi congregaţiile, conform normei cann. 413 - 415, 419, 420, § 3 şi a can. 418, § 2, rãmânând neschimbat dreptul particular de cãtre Scaunul Apostolic.
§ 3. Membrii acestor societãţi, privitor la efectele canonice, sunt echivalaţi cu cãlugãrii, dacã nu se prevede altfel prin drept sau dacã nu rezultã altfel din natura lucrului.
Can. 555 - (590 § 2) Toţi membrii acestor societãţi sunt supuşi Pontifului Roman ca supremului lor Superior, de care sunt obligaţi sã asculte şi în virtutea sacrei legãturi a ascultãrii.
Can. 556 - (733) Referitor la înfiinţarea sau desfiinţarea societãţii sau a propriilor provincii sau case, sunt valabile aceleaşi norme ca cele stabilite pentru congregaţii în cann. 506 - 510.
Can. 557 - (734) Conducerea va fi stabilitã de statutele societãţii, însã, în toate vor fi aplicate cele stabilite pentru congregaţii, în cann. 422 şi 511 - 515, dacã natura lucrului nu se opune.
Can. 558 - § 1. (741 § 1) Societatea şi propriile provincii şi case înfiinţate în mod legitim, sunt persoane juridice prin dreptul însuşi, conform normei can. 423.
§ 2. Administrarea bunurilor se reglementeazã conform cann. 424, 425 şi 516.
§ 3. (741 § 2) Tot ceea ce parvine membrilor pentru societate, este dobândit de societate; membrii pãstreazã, dobândesc şi administreazã celelalte bunuri conform statutelor.
Can. 559 - § 1. (735 § 2) În admiterea candidaţilor în societate se vor respecta statutele, rãmânând neschimbate cann. 450 şi 451.
§ 2. (735 § 1) În ceea ce priveşte formarea membrilor se vor respecta de asemenea statutele; în ceea ce priveşte însã formarea celor care sunt destinaţi hirotonirilor sacre, se vor respecta pe lângã acestea şi canoanele referitoare la formarea clericilor.
Can. 560 - § 1. (1019 § 1) Superiorul major al societãţii, conform normei statutelor, poate da membrilor cooptaţi în societate pentru totdeauna scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire; aceste scrisori vor fi trimise Episcopului de care aminteşte can. 537, § 2.
§ 2. (266 § 2) Membrul cooptat pentru totdeauna este înscris în societate ca şi cleric prin hirotonirea diaconalã sau, în cazul unui cleric înscris deja unei eparhii, prin cooptarea lui perpetuã.
Can. 561 - (739) Membrii societãţii sunt supuşi obligaţiilor prescrise de dreptul comun clericilor, dacã nu se prevede altfel în drept sau dacã nu rezultã altfel din natura lucrurilor, rãmânând neschimbate drepturile şi obligaţiile determinate în statute.
Can. 562 - §1. (744) În ceea ce priveşte trecerea la o altã societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc sau la un institut cãlugãresc, se cere consimţãmântul Superiorului general al societãţii de la care se face trecerea, iar dacã este vorba de trecerea la o societate sau institut ce aparţine altei Biserici sui iuris, se cere şi consimţãmântul Scaunului Apostolic.
§ 2. (<> 744) Membrul care trece la un institut cãlugãresc trebuie sã parcurgã noviciatul integral şi este echivalat celorlalţi novici ai aceluiaşi institut; referitor la profesiune se vor respecta statutele noului institut.
§ 3. (743) Rãmânând neschimbate cann. 497 şi 498, în ceea ce priveşte demiterea unui membru cooptat pentru totdeauna, este competent Superiorul general, respectând pentru celelalte cann. 500 - 503; membrul cooptat temporar (742), însã, este demis conform normei can. 552.
§ 4. În statutele societãţii va fi determinatã autoritatea cãreia îi revine dezlegarea sacrei legãturi.

CAP. III
DESPRE INSTITUTELE SECULARE

Can. 563 - § 1. (cf 710) Institutul secular este o societate în care membrii:
1° (cf 712) tind sã se dedice întru totul lui Dumnezeu prin profesiunea celor trei sfaturi evanghelice, conform statutelor, confirmatã printr-o oarecare legãturã sacrã, recunoscutã de Bisericã;
2° (713) exercitã o activitate apostolicã dupã modelul fermentului în lume şi pentru lume, astfel încât toate sã fie pãtrunse de spiritul evanghelic, spre întãrirea şi incrementarea Trupului lui Hristos;
3° (602) nu imitã felul de viaţã al cãlugãrilor, însã trãiesc o viaţã de comuniune între ei, conform propriilor statute;
4° (711) clericii sau laicii rãmân fiecare în starea proprie, referitor la toate efectele canonice;
§ 2. (589) Institutele seculare sunt de drept pontifical, de drept patriarhal sau de drept eparhial, conform normei can. 505, § 2.
Can. 564 - (cf 590 § 2) Membrii institutelor seculare sunt supuşi Pontifului Roman ca supremului lor Superior, cãruia îi datoreazã ascultare şi în virtutea sacrei legãturi a ascultãrii.
Can. 565 - (266 § 3) Membrul institutului secular, prin hirotonirea diaconalã, este înscris ca şi cleric al eparhiei pentru serviciul cãreia a fost hirotonit, exceptând cazul în care, în virtutea unei concesii din partea Scaunului Apostolic sau, dacã este vorba de un institut secular de drept patriarhal, [din partea] Patriarhului, el este înscris aceluiaşi institut.
Can. 566 - (584) În ceea ce priveşte înfiinţarea sau desfiinţarea institutelor seculare, a statutelor lor şi dependenţa de autoritatea bisericeascã, se vor respecta cele stabilite despre congregaţii în cann. 414, 506, 507 § 2, 509 şi 510.
Can. 567 - § 1. Institutele seculare, provinciile şi casele legitim înfiinţate sunt persoane juridice prin dreptul însuşi, conform normei can. 423.
§ 2. Administrarea bunurilor este reglementatã de cann. 424 şi 425. Can. 568 - § 1. (729) Pentru admiterea candidaţilor se vor respecta statutele, rãmânând neschimbat can. 450.
§ 2. Membrul cooptat pentru totdeauna într-un institut secular poate fi demis prin decret, dat conform normei statutelor, care însã nu poate fi trimis spre executare decât dacã este aprobat de cãtre Episcopul eparhial sau de cãtre autoritatea superioarã competentã; aceluiaşi Episcop eparhial sau autoritãţii îi revine dreptul de a dezlega legãtura sacrã.
Can. 569 - Dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris este cel care stabileşte cu mai multã precizie despre institutele seculare.

CAP. IV
DESPRE ALTE FORME DE VIAŢĂ CONSACRATĂ _I DESPRE SOCIETĂŢILE DE VIAŢĂ APOSTOLICĂ

Can. 570 - (cf 603) Prin dreptul particular se pot constitui alte specii de asceţi care imitã viaţa de pustnic, fie cã aparţin institutelor de viaţã consacratã (cf 604), fie cã nu; tot astfel se pot constitui şi fecioarele şi vãduvele consacrate care sã profeseze în lume, fiecare pe cont propriu, castitatea printr-o profesiune publicã.
Can. 571 - (cf 605) Aprobarea noilor forme de viaţã consacratã este rezervatã numai Scaunului Apostolic; Patriarhii şi Episcopii eparhiali, însã, se vor strãdui sã deosebeascã noile daruri ale vieţii consacrate, acordate Bisericii de cãtre Spiritul Sfânt, şi sã-i ajute pe iniţiatori sãşi exprime mai bine planurile lor şi sã-i protejeze prin statute cât mai potrivite.
Can. 572 - (cf 731 § 1) Societãţile de viaţã apostolicã, ai cãror membri, fãrã sã fi depus voturile cãlugãreşti, urmãresc un scop apostolic propriu societãţii şi, ducând o viaţã fraternã în comun, conform unui propriu mod de viaţã, tind la perfecţionarea caritãţii prin respectarea constituţiilor, şi care se apropie de institutele de viaţã consacratã, sunt reglementate numai de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau stabilit de Scaunului Apostolic.

TITLUL XIII
DESPRE ASOCIAŢIILE CREDINCIOŞILOR CREŞTINI

Can. 573 - § 1. (= 301 § 3) Asociaţiile înfiinţate de cãtre autoritatea bisericeascã competentã sau aprobate de aceeaşi, prin decret, sunt persoane juridice în Bisericã şi se numesc asociaţii publice.
§ 2. (cf 299 § 2) Celelalte asociaţii, chiar dacã sunt elogiate sau recomandate de cãtre autoritatea bisericeascã, se numesc asociaţii particulare; aceste asociaţii nu sunt recunoscute de Bisericã, dacã statutele lor nu sunt recunoscute de cãtre autoritatea competentã; referitor la celelalte, sunt reglementate numai de dreptul particular, rãmânând neschimbat can. 577.
Can. 574 - (= 301 § 1) Rãmânând pentru celelalte stabilit can. 18, numai autoritatea bisericeascã competentã este cea care înfiinţeazã asociaţiile credincioşilor creştini care îşi propun sã propovãduiascã doctrina creştinã în numele Bisericii sau sã promoveze cultul public sau care tind spre alte scopuri a cãror realizare este rezervatã, prin însãşi natura sa, aceleiaşi autoritãţi bisericeşti.
Can. 575 - § 1. (= 312 § 1) Autoritatea competentã pentru înfiinţarea sau aprobarea asociaţiilor credincioşilor creştini, pentru asociaţii şi pentru confederaţiile lor:
1° pentru cele eparhiale este Episcopul eparhial, însã nu Administratorul eparhiei, cu excepţia asociaţiilor a cãror înfiinţare este rezervatã altora prin privilegiul apostolic sau patriarhal;
2° pentru cele care sunt deschise tuturor credincioşilor creştini al unei Biserici patriarhale sau mitropolitane sui iuris şi care au sediul principal în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici, este Patriarhul, dupã consultarea Sinodului permanent, sau Mitropolitul, dupã consultarea celor doi Episcopi eparhiali mai în vârstã în hirotonirea episcopalã;
3° pentru cele de altã specie, este Scaunul Apostolic.
§ 2. (= 312 § 2) Pentru înfiinţarea unei secţiuni a oricãrei asociaţii care nu este eparhialã, se cere consimţãmântul scris al Episcopului eparhial; însã consimţãmântul dat de Episcopul eparhial pentru înfiinţarea unei case a unui institut cãlugãresc este valabil şi pentru înfiinţarea în aceeaşi casã sau bisericã anexatã asociaţiei care este proprie acelui institut.
Can. 576 - § 1. (cf 304) Fiecare asociaţie trebuie sã aibã propriile statute în care vor fi stabilite: numele asociaţiei, scopul, sediul, conducerea precum şi condiţiile cerute pentru înscriere; pe lângã acestea, în statute vor fi determinate metodele de lucru, ţinând cont de ritul propriei Biserici sui iuris, de necesitãţile timpului şi locului sau a utilitãţii lor.
§ 2. Statutele şi schimbarea lor au nevoie de aprobarea autoritãţii bisericeşti care a înfiinţat sau aprobat asociaţia.
Can. 577 - § 1. (cf 305) Fiecare asociaţie este supusã supravegherii autoritãţii bisericeşti care a înfiinţat-o sau a aprobat-o; aceastã autoritate este cea care va supraveghea respectarea integritãţii credinţei şi a moravurilor, şi se va îngriji sã nu se strecoare abuzuri în disciplina bisericeascã.
§ 2. Episcopul eparhial este cel care se va îngriji de toate asociaţiile care îşi exercitã activitatea în teritoriul sãu şi, dacã este cazul, va înştiinţa autoritatea care a înfiinţat sau aprobat asociaţia şi în plus, dacã activitatea asociaţiei aduce daune grave doctrinei sau disciplinei bisericeşti sau scandal credincioşilor creştini, va aplica remediile oportune între timp.
Can. 578 - § 1. (= 307) Primirea membrilor se va face conform normei de drept comun precum şi a statutelor asociaţiei.
§ 2. Aceeaşi persoanã se poate înscrie în mai multe asociaţii.
§ 3. Membrii institutelor cãlugãreşti îşi pot da numele lor asociaţiilor, conform normei tipicului sau a statutului, cu consimţãmântul Superiorului lor.
Can. 579 - (cf 265) Nici o asociaţie de credincioşi creştini nu poate sã-şi înscrie propriii membri ca şi clerici decât printr-o concesie specialã datã de cãtre Scaunul Apostolic sau, dacã este vorba de o asociaţie amintitã de can. 575, § 1, n. 2, de Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent.
Can. 580 - (cf 316) Cel ce s-a lepãdat în public de credinţa catolicã sau s-a îndepãrtat în mod public de comuniunea cu Biserica catolicã, sau este sub excomunicare majorã, nu poate fi primit în mod valid în asociaţii; dacã, însã, a fost deja înscris în mod legitim, va fi declarat demis de cãtre Ierarhul locului, prin dreptul însuşi.
Can. 581 - (= 308) Nici o persoanã înscrisã în mod legitim într-o asociaţie nu va fi demisã decât dintr-o cauzã justã, conform normei dreptului comun şi a statutelor.
Can. 582 - (= 319 § 1) Asociaţia înfiinţatã sau aprobatã în mod legitim îşi administreazã bunurile temporare conform normei cann. 1007-1054 şi a statutelor, sub supravegherea autoritãţii care a înfiinţat-o sau a aprobat-o, şi cãreia trebuie sã-i dea, anual, socotealã despre administraţie.
Can. 583 - § 1. (= 320 § 1) Asociaţiile înfiinţate sau aprobate de cãtre Scaunul Apostolic nu pot fi suprimate decât tot de acelaşi.
§ 2. Celelalte asociaţii, rãmânând neschimbat can. 927, § 2 şi dreptul de recurs suspensiv, pot fi suprimate, conform normei dreptului, în afarã de Scaunul Apostolic:
1° de cãtre Patriarh, cu consimţãmântul Sinodului permanent sau al Mitropolitului care prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris, cu consimţãmântul celor doi Episcopi eparhiali mai în vârstã în hirotonirea episcopalã;
2° de cãtre Episcopul eparhial, dacã au fost înfiinţate sau aprobate de el.

TITLUL XIV
DESPRE EVANGHELIZAREA POPOARELOR

Can. 584 - § 1. (cf 781) Supunându-se mandatului lui Hristos de a evangheliza toate neamurile şi mişcatã de harul si dragostea Spiritului Sfânt, Biserica se recunoaşte misionarã în întregime.
§ 2. (cf 787 § 1) Evanghelizarea popoarelor se va face astfel încât, respectând integritatea credinţei şi a moravurilor, Evanghelia sã poatã fi exprimatã în cultura fiecãrui popor, adicã în catehezã, în propriile rituri liturgice, în arta sacrã, în dreptul particular şi în sfârşit în toatã viaţa bisericeascã.
Can. 585 - § 1. (782 § 2) Fiecare Bisericã sui iuris se va îngriji necontenit de propovãduirea Evangheliei în întreaga lume, sub conducerea Pontifului Roman, prin crainici pregãtiţi în mod corespunzãtor şi trimişi de autoritatea competentã, conform normei de drept comun.
§ 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor va fi ajutat de o comisie pentru promovarea colaborãrii mai eficiente între toate eparhiile în activitatea misionarã a Bisericii.
§ 3. În fiecare eparhie se va desemna un sacerdot pentru promovarea eficientã a iniţiativelor pentru misiuni.
§ 4. Credincioşii creştini vor cultiva în ei înşişi şi în alţii cunoaşterea şi dragostea pentru misiuni, se vor ruga pentru ele, vor stimula vocaţiile şi le vor susţine cu ajutoarele lor generoase.
Can. 586 - (cf 748 § 2) Se interzice cu desãvârşire ca cineva sã fie constrâns sau sã fie indus sau ademenit prin vicleşuguri nefavorabile sã îmbrãţişeze Biserica; toţi credincioşii creştini însã, se vor îngriji sã le fie revendicat dreptul la libertatea cãlugãreascã, ca nu cumva vreunul, prin suferinţe nedrepte, sã fie îndepãrtat de Bisericã.
Can. 587 - § 1. (cf 788 §§ 1-2) Cei care vor sã se uneascã cu Biserica, vor fi admişi prin ceremonii liturgice la catehumenat, care nu va fi o purã expunere a dogmelor şi a preceptelor, ci o formare pentru întreaga viaţã creştinã şi o ucenicie parcursã cum se cuvine.
§ 2. Cei care sunt înscrişi la catehumenat, au dreptul sã fie admişi la liturghia cuvântului şi la alte celebrãri liturgice, ce nu sunt rezervate credincioşilor creştini.
§ 3. (788 § 3) Dreptul particular este cel care va emite norme prin care se va organiza catehumenatul, determinând ce au de prestat catehumenii şi ce prerogative le sunt recunoscute.
Can. 588 - Catehumenii au [dreptul] integral de a se înscrie în oricare Bisericã sui iuris, conform normei can. 30; se va evita însã sã li se recomande ceva care s-ar putea opune înscrierii lor în Biserica ce se potriveşte cel mai bine cu cultura lor.
Can. 589 - Misionarii, fie strãini, fie autohtoni, vor fi corespunzãtori prin însuşiri potrivite şi inteligenţã; vor fi formaţi în mod adecvat în misionarism şi în spiritualitatea misionarã, precum şi instruiţi în istoria şi cultura popoarelor ce trebuie evanghelizate.
Can. 590 - (cf 786) În activitatea misionarã se va avea grijã ca tinerele Biserici sã ajungã cât mai repede la maturitate şi vor fi constituite pe deplin, astfel încât sub conducerea unei ierarhii proprii sã-şi poarte singure de grijã şi sã-şi poatã asuma şi continua munca de evanghelizare.
Can. 591 - Misionarii se vor îngriji în mod conştiincios ca:
1° sã fie promovate cu prudenţã între neofiţi vocaţiile la ministerul sacru, astfel încât tinerele Biserici sã înfloreascã cât mai repede prin clerici autohtoni;
2° cateheţii sã fie formaţi astfel încât, ca şi cooperatori adevãraţi ai miniştrilor sacri, sã poatã îndeplini cât mai bine sarcina lor în evanghelizare şi în activitatea liturgicã; prin dreptul particular se va prevedea ca aceşti cateheţi sã aibã o remuneraţie justã.
Can. 592 - § 1. Se vor favoriza cu o grijã specialã, în teritoriile misiunilor, formele potrivite de apostolat laic; se vor promova institutele de viaţã consacratã, ţinând seama de caracterul şi însuşirile fiecãrui popor; se vor constitui şcoli şi alte institute de acest fel pentru educaţia creştineascã şi progresul cultural, dacã e necesar.
§ 2. (cf 787 § 1) De asemenea, se va favoriza, cu prudenţã şi cu conştiinciozitate, dialogul şi cooperarea cu necreştinii.
Can. 593 - § 1. Toţi preoţii de orice condiţie care îşi presteazã opera în teritoriile misiunilor, deoarece formeazã o singurã preoţie, vor coopera cu ardoare la evanghelizare.
§ 2. Aceştia vor colabora de bunã voie cu ceilalţi misionari creştini pentru a da o singurã mãrturie pentru Domnul Hristos, conform normei can. 908.
Can. 594 - Teritoriile misiunilor sunt cele pe care Scaunul Apostolic le-a recunoscut ca atare.

TITLUL XV
DESPRE MAGISTERUL BISERICESC

CAP. I
DESPRE SARCINA BISERICII DE A ÎNVĂŢA ÎN GENERAL

Can. 595 - § 1. (cf 747) Biserica, cãreia Hristos Domnul i-a încredinţat depozitul credinţei astfel încât, asistatã de Spiritul Sfânt, sã pãstreze cu sfinţenie adevãrul revelat, sã-l pãtrundã în profunzime, sã-l anunţe şi sã-l expunã cu fidelitate, are dreptul înnãscut, independent de orice putere omeneascã, şi obligaţia de a propovãdui Evanghelia tuturor oamenilor.
§ 2. Biserica are competenţa de a anunţa mereu şi pretutindeni principiile morale, chiar şi cele referitoare la ordinea socialã, precum şi de a pronunţa judecata sa cu privire la orice realitate umanã, ori de câte ori o cer demnitatea persoanei umane şi drepturile sale fundamentale sau mântuirea sufletelor.
Can. 596 - (cf 756) Sarcina de a învãţa, în numele Bisericii, este numai de competenţa Episcopilor; totuşi la aceastã sarcinã îşi au partea lor, conform normei dreptului, fie cei care, prin efectul hirotonirii sacre, sunt cooperatori ai Episcopilor, fie cei care, fãrã a fi constituiţi în hirotonirile sacre, au primit mandatul de a învãţa.
Can. 597 - § 1. (= 749) Pontiful Roman, în virtutea sarcinii sale, se bucurã de infailibilitate în magister dacã, în calitate de Pãstor şi Doctor suprem al tuturor credincioşilor creştini care îi confirmã în credinţã pe fraţii sãi, proclamã prin act definitiv o doctrinã în materie de credinţã sau de moralã, care trebuie respectatã.
§ 2. De asemenea, şi Colegiul Episcopilor se bucurã de infailibilitate în magister dacã Episcopii reuniţi în Conciliul Ecumenic exercitã magisterul şi, ca învãţãtori şi judecãtori ai credinţei şi ai moralei pentru Biserica universalã, declarã o doctrinã despre credinţã sau moralã ce trebuie definitiv respectatã; sau dacã, rãspândiţi în lume, pãstrând legãtura de comuniune între ei şi cu succesorul sfântului Petru, învãţând în mod autentic chestiuni de credinţã şi moralã, împreunã cu acelaşi Pontif Roman, cad de acord asupra unei formulãri unice care trebuie consideratã definitivã.
§ 3. Nici o doctrinã nu trebuie consideratã infailibilã dacã aceasta nu rezultã în mod evident.
Can. 598 - (= 750) Trebuie crezut cu credinţã divinã şi catolicã tot ceea ce este conţinut în cuvântul lui Dumnezeu, scris sau transmis prin tradiţie, adicã unicului depozit de credinţã încredinţat Bisericii, şi care în acelaşi timp este propus ca fiind revelat în mod divin fie prin magisterul solemn al Bisericii, fie prin magisterul sãu obişnuit şi universal, care apoi este manifestat de adeziunea comunã a credincioşilor creştini sub conducerea magisterului sacru; toţi credincioşii creştini sunt de aceea obligaţi sã evite orice doctrinã contrarã acestuia.
Can. 599 - (= 752) Nu trebuie acordat consensul credinţei, ci o supunere cãlugãreascã a intelectului şi a voinţei la o doctrinã pe care fie Pontiful Roman, fie Colegiul Episcopilor o enunţã în materie de credinţã şi de moralã, când exercitã magisterul autentic, chiar dacã nu intenţioneazã sã o proclame printr-un act definitiv; credincioşii creştini se vor îngriji de aceea sã evite ceea ce nu corespunde cu aceasta.
Can. 600 - (= 753) Episcopii care sunt în comuniune cu capul Colegiului şi cu membrii, fie individual fie reuniţi în Sinoade sau în Concilii particulare, chiar dacã nu se bucurã de infailibilitate în învãţãmânt, sunt autentici doctori în credinţã şi învãţãtori ai credincioşilor creştini încredinţaţi grijii lor; credincioşii creştini sunt obligaţi sã adere printr-o supunere sufleteascã cãlugãreascã la acest magister autentic al Episcopilor lor.
Can. 601 - Fiecãrei Biserici îi incumbã îndatorirea, exercitatã în primul rând de Patriarhi şi de Episcopi, de a rãspunde întrebãrilor permanente ale oamenilor privind sensul vieţii, într-un mod adaptat fiecãrei generaţii şi culturi, şi de asemenea de a le oferi soluţii creştine problemelor mai urgente, în lumina Evangheliei, cercetând semnele timpului, astfel încât, lumina lui Hristos, care îi lumineazã pe toţi oamenii sã strãluceascã tot mai mult, pretutindeni.
Can. 602 - În grija pastoralã vor fi recunoscute nu numai principiile ştiinţelor sacre, ci şi descoperirile celorlalte ştiinţe, pentru a fi utilizate astfel încât credincioşii creştini sã fie conduşi la o viaţã de credinţã mai conştientã şi reflectatã.
Can. 603 - Se va promova cultivarea literaturii şi a artelor, pentru puterea lor de a exprima şi comunica, printr-o singularã eficacitate, sensul credinţei, recunoscând justa libertate şi diversitatea culturilor.
Can. 604 - În primul rând, Pãstorii Bisericii sunt cei care se vor îngriji astfel încât între variatele enunţãri ale doctrinei, în diferitele Biserici vor pãstra şi vor promova acelaşi sens al credinţei, astfel încât integritatea şi unitatea credinţei sã nu sufere daune, ci dimpotrivã sã fie pusã într-o luminã mai bunã catolicitatea Bisericii, printr-o diversitate legitimã.
Can. 605 - Episcopilor, mai ales celor întruniţi în Sinoade sau Concilii, însã singular a Scaunului Apostolic, le revine promovarea cu autoritate, pãstrarea şi apãrarea cu religiozitate a integritãţii şi unitãţii credinţei şi a bunelor moravuri, chiar respingând, ori de câte ori este necesar, pãrerile care sunt contrare acestora sau admonestând cu privire la cele ce pot sã le punã în pericol.
Can. 606 - § 1. Teologii sunt cei care, printr-o mai profunda inteligenţã a misterului mântuirii, a ştiinţelor sacre şi a celor înrudite, precum şi prin specializarea în chestiuni noi, respectând cu fidelitate magisterul autentic al Bisericii, totodatã folosindu-se de libertate, explicã şi apãrã credinţa Bisericii şi contribuie la progresul doctrinar.
§ 2. În cercetarea şi exprimarea adevãrurilor teologice, ei sunt cei care vor fi zeloşi în edificarea comunitãţii de credinţã şi vor coopera cu pricepere la sarcina Episcopilor de a învãţa.
§ 3. (cf 820) Celor care se ocupã cu disciplinele teologice, mai ales în seminare, în universitãţile de studii şi în facultãţi, le incumbã cooperarea cu oamenii care exceleazã în alte ştiinţe, împreunându-şi pãrerile şi puterile.

CAP. II
DESPRE SLUJIREA CUVÂNTULUI LUI DUMNEZEU

Can. 607 - (cf 761) Slujirea cuvântului lui Dumnezeu, adicã predicarea, cateheza şi întreaga instruire creştinã, între care trebuie sã ocupe un loc de frunte omilia liturgicã, va fi nutritã în mod sãnãtos din Sfânta Scripturã şi se va sprijini pe sfânta tradiţie; dealtfel celebrarea cuvântului lui Dumnezeu va fi favorizatã în mod oportun.
Can. 608 - Episcopii, preoţii şi diaconii, fiecare în funcţie de propriul grad al hirotonirii sacre, au primii sarcina slujirii cuvântului lui Dumnezeu pe care o vor exercita conform normei dreptului; şi ceilalţi credincioşi creştini vor participa de bunãvoie la aceastã misiune, fiecare în funcţie de propria capacitate, stare de viaţã şi de mandatul primit.

ART. I
Despre predicarea cuvântului lui Dumnezeu

Can. 609 - (cf 772) Episcopul eparhial are competenţa de a reglementa predicarea cuvântului lui Dumnezeu în teritoriul sãu, rãmânând neschimbat dreptul comun.
Can. 610 - § 1. (763) Episcopii au dreptul de a predica cuvântul lui Dumnezeu oriunde pe pãmânt, exceptând cazul special în care Episcopul eparhial a interzis-o în mod expres.
§ 2. (cf 764) Preoţii sunt înzestraţi cu facultatea de a predica acolo unde sunt trimişi sau invitaţi legitim.
§ 3. (764) Cu aceeaşi facultate de a predica sunt înzestraţi şi diaconii, dacã dreptul particular nu stabileşte altfel.
§ 4. (cf 766) În împrejurãri extraordinare, mai ales pentru a suplini lipsa clericilor, Episcopul eparhial poate da şi celorlalţi credincioşi mandatul de a predica, chiar şi în bisericã, rãmânând neschimbat can. 614, § 4.
Can. 611 - (cf 766) Toţi cei cãrora li s-a încredinţat grija sufletelor, în virtutea funcţiei, sunt înzestraţi cu facultatea de a predica; aceştia pot chiar invita pe orice preot sau diacon sã predice celor încredinţaţi grijii lor, rãmânând neschimbat can. 610, § 3, dacã nu le este interzis în mod legitim.
Can. 612 - § 1. (cf 765) În institutele cãlugãreşti sau în societãţile de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, [ordine şi congregaţii] clericale de drept pontifical sau patriarhal, Superiorilor majori le revine reglementarea predicãrii.
§ 2. Toţi Superiorii, chiar locali, ai oricãrui institut de viaţã consacratã, pot invita sã predice propriilor membri oricare preot sau diacon, rãmânând neschimbat can. 610, § 3, dacã nu le este interzis în mod legitim.
Can. 613 - Împotriva decretului Ierarhului care interzice cuiva sã predice, se dã recurs numai în ceea ce priveşte trecerea dreptului asupra altei persoane, [recurs] care trebuie definit fãrã întârziere.
Can. 614 - § 1. (= 767) Omilia, prin care, pe parcursul anului liturgic, sunt expuse din Sfânta Scripturã misterele credinţei şi normele vieţii creştine, este recomandatã cu stãruinţã ca parte a liturghiei însãşi.
§ 2. Parohilor şi rectorilor bisericilor le incumbã obligaţia de a se îngriji ca, mãcar în zilele de duminicã şi în sãrbãtorile de poruncã sã aibã loc omilia în cadrul Divinei Liturghii şi nu va fi omisã decât pentru un motiv grav.
§ 3. Parohului nu îi este permis sã îndeplineascã prin altcineva, în mod obişnuit, obligaţia de a predica poporului încredinţat grijii sale, decât pentru un motiv just aprobat de Ierarhul locului.
§ 4. Omilia este rezervatã sacerdotului sau, conform normei dreptului particular, diaconului.
Can. 615 - (cf 770) Episcopii eparhiali se vor îngriji prin norme date, ca la timp potrivit sã aibã loc o serie specialã de sfinte predicãri pentru reînnoirea spiritualã a poporului creştin.
Can. 616 - § 1. (cf 768) Predicatorii cuvântului lui Dumnezeu, lãsând la o parte cuvintele înţelepciunii omeneşti şi argumentele greu de înţeles, vor predica integral credincioşilor creştini misterul lui Hristos, care este calea, adevãrul şi viaţa; vor arãta cum lucrurile pãmânteşti şi instituţiile omeneşti, conform cu planul lui Dumnezeu Creatorul, sunt orânduite şi spre mântuirea oamenilor şi de aceea pot contribui nu puţin la edificarea Corpului lui Hristos.
§ 2. [Predicatorii] vor învãţa de asemenea şi doctrina Bisericii referitoare la demnitatea persoanei umane şi la drepturile sale fundamentale, la viaţa de familie, la consorţiul civil şi social, precum şi la sensul justiţiei de realizat în viaţa economicã şi în muncã, ceea ce contribuie la edificarea pãcii pe pãmânt şi promovarea progresului popoarelor.

ART. II
Despre formarea cateheticã

Can. 617 - (cf 773) Fiecãrei Biserici sui iuris, mai ales Episcopilor acestora, le revine obligaţia gravã de a învãţa [pe alţii] cateheza, prin care credinţa sã fie dusã la maturare şi sã fie format discipolul lui Hristos, printr-o cunoaştere mai profundã şi mai ordonatã a doctrinei lui Hristos şi o adeziune tot mai strânsã la Persoana sa.
Can. 618 - (775 § 2) Pãrinţii au primii obligaţia de a forma fiii în credinţa şi practica vieţii creştine prin cuvânt şi exemplu; aceeaşi obligaţie au cei ce ţin locul pãrinţilor, precum şi naşii.
Can. 619 - Pe lângã familia creştinã, parohia însãşi şi chiar orice comunitate bisericeascã trebuie sã se îngrijeascã de instruirea cateheticã a membrilor lor şi de integrarea lor în comunitatea însãşi, oferindu-le acele condiţii în care sã-şi poatã trãi cât mai deplin ceea ce au învãţat.
Can. 620 - Asociaţiile, mişcãrile şi cercurile de credincioşi creştini care urmãresc fie scopuri de pietate şi de apostolat, fie opere de caritate şi de ajutorare, se vor îngriji de formarea cãlugãreascã a membrilor lor sub conducerea Ierarhului locului.
Can. 621 - § 1. Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliului Ierarhilor, în limitele teritoriului propriei Biserici, este competent sã dea norme despre formarea cateheticã, care sã fie reunite în mod ordonat într-un îndrumãtor catehetic, respectând ceea ce a fost stabilit de autoritatea supremã a Bisericii.
§ 2. În îndrumãtorul catehetic se va ţine seama de caracterul special al Bisericilor orientale, astfel încât în predarea catehezei se va remarca importanţa biblicã şi liturgicã precum şi tradiţiile propriei Biserici sui iuris în patrologie, hagiografie şi în iconografie.
§ 3. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor este cel care se va îngriji sã adapteze catehismele pentru diferitele grupuri de credincioşi creştini şi sã fie prevãzute totodatã şi cu materiale ajutãtoare şi documentaţii şi de asemenea sã fie încurajate diversele iniţiative catehetice şi sã fie puse de acord între ele.
Can. 622 - § 1. În fiecare Bisericã sui iuris va exista o comisie pentru probleme catehetice, care poate fi constituitã chiar şi cu alte Biserici sui iuris pentru acelaşi teritoriu sau regiune socio-culturalã.
§ 2. (775 § 3) Comisia pentru probleme catehetice va avea la dispoziţie şi un centru catehetic, care este sprijinul aceloraşi Biserici, pentru a organiza iniţiative catehetice în mod coordonat şi mai eficace şi, pe lângã aceasta, pentru a servi formãrii, chiar permanente, a cateheţilor.
Can. 623 - § 1. Episcopul eparhial este cel care va promova, va conduce şi va reglementa învãţãmântul catehetic în eparhia sa cu maximã atenţie.
§ 2. În acest scop va exista în curia eparhialã un centru catehetic eparhial.
Can. 624 - § 1. (cf 777) Parohul trebuie sã-şi dea silinţa la maximum, respectând normele stabilite de autoritatea competentã, pentru a preda cateheza tuturor celor care au fost încredinţaţi grijii sale pastorale, de orice vârstã sau condiţie ar fi.
§ 2. (cf 776) Preoţii şi diaconii alãturaţi parohiei au obligaţia de a-şi presta opera de ajutor parohilor; membrii institutelor cãlugãreşti, însã, [îl vor presta] conform normei cann. 479 şi 542.
§ 3. Ceilalţi credincioşi creştini formaţi în mod corespunzãtor se vor strãdui sã-şi dea ajutorul cu bunãvoinţã în opera de predare a catehezei.
Can. 625 - (cf 776) Cateheza trebuie sã aibã o raţiune ecumenicã, prezentând o imagine corectã a celorlalte Biserici şi comunitãţi bisericeşti; cu toate acestea, se va îngriji întru totul de corecta raţiune a catehezei catolice.
Can. 626 - Toţi cei care deservesc cateheza îşi vor aminti cã reprezintã Biserica şi cã au fost trimişi pentru a împãrtãşi cuvântul revelat al lui Dumnezeu şi nu pe cel propriu; de aceea vor expune integral doctrina Bisericii, însã în modul potrivit celor ce sunt catehizaţi şi rãspunzând exigenţelor culturii lor.

CAP. III
DESPRE EDUCAŢIA CATOLICĂ

Can. 627 - § 1. (cf 793) Grija educãrii fiilor revine în primul rând pãrinţilor şi celor care le ţin locul; de aceea este de datoria lor ca, în cadrul familiei creştine iluminatã de credinţã şi însufleţitã de dragostea reciprocã, sã-şi educe fiii mai ales în evlavia faţã de Dumnezeu şi în iubirea aproapelui.
§ 2. Dacã puterile lor proprii sunt depãşite pentru a da fiilor o educaţie integralã, tot pãrinţilor le revine datoria sã încredinţeze altora o parte din sarcina educaţiei şi, de asemenea, sã aleagã mijloacele educative necesare sau utile.
§ 3. Pãrinţii, în alegerea mijloacelor de educaţie, vor avea o libertate justã, rãmânând neschimbat can. 633; de aceea credincioşii creştini se vor strãdui ca acest drept sã le fie recunoscut de cãtre societatea civilã şi sã fie sprijinit cu ajutoare oportune, corespunzãtor exigenţelor justiţiei.
Can. 628 - § 1. (cf 794 § 1) Biserica, întrucât prin botez a generat noi creaturi, trebuie sã se îngrijeascã de educaţia lor catolicã, împreunã cu pãrinţii.
§ 2. Toţi cei cãrora li s-a încredinţat grija sufletelor, trebuie sã-i ajute pe pãrinţi în educarea fiilor lor, sã-i facã conştienţi de propriile drepturi şi obligaţii şi sã ia mãsuri pentru educaţia cãlugãreascã mai ales a tineretului.
Can. 629 - (cf 795) Toţi educatorii se vor îngriji sã tindã la formarea integralã a persoanei umane astfel încât tinerii, prin cultivarea armonioasã a calitãţilor fizice, intelectuale şi morale înnãscute, sã fie formaţi pentru o mai perfectã cunoaştere şi iubire a lui Dumnezeu, pentru a stima valorile umane şi morale cu conştiinţã dreaptã, pentru a le îmbrãţişa cu adevãratã libertate şi, cultivând împreunã simţul justiţiei şi al responsabilitãţii sociale, pentru a urmãri o convieţuire frãţeascã cu ceilalţi.
Can. 630 - § 1. Credincioşii creştini se vor strãdui mereu, cu multã generozitate, ca binefacerile corespunzãtoare educaţiei şi instrucţiei sã poatã fi extinse cât mai repede la toţi oamenii şi pe tot pãmântul, având o grijã specialã faţã de cei care sunt mai puţin norocoşi.
§ 2. Toţi credincioşii creştini vor favoriza iniţiativele corespunzãtoare ale Bisericii în promovarea educaţiei, în primul rând pentru înfiinţarea, îndrumarea şi susţinerea şcolilor.

ART. I
Despre şcoli, mai ales cele catolice

Can. 631 - § 1. (cf 796 § 1) Printre diferitele instrumente de educaţie se va încurajat cu grijã deosebitã şcoala catolicã, în care se va întâlni solicitudinea pãrinţilor, a profesorilor şi a comunitãţii bisericeşti.
§ 2. (= 800) Biserica are dreptul de a înfiinţa şi de a conduce şcoli de orice fel şi grad.
Can. 632 - (= 803 § 3) Şcoala nu va fi consideratã catolicã de drept, dacã nu a fost înfiinţatã ca atare de Episcopul eparhial sau de autoritatea bisericeascã superioarã ori recunoscutã ca atare de cãtre aceiaşi.
Can. 633 - § 1. Episcopului eparhial are competenţa de a judeca şi de a dispune de oricare şcoalã, dacã rãspunde exigenţelor educaţiei creştine sau nu; de asemenea tot lui îi revine competenţa de a interzice, dintr-o cauzã gravã, credincioşilor creştini sã frecventeze o oarecare şcoalã.
§ 2. (cf 798) Pãrinţii se vor îngriji sã-şi trimitã fiii în şcolile catolice, la fel cu celelalte.
Can. 634 - § 1. Şcoala catolicã are obligaţia proprie de a crea un ambient al comunitãţii şcolare animat de spiritul evanghelic al libertãţii şi caritãţii, de a-i ajuta pe adolescenţi ca în dezvoltarea persoanei lor sã creascã împreunã conform noii creaturi care au devenit prin botez, precum şi de a-i ordona toatã cultura umanã spre vestirea mântuirii, astfel încât cunoştinţele pe care elevii le dobândesc treptat despre lume, viaţã şi om sã fie luminate de credinţã.
§ 2. Este de datoria aceleiaşi şcoli catolice, sub conducerea autoritãţii bisericeşti competente, sã acomodeze toate acestea la condiţii proprii, dacã în cea mai mare parte este frecventatã de elevi acatolici.
§ 3. Şcolii catolice, nu mai puţin decât altor şcoli, îi revine urmãrirea scopurilor culturale şi formarea umanã şi socialã a tinerilor.
Can. 635 - (802) Episcopii eparhiali sunt cei care se vor îngriji în primul rând sã existe şcoli catolice, mai ales acolo unde lipsesc alte şcoli sau nu sunt adecvate, chiar şcoli profesionale şi tehnice, ori de câte ori sunt necesare din motive speciale, conform împrejurãrilor de loc şi de timp.
Can. 636 - § 1. (cf 805) Instruirea cateheticã în orice şcoalã este subordonatã autoritãţii şi vigilenţei Episcopului eparhial.
§ 2. Episcopului eparhial îi revine de asemenea datoria de a numi sau de a aproba profesorii de religie catolicã precum şi, dacã o cere un motiv de credinţã sau de moralã, de a-i înlãtura sau de a pretinde sã fie înlãturaţi.
Can. 637 - (cf 798) În şcolile în care învãţãmântul catolic lipseşte sau, dupã aprecierea Episcopului eparhial, nu este suficient, trebuie suplinitã adevãrata formare catolicã a tuturor elevilor catolici.
Can. 638 - § 1. (cf 806 § 1) Episcopului eparhial îi revine dreptul de a face vizita canonicã în toate şcolile catolice existente în eparhia sa, cu excepţia şcolilor care sunt deschise exclusiv pentru proprii elevi ai unui institut de viaţã consacratã de drept pontifical sau patriarhal, şi rãmânând neschimbatã în toate cazurile autonomia institutelor de viaţã consacratã privind conducerea şcolilor proprii.
§ 2. Acolo unde existã mai mulţi Episcopi eparhiali, dreptul de a face vizita canonicã îi revine celui care a întemeiat sau a aprobat şcoala, dacã nu se prevede altfel în statutele de întemeiere sau într-o convenţie specialã fãcutã între ei.
Can. 639 - (cf 804 § 2) Profesorii, deoarece sunt principalii responsabili pentru ca şcoala catolicã sã poatã duce la bun sfârşit scopurile şi iniţiativele, trebuie sã fie eminenţi prin doctrinã şi exemplari prin mãrturia vieţii, sã presteze opera de colaborare în primul rând cu pãrinţii dar şi cu celelalte şcoli.

ART. II
Despre universitãţile catolice de studii

Can. 640 - § 1. Universitatea catolicã de studii urmãreşte acest scop: de a se realiza o prezenţã publicã, stabilã şi universalã a mentalitãţii creştine în întreaga operã de promovare a culturii superioare; de aceea constituie îndrumarea de ordin superior spre cercetare, reflexie şi instruire, în care cunoaşterea umanã multiformã sã fie iluminatã de lumina Evangheliei.
§ 2. Celelalte institute de studii superioare sau facultãţi catolice autonome, care urmãresc aceleaşi scopuri sunt echivalate cu universitãţile catolice de studii, însã nu cu universitãţile şi facultãţile de studii bisericeşti despre care vorbesc cann. 646 - 650.
Can. 641 - În universitãţile catolice de studii fiecare disciplinã va fi cultivatã conform propriilor principii şi propriei metode şi cu acea libertate proprie de cercetarea ştiinţificã, astfel încât sã se obţinã zi de zi o înţelegere mai aprofundatã a acelor discipline şi, examinând cu maximã atenţie problemele şi cercetãrile noi ale epocii care progreseazã, sã cunoascã mai bine în ce fel credinţa şi raţiunea se pun de acord într-un unic adevãr, şi sã formeze oameni cu adevãrat deosebiţi în doctrinã, pregãtiţi sã-şi asume funcţiile mai importante în societate şi sã fie martori ai credinţei în lume.
Can. 642 - § 1. Universitatea catolicã de studii este un institut de studii superioare, care este înfiinţat sau aprobat ca atare fie de autoritatea administrativã superioarã a Bisericii sui iuris, dupã consultarea prealabilã a Scaunului Apostolic, fie de cãtre însuşi Scaunul Apostolic; aceasta trebuie sã rezulte dintr-un document public.
§ 2. În limitele teritoriului Bisericii patriarhale, aceastã autoritate superioarã este Patriarhul cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale.
Can. 643 - (811) În universitãţile catolice de studii în care nu existã nici o facultate de teologie, se vor preda cel puţin cursuri de teologie adaptate studenţilor diferitelor facultãţi.
Can. 644 - (cf 812) Cei care predau discipline legate de credinţã şi moravuri în universitãţile catolice de ştiinţe, trebuie sã fie înzestraţi cu mandatul autoritãţii bisericeşti, desemnaţi de cei despre care vorbeşte can. 642; aceeaşi autoritate poate retrage acest mandat pentru o cauzã gravã, mai ales dacã lipsesc calitãţile ştiinţifice sau pedagogice, probitatea sau integritatea doctrinei.
Can. 645 - (cf 813) Ierarhii sunt cei care vor prevedea, împreunându-şi pãrerile, sã existe, chiar şi în celelalte universitãţi, cãmine şi centre universitare catolice, în care credincioşii creştinii, aleşi şi pregãtiţi cu grijã, vor oferi tineretului universitar un ajutor spiritual şi intelectual permanent.

ART. III
Despre universitãţile bisericeşti de studii şi despre facultãţi

Can. 646 - Vor fi promovate cu stãruinţã, în primul rând de cãtre Ierarhi, universitãţile de studii bisericeşti şi facultãţile, adicã cele ce se ocupã mai ales de Revelaţia divinã şi de ştiinţele legate de aceasta, şi care de aceea sunt unite mai strâns cu sarcina Bisericii de a evangheliza.
Can. 647 - (815) Scopul universitãţii şi a facultãţii de studii bisericeşti este:
1° de a cerceta mai profund şi ştiinţific Revelaţia divinã şi ceea ce este legat de aceasta, de a explicita şi de a orândui sistematic adevãrurile Revelaţiei divine, de a considera în lumina sa noile chestiuni ale epocii noastre şi de a le arãta oamenilor contemporani într-un mod acomodat propriilor lor culturi;
2° de a-i instrui cât mai profund pe studenţi în diferitele discipline, corespunzãtor doctrinei catolice, şi de a-i pregãti corespunzãtor pentru diferite opere de apostolat, de slujire sau de predare a aceloraşi discipline şi de a promova formarea permanentã.
Can. 648 - (cf 817) Universitãţile şi facultãţile bisericeşti de studii sunt cele care, întemeiate sau aprobate canonic de autoritatea bisericeascã competentã, cultivã şi predau ştiinţele sacre şi ştiinţele legate de ele, şi sunt înzestrate cu dreptul de a conferi grade academice care au efecte canonice.
Can. 649 - (cf 816 § 1) Înfiinţarea sau aprobarea universitãţilor şi facultãţilor bisericeşti de studii se face de cãtre Scaunul Apostolic sau de autoritatea administrativã superioarã de care vorbeşte can. 642, împreunã cu Scaunul Apostolic.
Can. 650 - (cf 816 § 2) Cu privire la statutele universitãţilor şi facultãţilor bisericeşti de studii se vor aplica normele date de Scaunul Apostolic, mai ales în ceea ce priveşte conducerea, administrarea, numirea docenţilor sau încetarea funcţiei lor, programa de studii şi conferirea gradelor academice.

CAP. IV
DESPRE MIJLOACELE DE COMUNICARE SOCIALĂ ŞI ÎN SPECIAL DESPRE CĂRŢI

Can. 651 - § 1. (cf 761) Pentru a urmãri sarcina de a anunţa Evanghelia oriunde pe pãmânt, Biserica trebuie sã utilizeze mijloacele potrivite şi de aceea trebuie sã-i fie revendicat pretutindeni dreptul de a utiliza mijloacele de comunicare socialã şi în special de a edita în mod liber scrierile.
§ 2. (= 822 § 3) Toţi credincioşii creştini vor colabora, fiecare prin partea sa, în misiunea atât de mare a Bisericii şi vor susţine şi sprijini iniţiativele acestui apostolat; pe lângã acestea, mai ales cei care sunt experţi în realizarea şi transmiterea comunicaţiilor, se vor strãdui sã colaboreze la activitatea Episcopilor şi de asemenea sã-şi dea toatã silinţa ca întrebuinţarea aceloraşi mijloace de comunicaţie sã fie pãtrunsã de spiritul lui Hristos.
Can. 652 - § 1. (= 822 § 3) Episcopii eparhiali se vor griji ca, mai ales cu ajutorul institutelor pentru care se ocupã de mijloacele de comunicare socialã, credincioşii creştini vor fi instruiţi cu privire la utilizarea criticã şi folositoare a aceloraşi instrumente; vor favoriza cooperarea dintre aceste institute diferite; vor prevedea formarea experţilor; în sfârşit vor promova iniţiativele bune, în primul rând lãudând şi binecuvântând cãrţile bune: aşa este mai eficient decât pedepsind şi condamnând pe cele rele.
§ 2. (cf 823 § 2) Episcopul eparhial, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, Consiliul Ierarhilor şi Scaunul Apostolic, are competenţa de a tutela integritatea credinţei şi a moravurilor, pentru a interzice credincioşilor creştini sã utilizeze sau sã comunice altora mijloacele de comunicare socialã, ori de câte ori acestea sunt în detrimentul aceleiaşi integritãţi.
Can. 653 - (cf 831 § 2) Este de datoria dreptului particular sã stabileascã norme mai precise asupra utilizãrii radiofoniei, cinematografiei, televiziunii şi a altora de acest fel, când trateazã despre cele referitoare la doctrina catolicã sau la moravuri.
Can. 654 - (cf 824 § 2) Normele dreptului comun pentru cãrţi sunt valabile pentru orice alte scrieri sau cuvântãri reproduse prin orice fel de invenţii tehnice şi destinate difuzãrii în public.
Can. 655 - § 1. (cf 825) Este necesar ca accesul credincioşilor creştini la Sfânta Scripturã sã fie larg deschis; în consecinţã Episcopii eparhiali se vor îngriji de întocmirea de versiuni corespunzãtoare şi fidele, prevãzute cu explicaţii suficiente, acolo unde lipsesc, ba chiar, ori de câte ori poate fi convenabil şi util, colaborând cu alţi creştini.
§ 2. Toţi credincioşii creştini şi mai ales pãstorii de suflete se vor îngriji sã rãspândeascã exemplare ale Sfintei Scripturi prevãzute cu adnotãri corespunzãtoare chiar şi pentru uzul necreştinilor.
§ 3. Cu uzul liturgic sau catehetic se vor folosi numai acele ediţii ale Sfintei Scripturi care sunt înzestrate cu aprobarea bisericeascã; celelalte ediţii trebuie sã aibã cel puţin permisiunea bisericeascã.
Can. 656 - § 1. (cf 826) În celebrãrile liturgice se vor utiliza numai cãrţile înzestrate cu aprobarea bisericeascã.
§ 2. (826 § 3) Cãrţile de rugãciuni sau de devoţiuni destinate uzului public sau privat al credincioşilor creştini au nevoie de permisiunea bisericeascã.
Can. 657 - § 1. Aprobarea textelor liturgice, în prealabil revizuite de cãtre Scaunul Apostolic, este rezervatã Patriarhului în Bisericile patriarhale, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale; Mitropolitului în Bisericile mitropolitane sui iuris, cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor; în celelalte Biserici acest drept îi revine numai Scaunului Apostolic şi, în limitele stabilite de cãtre acelaşi, Episcopilor şi grupãrilor lor constituite în mod legitim.
§ 2. Aceloraşi autoritãţi le revine de asemenea dreptul de a aproba traducerile aceloraşi cãrţi destinate uzului liturgic, dupã ce le-au relatat Scaunului Apostolic, dacã este vorba de Bisericile patriarhale sau mitropolitane sui iuris.
§ 3. (826 § 2) Pentru reeditarea cãrţilor liturgice, a unei pãrţi a lor sau a traducerilor lor în altã limbã, ce sunt destinate uzului liturgic, se cere şi este suficient sã rezulte despre concordanţa cu ediţia aprobatã dintr-un atestat al Ierarhului locului, despre care se vorbeşte în can. 662, § 1.
§ 4. În schimbãrile textelor liturgice se va respecta can. 40, § 1.
Can. 658 - § 1. (cf 827 § 1) Catehismele, precum şi alte scrieri destinate formãrii catehetice în şcoli de orice fel şi grad, precum şi traducerile acestora, au nevoie de aprobarea bisericeascã.
§ 2. (827 § 3) Aceeaşi normã se va aplica şi altor cãrţi ce trateazã credinţa şi moravurile, dacã se utilizeazã ca texte pe care se bazeazã formarea cateheticã.
Can. 659 - (cf 827 § 3) Se recomandã ca orice scriere care ilustreazã credinţa catolicã sau moravurile, sã fie prevãzutã cel puţin cu licenţa bisericeascã, rãmânând neschimbate prescrierile institutelor de viaţã consacratã care pretind mai mult.
Can. 660 - (= 831) Credincioşii nu vor scrie nimic în jurnale, foile sau revistele periodice care au obiceiul sã atace în mod deschis religia catolicã sau bunele moravuri, decât pentru o cauzã justã şi raţionalã; clericii şi membrii institutelor cãlugãreşti, au însã în plus nevoie de licenţa celor despre care vorbeşte can. 662.
Can. 661 - § 1. Licenţa bisericeascã exprimatã prin singurul cuvânt "imprimatur", înseamnã cã opera este imunã de erorile privind credinţa catolicã şi moravurle.
§ 2. Aprobarea concesionatã de autoritatea competentã aratã însã cã textul este acceptat de Bisericã sau cã opera este conformã cu doctrina autenticã a Bisericii.
§ 3. În plus, dacã opera este lãudatã sau binecuvântatã de Episcopul eparhial sau de autoritatea superioarã, aceasta înseamnã cã exprimã bine doctrina autenticã a Bisericii şi de aceea este de recomandat.
Can. 662 - § 1. (cf 824 § 1) Aprobarea sau licenţa bisericeascã pentru publicarea cãrţilor, dacã nu este stabilit în mod expres altfel în drept, poate fi acordatã fie de cãtre propriul Ierarh al locului autorului, fie de cãtre Ierarhul locului, unde se vor publica scrierile, fie în fine, de autoritatea superioarã care îşi exercitã puterea executivã de conducere asupra persoanelor sau locurilor.
§ 2. (= 832) Membrii institutelor cãlugãreşti, pentru a putea publica scrieri privind chestiuni despre credinţa catolicã şi despre moravuri, au nevoie şi de permisiunea Superiorului lor major, conform normei tipicelor sau statutelor.
Can. 663 - § 1. (cf 829) Licenţa pentru a edita o operã sau aprobarea unei opere oarecare, lãudarea sau binecuvântarea este valabilã pentru textul original, însã nu şi pentru noile ediţii sau traduceri.
§ 2. Dacã este vorba de ediţiile Sfintei Scripturi sau a altor cãrţi care, conform normei dreptului cer aprobarea bisericeascã, nu este suficientã acordarea legitimã a aprobãrii de cãtre un singur Ierarh al locului, pentru ca acestea sã poatã fi folosite în altã eparhie, ci se cere consimţãmântul explicit al Ierarhului locului aceleiaşi eparhii.
Can. 664 - § 1. (cf 830) Judecarea cãrţilor poate fi încredinţatã de cãtre Ierarhul locului unor cenzori de pe lista alcãtuitã de cãtre Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau de cãtre Consiliul Ierarhilor sau, dupã propria sa prudenţã, altor persoane în care are încredere; se poate constitui în cele din urmã o comisie specialã de cenzori pe care Ierarhul locului, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor o pot consulta.
§ 2. Vor fi aleşi cenzori cei care se deosebesc prin ştiinţã, doctrinã dreaptã, prudenţã, iar în îndeplinirea funcţiei lor, lãsând la o parte orice parţialitate cãtre persoane, îşi vor exprima judecata lor conform doctrinei catolice, precum este propus de cãtre magisterul autentic al Bisericii.
§ 3. Cenzorii trebuie sã-şi exprime opinia în scris; dacã aceasta este favorabilã, Ierarhul, dupã judecata sa prudentã, va acorda licenţa sau aprobarea semnând cu propriul nume; altfel va comunica autorului operei motivele refuzului.
Can. 665 - § 1. Parohii şi rectorii bisericilor vor evita sã expunã, sã vândã sau sã distribuie în bisericile lor icoane sau imagini strãine artei sacre autentice sau cãrţi care se împacã mai puţin cu religia creştinã sau cu moravurile.
§ 2. De asemenea parohii şi rectorii bisericilor precum şi conducãtorii şcolilor catolice trebuie sã aibã grijã ca spectacolele de orice fel care se desfãşoarã sub patronajul lor sã fie alese cu simţul discernãmântului creştin.
§ 3. Toţi credincioşii creştini vor evita toate cele despre care vorbeşte § 1, pentru a nu produce daune spirituale lor sau altora prin cumpãrarea, vânzarea, citirea sau comunicarea cãtre alţii.
Can. 666 - § 1. Opera intelectualã a unui autor este tutelatã de drept fie ori de câte ori o manifestã personalitatea aceluia, fie ori de câte ori este izvor de drepturi patrimoniale.
§ 2. Sunt sub tutela dreptului textele legilor şi ale actelor oficiale ale oricãrei autoritãţi bisericeşti precum şi colecţiile lor autentice; de aceea reeditarea lor nu este licitã decât dupã ce s-a obţinut licenţa din parte aceleiaşi [autoritãţi] sau a autoritãţii superioare şi respectând condiţiile prescrise de cãtre aceasta.
§ 3. În dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris vor fi emise norme determinate mai precis cu privire la acest argument, respectând prescrierile dreptului civil privind drepturile de autor.

TITLUL XVI
DESPRE CULTUL DIVIN ŞI MAI ALES DESPRE SACRAMENTE

Can. 667 - (cf 840) Prin sacramente, pe care Biserica este obligatã sã le distribuie pentru a comunica sub un semn vizibil misterele lui Hristos, Domnul nostru Isus Hristos îi sfinţeşte pe oameni în virtutea Spiritului Sfânt pentru a deveni în mod singular adevãraţi adoratori ai lui Dumnezeu Tatãl, şi îi insereazã sieşi şi Bisericii, Corpul sãu; de aceea toţi credincioşii creştini, mai ales slujitorii sacri, în celebrarea şi primirea cu religiozitate a aceloraşi sacramente, vor respecta cu atenţie prescrierile Bisericii.
Can. 668 - § 1. (834 § 2) Cultul divin, dacã este adus în numele Bisericii de cãtre persoane destinate în mod legitim pentru aceasta şi prin acte aprobate de autoritatea bisericeascã, se numeşte public; altfel este privat.
§ 2. (846 § 1) Autoritatea competentã în reglementarea cultului divin public este cea despre care este vorba în can. 657, rãmânând neschimbat can. 199, § 1; nimeni altcineva nu va adãuga ceva la cele stabilite de aceastã autoritate, nici nu va scoate sau schimba ceva din acestea.
Can. 669 - (841 a) Întrucât sacramentele sunt aceleaşi pentru Biserica universalã şi aparţin depozitului divin, numai autoritãţii supreme a Bisericii îi revine aprobarea sau definirea celor ce se cer pentru validitatea lor.
Can. 670 - § 1. Credincioşii creştini catolici pot asista, pentru motive juste, la cultul divin al altor creştini şi pot lua parte la acesta, respectând cele stabilite de Episcopul eparhial sau de autoritatea superioarã, ţinând seama de gradul de comuniune cu Biserica catolicã.
§ 2. (cf 933) Dacã creştinilor necatolici le lipsesc lãcaşurile în care sã celebreze în mod demn cultul divin, Episcopul eparhial poate permite folosirea unui edificiu catolic sau a unui cimitir sau a unei biserici, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 671 - § 1. (cf 844 § 1 a) Slujitorii catolici administreazã în mod licit sacramentele numai credincioşilor creştini catolici, care de asemenea le primesc în mod licit numai de la slujitorii catolici.
§ 2. (844 § 2) Dacã, însã, necesitatea o cere sau o adevãratã utilitate spiritualã o recomandã, şi cu condiţia sã se evite pericolul erorii şi al indiferentismului, este licit credincioşilor creştini catolici, cãrora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral sã ajungã la slujitorul catolic, sã primeascã sacramentele penitenţei, Euharistiei şi ungerii bolnavilor de la slujitorii necatolici, în a cãror Bisericã sunt valide sacramentele enumerate mai sus.
§ 3. (= 844 § 3) De asemenea, slujitorii catolici administreazã în mod licit sacramentele penitenţei, Euharistiei şi ungerii bolnavilor credincioşilor creştini ai Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplinã cu Biserica catolicã, dacã cer acest lucru în mod spontan şi au cuvenita dispoziţie; acestea sunt valabile şi pentru credincioşii creştini ai altor Biserici care, dupã judecata Scaunului Apostolic se gãsesc, în ce privesc sacramentele, în condiţii similare, cu mai sus amintitele Biserici orientale.
§ 4. (= 844 § 4) Dacã, însã, se iveşte pericolul morţii sau o urgenteazã o altã necesitate gravã, dupã judecata Episcopului eparhial sau a Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau a Consiliului Ierarhilor, slujitorii catolici administreazã în mod licit aceleaşi sacramente şi celorlalţi creştini care nu sunt în deplinã comuniune cu Biserica catolicã, care nu pot sã ajungã la slujitorul propriei Comunitãţi bisericeşti şi care cer în mod spontan acest lucru, cu condiţia sã manifeste o credinţã, în ceea ce privesc aceleaşi sacramente, conformã cu credinţa catolicã, şi sã aibã cuvenita dispoziţie.
§ 5. Pentru cazurile despre care este vorba în §§ 2, 3 şi 4 sã nu se dea norme de drept particular decât dupã o consultare cu autoritatea competentã, cel puţin localã, a Bisericii sau a Comunitãţii bisericeşti necatolice interesate.
Can. 672 - § 1. (cf 845 § 1) Sacramentele botezului, ungerii cu sfântul mir şi sacrei hirotoniri nu pot fi repetate.
§ 2. (845 § 2) Dacã, însã, existã un dubiu prudent cã nu au fost în mod real sau în mod valid celebrate, rãmânând dubiul, dupã o investigaţie serioasã, vor fi administrate sub condiţie.
Can. 673 - (837 § 2) Celebrarea sacramentelor, în special a Divinei Liturghii, fiind acţiunea Bisericii, va fi fãcutã, per cât posibil, cu participarea activã a credincioşilor creştini.
Can. 674 - § 1. (846 § 1 a) La celebrarea sacramentelor se vor respecta cu atenţie cele ce sunt cuprinse în cãrţile liturgice.
§ 2. Slujitorul va celebra sacramentele dupã prescrierile liturgice ale propriei Biserici sui iuris, exceptând cazul în care prin drept s-a stabilit altfel sau el însuşi a obţinut o facultate specialã de la Scaunul Apostolic.

CAP. I
DESPRE BOTEZ

Can. 675 - § 1. (cf 849) La botez, prin spãlarea cu apa naturalã, cu invocarea numelui lui Dumnezeu Tatãl şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt, omul este eliberat de pãcat, este regenerat la viaţã nouã, este îmbrãcat în Hristos şi este încorporat în Bisericã, care este Corpul sãu.
§ 2. Numai prin botezul primit în fapt, omul devine capabil de celelalte sacramente.
Can. 676 - (cf 850) În caz de necesitate urgentã, administrarea botezului este licitã, îndeplinind numai ceea ce este necesar pentru validitate.
Can. 677 - § 1. <>861) În mod obişnuit, botezul este administrat de sacerdot; însã, administrarea sa este de competenţa parohului propriu al celui ce urmeazã sã fie botezat, sau a unui alt sacerdot, rãmânând neschimbat dreptul particular, cu permisiunea aceluiaşi paroh sau a Ierarhului locului, [permisiune] care, pentru motiv grav, se presupune în mod legitim.
§ 2. În caz de necesitate, însã, botezul poate fi administrat în mod licit de cãtre diacon sau, când acesta este absent sau împiedicat, un alt cleric, ori un membru al unui institut de viaţã consacratã sau oricare alt credincios creştin; tatãl sau mama, în schimb, dacã nu este disponibil altcineva care sã cunoascã modul de a boteza.
Can. 678 - § 1. (862) Nimãnui nu îi este permis sã administreze botezul în teritoriul altcuiva fãrã permisiunea corespunzãtoare; aceastã permisiune, însã, nu poate fi refuzatã de parohul unei Biserici sui iuris diferite, unui sacerdot al Bisericii sui iuris în care va fi înscris cel ce urmeazã sã fie botezat.
§ 2. În locurile în care trãiesc nu puţini credincioşi creştini, care nu au un paroh al Bisericii sui iuris în care sunt înscrişi, Episcopul eparhial va desemna, pe cât posibil, un preot al aceleiaşi Biserici care sã administreze botezul.
Can. 679 - (= 864) Este capabil sã primeascã botezul oricare om şi numai omul nebotezat încã.
Can. 680 - (= 871) Fãtul avortiv, dacã este viu şi aceasta este posibil, va fi botezat.
Can. 681 - § 1. (868 § 1) Pentru ca un copil sã fie botezat licit se cere:
1° (2°) sã existe speranţã întemeiatã cã acesta va fi educat în credinţa Bisericii catolice, rãmânând stabil § 5;
2° (1°) ca pãrinţii, cel puţin unul din ei, sau cine le ţine în mod legitim locul, sã consimtã.
§ 2. (cf 870) Copilul abandonat şi gãsit, dacã nu rezultã cu certitudine cã a fost botezat, se va boteza.
§ 3. Cei care din copilãrie sunt lipsiţi de uzul raţiunii, vor fi botezaţi ca şi copiii.
§ 4. (cf 868 § 2) Copilul, fie din pãrinţi catolici, fie chiar şi din pãrinţi necatolici, care se gãseşte într-un asemenea pericol de moarte încât se considerã, în mod prudent, cã va muri înainte de a ajunge la uzul raţiunii, se va boteza în mod licit.
§ 5. (-) Copilul creştinilor necatolici este botezat în mod licit dacã pãrinţii, sau cel puţin unul dintre ei sau cel ce le ţine locul în mod legitim, cer acest lucru şi dacã aceloraşi le este imposibil, din punct de vedere fizic sau moral, sã ajungã la slujitorul propriu.
Can. 682 - § 1. (-) Pentru ca sã poatã fi botezat cel care nu mai este copil, se cere sã-şi manifeste voinţa de a primi botezul, sã fie instruit suficient în adevãrurile de credinţã şi încercat în viaţa creştinã; în plus, va fi admonestat sã-şi regrete pãcatele.
§ 2. (cf 865 § 2) Cel ieşit din copilãrie, dacã se gãseşte în pericol de moarte, poate fi botezat dacã are o cunoaştere a principalelor adevãruri de credinţã şi a manifestat, indiferent în ce mod, intenţia de a primi botezul.
Can. 683 - Botezul trebuie sã fie celebrat dupã prescrierile liturgice ale Bisericii sui iuris în care va fi înscris cel care se boteazã, conform normei dreptului.
Can. 684 - § 1. (cf 873) Dintr-un foarte vechi obicei al Bisericilor, cel care se boteazã va avea cel puţin un naş.
§ 2. (872) Naşul este cel care, prin funcţia pe care şi-a asumat-o, îl va ajuta pe cel ce se boteazã, când va fi ieşit din copilãrie, la iniţierea creştinã, sau îl va prezenta pe copilul ce va fi botezat şi, în plus, îşi va da silinţa pentru ca botezatul sã ducã o viaţã creştinã corespunzãtoare botezului şi îşi va îndeplini cu fidelitate obligaţiile inerente.
Can. 685 - § 1. (cf 874) Pentru ca cineva sã îndeplineascã în mod valid sarcina de naş se cere:
1° sã fi fost iniţiat în cele trei sacramente: al botezului, al ungerii cu sfântul mir şi al Euharistiei;
2° sã aparţinã Bisericii catolice, rãmânând neschimbat § 3;
3° sã aibã intenţia sã îndeplineascã aceastã sarcinã;
4° sã fi fost desemnat de însuşi cel care se boteazã sau de pãrinţii sãi sau de tutori ori, dacã lipsesc, de slujitor;
5° sã nu fie tatãl sau mama, sau soţul celui care se boteazã;
6° sã nu fie pedepsit cu pedeapsa excomunicãrii, nici chiar minore, a suspendãrii, depunerii sau privãrii de dreptul de a îndeplini sarcina de naş.
§ 2. Pentru a îndeplini cineva în mod licit funcţia de naş se cere, în plus, sã aibã vârsta cerutã de dreptul particular şi sã ducã o viaţã corespunzãtoare credinţei şi funcţiei pe care şi-o asumã.
§ 3. (cf 874 § 2) Este licit sã fie admis din motive întemeiate un credincios creştin al unei Biserici orientale necatolice pentru sarcina de naş, însã totdeauna împreunã cu un naş catolic.
Can. 686 - § 1. (cf 867 a) Pãrinţii sunt obligaţi sã boteze cât mai repede copilul, conform obiceiului legitim.
§ 2. (851 2°) Parohul se va îngriji ca pãrinţii copilului ce va fi botezat, precum şi cei care urmeazã sã-şi asume sarcina de naş, sã fie instruiţi corespunzãtor asupra semnificaţiei acestui sacrament şi asupra obligaţiilor coerente acestuia, şi sã fie bine pregãtiţi pentru celebrarea sacramentului.
Can. 687 - § 1. (857) Exceptând cazul de necesitate, botezul se va celebra în biserica parohialã, rãmânând neschimbate obiceiurile legitime.
§ 2. În casele particulare însã, botezul poate fi administrat conform normei dreptului particular, sau cu permisiunea Ierarhului locului.
Can. 688 - (875) Cel care administreazã botezul se va îngriji ca în cazul în care nu este prezent un naş, sã fie cel puţin un martor prin care sã poatã fi doveditã celebrarea botezului.
Can. 689 - § 1. (877) Parohul locului unde este celebrat botezul trebuie sã înregistreze cu toatã grija şi fãrã întârziere în registrul botezaţilor numele celor botezaţi, menţionând slujitorul, pãrinţii şi naşii, locul şi ziua botezului şi indicând totodatã locul naşterii, Biserica sui iuris în care sunt înscrişi botezaţii, precum şi martorii, dacã sunt.
§ 2. (=) Dacã este vorba de fiu nãscut din mamã necãsãtoritã, trebuie inclus numele mamei, dacã rezultã în mod public maternitatea sa, sau dacã mama o cere în mod spontan, în scris sau în prezenţa a doi martori; trebuie inclus de asemenea numele tatãlui dacã paternitatea sa este doveditã cu vreun document public sau prin declaraţia sa fãcutã în prezenţa parohului şi a doi martori; în celelalte cazuri se va înscrie numele botezatului fãrã sã se dea vreun indiciu cu privire la numele tatãlui sau al pãrinţilor.
§ 3. (=) Dacã este vorba de fiu adoptiv, se va înscrie numele celor ce adoptã şi, cel puţin dacã aşa se face în actul civil al regiunii, şi al pãrinţilor naturali, conform normei §§ 1 şi 2, dat fiind dreptul particular.
Can. 690 - (878) Dacã botezul nu a fost administrat de paroh şi nici în prezenţa sa, slujitorul trebuie sã-l înştiinţeze despre fapt pe parohul locului.
Can. 691 - (cf 876) Pentru a dovedi botezul, dacã nimãnui nu i se aduce vreun prejudiciu, este suficientã declaraţia unui singur martor mai presus de orice suspiciune, sau declaraţia aceluiaşi botezat bazatã pe argumente fãrã dubii, mai ales dacã acelaşi a primit botezul când nu mai era copil.

CAP. II
DESPRE UNGEREA SFÂNTULUI MIR

Can. 692 - (cf 879) Este necesar ca, cei care au fost botezaţi, sã fie unşi cu sfântul mir, astfel încât, însemnaţi cu sigiliul darului Spiritului Sfânt, sã fie fãcuţi martori mai potriviţi şi coedificatori ai Împãrãţiei lui Hristos.
Can. 693 - (880 § 2) Sfântul mir, care este compus din ulei de mãsline sau din alte plante şi din arome, este confecţionat numai de Episcop, rãmânând integru dreptul particular, conform cãruia aceastã putere este rezervatã Patriarhului.
Can. 694 - (-) Prin tradiţia Bisericilor orientale, ungerea cu sfântul mir este administratã de preot, fie unitã cu botezul, fie separat.
Can. 695 - § 1. <>891) Ungerea cu sfântul mir trebuie sã fie administratã împreunã cu botezul, exceptând cazul de necesitate realã, caz în care, totuşi, trebuie avut grijã sã fie administratã cât mai repede.
§ 2. (-) Dacã celebrarea ungerii cu sfântul mir nu se face împreunã cu botezul, ministrul are obligaţia de a-l înştiinţa despre aceasta pe parohul locului unde a fost administrat botezul.
Can. 696 - § 1. <>883) Toţi preoţii Bisericilor orientale pot administra în mod valid ungerea cu sfântul mir, fie unitã cu botezul, fie separat, tuturor credincioşilor creştini ai oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine.
§ 2. Credincioşii creştini ai Bisericilor orientale pot primi în mod valid ungerea cu sfântul mir chiar şi de la preoţii Bisericii latine, conform facultãţilor cu care aceştia sunt înzestraţi.
§ 3. Oricare preot administreazã în mod licit ungerea cu sfântul mir numai credincioşilor creştini ai propriei Biserici sui iuris; însã, în privinţa credincioşilor creştini ai altor Biserici sui iuris, aceasta este licitã dacã este vorba de propriii supuşi, de cei pe care îi boteazã cu alt titlu legitim sau de cei care se gãsesc în pericol de moarte, rãmânând neschimbate totdeauna convenţiile stipulate între Bisericile sui iuris, în aceastã materie.
Can. 697 - Iniţierea sacramentalã la misterul mântuirii se completeazã cu primirea Divinei Euharistii; de aceea Divina Euharistie va fi administratã credinciosului creştin cât mai repede, dupã botez şi ungerea cu sfântul mir, potrivit normelor dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.

CAP. III
DESPRE DIVINA EUHARISTIE

Can. 698 - (cf 889) În Divina Liturghie, prin ministerul sacerdotului, care acţioneazã în persoana lui Hristos asupra ofrandei Bisericii, se continuã, prin puterea Spiritului Sfânt, ceea ce acelaşi [Hristos] a fãcut la ultima Cinã, şi care a dat discipolilor Corpul Sãu, oferit pe Cruce pentru noi, şi Sângele Sãu, vãrsat pentru noi, instaurând un sacrificiu adevãrat şi mistic prin care Biserica, mulţumind, comemoreazã, actualizeazã şi participã la sacrificiul sângeros al Crucii, fie cu ofranda, fie cu comuniunea, pentru a semnifica şi perfecţiona unitatea poporului lui Dumnezeu în edificarea Corpului Sãu, care este Biserica.
Can. 699 - § 1. (cf 900) Puterea de a celebra Divina Liturghie o au numai Episcopii şi preoţii.
§ 2. Diaconii, prin ministerul propriu, participã mai strâns cu Episcopii şi preoţii la celebrarea Divinei Liturghii, conform prescrierilor cãrţilor liturgice.
§ 3. (-) Ceilalţi credincioşi creştini, în virtutea botezului şi a ungerii cu sfântul mir, concurând la celebrarea Divinei Liturghii în felul determinat de cãrţile liturgice sau de dreptul particular, participã în mod activ la Sacrificiul lui Hristos, şi chiar mai deplin, dacã primesc de la acelaşi Sacrificiu Trupul şi Sângele Domnului.
Can. 700 - § 1. (cf 902) Privitor la modul de celebrare a Divinei Liturghii, adicã dacã este de fãcut în mod individual sau în concelebrare, se va ţine cont în primul rând de necesitãţile pastorale ale credincioşilor creştini.
§ 2. (cf 902) Cu toate acestea, dacã este posibil, preoţii vor celebra Divina Liturghie împreunã cu Episcopul, care prezideazã, sau cu un alt preot, pentru ca astfel sã se manifeste în mod potrivit unitatea sacerdoţiului şi a sacrificiului; cu toate acestea rãmâne dreptul integru al fiecãrui sacerdot de a celebra individual Divina Liturghie, însã nu în acelaşi timp şi în aceeaşi bisericã în care are loc concelebrarea.
Can. 701 - (-) Concelebrarea între Episcopi şi preoţi ai diferitor Biserici sui iuris poate fi fãcutã din motive întemeiate, mai ales pentru a favoriza caritatea şi cu scopul de a manifesta unirea între Biserici, cu permisiunea Episcopului eparhial, urmând cu toţii prescrierile cãrţilor liturgice ale primului celebrant, înlãturând orice sincretism liturgic şi, preferabil, pãstrând veşmintele liturgice şi însemnele propriei Biserici sui iuris.
Can. 702 - (908) Sacerdoţilor catolici le este interzisã concelebrarea Divinei Liturghii împreunã cu sacerdoţi sau miniştri necatolici.
Can. 703 - § 1. (903) Sacerdotul strãin nu va fi admis la celebrarea Divinei Liturghii dacã nu prezintã rectorului bisericii scrisorile de recomandare ale Ierarhului propriu, sau dacã nu-i rezultã în alt mod, aceluiaşi rector, corectitudinea sa.
§ 2. Episcopul eparhial are dreptul integral de a stabili, cu privire la acest lucru, norme mai bine determinate, de respectat de cãtre toţi sacerdoţii, chiar dacã sunt exoneraţi în vreun fel.
Can. 704 - (cf 904) Divina Liturghie poate fi celebratã în mod lãudabil în toate zilele, cu excepţia celor care sunt excluse, conform prescrierilor cãrţilor liturgice ale Bisericii sui iuris în care este înscris sacerdotul.
Can. 705 - § 1. (cf 932 § 2) Sacerdotul catolic poate celebra Divina Liturghie pe altarul oricãrei biserici catolice.
§ 2. (cf 933) Pentru a putea celebra Divina Liturghie într-o bisericã a necatolicilor, sacerdotul are nevoie de permisiunea Ierarhului locului.
Can. 706 - (924) Darurile sacre, care sunt oferite în Divina Liturghie, sunt pâinea exclusiv din grâu şi fãcutã recent, astfel încât sã nu existe nici un pericol de alterare, şi vinul natural din viţã de vie nealterat.
Can. 707 - § 1. (-) Cu privire la pregãtirea pâinii euharistice, la rugãciunile care se rostesc de sacerdoţi înainte de celebrarea Divinei Liturghii, la respectarea ajunului euharistic, la veşmintele liturgice, la timpul şi locul celebrãrii şi la altele asemenea, dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris trebuie sã stabileascã cu grijã norme.
§ 2. (cf 929) Este permis, dupã ce a fost îndepãrtatã stupoarea credincioşilor creştini, sã se foloseascã veşmintele liturgice şi pâinea unei alte Biserici sui iuris, dacã nu sunt disponibile veşmintele liturgice şi pâinea propriei Biserici sui iuris.
Can. 708 (cf 922) Ierarhii locului şi parohii se vor îngriji, cu toatã sârguinţa, astfel încât credincioşii creştini sã fie instruiţi asupra obligaţiei de a primi Divina Euharistie în pericolul morţii (cf 920) şi la timpul stabilit de o foarte lãudabilã tradiţie sau de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, mai ales în timpul Pascal, în care Hristos Domnul ne-a încredinţat misterele euharistice.
Can. 709 - § 1. (cf 910) Divina Euharistie o distribuie sacerdotul sau, dacã aşa stabileşte dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, chiar şi diaconul.
§ 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor are dreptul integral de a stabili norme potrivite, conform cãrora chiar şi alţi credincioşi creştini pot distribui Divina Euharistie.
Can. 710 - (cf 914) Privitor la participarea copiilor la Divina Euharistie, dupã botez şi ungerea cu sfântul mir, luând precauţiile oportune, se vor respecta prescrierile cãrţilor liturgice ale propriei Biserici sui iuris.
Can. 711 - (= 916) Cel care e conştient cã este în pãcat grav, nu va celebra Divina Liturghie şi nu va primi Divina Euharistie, exceptând cazul în care existã un motiv grav şi lipseşte ocazia primirii sacramentului penitenţei; în acest caz trebuie sã-şi facã un act de perfectã pãrere de rãu, care cuprinde şi propunerea de a se apropia cât mai repede de acest sacrament.
Can. 712 - (cf 915) Cei care sunt în mod public nedemni vor fi opriţi de la primirea Divinei Euharistii.
Can. 713 - § 1. (cf 918) Divina Euharistie va fi distribuitã în timpul celebrãrii Divinei Liturghii, dacã nu cumva un motiv just sugereazã altfel.
§ 2. (cf 919) Referitor la pregãtirea pentru participarea la Divina Euharistie prin ajun, prin rugãciuni şi alte opere, credincioşii creştini vor respecta cu fidelitate normele Bisericii sui iuris în care sunt înscrişi, nu numai în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici ci şi, pe cât posibil, oriunde pe pãmânt.
Can. 714 - § 1. (cf 934 § 2) În bisericile unde este celebrat cultul divin public şi, cel puţin de câteva ori pe lunã, Divina Liturghie, se va pãstra Divina Euharistie, mai ales pentru bolnavi, respectând cu fidelitate prescrierile cãrţilor liturgice ale propriei Biserici sui iuris, şi va fi adoratã cu maximã reverenţã de credincioşii creştini.
§ 2. (-) Pãstrarea Divinei Euharistii este supusã vigilenţei şi reglementãrii Ierarhului locului.
Can. 715 - § 1. (945 § 1) Sacerdoţilor le este permis sã primeascã ofertele pe care credincioşii creştini le oferã aceloraşi [sacerdoţi], conform uzului aprobat al Bisericii pentru celebrarea Divinei Liturghii la intenţiile proprii.
§ 2. (-) Este permis, de asemenea, dacã un obicei legitim o permite, sã primeascã oferte pentru Liturghia Înaintesfinţitelor şi pentru pomenirile la Divina Liturghie.
Can. 716 - (cf 945 § 2) Rãmânând neschimbat can. 1013, se recomandã cu stãruinţã Episcopilor eparhiali sã introducã, pe cât posibil, practica potrivit cãreia sã se primeascã numai ofertele pe care credincioşii creştini le dau spontan cu ocazia Divinei Liturghii; însã fiecare sacerdot va celebra cu bucurie Divina Liturghie chiar şi fãrã nici o ofertã potrivit intenţiilor credincioşilor creştini şi în special a sãracilor.
Can. 717 - (-) Sacerdoţii, dacã primesc oferte pentru celebrarea Divinei Liturghii de la credincioşii creştini ai unei alte Biserici sui iuris, au obligaţia gravã de a respecta în privinţa acestor oferte normele acelei Biserici, dacã nu rezultã altfel din partea ofertantului.

CAP. IV
DESPRE SACRAMENTUL PENITENŢEI

Can. 718 - (cf 959) În sacramentul penitenţei, credincioşii creştini care au comis pãcate dupã botez, conduşi de Spiritul Sfânt, se convertesc din inimã la Dumnezeu şi mişcaţi de durere pentru pãcate fac propunerea unei vieţi noi, prin ministerul sacerdotului, cu mãrturisirea fãcutã lui şi cu acceptarea reparaţiei adecvate, obţin de la Dumnezeu iertare şi totodatã sunt împãcaţi cu Biserica pe care, pãcãtuind, au rãnit-o; astfel, acest sacrament contribuie în cel mai înalt grad la viaţa creştinã şi dispune pentru primirea Divinei Euharistii.
Can. 719 - (cf 989) Cel care e conştient cã este în pãcat grav va primi, cât mai repede posibil, sacramentul penitenţei; se recomandã, însã, cu stãruinţã tuturor credincioşilor creştini sã primeascã în mod frecvent acest sacrament, mai ales în perioadele de post şi de penitenţã, care vor fi respectate în propria Bisericã sui iuris.
Can. 720 - § 1. (= 960 § 1) Mãrturisirea individualã şi integralã, precum şi dezlegarea, constituie unicul mod ordinar prin care credinciosul creştin conştient cã este în pãcat grav, este reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica; numai imposibilitatea fizicã sau moralã scuzã de la atare mãrturisire, caz în care reconcilierea se poate avea şi în alte moduri.
§ 2. (= 960 § 2) Dezlegarea simultanã a mai multor penitenţi, fãrã prealabila mãrturisire individualã, nu poate fi datã în mod general decât dacã:
1° este iminent pericolul morţii, iar sacerdotului sau sacerdoţilor le lipseşte timpul pentru a administra sacramentul penitenţei fiecãrui penitent în parte;
2° existã o gravã necesitate, adicã atunci când, ţinând cont de numãrul penitenţilor, nu sunt sacerdoţi disponibili pentru a administra sacramentul penitenţei fiecãrui penitent în parte într-un timp corespunzãtor astfel încât, fãrã vina lor, ar fi constrânşi sã rãmânã pentru mult timp lipsiţi de harul sacramental sau de primirea Divinei Euharistii; însã nu trebuie consideratã necesitate suficientã cea în care confesorii nu pot fi disponibili numai din cauza venirii împreunã a unui mare numãr de penitenţi, cum se poate întâmpla într-o mare solemnitate sau pelerinaj.
§ 3. (960 § 2) Este de competenţa Episcopului eparhial sã stabileascã dacã existã aceastã gravã necesitate, împreunându-şi pãrerile cu Patriarhii şi cu Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, poate determina şi cu prescrieri generale cazurile de asemenea necesitate.
Can. 721 - § 1. (962 § 1) Pentru ca un credincios creştin sã poatã beneficia de dezlegarea sacramentalã datã simultan mai multor persoane, se cere nu numai sã fie dispus cum se cuvine, ci şi sã-şi propunã sã mãrturiseascã în mod individual, la timp potrivit, pãcatele grave pe care în acel moment nu le poate mãrturisi în acest fel.
§ 2. (cf 962 § 2) Credincioşii creştini vor fi instruiţi, pe cât posibil, asupra acestor cerinţe şi, în plus, sã fie îndemnaţi, chiar şi în caz de pericol de moarte, pentru ca fiecare în parte sã-şi provoace actul de cãinţã.
Can. 722 - § 1. (= 965) Sacramentul penitenţei este administrat numai de cãtre sacerdot.
§ 2. (cf 967 § 1) Toţi Episcopii, prin dreptul însuşi, pot administra oriunde pe pãmânt sacramentul penitenţei, exceptând cazul în care, referitor la liceitate, Episcopul eparhial a interzis acest lucru în mod expres, într-un caz special.
§ 3. (966 § 1) Preoţii, în schimb, pentru a acţiona în mod valid, trebuie, pe lângã acestea, sã fie înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, facultate care este conferitã ori prin dreptul însuşi ori printr-o concesie specialã fãcutã de autoritatea competentã.
§ 4. (cf 966 § 2) Preoţii care sunt înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, în virtutea funcţiei sau a conferirii din partea Ierarhului locului eparhiei în care sunt înscrişi, sau în care îşi au domiciliul, pot administra în mod valid sacramentul penitenţei oriunde pe pãmânt, oricãrui credincios creştin, exceptând cazul în care un Ierarh al locului, într-un caz special, a interzis acest lucru în mod expres; [preoţii] folosesc în mod licit aceastã facultate, respectând normele stabilite de Episcopul eparhial, sau cu permisiunea cel puţin presupusã a rectorului bisericii sau, dacã este vorba de un institut de viaţã consacratã, a Superiorului.
Can. 723 - § 1. (cf 968 § 1) În afarã de Ierarhul locului, şi parohul sau cel care ţine locul parohului, este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei sale, fiecare în domeniul sãu.
§ 2. (968 § 2) Chiar şi fiecare Superior al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc de drept pontifical sau patriarhal, dacã este sacerdot, este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei în virtutea funcţiei, membrilor propriului institut precum şi celor care trãiesc zi şi noapte în casa sa.
Can. 724 - § 1. (969 § 1) Numai Ierarhul locului are competenţa de a da, printr-o conferire specialã, oricãrui preot facultatea de a administra sacramentul penitenţei oricãrui credincios creştin.
§ 2. (969 § 2) Superiorul unui institut de viaţã consacratã, cu condiţia sã fie înzestrat cu putere executivã de conducere, poate conferi oricãrui preot facultatea despre care este vorba în can. 723, § 2 conform normei tipicelor sau statutelor.
Can. 725 - (976) Oricare sacerdot poate da dezlegare în mod valid şi licit pentru orice pãcat oricãrui penitent care se aflã în pericol de moarte, chiar dacã este prezent un alt sacerdot care este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei.
Can. 726 - § 1. (974 § 1) Facultatea de a administra sacramentul penitenţei nu va fi revocatã decât pentru o cazã gravã.
§ 2. (974 § 2) Revocatã, preotul pierde, oriunde pe pãmânt, facultatea de a administra sacramentul penitenţei, conferitã de Ierarhul despre care este vorba în can. 722, § 4; revocatã însã de o altã autoritate competentã, o pierde numai în domeniul celui care revocã.
§ 3. (975) Pe lângã revocare, facultatea de a administra sacramentul penitenţei, despre care este vorba în can. 722, § 4, înceteazã prin pierderea funcţiei, a înscrierii în eparhie sau a domiciliului.
Can. 727 - În unele cazuri, din grijã pentru mântuirea sufletelor, poate fi oportunã limitarea facultãţii de a dezlega de pãcate şi rezervarea ei unei autoritãţi determinate; aceasta, însã, nu se poate face decât cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale sau al Consiliului Ierarhilor sau al Scaunului Apostolic.
Can. 728 - § 1. Scaunului Apostolic îi este rezervatã dezlegarea de urmãtoarele pãcate:
1° (= 1388) violarea directã a sigiliului sacramental;
2° (= 1378) dezlegarea complicelui la pãcatul împotriva castitãţii.
§ 2. (= 1398) Episcopului eparhial, însã, îi este rezervatã dezlegarea de pãcatul provocãrii avortului cu efect produs.
Can. 729 - Orice rezervare a dezlegãrii de pãcat îşi pierde orice putere:
1° (1°)dacã se mãrturiseşte un bolnav care nu poate ieşi din casã sau un logodnic pentru celebrarea cãsãtoriei;
2° (2°) dacã, dupã judecata prudentã a confesorului, facultatea de dezlegare nu poate fi cerutã de la autoritatea competentã fãrã o gravã incomodare a penitentului sau fãrã pericolul violãrii sigiliului sacramental;
3° (3°) în afara limitelor teritoriului în care îşi exercitã puterea autoritatea care rezervã.
Can. 730 - (= 977) Dezlegarea complicelui la pãcatul împotriva castitãţii este invalidã, cu excepţia pericolului morţii.
Can. 731 - (= 982) Cel care se mãrturiseşte cã a denunţat în mod fals autoritãţii bisericeşti un confesor nevinovat de delictul solicitãrii la un pãcat împotriva castitãţii, nu va fi dezlegat decât dacã înainte şi-a retras în mod formal denunţarea falsã şi este dispus sã repare daunele, dacã existã.
Can. 732 - § 1. (cf 981) În funcţie de calitatea, gravitatea şi numãrul pãcatelor, ţinând seama de condiţia penitentului şi de dispoziţia sa pentru a se converti, confesorul va administra medicamentul potrivit bolii, impunând operele de penitenţã corespunzãtoare.
§ 2. (cf 978) Sacerdotul îşi va aminti cã a fost constituit de Dumnezeu ministru al justiţiei şi milei divine; ca pãrinte spiritual va da şi sfaturi potrivite, pentru ca fiecare sã poatã progresa în vocaţia sa la sfinţenie.
Can. 733 - § 1. (cf 983) Sigiliul sacramental este inviolabil; de aceea confesorul va lua seama cu atenţie sã nu dezvãluie cât de puţin, prin cuvânt sau prin semn sau prin orice alt mod şi din nici un motiv, penitentul.
§ 2. (= 983 § 2) Au obligaţia de a pãstra secretul şi interpretul, dacã existã, precum şi toţi ceilalţi cãrora le-a parvenit în orice fel ştirea pãcatelor din mãrturisire.
Can. 734 - § 1. (= 984 § 1) Confesorului i se interzice cu desãvârşite sã foloseascã ştiinţa dobânditã în confesiune spre împovãrarea penitentului, chiar dacã este exclus orice pericol de dezvãluire.
§ 2. (= 984 § 2) Cel care este constituit ca autoritate nu trebuie sã se foloseascã, în nici un fel, în conducerea exterioarã, referitor la pãcate, de vreo ştire pe care a primit-o în confesiune, în orice timp.
§ 3. (cf 985) Conducãtorii institutelor de educaţie nu vor administra sacramentul penitenţei, în mod ordinar, elevilor lor.
Can. 735 - § 1. (= 986 § 1) Toţi cei cãrora le este încredinţatã prin sarcinã grija sufletelor, au obligaţia gravã de a se îngriji ca sacramentul penitenţei sã fie administrat credincioşilor creştini încredinţaţi lor, care cer acest lucru la timp oportun, şi ca aceloraşi sã le fie oferitã posibilitatea de a avea acces la confesiunea individualã în zile şi ore convenabile lor.
§ 2. (cf 986 § 2) În caz de necesitate urgentã, oricare sacerdot care este înzestrat cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei, însã, în pericol de moarte, oricare alt sacerdot trebuie sã administreze acest sacrament.
Can. 736 - § 1. (cf 964 § 1) Locul specific pentru celebrarea sacra-mentului penitenţei este biserica, rãmânând neschimbat dreptul particular.
§ 2. (964 § 3) Din cauzã de boalã sau dintr-o altã cauzã justã, acest sacrament poate fi celebrat chiar şi în afara locului specific.

CAP. V
DESPRE UNGEREA BOLNAVILOR

Can. 737 - § 1. (cf 998) Prin ungerea sacramentalã a bolnavilor, îndeplinitã de sacerdot cu rugãciunea, credincioşii creştini afectaţi de boalã gravã şi cãiţi din inimã primesc harul prin care, întãriţi cu speranţa rãsplãţii veşnice şi dezlegaţi de pãcate, devin dispuşi la îndreptarea vieţii şi sunt ajutaţi sã treacã peste boalã sau sã o suporte cu rãbdare.
§ 2. (cf 1002) În Bisericile în care existã obişnuinţa administrãrii sacramentului ungerii de cãtre mai mulţi sacerdoţi împreunã, se va avea grijã sã se pãstreze, pe cât posibil, aceastã obişnuinţã.
Can. 738 - (cf 1001) Credincioşii creştini vor primi cu bucurie ungerea bolnavilor ori de câte ori se îmbolnãvesc grav; pãstorii sufletelor, pe de altã parte, şi rudele celor bolnavi sã aibã grijã ca bolnavii sã fie ajutaţi prin acest sacrament la timpul oportun.
Can. 739 - § 1. (1003 § 1) Ungerea bolnavilor o administreazã valid toţi şi numai sacerdoţii.
§ 2. (1003 § 2) Administrarea ungerii bolnavilor, prin funcţie, îi revine parohului, vicarului parohial şi tuturor celorlalţi sacerdoţi, cu privire la cei care i-au fost încredinţaţi spre îngrijire; însã, cu permisiunea cel puţin presupusã a celor citaţi mai sus, oricare sacerdot poate administra în mod licit acest sacrament, iar în caz de necesitate chiar trebuie sã o facã.
Can. 740 - (cf 1005-1006) Credincioşii creştini, grav bolnavi, care şi-au pierdut simţurile sau uzul raţiunii, se presupune cã ar fi vrut sã le fie administrat acest sacrament în pericol de moarte sau, dupã pãrerea sacerdotului, chiar şi într-un alt timp.
Can. 741 - (<> 999) Uleiul folosit în sacramentul ungerii bolnavilor trebuie, desigur, sã fie binecuvântat de însuşi sacerdotul care administreazã sacramentul, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris dispune altfel.
Can. 742 - (cf 1000) Ungerile vor fi îndeplinite cu grijã prin cuvintele, ordinea şi felul prescris în cãrţile liturgice; însã, în caz de necesitate, este suficientã o singurã ungere, cu formula specificã.

CAP. VI
DESPRE SACRA HIROTONIRE

Can. 743 - (cf 1008) Prin hirotonirea sacramentalã, îndeplinitã de Episcop în virtutea operei Spiritului Sfânt, sunt constituiţi miniştrii sacri cei care participã în diferitele grade, îmbogãţiţi cu sarcina şi puterea încredinţate de Hristos Domnul Apostolilor sãi, la vestirea Evangheliei şi la pãstorirea şi sfinţirea poporului lui Dumnezeu.

ART. I
Ministrul sacrei hirotoniri

Can. 744 - (cf 1012) Numai Episcopul administreazã în mod valid sacra hirotonire prin punerea mâinilor şi prin rugãciunea prescrisã de Bisericã.
Can. 745 - (cf 1013) Hirotonirea episcopalã este rezervatã, conform normei dreptului, Pontifului Roman, Patriarhului sau Mitropolitului, astfel încât nu este permis nici unui Episcop sã hirotoneascã Episcop pe cineva, dacã nu existã înainte un mandat legitim.
Can. 746 - § 1. (cf 1014) Episcopul va fi hirotonit de trei Episcopi, exceptând cazul de extremã necesitate.
§ 2. (-) Al doilea şi al treilea Episcop, dacã nu pot fi prezenţi Episcopi ai aceleiaşi Biserici sui iuris din care face parte primul Episcop care hirotoneşte, pot fi şi din altã Bisericã sui iuris.
Can. 747 - (1015) Candidatul la diaconat sau la preoţie va fi hirotonit de propriul Episcop eparhial sau, cu scrisoare legitimã de demitere, de un alt Episcop.
Can. 748 - § 1. (cf 1016) Episcopul eparhial propriu, în ceea ce priveşte sacra hirotonire a celui care trebuie va fi înscris într-o Eparhie oarecare, este Episcopul eparhiei în care candidatul îşi are domiciliul sau al eparhiei pentru a cãrei servire candidatul a declarat în scris cã vrea sã se dedice; în ceea ce priveşte sacra hirotonire a celui care este deja înscris într-o eparhie, este Episcopul acelei eparhii.
§ 2. (-) Un Episcop eparhial nu poate hirotoni un candidat supus lui înscris într-o altã Bisericã sui iuris decât cu permisiunea Scaunului Apostolic; dacã, însã, este vorba de un candidat înscris în Biserica patriarhalã şi care are domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici, aceastã permisiune o poate acorda chiar şi Patriarhul.
Can. 749 - (cf 1017) Episcopului îi este interzis sã celebreze sacra hirotonire în altã eparhie, fãrã permisiunea Episcopului eparhial, exceptând cazul în care dreptul particular al Bisericii patriarhale, referitor la Patriarh, stabileşte altfel.
Can. 750 - § 1. (cf 1018) Rãmânând neschimbate cann. 472, 537 şi 560, § 1, pot da scrisorile de demitere:
1° Episcopul eparhial propriu;
2° Administratorul Bisericii patriarhale şi chiar, cu consimţãmântul colegiului consultorilor eparhiali, Administratorul eparhiei.
§ 2. Administratorul Bisericii patriarhale nu va acorda scrisorile de demitere celor care au fost respinşi de Patriarh, nici Administratorul eparhiei acelora care au fost respinşi de Episcopul eparhial.
Can. 751 - (1020) Scrisorile de demitere nu vor fi acordate decât dupã ce s-au primit în prealabil toate mãrturiile pretinse de drept.
Can. 752 - (cf 1021) Scrisorile de demitere pot fi expediate de Episcopul eparhial propriu oricãrui Episcop al aceleiaşi Biserici sui iuris, însã nu şi unui Episcop al unei Biserici diferite de cea a celui ce urmeazã a fi hirotonit, decât cu permisiunea celor despre care este vorba în can. 748, § 2.
Can. 753 - (1023) Scrisorile de demitere pot fi restrânse sau revocate de însuşi cel care le-a acordat sau de succesorul sãu, însã, odatã acordate, nu se sting prin pierderea dreptului celui care le-a acordat.

ART. II
Despre subiectul sacrei hirotoniri

Can. 754 - (= 1024) Sacra hirotonire o poate primi valid numai bãrbatul botezat.
Can. 755 - (= 1030) Episcopul eparhial şi Superiorul major nu pot interzice diaconului supus lor destinat preoţiei ridicarea la aceeaşi preoţie decât dintr-un motiv foarte grav, fie şi ocult, rãmânând integru dreptul la recurs, conform normei dreptului.
Can. 756 - (cf 1026) Nu este permisã constrângerea cuiva, în nici un fel şi din nici un motiv, de a primi hirotonirile sacre, sau îndepãrtarea unuia ce este apt, conform normei dreptului, de la primirea aceloraşi hirotoniri.
Can. 757 - (1038) Celui ce refuzã sã primeascã o hirotonire sacrã superioarã nu i se poate interzice exercitarea hirotonirii sacre primite, exceptând cazul în care este reţinut de un impediment canonic sau în care se opune un alt motiv grav, dupã judecata Episcopului eparhial sau a Superiorului major.

1° Despre cele ce se cer candidaţilor la sacra hirotonire
Can. 758 - § 1. (1025) Pentru ca un oarecare sã poatã fi hirotonit în mod licit se cer:
1° (1033) sã fi primit ungerea cu sfântul mir;
2° (1029) conduitã moralã şi calitãţi fizice şi psihice corespunzãtoare hirotonirii sacre ce urmeazã a fi primit;
3° (1031) vârsta prescrisã de drept;
4° (1032) ştiinţa necesarã;
5° (1034) sã fi primit hirotonirile inferioare, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris;
6° (1035 § 2) respectarea intervalelor de timp prescrise de dreptul particular.
§ 2. Candidatului, pe lângã acestea, i se mai cere sã nu fie împiedicat conform normei can. 762.
§ 3. (-) În ceea ce priveşte admiterea la hirotonirile sacre a celor cãsãtoriţi, se va respecta dreptul particular al propriei Biserici sui iuris sau normele speciale stabilite de Scaunul Apostolic.
Can. 759 - § 1. (1031 § 1) Vârsta prescrisã pentru diaconat este de douãzeci şi trei de ani împliniţi, pentru preoţie este de douãzeci şi patru de ani împliniţi, rãmânând neschimbat dreptul particular care ar pretinde o vârstã mai înaintatã.
§ 2. (1031 § 4) Dispensa de la vârsta cerutã de dreptul comun, care depãşeşte un an, este rezervatã Patriarhului, dacã este vorba de un candidat care are domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, altfel Scaunului Apostolic.
Can. 760 - § 1. Hirotonirea unui diacon este licitã numai dupã ce a fost trecut cu bine al patrulea an al curriculum de studii filosofico-teologice, exceptând cazul în care Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau Consiliul Ierarhilor a stabilit altfel.
§ 2. (<>1031 § 2) Însã, dacã este vorba despre un candidat care nu este destinat sacerdoţiului, este permis sã fie hirotonit diacon dupã ce a fost trecut cu bine al treilea an de studii despre care este vorba în can. 354; însã, dacã ulterior s-ar întâmpla sã fie admis la preoţie, acesta trebuie mai întâi sã-şi completeze studiile teologice în mod adecvat.
Can. 761 - (1036) Candidatul la hirotonirea diaconalã sau a preoţiei, pentru a fi hirotonit în mod licit, trebuie sã dea Episcopului eparhial propriu sau Superiorului major o declaraţie semnatã de propria mânã, prin care atestã cã primeşte în mod spontan şi liber hirotonirea sacrã şi obligaţiile legate de aceeaşi hirotonire, şi cã se va dedica pentru totdeauna ministeriului bisericesc, cerând totodatã sã fie admis la primirea hirotonirii sacre.

2° Despre impedimentele la primirea sau exercitarea hirotonirilor sacre
Can. 762 - § 1. (cf 1041) Este împiedicat de la primirea hirotonirilor sacre:
1° (1°) cel care suferã de vreo formã de demenţã sau de vreo altã infirmitate psihicã din cauza cãreia este considerat, dupã consultarea experţilor, inabil pentru îndeplinirea corespunzãtoare a ministeriului;
2° (2°) cel care a comis delictul apostaziei, al ereziei sau al schismei;
3° (3°) cel care a încercat [sã celebreze] cãsãtoria, chiar şi numai civilã, fie cã el ar fi fost împiedicat în celebrarea cãsãtoriei de legãtura cãsãtoriei sau de hirotonirea sacrã, ori de votul public perpetuu de castitate, fie cu o femeie unitã printr-o cãsãtorie validã sau legatã de acelaşi vot;
4° (4°) cel care a comis omucidere voluntarã sau s-a ocupat de provocare de avort cu efect produs şi toţi cei care au cooperat în mod pozitiv la aceasta;
5° (5°) cel care s-a mutilat pe sine sau a mutilat pe altcineva în mod grav şi premeditat sau care a încercat sã-şi ia viaţa;
6° (6°) cel care a împlinit un act al hirotonirii rezervat aceluia care este constituit în hirotonirea episcopalã sau a preoţiei, sau fiind privat de aceasta, ori fiindu-i interzisã exercitarea acesteia datoritã unei pedepse canonice oarecare;
7° (1042 2°) cel care exercitã o funcţie sau un serviciu interzis clericilor, despre care trebuie sã dea socotealã, pânã când, abandonate fiind funcţia şi serviciul, şi, de asemenea, fiind fãcutã darea de seamã, a devenit liber;
8° (1042 3°) neofitul, exceptând cazul în care, dupã judecata Ierarhului, este încercat suficient.
§ 2. Faptele din care pot proveni impedimentele despre care este vorba în § 1, nn. 2-6, nu genereazã impedimente dacã nu au fost pãcate grave şi externe, comise dupã botez.
Can. 763 - <>1044 § 1-2) Este împiedicat de la exercitarea hirotonirilor sacre:
1° (1°) cel care a primit în mod ilegitim hirotonirile sacre, în timp ce era oprit de un impediment de primire a hirotonirilor sacre;
2° (2°) cel care a comis delictele sau faptele despre care este vorba în can. 762, § 1, nn. 2-6;
3° (1044 § 2 2°) cel care suferã de demenţã sau de vreo altã infirmitate psihicã despre care este vorba în can. 762, § 1, n. 1, pânã când Ierarhul, dupã consultarea unui expert, nu îi va permite exercitarea aceleiaşi hirotoniri sacre.
Can. 764 - (cf 1040 c) Prin dreptul particular nu pot fi stabilite impedimente la primirea sau exercitarea hirotonirilor sacre; obiceiul care introduce, însã, un nou impediment sau care este contrar unui impediment stabilit prin dreptul comun, este respins.
Can. 765 - (1045) Ignorarea impedimentelor nu scuteşte de la acestea.
Can. 766 - (cf 1046) Impedimentele se multiplicã în funcţie de cauzele lor diferite, însã nu prin repetarea aceleiaşi cauze, exceptând cazul în care este vorba de impedimentul care provine din omuciderea voluntarã sau din provocarea avortului cu efect produs.
Can. 767 - § 1. (1047 § 4) Episcopul eparhial sau Ierarhul unui institut de viaţã consacratã poate da dispensã supuşilor sãi de la impedimente la primirea sau exercitarea hirotonirilor sacre, exceptate fiind urmãtoarele:
1° (1047 § 1) dacã faptul care stã la baza impedimentului a fost deferit forului judecãtoresc;
2° impedimentele despre care este vorba în can. 762, §1, nn. 2-4.
§ 2. Dispensarea de la aceste impedimente este rezervatã Patriarhului în privinţa candidaţilor sau a clericilor care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã; altfel Scaunului Apostolic.
§ 3. (cf 1048) Aceeaşi facultate de a dispensa este de competenţa oricãrui confesor în cazurile oculte mai urgente, în care nu se poate ajunge la autoritatea competentã, şi în care este iminent pericolul unei daune grave sau al infamiei, însã numai pentru ca penitenţii sã poatã exercita în mod licit hirotonirile sacre primite deja, rãmânând neschimbatã îndatorirea de a se prezenta cât mai repede la aceeaşi autoritate.
Can. 768 - § 1. (cf 1049 § 1) În cererile pentru obţinerea dispensei vor fi indicate toate impedimentele; dispensa generalã, însã, este valabilã şi pentru impedimentele omise cu bunã credinţã, exceptate fiind cele despre care este vorba în can. 762, § 1, n. 4 sau celelalte deferite forului judecãtoresc, însã nu şi pentru cele trecute sub tãcere cu rea credinţã.
§ 2. (§ 2) Dacã este vorba despre impedimentul provenit din omuciderea voluntarã sau din procurarea avortul, pentru validitatea dispensei va fi prezentat şi numãrul delictelor.
§ 3. (§ 3) Dispensarea generalã de la impedimentele care privesc primirea hirotonirilor sacre este valabilã pentru toate hirotonirile.
ART. III
Despre cele ce trebuie sã preceadã sacra hirotonire
Can. 769 - § 1. (cf 1050) Autoritatea care admite un candidat la sacra hirotonire va obţine:
1° (1036) declaraţia despre care este vorba în can. 761, precum şi certificatul ultimei sacre hirotoniri sau, dacã este vorba despre prima sacrã hirotonire şi certificatul de botez şi al ungerii cu sfântul mir;
2° (1053 § 3) în cazul în care candidatul este cãsãtorit, certificatul de cãsãtorie şi consimţãmântul dat în scris de cãtre soţie;
3° (1050 1°) certificatul de absolvire a studiilor;
4° (1051 1°) scrisoare de mãrturie din partea rectorului seminarului sau a Superiorului institutului de viaţã consacratã, ori a preotului cãruia i-a fost încredinţat candidatul în afara seminarului, cu privire la bunele moravuri ale aceluiaşi candidat;
5° scrisorile de mãrturie despre care este vorba în can. 771, § 3;
6° scrisorile de mãrturie, dacã astfel judecã potrivit, din partea altor Episcopi eparhiali sau Superiori ai institutelor de viaţã consacratã (1051 2°) unde candidatul a locuit câtva timp, cu privire la calitãţile candidatului şi la libertatea de orice impediment canonic.
§ 2. Aceste documente vor fi pãstrate în arhiva aceleiaşi autoritãţi.
Can. 770 - (1052 §§ 1-3) Episcopul care hirotoneşte cu scrisori legitime de demitere, în care se afirmã despre candidat cã este corespunzãtor pentru a primi hirotonirea sacrã, se poate mulţumi cu aceastã atestare, însã nu este obligat; dacã considerã, în conştiinţa sa, cã respectivul candidat nu este corespunzãtor, nu îl va hirotoni.
Can. 771 - § 1. Numele candidaţilor care urmeazã sã fie promovaţi la hirotonirile sacre, vor fi anunţate în mod public în biserica parohialã a fiecãrui candidat, conform normei dreptului particular.
§ 2. Toţi credincioşii creştini au obligaţia de a dezvãlui impedimentele, dacã au cunoştinţã de vreunul, Episcopului eparhial sau parohului, înainte de sacra hirotonire.
§ 3. Episcopul eparhial va încredinţa parohului care face publicãrile şi chiar şi unui alt preot, dacã astfel vede potrivit, sarcina de a se informa cu atenţie de la persoane demne de încredere cu privire la viaţa şi moravurile candidaţilor, şi de a trimite la curia eparhialã scrisorile de mãrturie care se referã la acea investigaţie şi la publicare.
§ 4. Episcopul eparhial nu va omite sã facã alte investigaţii, chiar private, dacã acest lucru este oportun.
Can. 772 - (1039) Oricare candidat care urmeazã sã fie promovat la sacra hirotonire, se va dedica exerciţiilor spirituale în modul determinat de dreptul particular.
ART. IV
Despre timpul, locul, înregistrarea şi certificatul sacrei hirotoniri
Can. 773 - (1010, 1011 § 2) Sacrele hirotoniri vor fi celebrate în bisericã, în zi de duminicã sau de sãrbãtoare, cu participarea cât mai numeroasã a credincioşilor creştini, exceptând cazul în care o cauzã justã recomandã altfel.
Can. 774 - § 1. (1053 § 1) Dupã celebrarea sacrei hirotoniri, numele fiecãruia dintre cei hirotoniţi şi al Episcopului care a hirotonit, locul şi ziua hirotonirii, vor fi înregistrate într-un registru special, care va fi pãstrat în arhiva curiei eparhiale.
§ 2. (1053 § 2) Episcopul care a hirotonit, va da fiecãruia dintre cei hirotoniţi un certificat autentic privind sacra hirotonire primitã; aceştia, dacã au fost hirotoniţi de un Episcop cu scrisori de demitere, vor prezenta certificatul Episcopului eparhial propriu sau Superiorului major pentru înregistrarea sacrei hirotoniri într-un registru special care va fi pãstrat în arhivã.
Can. 775 - (1054) Episcopul eparhial sau Superiorul major va trimite ştirea despre sacra hirotonire a fiecãrui diacon parohului la care este înregistrat botezul celui hirotonit.

CAP. VII
DESPRE CĂSĂTORIE

Can. 776 - § 1. (cf 1055) Alianţa matrimonialã, fondatã de Creator şi structuratã dupã legile sale, prin care bãrbatul şi femeia constituie între ei, cu consimţãmânt personal irevocabil, consorţiul întregii vieţi, prin caracterul ei natural este orânduitã pentru binele soţilor şi pentru generarea şi educarea fiilor.
§ 2. (cf 1055 § 2) Prin instituire de cãtre Hristos, cãsãtoria validã între botezaţi este, prin însuşi faptul, un sacrament prin care soţii sunt uniţi de Dumnezeu dupã chipul uniunii fãrã defect dintre Hristos şi Bisericã, şi sunt ca şi consacraţi şi întãriţi prin harul sacramental.
§ 3. (1056) Proprietãţile esenţiale ale cãsãtoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea care, în cãsãtoria dintre botezaţi, obţin o stabilitate specialã în virtutea sacramentului.
Can. 777 - (cf 1135) Din cãsãtorie se nasc între soţi drepturi şi obligaţii egale cu privire la ceea ce ţine de consorţiul vieţii conjugale.
Can. 778 - (1058) Pot încheia cãsãtorie toţi cei cãrora acest lucru nu le este interzis prin drept.
Can. 779 - (1060) Cãsãtoria se bucurã de favoarea dreptului; de aceea, în caz de dubiu, se va stãrui pentru validitatea cãsãtoriei, pânã când se dovedeşte contrariul.
Can. 780 - § 1. (1059) Cãsãtoria catolicilor, chiar dacã numai una din pãrţi e catolicã, este reglementatã nu numai de dreptul divin ci şi de cel canonic, rãmânând neschimbatã competenţa autoritãţii civile în ceea ce priveşte efectele pur civile ale cãsãtoriei.
§ 2. Cãsãtoria dintre o parte catolicã şi o parte botezatã necatolicã, rãmânând neschimbat dreptul divin, mai este reglementatã de asemenea:
1° de dreptul propriu al Bisericii sau al Comunitãţii bisericeşti cãreia îi aparţine partea necatolicã, dacã aceastã Comunitate are un drept matrimonial propriu;
2° de dreptul de care ţine partea necatolicã, dacã Comunitatea bisericeascã cãreia îi aparţine este lipsitã de un drept matrimonial propriu.
Can. 781 - Dacã uneori Biserica trebuie sã judece în legãturã cu validitatea unei cãsãtorii a unor necatolici botezaţi:
1° în ce priveşte dreptul de care ţineau pãrţile la momentul celebrãrii cãsãtoriei, se va respecta can. 780, § 2;
2° în ce priveşte forma celebrãrii cãsãtoriei, Biserica recunoaşte orice formã prescrisã sau admisã de dreptul cãruia pãrţile îi erau supuse la momentul celebrãrii cãsãtoriei, cu condiţia sã fi fost exprimat în formã publicã consimţãmântul şi, dacã cel puţin una dintre pãrţi este credincios creştin al vreunei Biserici orientale necatolice, cu condiţia sã fi fost celebratã cãsãtoria cu rit sacru.
Can. 782 - § 1. (1062 § 1) Logodna, care dupã o foarte veche tradiţie a Bisericilor orientale precede cãsãtoria în mod lãudabil, este reglementatã de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
§ 2. Din promisiunea de cãsãtorie nu se poate intenta acţiune pentru a cere celebrarea cãsãtoriei; se poate intenta în schimb pentru repararea daunelor dacã se datoreazã acest lucru în vreun fel.
ART. I
Despre grija pastoralã şi despre cele ce trebuie sã preceadã celebrarea cãsãtoriei
Can. 783 - (cf 1063) Pãstorii sufletelor au obligaţia de a se îngriji astfel încât credincioşii creştini sã fie pregãtiţi pentru starea cãsãtoriei:
1° printr-o predicare şi catehizare adecvatã tinerilor şi adulţilor, prin care credincioşii creştini sã fie instruiţi asupra semnificaţiei cãsãtoriei creştine, asupra obligaţiilor soţilor între ei, precum şi asupra dreptului primordial şi asupra obligaţiei pe care pãrinţii o au de a se îngriji, dupã puterile proprii, de educaţia fizicã, cãlugãreascã, moralã, socialã şi culturalã a fiilor;
2° printr-o instruire personalã a viitorilor soţi asupra cãsãtoriei, prin care viitorii soţi vor fi dispuşi pentru noua stare;
§ 2. (cf 1065 § 2) Se recomandã cu stãruinţã logodnicilor catolici sã primeascã Divina Euharistie la celebrarea cãsãtoriei.
§ 3. (1063 4°) Dupã celebrarea cãsãtoriei, pãstorii sufletelor vor oferi cãsãtoriţilor ajutor pentru ca, respectând şi îngrijind cu fidelitate alianţa conjugalã, sã ajungã sã ducã în fiecare zi o viaţã tot mai sfântã şi mai deplinã în familie.
Can. 784 - (cf 1067) Prin dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris, împreunându-şi pãrerile cu Episcopii eparhiali ai celorlalte Biserici sui iuris care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, sã se stabileascã norme privind examinarea viitorilor miri şi celelalte mijloace de investigaţie, mai ales cu privire la botez şi starea liberã, care trebuie fãcute complet înainte de cãsãtorie, pe care respectându-le cu conştiinciozitate se poate purcede la celebrarea cãsãtoriei.
Can. 785 - § 1. (1066) Pãstorii sufletelor au obligaţia, conform necesitãţilor locurilor şi timpurilor, sã excludã prin remedii potrivite toate pericolele privind celebrarea invalidã şi ilicitã a cãsãtoriei; de aceea, înainte de a se celebra cãsãtoria, trebuie sã aibã certitudinea cã nimic nu se opune celebrãrii valide şi licite.
§ 2. (1068) În cazul pericolului de moarte, dacã nu se pot avea alte dovezi, este suficientã, în caz cã nu existã mãrturii contrare, afirmaţia logodnicilor, dacã e cazul chiar sub jurãmânt, cã sunt botezaţi şi cã nu sunt opriţi de nici un impediment.
Can. 786 - (= 1069) Toţi credincioşii creştini au obligaţia sã dezvãluie parohului sau Ierarhului locului, înainte de celebrarea cãsãtoriei, impedimentele pe care le-ar cunoaşte.
Can. 787 - (cf 1070) Parohul care a efectuat investigaţiile îl va înştiinţa imediat despre rezultatul acestora, printr-un document autentic, pe parohul care trebuie sã binecuvânteze cãsãtoria.
Can. 788 - Dacã, dupã investigaţiile fãcute cu grijã, mai persistã vreun dubiu asupra existenţei unui impediment, parohul va deferi problema Ierarhului locului.
Can. 789 - (1071 § 1) Chiar dacã, pe de altã parte, cãsãtoria poate fi celebratã valid, sacerdotul, în afara celorlalte cazuri determinate de drept, fãrã permisiunea Ierarhului locului nu va binecuvânta:
1° cãsãtoria nomazilor;
2° cãsãtoria care, conform normei dreptului civil, nu poate fi recunoscutã sau încheiatã;
3° cãsãtoria celui care este reţinut de obligaţii naturale faţã de o terţã parte sau faţã de fiii nãscuţi dintr-o uniune precedentã cu acea parte;
4° cãsãtoria unui fiu minor fãrã ştirea sau împotriva voinţei pãrinţilor;
5° cãsãtoria celui cãruia i s-a interzis prin sentinţã bisericeascã sã treacã la o nouã cãsãtorie dacã nu îndeplineşte unele condiţii;
6° cãsãtoria celui care a abandonat în mod public credinţa catolicã, chiar dacã nu a trecut la o Bisericã sau Comunitate bisericeascã necatolicã; Ierarhul locului nu va acorda în acest caz permisiunea decât cu respectarea can. 814, cu referinţele de rigoare.
ART. II
Despre impedimentele dãrâmãtoare în general
Can. 790 - § 1. (cf 1073) Impedimentul dãrâmãtor face persoana inabilã pentru celebrarea validã a cãsãtoriei.
§ 2. Impedimentul, chiar dacã îl are numai una din cele douã pãrţi, face totuşi invalidã cãsãtoria.
Can. 791 - (= 1074) Se considerã public impedimentul care poate fi dovedit în for extern; altfel este ocult.
Can. 792 - (<>1075 § 2) Prin dreptul particular al unei Biserici sui iuris nu se va stabili impedimente dãrâmãtoare decât pentru o cauzã foarte gravã, împreunându-şi pãrerile cu Episcopii eparhiali ai altor Biserici sui iuris interesate, şi dupã consultarea Scaunului Apostolic; nici o autoritate inferioarã, însã, nu poate stabili noi impedimente dãrâmãtoare.
Can. 793 - (= 1076) Obiceiul care introduce un impediment nou sau care este contrar impedimentelor existente este respins.
Can. 794 - § 1. (= 1077 § 1) Ierarhul locului poate interzice supuşilor sãi cãsãtoria, într-un caz special, oriunde ar locui aceştia, precum şi celorlalţi credincioşi creştini ai propriei Biserici sui iuris care se aflã actualmente în limitele teritoriului eparhiei, dar numai temporar, pentru o cauzã gravã şi cât timp aceasta dureazã.
§ 2. Dacã este vorba de Ierarhul locului care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, Patriarhul poate adãuga o clauzã dãrâmãtoare unei astfel de interdicţii; în celelalte cazuri, însã, numai Scaunul Apostolic.
Can. 795 - § 1. (1078 § 1) Ierarhul locului poate dispensa credincioşii creştini supuşi lui, oriunde ar locui aceştia, precum şi pe ceilalţi credincioşi creştini înscrişi în propria Bisericã sui iuris şi care se aflã actualmente în limitele teritoriului eparhiei, de la impedimentele de drept bisericesc cu excepţia urmãtoarelor:
1° al hirotonirii sacre;
2° al votului public perpetuu de castitate depus într-un institut cãlugãresc, exceptând cazul în care este vorba despre o congregaţie de drept eparhial;
3° al uciderii soţului.
§ 2. Dispensa de la aceste impedimente este rezervatã Scaunului Apostolic; Patriarhul, însã, poate dispensa de la impedimentele uciderii soţului şi votului public perpetuu de castitate emis în congregaţiile de orice condiţie juridicã.
§ 3. Nu se dã dispensã niciodatã de la impedimentul consangvinitãţii în linie dreaptã sau de gradul doi în linie colateralã.
Can. 796 - § 1. (= 1079 § 1) În cazul pericolului urgent de moarte, Ierarhul locului poate dispensa credincioşii creştini supuşi lui, oriunde ar locui aceştia, precum şi pe ceilalţi credincioşi creştini care se aflã actualmente în limitele teritoriului eparhiei, de la forma celebrãrii cãsãtoriei şi de la toate şi fiecare dintre impedimentele de drept bisericesc, fie publice, fie oculte, exceptând impedimentul hirotonirii sacre a sacerdoţiului.
§ 2. În aceleaşi circumstanţe şi numai în cazurile în care nu poate fi abordat nici mãcar Ierarhul locului, aceeaşi putere de a dispensa o are parohul, un alt sacerdot înzestrat cu facultatea de a binecuvânta cãsãtoria şi sacerdotul catolic la care se referã can. 832, § 2; confesorul, însã, are aceeaşi putere, dacã este vorba despre impediment ocult, pentru forul intern, fie în cadrul, fie în afara actului confesiunii sacramentale.
§ 3. Se considerã cã Ierarhul locului nu putea fi abordat, dacã abordarea era posibilã numai într-un mod diferit de acela prin scrisoare sau prin acces personal.
Can. 797 - § 1. (1080 § 1) Dacã se descoperã un impediment atunci când totul este pregãtit pentru celebrarea cãsãtoriei, şi cãsãtoria nu poate fi amânatã fãrã pericolul probabil al unui rãu grav pânã la obţinerea dispensei de la autoritatea competentã, au puterea de a dispensa de la toate impedimentele, cu excepţia celor la care se referã can. 795, § 1, nn. 1 şi 2, Ierarhul locului şi, cu condiţia sã fie un caz ocult, toţi cei la care se referã can 796, § 2, respectând condiţiile prescrise acolo.
§ 2. Aceastã putere este valabilã şi pentru validarea cãsãtoriei, dacã prin aşteptare ar exista acelaşi pericol şi nu este la dispoziţie timp suficient pentru abordarea autoritãţii competente.
Can. 798 - (= 1081) Sacerdoţii la care se referã cann. 796, § 2 şi 797, § 1, îl vor înştiinţa imediat pe Ierarhul locului despre dispensa sau validarea acordatã pentru forul extern, iar aceasta va fi notatã în registrul cãsãtoriilor.
Can. 799 - (cf 1082) Dacã rescriptul Scaunului Apostolic sau, în limitele competenţei lor, acela al Patriarhului sau al Ierarhului locului nu dispune altfel, dispensa acordatã în for intern nesacramental pentru un impediment ocult va fi notatã în arhiva secretã a curiei eparhiale, nefiind necesarã o altã dispensã pentru forul extern, chiar dacã ulterior impedimentul ocult ar deveni public.
ART. III
Despre impedimente în speţã
Can. 800 - § 1. (= 1083 § 1) Bãrbatul înainte de împlinirea vârstei de şaisprezece ani, femeia înainte de împlinirea vârstei de patrusprezece ani nu pot celebra valid cãsãtoria.
§ 2. (cf 1083 § 2) Dreptul particular al Bisericii sui iuris are libertatea integralã de a stabili vârsta superioarã pentru celebrarea licitã a cãsãtoriei.
Can. 801 - § 1. (= 1084 § 1) Impotenţa copulaţiei antecedente şi perpetue, fie din partea bãrbatului, fie din partea femeii, fie absolutã, fie relativã, prin însãşi natura ei dãrâmã cãsãtoria.
§ 2. Dacã impedimentul impotenţei este în dubiu, fie în dubiu de drept fie în dubiu de fapt, cãsãtoria nu trebuie împiedicatã şi nici, rãmânând dubiul, nu trebuie declaratã nulã.
§ 3. Sterilitatea nici nu interzice nici nu dãrâmã cãsãtoria, rãmânând neschimbat can. 821.
Can. 802 - § 1. (= cf 1085 § 1) Încearcã [sã celebreze] invalid cãsãtoria cel care este ţinut de legãtura unei cãsãtorii precedente.
§2. Chiar dacã cãsãtoria precedentã este invalidã sau dezlegatã din orice cauzã, nu este licit a celebra o altã cãsãtorie înainte de a rezulta în mod legitim şi cu certitudine invaliditatea sau dezlegarea precedentei.
Can. 803 - (cf 1086 § 1) § 1. Cãsãtoria nu poate fi celebratã în mod valid cu cei nebotezaţi.
§ 2. Dacã la momentul celebrãrii cãsãtoriei una dintre pãrţi era consideratã în mod comun ca botezatã, sau dacã botezul sãu era în dubiu, se va presupune, conform normei can. 779, validitatea cãsãtoriei, pânã când se va dovedi cu certitudine cã una dintre pãrţi este botezatã iar cealaltã, în schimb, nebotezatã.
§ 3. În privinţa condiţiilor, pentru a se da dispensã, se va aplica can. 814.
Can. 804 - (= 1087) Încearcã [sã celebreze] invalid cãsãtoria cel care este constituit în hirotonirea sacrã.
Can. 805 - (= 1088) Încearcã [sã celebreze] invalid cãsãtoria cel care a depus votul public perpetuu de castitate într-un institut cãlugãresc.
Can. 806 - (cf 1089) Nu poate fi celebratã în mod valid cãsãtoria cu o persoanã rãpitã sau chiar numai reţinutã în vederea celebrãrii cãsãtoriei cu ea, dacã nu cumva ulterior a fost separatã de cel care a rãpit-o sau reţinut-o şi, pusã într-un loc sigur şi liber, aceasta alege în mod spontan cãsãtoria.
Can. 807 - (= 1090 § 1) § 1. Cine, în vederea celebrãrii cãsãtoriei cu o anumitã persoanã, a provocat moartea soţului acesteia sau a propriului soţ, încearcã invalid [sã celebreze] aceastã cãsãtorie.
§ 2. De asemenea, încearcã invalid [sã celebreze] cãsãtoria între ei, cei care, prin participare reciprocã fizicã sau moralã, au provocat moartea soţului.
Can. 808 - § 1. (1091 § 1) În linie dreaptã de consangvinitate este invalidã cãsãtoria între toţi ascendenţii şi descendenţii.
§ 2. În linie colateralã este invalidã pânã la gradul patru inclusiv.
§ 3. Nu se va permite niciodatã cãsãtoria dacã subzistã vreun dubiu cã pãrţile ar fi consangvine în vreun grad în linie dreaptã sau de gradul doi în linie colateralã.
§ 4. Impedimentul consangvinitãţii nu se multiplicã.
Can. 809 - § 1. (<>1092) Afinitatea dãrâmã cãsãtoria în orice grad în linie dreaptã şi de gradul doi în linie colateralã.
§ 2. Impedimentul afinitãţii nu se multiplicã.
Can. 810 - § 1. (1093) Impedimentul onestitãţii publice apare:
1° dintr-o cãsãtorie invalidã, dupã ce s-a instaurat viaţa comunã;
2° din concubinaj notoriu sau public;
3° din instaurarea vieţii comune a celor care, fiind obligaţi la forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, au încercat [sã celebreze] cãsãtoria în faţa unui oficial civil sau a unui ministru necatolic.
§ 2. (1093) Acest impediment dãrâmã cãsãtoria în gradul întâi în linie dreaptã între bãrbat şi consangvinele femeii precum şi între femeie şi consangvinii bãrbatului.
Can. 811 - § 1. Din botez se naşte, între naş şi botezat şi pãrinţii acestuia, o înrudire spiritualã care dãrâmã cãsãtoria.
§ 2. Dacã botezul se repetã sub condiţie, înrudirea spiritualã nu se naşte, exceptând cazul în care a doua oarã naşul a fost acelaşi.
Can. 812 - (= 1094) Nu pot celebra în mod valid între ei cãsãtoria cei care sunt legaţi prin înrudire legalã apãrutã prin adopţie, în linie dreaptã sau de gradul doi în linie colateralã.
ART. IV
Despre cãsãtoriile mixte
Can. 813 - (cf 1124) Cãsãtoria între douã persoane botezate dintre care una este catolicã, iar cealaltã necatolicã, fãrã permisiunea prealabilã a autoritãţii competente este interzisã.
Can. 814 - (= 1125) Poate acorda permisiunea pentru motive juste Ierarhul locului; nu o va acorda, însã, dacã nu sunt îndeplinite condiţiile urmãtoare:
1° partea catolicã va declara cã este pregãtitã sã îndepãrteze pericolele abandonãrii credinţei şi va asigura cu o promisiune sincerã cã va face tot ceea ce-i stã în putere pentru ca toţi fiii sã fie botezaţi şi educaţi în Biserica catolicã;
2° privitor la aceste promisiuni, care vor fi fãcute de partea catolicã, cealaltã parte va fi înştiinţatã la timp, astfel încât sã rezulte sigur cã ea este cu adevãrat conştientã de promisiunea şi obligaţia pãrţii catolice;
3° ambele pãrţi vor fi instruite asupra scopurilor şi proprietãţilor esenţiale ale cãsãtoriei, care nu trebuie sã fie excluse de nici unul dintre cei doi logodnici.
Can. 815 - (= 1126) Prin dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris se va stabili modul în care se vor face aceste declaraţii şi promisiuni, care sunt totdeauna cerute, şi se va determina modul în care ele vor deveni cunoscute în forul extern şi prin care partea necatolicã va fi informatã.
Can. 816 - (1128) Ierarhii locului şi ceilalţi pãstori sufleteşti se vor îngriji sã nu lipseascã soţului catolic şi fiilor nãscuţi din cãsãtoria mixtã ajutorul spiritual pentru îndeplinirea obligaţiilor lor de conştiinţã şi, pe lângã aceasta, sã-i ajute pe soţi la favorizarea unitãţii consorţiului vieţii conjugale şi familiale.
ART. V
Despre consimţãmântul matrimonial
Can. 817 - § 1. (= 1057 § 2) Consimţãmântul matrimonial este actul de voinţã prin care un bãrbat şi o femeie, printr-o alianţã irevocabilã, se dãruiesc şi se acceptã reciproc în vederea constituirii cãsãtoriei.
§ 2. (= 1057 § 1) Consimţãmântul matrimonial nu poate fi înlocuit de nici o putere omeneascã.
Can. 818 - (= 1095) Sunt incapabili de a celebra cãsãtoria:
1° cei care sunt lipsiţi de uzul suficient al raţiunii;
2° cei care suferã de defectul grav al discernãmântului judecãţii, privind drepturile şi obligaţiile matrimoniale esenţiale care trebuie acordate şi acceptate reciproc;
3° cei care din cauze de naturã psihicã nu îşi pot asuma obligaţiile esenţiale ale cãsãtoriei.
Can. 819 - (= 1096) Pentru a se avea consimţãmânt matrimonial este necesar ca cei care celebreazã cãsãtoria, cel puţin sã nu ignore cã [însãşi] cãsãtoria este un consorţiu permanent între un bãrbat şi o femeie, orânduit spre procrearea fiilor, printr-o oarecare cooperare sexualã.
Can. 820 - § 1. (= 1097) Eroarea cu privire la persoanã face cãsãtoria invalidã.
§ 2. Eroarea cu privire la o calitate a persoanei, chiar dacã reprezintã cauza cãsãtoriei, nu dãrâmã cãsãtoria, exceptând cazul în care acea calitate este înţeleasã în mod direct şi principal.
Can. 821 - (= 1098) Cel care celebreazã cãsãtoria prin înşelãciune, în vederea obţinerii consimţãmântului, cu privire la vreo calitate a celeilalte pãrţi, care prin natura sa poate perturba în mod grav consorţiul vieţii conjugale, celebreazã invalid.
Can. 822 - (= 1099) Eroarea cu privire la unitatea sau indisolubilitatea, ori la demnitatea sacramentalã a cãsãtoriei, cu condiţia sã nu determine voinţa, nu viciazã consimţãmântul matrimonial.
Can. 823 - (= 1100) Cunoaşterea sau pãrerea privind nulitatea cãsãtoriei nu exclude în mod necesar consimţãmântul matrimonial.
Can. 824 - § 1. (= 1101 § 1) Consimţãmântul interior sufletesc se presupune conform cuvintelor sau semnelor folosite în celebrarea cãsãtoriei.
§ 2. Dacã, însã, una dintre pãrţi sau ambele pãrţi, printr-un act pozitiv de voinţã, exclud însãşi cãsãtoria sau vreun element esenţial al cãsãtoriei sau vreo proprietate esenţialã, celebreazã invalid cãsãtoria.
Can. 825 - (= 1103) Este invalidã cãsãtoria celebratã cu forţa sau din teamã gravã provocatã din afarã, chiar neintenţionat, de care cineva pentru a se elibera este constrâns sã aleagã cãsãtoria.
Can. 826 - (cf 1102) Cãsãtoria sub condiţie nu poate fi celebratã valid.
Can. 827 - (= 1107) Cãsãtoria, chiar dacã a fost celebratã invalid din cauza unui impediment sau a unui defect al formei prescrise de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, consimţãmântul dat se presupune cã persistã pânã când rezultã revocarea sa.
ART. VI
Despre forma celebrãrii cãsãtoriei
Can. 828 - § 1. (1108 § 1) Sunt valide numai cãsãtoriile care se celebreazã cu rit sacru în faţa Ierarhului locului sau a parohului locului sau a unui sacerdot cãruia, de cãtre unul sau celãlalt, i-a fost conferitã facultatea de a binecuvânta cãsãtoria, şi a cel puţin doi martori, dar în orice caz conform prescrierilor canoanelor care urmeazã, şi rãmânând neschimbate excepţiile la care se referã cann. 832 şi 834, § 2.
§ 2. Acest rit este considerat sacru prin însãşi intervenţia sacerdotului care asistã şi binecuvânteazã.
Can. 829 - § 1. (cf 1109) Ierarhul locului şi parohul locului, dupã luarea în posesiune canonicã a funcţiei, atât timp cât deţin în mod legitim funcţia, binecuvânteazã în mod valid o cãsãtorie în orice loc din limitele teritoriului lor, fie cã logodnicii le sunt supuşi, fie cã nu le sunt, cu condiţia ca mãcar una dintre cele douã pãrţi sã fie înscrisã în propria Bisericã sui iuris.
§ 2. (1110) Ierarhul şi parohul personal, în virtutea funcţiei lor, binecuvânteazã în mod valid cãsãtoria, în limitele propriei competenţe, numai a acelora dintre care cel puţin unul din cei doi este supus lor.
§ 3. Patriarhul este înzestrat prin dreptul însuşi, respectând cele ce sunt de respectat conform dreptului, cu facultatea de a binecuvânta personal cãsãtoriile în orice parte a lumii, cu condiţia ca mãcar una dintre cele douã pãrţi sã fie înscrisã în Biserica pe care o prezideazã.
Can. 830 - § 1. (1111 § 1) Ierarhul locului şi parohul locului, câtã vreme deţin în mod legitim funcţia, pot conferi sacerdoţilor oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi ai Bisericii latine, facultatea de a binecuvânta o anume cãsãtorie în limitele teritoriului lor.
§ 2. Facultatea generalã de a binecuvânta cãsãtoriile, însã, o poate conferi numai Ierarhul locului, rãmânând în vigoare can. 302, § 2.
§ 3. Conferirea facultãţii de a binecuvânta cãsãtoriile, pentru a fi validã, va fi acordatã în mod expres unor determinaţi sacerdoţi şi, mai mult, dacã este vorba de facultatea generalã, în scris.
Can. 831 - § 1. Ierarhul locului sau parohul locului binecuvânteazã în mod licit cãsãtoria:
1° (1115) dupã ce s-au convins cu privire la domiciliul sau cvasi-domiciliul sau locuirea pe timp de o lunã ori, dacã este vorba de un nomad, cu privire la locuirea actualã a unuia sau a celuilalt dintre viitorii soţi la locul cãsãtoriei;
2° (1115 b) dupã ce a obţinut, dacã lipsesc aceste condiţii, permisiunea Ierarhului sau parohului domiciliului sau cvasi-domiciliului uneia sau celeilalte pãrţi, exceptând cazul în care o cauzã justã scuzã de la acestea;
3° în locul chiar exclusiv al unei alte Biserici sui iuris, exceptând cazul în care Ierarhul care îşi exercitã în acel loc puterea s-a împotrivit în mod expres.
§ 2. Cãsãtoria se va celebra în faţa parohului mirelui, exceptând cazul în care dreptul particular stabileşte altfel sau o cauzã justã scuzã de la aceasta.
Can. 832 - § 1. (1116 § 1) Dacã nu se poate avea sau ajunge, fãrã un prejudiciu grav, la un sacerdot competent conform normei dreptului, cei care au intenţia de a celebra o cãsãtorie adevãratã, o pot celebra valid şi licit chiar şi numai în faţa martorilor:
1° în pericol de moarte;
2° în afara pericolului de moarte, cu condiţia sã se prevadã în mod prudent cã o asemenea stare de lucruri va dura o lunã.
§ 2. Atât în unul cât şi în celãlalt caz, dacã este disponibil un alt sacerdot, acesta va fi chemat, dacã este posibil, pentru a binecuvânta cãsãtoria, rãmânând în vigoare validitatea cãsãtoriei chiar şi numai în faţa martorilor; în aceste cazuri poate fi chemat chiar şi un sacerdot necatolic.
§ 3. În situaţia în care cãsãtoria a fost celebratã numai în faţa martorilor, soţii nu vor neglija sã primeascã cât mai repede de la sacerdot binecuvântarea cãsãtoriei.
Can. 833 - § 1. Ierarhul locului poate conferi oricãrui sacerdot catolic facultatea de a binecuvânta cãsãtoria credincioşilor creştini ai unei oarecare Biserici orientale necatolice, care nu pot ajunge fãrã un prejudiciu grav la sacerdotul propriei Biserici, dacã ei cer acest lucru spontan şi cu condiţia sã nu existe nimic care sã împiedice celebrarea validã şi licitã a cãsãtoriei.
§ 2. Sacerdotul catolic, dacã este posibil, înainte de a binecuvânta cãsãtoria, va înştiinţa despre acest fapt autoritatea competentã a acelor credincioşi creştini.
Can. 834 - § 1. Forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei va fi respectatã dacã cel puţin una sau alta dintre pãrţile care celebreazã cãsãtoria a fost botezatã în Biserica catolicã sau este primitã în ea.
§ 2. Dacã, însã, partea catolicã înscrisã într-o oarecare Bisericã orientalã sui iuris celebreazã cãsãtoria cu o parte care aparţine unei Biserici orientale necatolice, forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei se va respecta numai pentru liceitate; pentru validitate, în schimb, este cerutã binecuvântarea sacerdotului respectând cele ce sunt de respectat, conform dreptului.
Can. 835 - Dispensa de la forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei este rezervatã Scaunului Apostolic sau Patriarhului, care o va acorda doar pentru un motiv grav.
Can. 836 - (= 1119) Exceptând cazul de necesitate, în celebrarea cãsãtoriei se vor respecta prescrierile cãrţilor liturgice şi obiceiurile legitime.
Can. 837 - § 1. (1104 §§ 1-2) Pentru celebrarea validã a cãsãtoriei este necesar ca pãrţile sã fie prezente simultan şi sã-şi exprime în mod reciproc consimţãmântul matrimonial.
§ 2. (<> 1105) Cãsãtoria nu poate fi celebratã valid prin intermediul unui procurator, exceptând cazul în care este stabilit altfel prin dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, caz în care vor fi prevãzute şi condiţiile sub care o asemenea cãsãtorie poate fi celebratã.
Can. 838 - § 1. (cf 1118 § 1) Cãsãtoria se va celebra în biserica parohialã sau, cu permisiunea Ierarhului locului sau a parohului locului, într-un alt loc sacru; nu se poate celebra, în schimb, în alte locuri decât cu permisiunea Ierarhului locului.
§ 2. Referitor la timpul celebrãrii cãsãtoriei, se vor respecta normele stabilite de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 839 - (= 1127 § 3) Este interzisã, înainte sau dupã celebrarea canonicã, o altã celebrare cãlugãreascã a aceleiaşi cãsãtorii pentru a da sau a reînnoi consimţãmântul matrimonial, cum este, de asemenea, interzisã o celebrare cãlugãreascã în care sacerdotul catolic şi ministrul necatolic cer consimţãmântul pãrţilor.
Can. 840 - § 1. (cf 1130) Permisiunea pentru o cãsãtorie secretã poate fi acordatã de Ierarhul locului pentru un motiv grav şi urgent, şi comportã obligaţia gravã a pãstrãrii secretului din partea Ierarhului locului, a parohului, a sacerdotului înzestrat cu facultatea de a binecuvânta cãsãtoria, a martorilor şi a unuia dintre soţi, atunci când celãlalt nu consimte divulgarea.
§ 2. (= 1132) Obligaţia pãstrãrii secretului de cãtre Ierarhul locului înceteazã dacã este iminent un scandal grav sau o ofensã gravã împotriva sfinţeniei cãsãtoriei datoritã respectãrii secretului.
§ 3. (cf 1133) Cãsãtoria celebratã în secret va fi înregistratã numai într-un registru special care va fi pãstrat în arhiva secretã a curiei eparhiale, dacã nu cumva se opune acestui lucru o cauzã foarte gravã.
Can. 841 - § 1. (= 1121 §§ 1.3) Cãsãtoria fiind celebratã, parohul locului unde s-a celebrat sau acela care îi ţine locul, chiar dacã nici unul din cei doi nu a binecuvântat cãsãtoria, va înregistra cât mai repede în registrul cãsãtoriilor numele soţilor, al sacerdotului care a dat binecuvântarea şi ale martorilor, locul şi ziua celebrãrii cãsãtoriei, dispensa, dacã este cazul, de la forma celebrãrii cãsãtoriei sau de la impedimente şi cine a acordat-o, împreunã cu impedimentul şi gradul sãu, facultatea conferitã pentru binecuvântarea cãsãtoriei, precum şi celelalte lucruri, dupã modul prescris de propriul Episcop eparhial.
§ 2. (= 1122 §§ 1-2) Pe lângã acestea, parohul locului va nota în registrul botezaţilor cã soţul, în ziua cutare, a celebrat cãsãtoria în parohia sa; însã, dacã soţul a fost botezat în altã parte, parohul locului va trimite dovada cãsãtoriei, personal sau prin intermediul curiei eparhiale, parohului la care a fost înregistrat botezul soţului şi nu va fi liniştit pânã când nu a primit ştirea despre înregistrarea cãsãtoriei în registrul botezaţilor.
§ 3. (= 1121 § 2) În cazul în care cãsãtoria a fost celebratã conform normei can. 832, sacerdotul, dacã a binecuvântat-o, sau, altfel, martorii şi soţii, trebuie sã se îngrijeascã astfel încât celebrarea cãsãtoriei sã fie cât mai repede înregistratã în registrele prescrise.
Can. 842 - (= 1123) În cazul în care cãsãtoria este validatã pentru forul extern sau declaratã nulã sau dezlegatã în mod legitim altfel decât prin moarte, parohul locului unde s-a celebrat cãsãtoria trebuie sã fie înştiinţat pentru a se nota faptul în registrele cãsãtoriilor şi botezaţilor.
ART. VII
Despre validarea cãsãtoriei
1° Despre validarea simplã
Can. 843 - § 1. (= 1156 § 1) Pentru validarea unei cãsãtorii invalide datoritã unui impediment dãrâmãtor, se cere sã înceteze existenţa impedimentului sau sã se dea dispensã pentru el şi cel puţin partea conştientã de impediment sã-şi reînnoiascã consimţãmântul.
§ 2. Aceastã reînnoire este cerutã pentru validitatea validãrii chiar dacã iniţial ambele pãrţi şiau dat consimţãmântul şi apoi nu l-au revocat.
Can. 844 - (= 1157) Reînnoirea consimţãmântului trebuie sã fie un nou act de voinţã în vederea cãsãtoriei despre care partea care reînnoieşte ştie, sau presupune, cã a fost invalidã de la început.
Can. 845 - § 1. (1158 § 1) Dacã impedimentul este public, consimţãmântul va fi reînnoit de cãtre ambele pãrţi în forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei.
§ 2. Dacã impedimentul este ocult, este suficient sã fie reînnoit consimţãmântul în mod privat şi în secret; de cãtre partea conştientã de impediment, cu condiţia ca partea cealaltã sã persiste în consimţãmântul dat, sau de cãtre ambele pãrţi, dacã impedimentul este cunoscut de ambele pãrţi.
Can. 846 - § 1. (= 1159 § 1) Cãsãtoria invalidã, din cauzã de defect de consimţãmânt, este validatã dacã partea care nu a consimţit consimte acum, cu condiţia sã persiste consimţãmântul dat de cãtre cealaltã parte.
§ 2. Dacã defectul de consimţãmânt nu poate fi dovedit, este suficient ca partea care nu a consimţit sã-şi dea consimţãmântul în mod privat şi în secret.
§ 3. Dacã defectul de consimţãmânt poate fi dovedit, este necesar sã fie reînnoit consimţãmântul în forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei.
Can. 847 - (cf 1160) Cãsãtoria invalidã din cauzã de defect al formei prescrise de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, pentru a deveni validã trebuie sã fie celebratã din nou în aceastã formã.
2° Despre însãnãtoşirea în rãdãcinã
Can. 848 - § 1. (= 1161 § 1) Însãnãtoşirea în rãdãcinã a unei cãsãtorii invalide este validarea acesteia fãrã reînnoirea consimţãmântului, acordatã de cãtre autoritatea competentã, aducând cu sine dispensarea de la impediment, dacã existã, precum şi de la forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, dacã nu a fost respectatã, şi, de asemenea, retroactivitatea efectelor canonice.
§ 2. Validarea are loc de la momentul acordãrii concesiei; retroactivitatea, însã, se înţelege ca fiind fãcutã la momentul celebrãrii cãsãtoriei exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel în concesie.
Can. 849 - § 1. (1164 § 1) Însãnãtoşirea în rãdãcinã a unei cãsãtorii poate fi concesionatã valid chiar fãrã ştirea uneia dintre pãrţi sau a amândurora.
§ 2. Însãnãtoşirea în rãdãcinã sã nu fie acordatã decât pentru un motiv grav şi numai dacã e probabil cã pãrţile vor sã persiste în consorţiul vieţii conjugale.
Can. 850 - § 1. (1163 § 1) Cãsãtoria invalidã poate fi însãnãtoşitã cu condiţia sã persiste consimţãmântul ambelor pãrţi.
§ 2. (1163 § 2) Cãsãtoria invalidã, datoritã unui impediment de drept divin, nu poate fi însãnãtoşitã valid decât dupã ce impedimentul a încetat sã existe.
Can. 851 - § 1. (= 1162 § 1) Dacã nu mai existã consimţãmântul uneia sau al ambelor pãrţi, cãsãtoria nu poate fi însãnãtoşitã valid în rãdãcinã, fie cã nu a existat de la început consimţãmântul, fie cã, dupã ce iniţial a fost dat, a fost revocat ulterior.
§ 2. (= 1162 § 2) Dacã, însã, consimţãmântul nu a existat într-adevãr de la început, dar apoi a fost dat, însãnãtoşirea poate fi acordatã de la momentul în care a fost dat consimţãmântul.
Can. 852 - (cf 1165 § 2) Patriarhul şi Episcopul eparhial pot concede însãnãtoşirea în rãdãcinã pentru fiecare caz în parte, dacã validitãţii i se opune defectul formei prescrise de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, sau vreun impediment pentru care aceştia înşişi pot da dispensã, şi în cazurile prescrise de drept, dacã au fost îndeplinite condiţiile la care se referã can. 814; în celelalte cazuri, şi dacã este vorba de impediment de drept divin, care a încetat sã mai existe, însãnãtoşirea în rãdãcinã poate fi concesionatã numai de cãtre Scaunul Apostolic.
ART. VIII
Despre separarea soţilor
1° Despre desfacerea legãturii
Can. 853 - (cf 1141) Legãtura sacramentalã a cãsãtoriei, odatã ce cãsãtoria a fost consumatã, nu poate fi desfãcutã de nici o putere omeneascã şi din nici un motiv, cu excepţia morţii.
Can. 854 - § 1. (1143 § 1) Cãsãtoria încheiatã între doi nebotezaţi se desface prin dreptul însuşi, prin privilegiul paulin, în favoarea credinţei pãrţii care a primit botezul, dacã se celebreazã de cãtre aceeaşi parte o nouã cãsãtorie, cu condiţia ca partea nebotezatã sã o pãrãseascã.
§ 2. (1143 § 2) Se considerã cã partea nebotezatã o pãrãseşte [pe partea botezatã] dacã nu vrea sã coabiteze în mod pacific cu partea botezatã fãrã jignirea Creatorului, exceptând cazul în care aceasta, dupã primirea botezului, i-a dat aceleia un motiv just pentru a o pãrãsi.
Can. 855 - § 1. (= 1144 § 1) Pentru ca partea botezatã sã celebreze valid o nouã cãsãtorie, partea nebotezatã trebuie sã fie interpelatã dacã:
1° vrea sã primeascã şi ea botezul;
2° cel puţin vrea sã coabiteze în mod pacific cu partea botezatã, fãrã jignirea Creatorului.
§ 2. (= 1144 § 2) Aceastã interpelare va fi fãcutã dupã botez [-ul pãrţii botezate deja]; însã Ierarhul locului poate permite, pentru un motiv grav, ca interpelarea sã fie fãcutã înainte de botez, ba chiar poate da dispensã de la interpelare, fie înainte, fie dupã botez, dacã printr-o procedurã cel puţin sumarã şi extrajudiciarã rezultã cã ea nu se poate face sau cã ar fi inutilã.
Can. 856 - § 1. (= 1145 § 1) Interpelarea se face, de regulã, de cãtre autoritatea Ierarhului locului pãrţii convertite, care trebuie sã acorde celuilalt soţ un interval de timp pentru a rãspunde, dacã a cerut acest lucru, însã admonestându-l cã, dupã trecerea inutilã a acestui interval de timp, tãcerea sa va fi consideratã ca un rãspuns negativ.
§ 2. Interpelarea, chiar fãcutã în privat de însãşi partea convertitã, este valabilã, ba mai mult, este şi licitã, dacã forma prescrisã mai sus nu poate fi respectatã.
§ 3. În ambele cazuri trebuie sã rezulte, în mod legitim, în for extern, interpelarea fãcutã şi rezultatul ei.
Can. 857 - (1146) Partea botezatã are dreptul de a celebra o nouã cãsãtorie cu o parte catolicã dacã:
1° cealaltã parte rãspunde negativ la interpelare;
2° interpelarea a fost omisã legitim;
3° partea nebotezatã, fie cã a fost deja interpelatã, fie cã nu, înainte persista în coabitarea pacificã dar apoi a pãrãsit [partea botezatã] fãrã un motiv just; în acest caz, însã, interpelarea trebuie fãcutã înainte, conform normei cann. 855 şi 856.
Can. 858 - (= 1147) Ierarhul locului, totuşi, poate îngãdui din motive grave ca partea botezatã, care face uz de privilegiul paulin, sã celebreze o cãsãtorie cu o parte necatolicã, fie botezatã, fie nebotezatã, respectând în plus şi prescrierile canoanelor privind cãsãtoria mixtã.
Can. 859 - § 1. (1148 § 1) Nebotezatul care are în acelaşi timp mai multe soţii nebotezate, dupã ce a primit botezul în Biserica catolicã, dacã îi este greu sã rãmânã cu prima dintre ele, poate sã o reţinã pe una din ele, demiţându-le pe celelalte; acelaşi lucru este valabil şi pentru femeia nebotezatã care are în acelaşi timp mai mulţi soţi nebotezaţi.
§ 2. În acest caz, cãsãtoria va fi celebratã în forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, respectând şi celelalte prescrise de drept.
§ 3. Ierarhul locului, ţinând cont de condiţia moralã, socialã, economicã a locurilor şi persoanelor, se va îngriji sã fie prevãzute suficient necesitãţile celor demişi, dupã normele dreptãţii, caritãţii şi echitãţii.
Can. 860 - (1149) Nebotezatul care, dupã ce a primit botezul în Biserica catolicã, nu poate restabili coabitarea cu soţul nebotezat, din cauza captivitãţii sau a persecuţiei, poate celebra o altã cãsãtorie licit, chiar dacã, între timp, cealaltã parte a primit botezul, rãmânând neschimbat can. 853.
Can. 861 - (= 1150) În caz de dubiu, privilegiul credinţei se bucurã de favoarea dreptului.
Can. 862 - (= cf 1142) Cãsãtoria neconsumatã poate fi desfãcutã pentru un motiv just, de cãtre Pontiful Roman, la cererea ambelor pãrţi sau a uneia sau a celeilalte dintre ele, chiar dacã cealaltã se împotriveşte.
2° Despre separarea cu rãmânerea legãturii
Can. 863 - § 1. (= 1152 § 1) Se recomandã cu stãruinţã ca soţul, mişcat de caritate şi preocupat pentru binele familiei, sã nu refuze iertarea partenerului adulter şi sã nu rupã consorţiul vieţii conjugale; dacã, însã, nu i-a iertat în mod expres sau tacit vina aceluiaşi, are dreptul de a desface consorţiul vieţii conjugale, exceptând cazul în care a consimţit la adulter ori a dat motiv pentru adulter sau şi el însuşi a comis adulter.
§ 2. Este [se numeşte] iertare tacitã dacã soţul inocent, dupã ce a luat cunoştinţã de adulter, cu voia sa s-a comportat cu celãlalt soţ cu afecţiune conjugalã; [aceastã iertare] se presupune, însã, dacã a pãstrat pentru şase luni consorţiul vieţii conjugale şi nu a recurs în aceastã problemã la autoritatea bisericeascã sau civilã.
§ 3. Dacã soţul inocent desface din proprie iniţiativã consorţiul vieţii conjugale, trebuie ca în termen de şase luni sã înainteze cauza de separare autoritãţii competente care, dupã examinarea tuturor circumstanţelor sã aprecieze dacã soţul inocent poate fi determinat sã ierte vina şi sã nu prelungeascã separarea.
Can. 864 - § 1. (cf 1153 § 1) Dacã unul sau altul dintre soţi face viaţa în comun periculoasã sau durã pentru soţ sau pentru copii, îi dã celuilalt un motiv legitim de a-l pãrãsi pe baza unui decret al Ierarhului locului şi chiar şi a propriei autoritãţi dacã existã pericol prin întârziere.
§ 2. Celelalte motive pot fi stabilite de dreptul particular al Bisericii sui iuris în funcţie de obiceiurile popoarelor şi circumstanţele locurilor.
§ 3. (1153 § 2) În toate cazurile, dispãrând motivul separãrii, se va restaura consorţiul vieţii conjugale, dacã nu cumva se hotãrãşte altfel de cãtre autoritatea competentã.
Can. 865 - (= 1154) Dupã ce a avut loc separarea soţilor, se va avea totdeauna grijã, în mod oportun, de întreţinerea necesarã şi de educaţia fiilor.
Can. 866 - (= 1155) În mod lãudabil, soţul inocent îl poate admite din nou pe celãlalt soţ la consorţiul vieţii conjugale; în acest caz el renunţã la dreptul de separare.

CAP. VIII
DESPRE SACRAMENTALE, DESPRE LOCURILE ŞI DESPRE TIMPURILE SACRE, DESPRE CULTUL SFINŢILOR, DESPRE VOT ŞI DESPRE JURĂMÂNT

ART. I
Despre sacramentale
Can. 867 - § 1. (cf 1166) Prin sacramentale, care sunt semne sacre prin care cu o anumitã imitare a sacramentelor, sunt arãtate şi obţinute prin înduplecarea Bisericii efecte mai ales spirituale, oamenii sunt dispuşi pentru a primi efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurãri ale vieţii.
§ 2. Cu privire la sacramentale se vor respecta normele dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.
ART. II
Despre locurile sacre
Can. 868 - (cf 1205) Locurile sacre, care sunt destinate cultului divin, nu pot fi întemeiate decât cu permisiunea Episcopului eparhial, dacã dreptul comun nu stabileşte în mod expres altfel.
1° Despre biserici
Can. 869 - (cf 1214 1205) Biserica este un edificiu dedicat în exclusivitate cultului divin prin consacrare sau binecuvântare.
Can. 870 - (= 1215) Nu se va construi nici un edificiu cu destinaţie de bisericã fãrã consimţãmântul expres, dat în scris, de Episcopul eparhial, dacã dreptul comun nu dispune altfel.
Can. 871 - § 1. Vor fi dedicate prin consacrare bisericile catedrale şi, dacã este posibil, bisericile parohiale, bisericile mãnãstirilor şi bisericile anexate casei cãlugãreşti.
§ 2. (= 1206) Consacrarea este rezervatã Episcopului eparhial, care poate conferi facultatea de a consacra o bisericã unui alt Episcop; cu privire la consacrarea sau binecuvântarea bisericii care a avut loc, se va redacta un document de pãstrat în arhiva curiei eparhiale.
Can. 872 - § 1. (cf 1220 § 1) Va fi îndepãrtat de biserici tot ceea ce este în dezacord cu sfinţenia locului.
§ 2. Toţi cei cãrora le revine acest lucru, vor avea grijã ca în biserici sã fie menţinutã acea curãţenie decentã care se cuvine casei lui Dumnezeu şi vor folosi mijloace de siguranţã pentru a pãstra lucrurile sacre şi preţioase.
Can. 873 - § 1. (1222 § 1) Dacã vreo bisericã nu mai poate fi folositã în nici un fel pentru cultul divin şi nu existã posibilitatea restaurãrii ei, poate fi redusã de Episcopul eparhial la uz profan, dar nu josnic.
§ 2. Dacã alte cauze grave recomandã ca vreo bisericã sã nu mai fie folositã pentru cultul divin, Episcopul eparhial o poate reduce la uz profan nejosnic dupã ce a consultat consiliul preoţesc, cu consimţãmântul celor care revendicã în mod legitim drepturi asupra ei, şi cu condiţia ca acest fapt sã nu fie în detrimentul mântuirii sufletelor.
2° Despre cimitire şi despre funeraliile bisericeşti
Can. 874 - § 1. Biserica catolicã are dreptul de a poseda propriile cimitire.
§ 2. (1240 §§ 1-2) Unde este posibil, se vor avea cimitire proprii ale Bisericii sau cel puţin spaţii în cimitirele civile, destinate credincioşilor creştini defuncţi, şi unele şi celelalte binecuvântate; iar dacã acest lucru nu poate fi obţinut se va binecuvânta mormântul cu ocazia funeraliilor.
§ 3. (= 1242) Defuncţii nu vor fi înmormântaţi în biserici, obiceiul contrar fiind respins, exceptând cazul în care este vorba de cei care au fost Patriarhi, Episcopi sau Exarhi.
§ 4. (= 1241 § 1) Parohiile, mãnãstirile şi celelalte institute cãlugãreşti pot avea propriile cimitire.
Can. 875 - Funeraliile bisericeşti, prin care Biserica obţine pentru defuncţi ajutorul spiritual, onoreazã trupurile lor şi totodatã aduce celor vii mângâierea speranţei; trebuie sã fie acordate tuturor credincioşilor creştini şi catehumenilor defuncţi, exceptând cazul în care sunt privaţi de acestea prin drept.
Can. 876 - § 1. (cf 1183 § 3) Dupã judecata prudentã a Ierarhului locului, funeraliile bisericeşti pot fi acordate necatolicilor botezaţi, exceptând cazul în care rezultã voinţa lor contrarã şi dacã nu se poate avea ministrul propriu.
§ 2. (= 1183 § 2) Copiii pe care pãrinţii intenţionau sã-i boteze şi ceilalţi care în vreun fel erau consideraţi apropiaţi de Bisericã, dar care au decedat înainte de a primi botezul, pot beneficia, de asemenea, de funeraliile bisericeşti dupã judecata prudentã a Ierarhului locului.
§ 3. (cf 1176 § 3) Celor care au ales incinerarea cadavrului propriu, dacã nu rezultã cã au fãcut aceasta mişcaţi de motive contrare vieţii creştine, li se vor acorda funeraliile bisericeşti, celebrate astfel încât sã nu se ascundã cã Biserica pune înaintea incinerãrii înmormântarea trupurilor, şi astfel încât sã se evite scandalizarea.
Can. 877 - (cf 1148) Vor fi privaţi de funeraliile bisericeşti, exceptând cazul în care înainte de moarte au dat oarecare semne de pocãinţã, pãcãtoşii cãrora acestea nu le pot fi acordate fãrã scandalizarea publicã a credincioşilor creştini.
Can. 878 - § 1. (cf 1181) În celebrarea funeraliilor bisericeşti se va evita orice favorizare a vreunei persoane.
§ 2. (cf 1181) Rãmânând neschimbat can. 1013, se recomandã cu stãruinţã ca Episcopii eparhiali sã introducã, pe cât posibil, practica conform cãreia, cu ocazia funeraliilor bisericeşti, sã se primeascã numai acele ofrande pe care credincioşii creştini le oferã în mod spontan.
Can. 879 - (= 1182) Terminatã fiind înmormântarea, se va face adnotarea în registrul defuncţilor, conform normei dreptului particular.
ART. III
Despre zilele de sãrbãtoare şi de penitenţã
Can. 880 - § 1. (1242 § 1) Instituirea, transferarea sau suprimarea zilelor de sãrbãtoare sau de penitenţã comune tuturor Bisericilor orientale, îi revine numai autoritãţii supreme a Bisericii, rãmânând neschimbat § 3.
§ 2. Instituirea, transferarea sau suprimarea zilelor de sãrbãtoare sau de penitenţã specifice fiecãrei Biserici sui iuris, îi revine şi acelei autoritãţi cãreia îi revine stabilirea dreptului particular al Bisericilor, însã ţinând cont cum se cuvine de celelalte Biserici sui iuris şi rãmânând neschimbat can. 40, § 1.
§ 3. (cf 1246 § 1) Zilele de sãrbãtoare de poruncã comune tuturor Bisericilor orientale sunt, în afara zilelor de duminicã, zilele Naşterii Domnului nostru Isus Hristos, Arãtarea Domnului, Înãlţarea la cer, Adormirea Sfintei Maici a lui Dumnezeu Maria şi zilele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, rãmânând neschimbat dreptul particular al Bisericii sui iuris aprobat de Scaunul Apostolic, prin care unele zile de sãrbãtoare de poruncã sunt suprimate sau transferate pe duminicã.
Can. 881 - § 1. (cf 1247 a) Credincioşii creştini au obligaţia, în zilele de duminicã şi de sãrbãtoare de poruncã, sã participe la Divina Liturghie ori, dupã prescrierile sau obiceiul legitim al propriei Biserici sui iuris, la celebrarea laudelor divine.
§ 2. (cf 1248 § 1) Pentru ca credincioşii creştini sã-şi poatã îndeplini mai uşor aceastã obligaţie, se stabileşte cã timpul util decurge de la vecernia din ajun pânã la sfârşitul zilei de duminicã sau de sãrbãtoare de poruncã.
§ 3. Se recomandã cu stãruinţã credincioşilor creştini ca în aceste zile, ba chiar şi mai frecvent sau în fiecare zi, sã primeascã Divina Euharistie.
§ 4. (cf 1247 b) Credincioşii creştini se vor abţine în aceste zile de la acele opere şi ocupaţii care împiedicã cultul ce revine lui Dumnezeu, bucuria caracteristicã zilei Domnului, sau cuvenita destindere a minţii şi a corpului.
Can. 882 - (cf 1249) În zilele de penitenţã, credincioşii creştini au obligaţia de a respecta postul sau ajunul în modul stabilit de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 883 - § 1. Credincioşii creştini care se gãsesc în afara teritoriului propriei Biserici sui iuris, se pot conforma pe deplin, referitor la zilele de sãrbãtoare şi de penitenţã, normelor care sunt în vigoare în locul în care trãiesc.
§ 2. În familiile în care soţii sunt înscrişi în Biserici sui iuris diferite, pentru zilele de sãrbãtoare şi de penitenţã este permisã respectarea prescrierilor uneia sau celeilalte Biserici sui iuris.

ART. IV
Despre cultul Sfinţilor, al sacrelor icoane sau imagini şi al relicvelor

Can. 884 - (= 1186) Pentru cultivarea sfinţirii poporului lui Dumnezeu, Biserica recomandã veneraţiei speciale şi filiale a credincioşilor creştini pe Sfânta Maria pururea Fecioarã, Mama lui Dumnezeu, pe care Hristos a constituit-o Mamã a tuturor oamenilor, şi astfel promoveazã cultul adevãrat şi autentic al celorlalţi Sfinţi, prin exemplul cãrora credincioşii creştini sunt edificaţi şi a cãror mijlocire îi susţine.
Can. 885 - (= 1187) Este permisã venerarea prin cult public numai a acelor servitori ai lui Dumnezeu care prin autoritatea Bisericii sunt înscrişi în rândul Sfinţilor sau al Fericiţilor.
Can. 886 - (cf 1188) Rãmâne stabilitã practica de a propune în biserici sacrele icoane sau imagini veneraţiei credincioşilor creştini, în modul şi în ordinea de stabilit prin dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 887 - § 1. (cf 1189) Sacrele icoane sau imaginile preţioase, adicã distinse prin vechime sau prin artã, expuse în biserici veneraţiei credincioşilor creştini, nu pot fi transferate într-o altã bisericã sau înstrãinate decât cu consimţãmântul scris dat de Ierarhul care îşi exercitã puterea asupra aceleiaşi biserici, rãmânând neschimbate cann. 1034-1041.
§ 2. (= 1189 b) Sacrele icoane sau imaginile preţioase nu vor fi nici chiar restaurate decât cu consimţãmântul scris dat de acelaşi Ierarh care, înainte de a-l acorda, va consulta experţii.
Can. 888 - § 1. (= 1190 § 1) Nu este permisã vinderea sfintelor relicve.
§ 2. (=cf 1190 § 2) Relicvele, icoanele sau imaginile deosebite care sunt onorate în vreo bisericã de o mare veneraţie a poporului, nu pot fi înstrãinate în mod valid în nici un fel, nici mutate pentru totdeauna într-o altã bisericã decât cu consimţãmântul Scaunului Apostolic sau al Patriarhului, care nu îl poate da decât cu consimţãmântul Sinodului permanent, rãmânând neschimbat can. 1037.
§ 3. (cf 1189) Referitor la restaurarea acestor icoane sau imagini, se va respecta can. 887, § 2.

ART. V
Despre vot şi despre jurãmânt

Can. 889 - § 1. (= 1191) Votul, adicã promisiunea deliberatã şi liberã fãcutã lui Dumnezeu privind un bine posibil şi mai bun, trebuie sã fie îndeplinit prin virtutea religiei.
§ 2. Sunt capabili de vot toţi cei care au uzul raţiunii corespunzãtor, dacã dreptul nu le interzice.
§ 3. Votul fãcut din fricã gravã şi în mod injust impus sau prin înşelãciune, este nul prin dreptul însuşi.
§ 4. (= 1192 § 1) Votul este public dacã este acceptat de un Superior bisericesc legitim, în numele Bisericii, altfel este privat.
Can. 890 - (1193) Votul, prin el însuşi, nu obligã pe nimeni decât pe cel care l-a fãcut.
Can. 891 - (= 1194) Votul înceteazã prin trecerea timpului fixat pentru îndeplinirea obligaţiei, prin schimbarea substanţialã a materiei promise, prin lipsa condiţiei de care depinde votul sau a cauzei finale a aceluiaşi, prin dispensã, prin schimbare.
Can. 892 - (= 1195) Cel care are putere asupra materiei votului poate suspenda obligativitatea votului atâta timp cât îndeplinirea votului îi aduce prejudiciu.
Can. 893 - § 1. (1196) De voturile private îi poate dispensa, pentru cauze juste, cu condiţia sã nu lezeze drepturile obţinute de alţii:
1° pe proprii supuşi, oricare Ierarh, paroh şi Superior local al unui institut de viaţã consacratã, care are putere de conducere;
2° pe ceilalţi credincioşi creştini ai propriei Biserici sui iuris, Ierarhul locului, cu condiţia ca aceştia sã trãiascã în limitele teritoriului eparhiei; la fel şi parohul locului în limitele teritoriului propriei parohii;
3° pe cei care trãiesc zi şi noapte în casa unui institut de viaţã consacratã, Superiorul local, care are putere de conducere, şi Superiorul sãu major.
§ 2. Aceastã dispensã, sub aceeaşi condiţie, dar numai pentru forul intern, poate fi acordatã de orice confesor.
Can. 894 - (= 1198) Voturile fãcute înaintea profesiunii cãlugãreşti se suspendã atâta timp cât cel care le-a fãcut rãmâne în mãnãstire, în ordin sau în congregaţie.
Can. 895 - (<> 1199) Jurãmântul, adicã invocarea Numelui divin ca mãrturie a adevãrului, poate fi prestat în faţa Bisericii numai în cazurile stabilite de drept; altfel nu produce nici un efect canonic.

TITLUL XVII
DESPRE BOTEZAŢII NECATOLICI CARE VIN LA DEPLINA COMUNIUNE CU BISERICA CATOLICĂ

Can. 896 - Celor care sunt botezaţi în Bisericile sau Comunitãţile bisericeşti necatolice şi care cer din proprie iniţiativã sã vinã la comuniunea deplinã cu Biserica catolicã, fie cã este vorba despre [persoane] singulare, fie de grupuri, nu li se vor impune îndatoriri mai mari decât cele necesare.
Can. 897 - Credinciosul creştin al vreunei Biserici orientale necatolice va fi primit în Biserica catolicã prin simpla profesiune a credinţei catolice, precedatã de pregãtirea doctrinarã şi spiritualã pentru condiţia fiecãruia.
Can. 898 - § 1. Episcopul oricãrei Biserici orientale necatolice poate fi primit în Biserica catolicã, în afarã de Pontiful Roman, şi de cãtre Patriarh, cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, sau de cãtre Mitropolitul Bisericii mitropolitane sui iuris, cu consimţãmântul Consiliului Ierarhilor.
§ 2. Dreptul de a primi în Biserica catolicã pe oricare altul, îi revine Ierarhului locului sau, dacã aşa prevede dreptul particular, chiar şi Patriarhului.
§ 3. Dreptul de a-i primi individual pe laici în Biserica catolicã îi revine şi parohului, dacã dreptul particular nu interzice.
Can. 899 - Clericul oricãrei Biserici orientale necatolice, care vine la deplina comuniune cu Biserica catolicã, poate sã-şi exercite propriul ordin sacru conform normelor stabilite de autoritatea competentã; Episcopul, însã, nu îşi poate exercita valid puterea de conducere decât cu consensul Pontifului Roman, capul Colegiului Episcopilor.
Can. 900 - § 1. Cel care nu a împlinit încã vârsta de paisprezece ani, nu va fi primit dacã pãrinţii se împotrivesc.
§ 2. Dacã din cauza primirii aceluiaşi se prevãd inconveniente grave pentru Bisericã sau pentru el însuşi, primirea se va amâna, exceptând cazul pericolului iminent de moarte.
Can. 901 - Dacã necatolicii, care nu aparţin de o Bisericã orientalã oarecare, sunt primiţi în Biserica catolicã, se vor aplica normele date mai sus, cu referinţele de rigoare, cu condiţia sã fie botezaţi valid.

TITLUL XVIII
DESPRE ECUMENISM, ADICĂ DESPRE PROMOVAREA UNITĂŢII CREŞTINILOR

Can. 902 - Deoarece grija realizãrii unitãţii creştinilor îi revine întregii Biserici, toţi credincioşii creştini, şi mai ales Pãstorii Bisericii, trebuie sã se roage Domnului pentru aceastã doritã unitate deplinã a Bisericii, şi sã se implice participând cu competenţã la opera ecumenicã trezitã de darul Spiritului Sfânt.
Can. 903 - Bisericilor orientale catolice le revine sarcina specialã de a promova unitatea între toate Bisericile orientale, în primul rând prin rugãciune, prin exemplul vieţii, prin fidelitatea cãlugãreascã faţã de tradiţiile vechi ale Bisericilor orientale, prin cunoaşterea reciprocã mai bunã, prin colaborarea şi aprecierea fraternã a lucrurilor şi a sufletelor.
Can. 904 - § 1. Iniţiativele mişcãrii ecumenice vor fi promovate cu sârguinţã în fiecare Bisericã sui iuris prin normele speciale de drept particular, sub conducerea aceleiaşi mişcãri de cãtre Scaunul Apostolic Roman pentru Biserica universalã.
§ 2. În vederea acestui scop se va constitui în fiecare Bisericã sui iuris o comisie de experţi în probleme de ecumenism, dacã împrejurãrile o îndeamnã, împreunându-şi pãrerile cu Patriarhii şi Episcopii eparhiali ai celorlalte Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu.
§ 3. De asemenea va exista un consiliu pentru promovarea mişcãrii ecumenice pe lângã Episcopii eparhiali sau pentru fiecare eparhie sau, dacã este cazul, pentru mai multe eparhii; în eparhiile care nu pot avea, însã, un consiliu propriu va exista cel puţin un credincios creştin numit de Episcopul eparhial, cu sarcina specialã de a promova aceastã mişcare ecumenicã.
Can. 905 - În îndeplinirea operei ecumenice, mai ales prin dialogul deschis şi fidel şi prin iniţiativele comune cu alţi creştini, va fi respectatã prudenţa necesarã, evitându-se pericolele falsului pacifism, al indiferentismului, precum şi al excesului de zel.
Can. 906 - Pentru ca credincioşii creştini sã cunoascã mai clar ceea ce este învãţat şi predat de cãtre Biserica catolicã şi de cãtre celelalte Biserici sau Comunitãţi bisericeşti, îşi vor da silinţa mai ales predicatorii cuvântului lui Dumnezeu, cei care conduc instrumentele de comunicare socialã şi toţi cei care îşi consumã puterile fie ca profesori, fie ca şi conducãtori în şcolile catolice, şi mai ales în institutele de studii superioare.
Can. 907 - Conducãtorii şcolilor, ai spitalelor şi ai celorlalte institute catolice similare se vor îngriji ca ceilalţi creştini care le frecventeazã sau care trãiesc în acestea sã poatã primi de la propriii lor miniştri sacramentele şi asistenţa spiritualã.
Can. 908 - Este de dorit ca credincioşii creştini catolici, respectând normele comunicãrii în cele sacre, sã rezolve orice problemã în care pot coopera cu alţi creştini, nu singuri ci împreunã, cum sunt: operele de caritate şi dreptate socialã, apãrarea demnitãţii persoanei umane şi a drepturilor sale fundamentale, promovarea pãcii, comemorarea zilelor patriei şi sãrbãtorile naţionale.

TITLUL XIX
DESPRE PERSOANE ŞI DESPRE ACTELE JURIDICE

CAP. I
DESPRE PERSOANE

ART. I
Despre persoanele fizice
Can. 909 - § 1. (= 97 § 1) Persoana care a împlinit optsprezece ani este majorã; sub aceastã vârstã este minorã.
§ 2. Minorul, înainte de a împlini şapte ani, se numeşte copil şi se considerã cã nu este responsabil de el însuşi; dupã şapte ani împliniţi, însã, se presupune cã are uzul raţiunii.
§ 3. (= 99) Oricãruia îi lipseşte uzul raţiunii, se considerã cã nu este responsabil de el însuşi şi se aseamãnã cu copiii.
Can. 910 - § 1. (= 98 § 1) Persoana majorã are deplina exercitare a drepturilor sale.
§ 2. Persoana minorã este supusã, în exerciţiul drepturilor sale, puterii pãrinţilor sau a tutorilor, exceptând cazul în care minorii, prin dreptul divin sau canonic, sunt scoşi de sub puterea lor; în privinţa constituirii tutorilor, se vor respecta prescrierile dreptului civil, exceptând cazul în care dreptul comun sau dreptul particular al propriei Biserici sui iuris prevede altfel, rãmânând neschimbat şi dreptul Episcopului eparhial, dacã este necesar, sã îi constituie el însuşi pe tutori.
Can. 911 - (cf 100) Se numeşte strãinã persoana [care se aflã] într-o eparhie diferitã de cea în care îşi are domiciliul sau cvasi-domiciliul; în schimb, se numeşte nomadã, dacã nu are nici un domiciliu sau cvasi-domiciliu.
Can. 912 - § 1. (= 102) Domiciliul se dobândeşte prin locuirea [cuiva] în teritoriul unei oarecare parohii sau mãcar a unei eparhii, împreunã cu intenţia de a rãmâne definitiv, dacã nimic nu îl cheamã de acolo, sau când în realitate s-a prelungit la cinci ani compleţi.
§ 2. Cvasi-domiciliul se dobândeşte prin locuirea [cuiva] în teritoriul unei oarecare parohii sau mãcar a unei eparhii, împreunã cu intenţia de a rãmâne cel puţin trei luni, dacã nimic nu îl cheamã de acolo, sau când în realitate s-a prelungit la trei luni complete.
Can. 913 - (cf 103) Membrii institutelor cãlugãreşti, precum şi a societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, îşi dobândesc domiciliul în locul în care este situatã casa în care sunt înscrişi; cvasi-domiciliul în locul în care locuirea lor s-a prelungit cel puţin la trei luni.
Can. 914 - (= 104) Soţii vor avea domiciliul sau cvasi-domiciliul comun; dintr-o cauzã justã, însã, pot avea fiecare propriul domiciliu sau cvasi-domiciliu.
Can. 915 - § 1. (= 105 § 1) Minorul are în mod necesar domiciliul sau cvasi-domiciliul celui sub a cãrui putere este supus; dupã ce a ieşit din vârsta copilãriei, poate sã dobândeascã un cvasi-domiciliu propriu, iar dacã este scos legal de sub tutelã, conform dreptului civil, chiar şi un domiciliu propriu.
§ 2. Oricine este încredinţat în mod legitim tutelei sau îngrijirii altuia, din alt motiv decât minoritatea, are domiciliul sau cvasi-domiciliul tutorelui sau curatorului.
Can. 916 - § 1. (cf 107 § 1) Atât prin domiciliu cât şi prin cvasi-domiciliu, fiecãruia îi este destinat propriul Ierarh al locului şi paroh al Bisericii sui iuris la care va fi înscris, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel.
§ 2. Parohul propriu celui care nu are nici domiciliu şi nici cvasi-domiciliu eparhial este parohul locului unde locuieşte actualmente.
§ 3. Propriul Ierarh şi paroh al nomadului este parohul şi Ierarhul locului Bisericii unde locuieşte actualmente nomadul.
§ 4. Dacã lipseşte parohul pentru credincioşii creştini ai oricãrei Biserici sui iuris, Episcopul lor eparhial va desemna un paroh al unei alte Biserici sui iuris care sã preia grija lor ca paroh propriu, cu consimţãmântul Episcopului eparhial al parohului ce urmeazã sã fie desemnat.
§ 5. În locurile în care nu a fost înfiinţat nici mãcar un exarhat pentru credincioşii creştini ai oricãrei Biserici sui iuris, va fi considerat ca Ierarh propriu ai aceloraşi credincioşi creştini Ierarhul locului unei alte Biserici sui iuris, chiar al Bisericii latine, rãmânând neschimbat can. 101; însã, dacã sunt mai mulţi, acela trebuie considerat Ierarhul propriu care a fost desemnat de Scaunul Apostolic sau, dacã este vorba despre credincioşii creştini ai unei oarecare Biserici patriarhale, de Patriarh cu consensul Scaunului Apostolic.
Can. 917 - (= 106) Domiciliul sau cvasi-domiciliul se pierde prin pãrãsirea locului cu intenţia de a nu mai reveni, rãmânând neschimbate cann. 913 şi 915.
Can. 918 - (cf 108 § 1) Consangvinitatea se socoteşte pe linii şi grade:
1° în linie dreaptã sunt atâtea grade câte persoane, scãzând pe cel de la care porneşte arborele;
2° în linie colateralã sunt atâtea grade câte persoane în cele douã linii, scãzând pe cel de la care porneşte arborele.
Can. 919 - § 1. (cf 109) Afinitatea se naşte dintr-o cãsãtorie validã şi subzistã între fiecare dintre cei doi soţi şi consangvinii celuilalt.
§ 2. În aceeaşi linie şi în acelaşi grad cu care cineva este consangvin al unuia dintre soţi, are afinitate cu celãlalt soţ.

ART. II
Despre persoanele juridice
Can. 920 - (= 113 § 2) În Bisericã, pe lângã persoanele fizice, mai existã şi persoane juridice care, fie ca totalitate de persoane, fie ca totalitate de lucruri, sunt în dreptul canonic subiecte ale drepturilor şi obligaţiilor, care corespund naturii lor.
Can. 921 - § 1. (cf 114 § 1) Persoanele juridice se constituie pentru un scop corespunzãtor cu misiunea Bisericii, sau prin însãşi prescrierea dreptului, sau printr-o concesie specialã de cãtre autoritatea competentã, acordatã prin decret.
§ 2. Sunt persoane juridice prin dreptul însuşi: Bisericile sui iuris, provinciile, eparhiile, exarhatele, precum şi alte instituţii despre care este stabilit astfel, în mod expres, prin dreptul comun.
§ 3. Autoritatea competentã nu va acorda personalitate juridicã decât acelor totalitãţi de persoane sau de lucruri care urmãresc un scop specific util şi care au toate mijloacele necesare care se prevãd a fi suficiente pentru a putea ajunge la scopul propus.
Can. 922 - § 1. (cf 117) Oricare persoanã juridicã, înfiinţatã prin concesie specialã de cãtre autoritatea bisericeascã competentã, trebuie sã aibã propriile statute, aprobate de aceeaşi autoritate, care are competenţa de a înfiinţa aceeaşi persoanã juridicã.
§ 2. Rãmânând neschimbat dreptul comun, în statute, pentru a putea fi aprobate, vor fi prevãzute cu precizie urmãtoarele:
1° scopul specific persoanei juridice;
2° natura persoanei juridice;
3° cui îi revine conducerea persoanei juridice şi în ce fel va fi exercitatã;
4° cine reprezintã persoana juridicã în forul bisericesc şi civil;
5° cui îi revine sã dispunã de bunurile persoanei juridice şi cine este executorul în cazul desfiinţãrii persoanei juridice, a despãrţirii în mai multe persoane juridice sau a unirii cu alte persoane juridice, respectând întotdeauna voinţa donatorilor şi, de asemenea, drepturile câştigate.
§ 3. Înainte ca statutele sã fie aprobate, persoana juridicã nu poate acţiona valid.
Can. 923 - (cf 115 § 2) O totalitate de persoane nu poate fi constituitã ca persoanã juridicã dacã nu este compusã din cel puţin trei persoane fizice.
Can. 924 - (<> 119) În privinţa actelor colegiale, dacã în drept nu este stabilit în mod expres altfel:
1° au putere de drept cele care, fiind prezenţi majoritatea celor care trebuie convocaţi, a plãcut pãrţii în majoritate absolutã din cei ce sunt prezenţi; dacã, însã, voturile sunt egale, preşedintele rezolvã paritatea prin votul sãu;
2° dacã, însã, sunt atinse drepturile câştigate de fiecare, li se cere fiecãruia consimţãmântul;
3° în privinţa alegerilor se va respecta can. 956.
Can. 925 - (= 120 § 2) Dacã supravieţuieşte un singur membru al unei persoane juridice şi dacã, conform statutelor, aceasta nu a încetat sã existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru.
Can. 926 - § 1. Dacã nu este prevãzut altfel de drept, bunurile şi drepturile persoanei juridice lipsitã de membri trebuie pãstrate, administrate sau exercitate prin grija acelei autoritãţi care în caz de desfiinţare are competenţa sã dispunã de ele; aceastã autoritate trebuie sã prevadã, conform normei dreptului, îndeplinirea fidelã a îndatoririlor care greveazã aceste bunuri, precum şi sã se îngrijeascã ca voinţa fondatorilor sau a donatorilor sã fie îndeplinitã întocmai.
§ 2. Înscrierea membrilor acestei persoane juridice poate fi fãcutã, cu respectarea normelor de drept, şi, dupã caz, trebuie fãcutã de acea autoritate cãreia îi revine grija imediatã a aceleiaşi persoane; la fel se procedeazã şi dacã membrii care rãmân sunt incapabili, prin drept, sã îndeplineascã înscrierea.
§ 3. Numirea administratorilor unei totalitãţi de lucruri, dacã nu se poate face, conform normei dreptului, se încredinţeazã autoritãţii imediat superioare; aceleiaşi autoritãţi îi incumbã îndatorirea administrãrii, conform normei § 1, pânã când va fi numit un administrator potrivit.
Can. 927 - § 1. (cf 120 § 1) Persoana juridicã, prin natura sa, este permanentã; totuşi, aceasta se desfiinţeazã dacã este suprimatã de autoritatea competentã sau dacã, în fapt, nu mai existã de o sutã de ani.
§ 2. Persoana juridicã nu poate fi suprimatã decât din motive grave, dupã ce au fost consultaţi conducãtorii ei şi respectând cele prescrise în statute în cazul suprimãrii.
Can. 928 - Rãmânând neschimbate cazurile prevãzute expres în dreptul comun:
1° Patriarhul are dreptul de a suprima, dupã consultarea Sinodului permanent, persoanele juridice înfiinţate sau aprobate de el însuşi; cu consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, însã, Patriarhul poate suprima orice persoanã juridicã, exceptând celor care au fost înfiinţate sau aprobate de cãtre Scaunul Apostolic;
2° Episcopul eparhial are dreptul de a suprima, dupã consultarea colegiului consultorilor eparhiali, acele persoane juridice pe care le-a înfiinţat el însuşi, exceptând cazul în care au fost aprobate de o autoritate superioarã;
3° în celelalte cazuri, cel care a înfiinţat persoanele juridice nu le poate suprima valid dacã nu are şi consimţãmântul autoritãţilor superioare.
Can. 929 - (cf 122 1°) Dacã teritoriul unei persoane juridice este astfel împãrţit încât fie o parte a acestuia este unitã unei alte persoane juridice, fie cã partea dezmembratã este înfiinţatã ca persoanã juridicã, trebuie împãrţite cu folos şi echitate, şi bunurile comune care au fost destinate spre beneficiul întregului teritoriu, iar datoriile contractate pentru întreg teritoriul, de cãtre autoritatea cãreia îi revine efectuarea împãrţirii, fiind stabilite toate obligaţiile şi fiecare în parte, şi, de asemenea, fiind stabilitã voinţa fondatorilor sau a donatorilor pioşi, drepturile câştigate şi statutele prin care este condusã persoana juridicã.
Can. 930 - (cf 123) Dupã desfiinţarea persoanei juridice, bunurile sale trec la persoana juridicã imediat superioarã, rãmânând întotdeauna stabilite dorinţele fondatorilor sau a donatorilor, a drepturilor câştigate şi a statutelor prin care era condusã persoana juridicã desfiinţatã.

CAP. II
DESPRE ACTELE JURIDICE

Can. 931 - § 1. (cf 124 § 1) Pentru validitatea unui act juridic se cere ca acesta sã fie fãcut de o persoanã aptã şi competentã, şi, în plus, sã fie fãcut împreunã cu cele ce constituie în mod esenţial actul însuşi, precum şi cu formalitãţile şi cerinţele impuse de drept pentru validitatea actului.
§ 2. Actul juridic, fãcut conform normei dreptului, în privinţa elementelor exterioare, se presupune valid.
Can. 932 - § 1. (= 125 § 1) Actul juridic, fãcut sub influenţa unei violenţe exercitate din exterior asupra unei persoane, faţã de care aceasta nu a putut nicidecum sã reziste, este considerat nul.
§ 2. Actul juridic, fãcut sub influenţa unei alte violenţe sau a unei frici grave şi provocate în mod injust, sau prin înşelãciune, este valid dacã nu este prevãzut altfel de drept; poate fi, însã, anulat de cãtre judecãtor prin sentinţã, fie la cererea pãrţii vãtãmate sau a succesorilor ei în drept, fie din oficiu.
Can. 933 - (= 126) Actul juridic, fãcut din ignoranţã sau din eroare, care priveşte ceea ce constituie substanţa sa, sau care recade unei condiţii sine qua non, este nul; altfel este valid, exceptând cazul în care este prevãzut altfel de drept; însã, actul juridic fãcut din ignoranţã sau eroare poate da loc unei acţiuni de anulare, conform normei dreptului.
Can. 934 - § 1. (cf 127 § 1) Dacã în lege este stabilit cã, pentru a efectua un act juridic, autoritatea are nevoie de consimţãmântul sau de sfatul unui grup de persoane, grupul trebuie convocat conform normei can. 948, exceptând cazul în care dreptul particular prevede altfel pentru cazurile prevãzute de acelaşi drept în care este vorba doar de a cere sfatul; însã, pentru ca actul juridic sã aibã valoare, se cere sã se obţinã consimţãmântul pãrţii în majoritate absolutã a celor ce sunt prezenţi sau sã se cearã sfatul tuturor, rãmânând neschimbat § 2, n. 3.
§ 2. Dacã este stabilit de drept cã pentru a face un act juridic autoritatea are nevoie de consimţãmântul sau sfatul individual al unor persoane:
1° dacã se cere consimţãmântul, este invalid actul juridic al autoritãţii ce nu a cerut consimţãmântul acelor persoane, sau care a acţionat contra [votului] lor sau a votului vreunuia;
2° dacã se cere sfatul, este invalid actul juridic al autoritãţilor care nu a consultat aceleaşi persoane;
3° autoritatea, deşi nu are nici o obligaţie sã primeascã sfatul acestora, chiar dacã este în concordanţã, totuşi, fãrã un motiv prevalent, apreciat dupã judecata sa, nu va pãrãsi sfatul lor, mai ales dacã este în concordanţã.
§ 3. Celor care li se cere consimţãmântul sau sfatul, autoritatea care are nevoie de consimţãmânt sau de sfat trebuie sã ofere informaţiile necesare şi sã apere în orice fel libera lor manifestare de gândire.
§ 4. Toţi cei al cãror consimţãmânt sau sfat este cerut, sunt obligaţi sã-şi exprime în mod sincer pãrerile lor şi sã pãstreze secretul; aceastã obligaţie poate fi chiar urgentatã de cãtre autoritate.
Can. 935 - (= 128) Oricine pricinuieşte altuia ilegitim daune, chiar prin orice act fãcut prin înşelãciune sau culpã, este obligat sã repare dauna cauzatã.

TITLUL XX
DESPRE FUNCŢII

Can. 936 - § 1. (= 145 § 1) În Bisericã, funcţia este orice sarcinã, constituitã în mod stabil de Domnul însuşi sau de autoritatea competentã, ce trebuie exercitatã în vederea unui scop spiritual.
§ 2. Drepturile şi obligaţiile proprii fiecãrei funcţii sunt determinate de acel drept prin care este constituitã funcţia, sau de decretul autoritãţii competente.
§ 3. (= 148) Autoritatea care are dreptul de a constitui o funcţie are şi dreptul de a o schimba, suprima şi de a prevedea la prevederea sa canonicã, exceptând cazul în care se prevede altfel de drept, în mod expres, sau dacã nu rezultã din natura lucrului.
Can. 937 - § 1. (= 148) Cel care înfiinţeazã o funcţie trebuie sã se îngrijeascã sã fie la dispoziţie mijloacele necesare pentru îndeplinirea aceleiaşi şi sã fie prevãzutã celor care o exercitã o remuneraţie justã.
§ 2. În dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris va fi determinat mai detaliat modul în care aceste prescripţii îşi îndeplinesc efectele, exceptând cazul în care, pentru vreuna din acestea, s-a stabilit deja în dreptul comun.

CAP. I
DESPRE PREVEDEREA CANONICĂ A FUNCŢIILOR

Can. 938 - (= 146) O funcţie nu poate fi obţinutã valid fãrã prevederea canonicã.
Can. 939 - (cf 147) Prevederea canonicã a funcţiei se face:
1° prin conferirea liberã fãcutã de cãtre autoritatea competentã;
2° dacã a fost precedatã de o alegere, prin confirmarea aceleiaşi sau, dacã alegerea nu are nevoie de confirmare, prin acceptarea celui care a fost ales;
3° dacã a fost precedatã de o cerere, prin admiterea ei.
Can. 940 - § 1. (cf 149 § 1) Pentru ca cineva sã fie promovat într-o funcţie, trebuie sã fie apt, adicã sã fie înzestrat cu acele calitãţi pe care dreptul le cere.
§ 2. Ori de câte ori cel cãruia i s-a prevãzut [o funcţie] este lipsit de calitãţile cerute, recunoaşterea este nulã numai dacã este prevãzut astfel în drept; altfel, este validã, însã poate fi anulatã prin decretul autoritãţii competente, respectând echitatea.
Can. 941 - Prevederea canonicã, cãreia dreptul nu i-a stabilit un termen, nu va fi niciodatã amânatã mai mult de şase luni utile, socotite din momentul primirii înştiinţãrii privitoare la vacanţa funcţiei.
Can. 942 - (cf 152) Nimãnui nu i se va conferi douã sau mai multe funcţii care nu pot fi îndeplinite deodatã în mod corespunzãtor de una şi aceeaşi persoanã, exceptând cazul în care existã o adevãratã necesitate.
Can. 943 - § 1. (= 153 § 1) Prevederea unei funcţii, care nu este vacantã prin drept, este nulã prin dreptul însuşi şi nu poate fi validatã printr-o vacanţã succesivã a funcţiei.
§ 2. Dacã, însã, este vorba de o funcţie care este conferitã de drept pentru timp determinat, prevederea canonicã se poate face în şase luni înainte de trecerea acestui timp, şi are efect din ziua vacanţei funcţiei.
§ 3. Promisiunea unei funcţii oarecare, de oricine ar fi fãcutã, nu are nici un efect canonic.
Can. 944 - (= 154) Funcţia vacantã de drept, care întâmplãtor este posedatã ilegitim de cineva, poate fi conferitã, dacã s-a declarat, conform normei dreptului, cã acea posesiune nu este canonicã şi se va menţiona despre aceastã declaraţie în scrisoarea de conferire.
Can. 945 - (= 155) Cel ce conferã o funcţie, suplinind pe altul neglijent sau împiedicat, nu dobândeşte nici o putere asupra persoanei cãreia i s-a acordat funcţia, ci condiţia juridicã a acesteia este aceeaşi ca şi cum prevederea canonicã s-ar fi fãcut conform normei obişnuite de drept.
Can. 946 - (cf 149 § 3) Prevederea unei funcţii, fãcutã din fricã gravã injust provocatã, prin înşelãtorie, prin eroare substanţialã sau prin simonie, este nulã prin dreptul însuşi.

ART. I
Despre alegeri
Can. 947 - § 1. (165) Dacã un grup oarecare are dreptul de a alege pentru o funcţie, dacã nu este dispus altfel de drept, aceasta [alegerea] nu poate fi niciodatã amânatã mai mult de un trimestru util, socotit de la primirea ştirii vacanţei funcţiei; dupã trecerea inutilã a acestui termen, autoritatea competentã, care are dreptul de a confirma alegerea, sau care are dreptul de a prevedea succesiv, va atribui în mod liber funcţia vacantã.
§ 2. Autoritatea competentã poate prevedea în mod liber la funcţia vacantã chiar dacã grupul şi-a pierdut într-un alt fel dreptul de a alege.
Can. 948 - § 1. (= 166) Rãmânând neschimbat dreptul particular, preşedintele grupului îi va convoca pe alegãtori la locul şi în timpul convenabil pentru aceştia; convocarea, dacã trebuie sã fie personalã, are valoare dacã este fãcutã ori la locul domiciliului sau cvasi-domiciliului, ori la locul în care locuieşte.
§ 2. Dacã vreunul dintre cei ce trebuie convocaţi a fost neglijat şi de aceea este absent, alegerea este validã, însã la cererea acestuia, dupã ce s-a dovedit omisiunea şi absenţa, alegerea trebuie anulatã de cãtre autoritatea competentã chiar dupã confirmare, dacã se constatã, conform normei dreptului, cã recursul a fost înaintat cel puţin în decurs de trei zile de la primirea ştirii alegerii.
§ 3. Dacã, însã, au fost neglijaţi mai mult de o treime din alegãtori, alegerea este nulã prin dreptul însuşi, exceptând cazul în care toţi cei neglijaţi au intervenit în mod real la alegere.
Can. 949 - § 1. (= 167) Odatã fãcutã convocarea canonicã, dreptul de vot aparţine celor ce sunt prezenţi în locul şi ziua stabilitã în convocare, fiind exclus dreptul de a vota în mod valid prin scrisoare sau procurator, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel.
§ 2. Dacã unul dintre alegãtori este prezent în casa în care se ţine alegerea, dar nu poate participa la alegere din cauza stãrii sãnãtãţii sale şubrede, îi va fi cerut de cãtre cercetãtori votul sãu scris.
Can. 950 - (= 168) Chiar dacã cineva are dreptul sã voteze în numele sãu propriu, în baza mai multor titluri, el nu poate da decât unul singur.
Can. 951 - (cf 169) Nici un strãin grupului nu poate fi admis la vot; altfel alegerea este nulã prin dreptul însuşi.
Can. 952 - (= 170) Dacã libertatea de alegere a fost împiedicatã în orice fel, alegerea este nulã prin dreptul însuşi.
Can. 953 - § 1. (= 171) Este inabil sã voteze:
1° cel incapabil de act uman;
2° cel lipsit de voce activã;
3° cel care a abandonat în mod public credinţa catolicã sau a pãrãsit în mod public comuniunea cu Biserica catolicã.
§ 2. Dacã vreunul din aceştia de mai sus este admis, votul sãu este nul, însã alegerea este validã, exceptând cazul în care, scãzând acest vot, cel ales nu a întrunit numãrul cerut de voturi.
Can. 954 - § 1. (cf 152) Votul este nul dacã nu este:
1° liber, şi de aceea este nul votul dacã alegãtorul a fost constrâns prin fricã gravã sau înşelãciune, direct sau indirect, sã aleagã o anumitã persoanã sau mai multe persoane separate;
2° secret, sigur, absolut, determinant; orice obicei contrar este respins.
§ 2. Condiţiile, cu privire la vot, puse înaintea alegerii, se considerã nepuse.
Can. 955 - § 1. (= 173) Înainte de începerea votãrii, se va desemna din sânul grupului cel puţin doi cercetãtori.
§ 2. Cercetãtorii adunã voturile şi în faţa preşedintelui alegerii examineazã dacã numãrul biletelor corespunde cu numãrul alegãtorilor, purced la însuşi scrutinul voturilor şi dezvãluie câte voturi a primit fiecare.
§ 3. Dacã numãrul voturilor nu este egal cu numãrul alegãtorilor, alegerea este nulã.
§ 4. Imediat terminat fiecare scrutin, sau dupã sesiune, dacã în aceeaşi sesiune au fost mai multe scrutine, buletinele vor fi distruse.
§ 5. Toate acţiunile alegerii vor fi descrise cu grijã de cãtre cel care îndeplineşte funcţia de actuar şi, dupã ce au fost citite în faţa tuturor alegãtorilor, vor fi semnate cel puţin de cãtre acelaşi actuar, de cãtre preşedinte şi de cãtre cercetãtori şi vor fi pãstrate în arhiva adunãrii.
Can. 956 - § 1. (= 119 1°) În alegeri, dacã dreptul comun nu dispune altfel, are putere de lege ceea ce a plãcut pãrţii în majoritate absolutã a celor prezenţi, dacã este prezentã partea majoritarã a celor care trebuie sã fie convocaţi, sau, dupã douã scrutine fãrã rezultat, pãrţii în majoritate relativã, în cel de-al treilea scrutin; însã, dacã dupã cel de-al treilea scrutin rezultã paritate de voturi, se considerã ales cel mai în vârstã, exceptând cazul în care alegerea este numai între clerici sau cãlugãri, cazuri în care se considerã ales cel mai vechi în hirotonire sau, între cãlugãri, cel mai vechi în prima profesiune.
§ 2. Preşedintele alegerii este cel care îl va proclama pe cel ales.
Can. 957 - § 1. (cf 177 § 1) Alegerea va fi intimatã imediat celui ales, în scris sau prin alt mod legitim.
§ 2. Cel ales trebuie, în decurs de opt zile utile socotite de la primirea intimãrii, sã facã cunoscut preşedintelui grupului dacã acceptã sau nu alegerea; altfel alegerea nu are efect.
§ 3. Dacã cel ales nu acceptã, îşi pierde orice drept nãscut din alegere, iar alegerea nu este validatã de o acceptare succesivã; acesta, însã, poate fi ales din nou; grupul trebuie sã purceadã la o nouã alegere, în decurs de o lunã, socotitã de la luarea la cunoştinţã a ştirii alegerii refuzate.
Can. 958 - (cf 178) Cel ales, prin acceptarea alegerii, dacã nu are nevoie de confirmare, dobândeşte imediat funcţia cu drept deplin, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel; altfel nu dobândeşte decât dreptul de a pretinde confirmarea alegerii.
Can. 959 - § 1. (= 179 § 1) Cel ales, dacã alegerea are nevoie de confirmare, trebuie, în nu mai mult de opt zile socotite de la ziua acceptãrii alegerii, sã cearã personal sau prin altcineva confirmarea de la autoritatea competentã; altfel, este lipsit de orice drept rezultat din alegere, exceptând cazul în care dovedeşte cã a fost reţinut de un impediment just de la cererea confirmãrii.
§ 2. (cf 179 § 4) Înainte de primirea confirmãrii, celui ales nu îi este permis sã se amestece în administrarea funcţiei, iar actele fãcute eventual de cãtre acesta, sunt nule.
Can. 960 - § 1. (cf 179 § 2) Autoritãţii competente, dacã îl socoteşte potrivit pe cel ales şi alegerea a fost fãcutã conform normei dreptului, nu îi este permisã negarea confirmãrii.
§ 2. Dupã primirea confirmãrii, cel ales obţine funcţia cu drept deplin, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel.

ART. II
Despre cerere
Can. 961 - (cf 180 § 1) Alegãtorii, dacã alegerii celui pe care îl considerã mai potrivit şi pe care îl preferã i se opune un impediment canonic pentru care se poate obţine dispensã, o pot cere prin votul lor autoritãţii competente, dacã dreptul nu prevede altfel.
Can. 962 - (181 § 1) Pentru ca o cerere sã aibã putere, se cer cel puţin douã treimi din voturi; altfel se va purcede la alegere, ca şi cum nu s-ar fi fãcut nimic.
Can. 963 - § 1. (= 182) Grupul trebuie sã trimitã cât mai repede, nu mai târziu de opt zile, cererea cãtre autoritatea competentã, cãreia îi revine confirmarea alegerii; dacã aceastã autoritate nu are puterea de a dispensa de la impediment şi vrea sã admitã cererea, trebuie sã obţinã dispensa de la autoritatea competentã; dacã nu se cere confirmarea, cererea trebuie trimisã autoritãţii competente pentru a acorda dispensa.
§ 2. Dacã cererea nu a fost trimisã în timpul prescris, ea este nulã prin dreptul însuşi, iar grupul îşi pierde pentru acea datã dreptul de a alege, exceptând cazul în care se dovedeşte cã a fost împiedicat de un motiv just sã trimitã cererea.
§ 3. Cel pentru care s-a fãcut cererea nu dobândeşte nici un drept prin cerere; autoritatea competentã nu este obligatã sã o admitã.
§ 4. Alegãtorii nu pot revoca cererea trimisã autoritãţii competente.
Can. 964 - § 1. (= 183) Dacã cererea nu este admisã de autoritatea competentã, dreptul de alegere îi revine grupului.
§ 2. Admiterea cererii va fi intimatã imediat celui pentru care s-a fãcut cererea şi se va respecta can. 957, §§ 2 şi 3.
§ 3. Cel care acceptã cererea admisã obţine imediat funcţia cu drept deplin.

CAP. II
DESPRE PIERDEREA FUNCŢIEI

Can. 965 - § 1. (= 184) O funcţie se pierde, pe lângã celelalte cazuri prevãzute de drept, prin trecerea timpului determinat, prin împlinirea vârstei definite de drept, prin renunţare, prin transfer, prin îndepãrtare şi prin privare.
§ 2. Încetat în orice fel dreptul autoritãţii de la care a fost conferitã, funcţia nu se pierde, exceptând cazul în care dreptul prevede altfel.
§ 3. Prin trecerea timpului determinat sau prin împlinirea vârstei definite de drept, pierderea funcţiei are efect doar din momentul în care a fost intimatã în scris de cãtre autoritatea competentã.
§ 4. (= 185) Celui care îşi pierde funcţia prin împlinirea vârstei definite de drept, sau prin renunţare, i se poate conferi titlul de emerit.
Can. 966 - (= 184 § 3) Pierderea unei funcţii, urmatã de efect, va fi notificatã cât mai repede tuturor celor competenţi care au un drept oarecare în prevederea canonicã a funcţiei.

ART. I
Despre renunţare
Can. 967 - (= 187) Cel care este responsabil de sine, poate renunţa la funcţie dintr-o cauzã justã.
Can. 968 - (= 188) Renunţarea fãcutã din fricã gravã şi injust provocatã, prin înşelãciune, prin eroare substanţialã sau prin simonie, este nulã prin dreptul însuşi.
Can. 969 - (cf 189) Renunţarea, pentru ca sã aibã valoare, trebuie fãcutã în scris sau în prezenţa a doi martori, cãtre autoritatea care are competenţa prevederii canonice a funcţiei despre care este vorba; dacã nu are nevoie de acceptare, are efect imediat.
Can. 970 - § 1. (cf 189 § 3) Renunţarea, care are nevoie de acceptare, are efect dupã ce acceptarea renunţãrii a fost intimatã celui care a renunţat; dacã, însã, în decurs de trei luni nu a fost intimatã celui care a renunţat acceptarea renunţãrii, renunţarea este lipsitã de orice valoare.
§ 2. Renunţarea poate fi revocatã de cel care renunţã numai înainte ca acceptarea sã fi fost intimatã.
§ 3. Autoritatea nu va accepta renunţarea care nu este întemeiatã pe o cauzã justã şi proporţionalã.
Can. 971 - Cel care a renunţat la funcţie poate obţine aceeaşi funcţie pentru alt titlu.

ART. II
Despre transfer
Can. 972 - § 1. (= 190) Transferul poate fi fãcut doar de cel care are dreptul de a prevedea la funcţia care se pierde şi totodatã la funcţia care se conferã.
§ 2. Dacã transferul se face împotriva voinţei celui care deţine funcţia, se cere o cauzã gravã şi se va respecta procedura prescrisã de drept, rãmânând neschimbate normele referitoare la membrii unui institut cãlugãresc sau ai unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, şi rãmânând neschimbat totdeauna dreptul de a expune motive contrare.
§ 3. Transferul, pentru a produce efect, trebuie sã fie intimat în scris.
Can. 973 - § 1. (= 191 § 1) În caz de transfer, funcţia precedentã devine vacantã prin luarea în posesiune canonicã a unei alte funcţii, exceptând cazul în care este dispus altfel de drept, sau este prescris [altfel] de cãtre autoritatea competentã.
§ 2. (= 191 § 2) Cel care a fost transferat primeşte remuneraţia legatã de funcţia precedentã, pânã când obţine posesiunea canonicã a alteia.

ART. III
Despre îndepãrtare
Can. 974 - § 1. (= 192) Oricine este înlãturat dintr-o funcţie, fie prin decretul autoritãţii competente emis în mod legitim, rãmânând totuşi stabilite drepturile câştigate eventual prin contract, sau prin dreptul însuşi, conform normei can. 976.
§ 2. (= 193 § 4) Decretul de îndepãrtare, pentru a produce efect, va fi intimat în scris.
Can. 975 - § 1. (= 193 §§ 1-2) Exceptând cazul în care dreptul prevede altfel, cineva nu poate fi înlãturat din funcţia care i se acordã pe timp nedeterminat decât dintr-o cauzã gravã şi respectând procedura prescrisã de drept; acelaşi lucru este valabil şi pentru ca cel cãruia i s-a conferit o funcţie, pe timp determinat, sã poatã fi înlãturat înainte de trecerea timpului.
§ 2. (cf 193 § 3) Dintr-o funcţie care, conform prescrierilor dreptului, se conferã cuiva dupã prudenta discreţie a autoritãţii competente, acesta poate fi înlãturat pentru o cauzã justã de evaluat dupã judecata aceleiaşi autoritãţi, respectând echitatea.
Can. 976 - § 1. (= 194) Este înlãturat din funcţie prin dreptul însuşi:
1° cel care a pierdut starea clericalã;
2° cel care a abandonat în mod public credinţa catolicã sau a pãrãsit în mod public comuniunea cu Biserica catolicã;
3° clericul care a încercat [sã celebreze] cãsãtoria, chiar şi numai civilã.
§ 2. Îndepãrtarea, de care este vorba la § 1, nn. 2 şi 3, poate fi urgentatã numai dacã constã din declaraţia aceleiaşi autoritãţi competente.
Can. 977 - (= 195) Dacã cineva, nu prin dreptul însuşi, ci prin decretul autoritãţii competente, este înlãturat dintr-o funcţie care îi asigurã întreţinerea, aceeaşi autoritate se va îngriji sã asigure întreţinerea pe o perioadã de timp corespunzãtoare, dacã nu s-a prevãzut altfel.

ART. IV
Despre privare
Can. 978 - (cf 196 § 1) Privarea de o funcţie nu poate fi aplicatã decât ca pedeapsã a unui delict.

TITLUL XXI
DESPRE PUTEREA DE CONDUCERE

Can. 979 - § 1. (= 129) Sunt capabili de puterea de conducere, care existã în Bisericã prin instituire divinã, cei care, conform normei dreptului, sunt constituiţi în hirotonirile sacre.
§ 2. În exercitarea puterii de conducere ceilalţi credincioşi creştini pot coopera, conform normei dreptului.
Can. 980 - § 1. (cf 130) Puterea de conducere este alta în forul extern, alta în forul intern, fie cã este sacramentalã, fie cã nu este sacramentalã.
§ 2. Dacã puterea de conducere se exercitã numai pentru forul intern, efectele pe care exercitarea sa le genereazã pentru forul extern nu sunt recunoscute în acest for decât ori de câte ori este stabilitã de drept, pentru cazuri determinate.
Can. 981 - § 1. (= 131) Puterea de conducere ordinarã este cea care este ataşatã prin dreptul însuşi la o funcţie; este delegatã cea care este concesionatã persoanei însãşi, dar nu prin intermediul unei funcţii.
§ 2. Puterea de conducere ordinarã poate fi ori proprie, ori vicarialã.
Can. 982 - § 1. (= 132) Facultãţile obişnuite sunt reglementate de prescrierile privitoare la puterea delegatã.
§ 2. O facultate obişnuitã concesionatã, însã, unui Ierarh, exceptând cazul în care se prevede altfel în concesie sau dacã a fost ales pentru sârguinţa personalã, nu se perimeazã odatã cu încetarea dreptului Ierarhului cãruia i-a fost concesionatã, ci trece la oricare Ierarh care îi urmeazã în conducere.
Can. 983 - § 1. (= 131 § 3) Cel care afirmã cã este delegat, îi incumbã îndatorirea de a proba delegaţia.
§ 2. (= 133 § 1) Delegatul care depãşeşte limitele mandatului sãu, fie în ceea ce privesc lucrurile, fie în ce privesc persoanele, acţioneazã în mod nul.
§ 3. (= 133 § 2) Nu se va considera cã îşi depãşeşte limitele mandatului sãu, delegatul care îndeplineşte cele pentru care a fost delegat în alt fel decât cel determinat în mandat, exceptând cazul în care modalitatea este prescrisã pentru validitate de însuşi cel care a delegat.
Can. 984 - § 1. (cf 134 § 1) Sunt Ierarhi, în afarã de Pontiful Roman, în primul rând Patriarhul, Arhiepiscopul major, Mitropolitul care prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris, şi Episcopul eparhial, precum şi cei care îi înlocuiesc interimar la conducere, conform normei dreptului.
§ 2. Sunt Ierarhi ai locului, în afarã de Pontiful Roman, Episcopul eparhial, Exarhul, Administratorul apostolic şi, de asemenea, cei care, dacã lipsesc cei amintiţi mai sus, îi înlocuiesc interimar la conducere, precum şi Protosincelul şi Sincelul; însã, Patriarhul, Arhiepiscopul major, Mitropolitul care prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris, precum şi cei care îi înlocuiesc interimar la conducere, conform normei dreptului, sunt Ierarhii locului numai pentru eparhia pe care o conduc, rãmânând neschimbat can. 101.
§ 3. Superiorii majori din institutele de viaţã consacratã, care sunt înzestraţi cu puterea de conducere ordinarã, sunt Ierarhi, de asemenea, însã nu ai locului.
Can. 985 - § 1. (= 135) Puterea de conducere se împarte în: legislativã, executivã şi judecãtoreascã.
§ 2. Puterea legislativã va fi exercitatã în modul prescris de drept şi care, în Bisericã, o are legislatorul sub autoritatea supremã a Bisericii, nu poate fi delegatã valid, exceptând cazul în care este prevãzut altfel de dreptul comun; legislatorul inferior nu poate emite valid o lege contrarã dreptului superior.
§ 3. Puterea judecãtoreascã, pe care o au judecãtorii sau colegiile judecãtoreşti, va fi exercitatã în modul prescris de drept şi nu poate fi delegatã valid decât pentru a întocmi actele pregãtitoare vreunui decret sau sentinţã.
Can. 986 - (= 136) Puterea executivã poate fi exercitatã de cineva, chiar dacã stã în afara teritoriului, faţã de supuşii sãi, chiar dacã sunt absenţi din teritoriu, exceptând cazul în care este prevãzut altfel de dreptul comun sau rezultã altfel din natura lucrurilor; [poate fi exercitatã puterea executivã însã] faţã de strãinii care îşi duc în prezent traiul în teritoriu, dacã este vorba despre acordarea de favoruri sau despre trimiterea spre executare, fie a dreptului comun, fie a dreptului particular la care sunt obligaţi ei înşişi, conform normei can. 1491, § 3.
Can. 987 - (= 134 § 3) Ceea ce, prin dreptul comun şi prin dreptul particular al Bisericii sui iuris, se atribuie nominal Episcopului eparhial în domeniul puterii executive de conducere, se înţeleg cã i se cuvin numai Episcopului eparhial sau Exarhului, excluşi fiind Protosincelul şi Sincelii, exceptând cazul în care au mandat special.
Can. 988 - § 1. (= 137) Puterea executivã ordinarã poate fi delegatã fie pentru un act, fie pentru totalitatea cazurilor, exceptând cazul în care dreptul prevede expres altfel.
§ 2. Puterea executivã delegatã de Scaunul Apostolic sau de Patriarh poate fi subdelegatã fie pentru un act, fie pentru totalitatea cazurilor, exceptând cazul în care cel delegat a fost ales pentru sârguinţa personalã, sau dacã subdelegarea este interzisã în mod expres.
§ 3. Puterea executivã, delegatã de o altã autoritate ce are putere ordinarã, dacã este delegatã pentru totalitatea cazurilor, poate fi subdelegatã numai pentru cazuri singulare; dacã, însã, a fost delegatã pentru un act sau pentru acte determinate, nu poate fi subdelegatã valid decât prin concesia expresã a celui care deleagã.
§ 4. Nici o putere subdelegatã nu poate fi subdelegatã la rândul ei, exceptând cazul în care cel care deleagã a concesionat aceasta în mod expres.
Can. 989 - (= 138) Puterea executivã ordinarã, precum şi puterea delegatã pentru totalitatea cazurilor, va fi interpretatã în sens larg, oricare alta însã în sens strict; totuşi, celui cãruia i s-a delegat o putere, se înţelege cã are concesionate şi cele fãrã de care aceeaşi putere nu poate fi exercitatã.
Can. 990 - § 1. (cf 140 § 3) Puterea executivã delegatã mai multora se presupune delegatã fiecãruia în parte.
§ 2. (cf 140 § 1) Când mai mulţi au fost delegaţi fiecare în parte, pentru a trata acelaşi caz, cel care a început primul sã-l trateze îi exclude pe ceilalţi, exceptând cazul în care dupã aceea a fost împiedicat sau dacã nu a mai vrut sã procedeze ulterior la tratarea cazului.
§ 3. Când mai mulţi au fost delegaţi colegial pentru a trata un caz, trebuie sã procedeze cu toţii conform prescrierilor stabilite pentru actele colegiale, exceptând cazul în care este prevãzut altfel în mandat.
Can. 991 - § 1. (= 143) Puterea ordinarã se pierde odatã cu pierderea funcţiei cãreia a fost anexatã.
§ 2. Dacã dreptul nu prevede altfel, puterea ordinarã se suspendã dacã contra privãrii sau îndepãrtãrii din funcţie se face apel legitim sau se interpune recurs.
Can. 992 - § 1. (= 142) Puterea delegatã se pierde la terminarea mandatului, prin trecerea timpului de conferire sau prin epuizarea numãrului de cazuri pentru care a fost conferitã, prin încetarea cauzei scopului delegãrii, prin revocarea fãcutã de cel care a delegat, comunicatã direct delegatului, precum şi prin renunţarea delegatului, [comunicatã] celui care a delegat şi acesta a acceptat-o; totuşi, nu se pierde odatã cu încetarea dreptului celui care deleagã, exceptând cazul în care aceasta rezultã din clauzele puse.
§ 2. Actul [ce provine], însã, din puterea delegatã, care este exercitatã numai pentru forul intern, dacã este fãcut prin inadvertenţã dupã expirarea mandatului sau prin epuizarea numãrului cazurilor, este valid.
Can. 993 - Puterea executivã de conducere nu se suspendã dacã se interpune un recurs, exceptând cazul în care dreptul comun prevede expres altfel.
Can. 994 - (144 § 1) În caz de eroare comunã de fapt sau de drept, precum şi în caz de dubiu pozitiv şi probabil, fie de drept, fie de fapt, Biserica suplineşte puterea executivã de conducere, atât pentru forul extern, cât şi pentru cel intern.
Can. 995 - Prescrierile dreptului privind puterea executivã de conducere sunt valabile, dacã dreptul comun nu prevede altfel sau nu rezultã altfel din natura lucrurilor, chiar şi pentru ceea ce priveşte puterea despre care se vorbeşte în cann. 441, § 1 şi 511, § 1 şi pentru facultãţile care se cer de drept pentru validitatea celebrãrii sau administrãrii sacramentelor.

TITLUL XXII
DESPRE RECURSURILE CONTRA DECRETELOR ADMINISTRATIVE

Can. 996 - (= 1732) Cele stabilite în canoanele acestui titlu referitor la decrete, vor fi aplicate tuturor actelor administrative singulare, care sunt puse în forul extern de cãtre orice putere legitimã în Bisericã, în afara judecãţii, cu excepţia celor date de Pontiful Roman sau de Conciliul Ecumenic.
Can. 997 - § 1. (cf 1737 § 1) Cel care se considerã lezat de cãtre un decret, poate face recurs la autoritatea superioarã celei care a emis acel decret, conform normei dreptului.
§ 2. (cf 65 § 3) Primul recurs împotriva decretelor Protosincelului sau a Sincelilor se interpune Episcopului eparhial, iar împotriva decretelor celor care acţioneazã în baza unei puteri delegate, celui care deleagã.
Can. 998 - § 1. (cf 1733 § 1) Este de dorit ca, dacã cineva se considerã lezat de un decret, sã nu ia naştere un conflict între el şi autorul decretului, ci sã se ducã tratative între aceştia pentru gãsirea unei soluţii echitabile, utilizându-se eventual şi medierea sau efortul unor oameni importanţi, astfel încât sã înlãture controversa printr-o corectare voluntarã a decretului, sau printr-un compromis just sau pe altã cale potrivitã.
§ 2. Autoritatea superioarã va îndemna pãrţile la aceasta, înainte de a primi recursul.
Can. 999 - § 1. (cf 1734 § 1) Înainte ca cineva sã interpunã recursul, trebuie sã cearã, în scris, de la autorul aceluiaşi, revocarea sau corectarea decretului în termenul obligatoriu de zece zile, socotite din ziua intimãrii decretului; aceastã cerere, fiind fãcutã, se considerã cerutã şi suspendarea executãrii, prin dreptul însuşi.
§ 2. Obligaţia de a cere revocarea sau corectarea decretului nu persistã, dacã este vorba de primul recurs împotriva decretelor despre care este vorba în can. 997, § 2, sau dacã este vorba de recursurile ulterioare, exceptând recursurile împotriva decretelor Episcopului eparhial, prin care a fost respins oricare prim recurs.
Can. 1000 - § 1. (= 1736 § 1) În cazurile în care recursul suspendã executarea decretului, tot astfel face şi cererea despre care este vorba în can. 999, § 1.
§ 2. În celelalte cazuri, exceptând cazul în care autorul decretului suspendã executarea în decurs de zece zile de la primirea cererii, suspendarea poate fi cerutã între timp de la autoritatea superioarã, care o poate hotãrî numai din cauzã gravã şi având grijã ca mântuirea sufletelor sã nu sufere nici o pagubã; dacã ulterior se interpune recurs, autoritatea care se ocupã de recurs va decide dacã suspendarea executãrii decretului trebuie confirmatã sau revocatã.
§ 3. Dacã în termenul stabilit nu a fost interpus nici un recurs împotriva decretului, sau dacã recursul a fost interpus numai pentru a cere repararea daunelor, suspendarea executãrii decretului înceteazã prin dreptul însuşi.
Can. 1001 - § 1. (cf 1734 § 2) Recursul trebuie interpus în termenul obligatoriu de cincisprezece zile.
§ 2. Termenul de cincisprezece zile decurge:
1° în cazul în care cererea de revocare sau de corectare a decretului trebuie trimisã în prealabil, din ziua comunicãrii decretului prin care autorul corecteazã primul decret sau respinge cererea, sau, dacã nu a hotãrât nimic, din a treizecia zi socotitã de la primirea cererii;
2° în celelalte cazuri, din ziua în care a fost intimat decretul.
Can. 1002 - (<> 57) Autoritatea superioarã trebuie sã emitã decretul prin care se decide recursul, în termen de şaizeci de zile socotite de la primirea recursului, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris stabileşte alţi termeni; dacã, însã, aceasta nu s-a fãcut şi recurentul cere în scris ca acest decret sã fie emis, în a treizecia zi socotitã de la primirea acestei cereri; dacã nici atunci nu s-a fãcut nimic, recursul se considerã respins, ca şi cum ar fi fost respins prin decret în acea zi, astfel încât sã se poatã interpune un nou recurs împotriva lui.
Can. 1003 - (cf 50; 1738) În recursurile contra decretelor adminis-trative se va respecta, cu referinţele de rigoare, can. 1517; recurentul are întotdeauna dreptul de a-şi lua un procurator sau un avocat, evitând întârzierile inutile; ba chiar se va numi un apãrãtor din oficiu, dacã recurentului îi lipseşte apãrãtorul şi dacã autoritatea superioarã considerã necesar; totuşi, autoritatea superioarã îi poate totdeauna ordona însuşi recurentului sã se prezinte pentru interogatoriu.
Can. 1004 - (<> 1739) Autoritatea superioarã care se ocupã de recurs, poate nu numai sã confirme sau sã declare nul decretul, ci chiar sã-l desfiinţeze sau sã-l revoce, însã nu sã-l corecteze, exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris atribuie şi aceastã putere autoritãţii superioare.
Can. 1005 - (cf 57 § 3) Chiar dacã decretul a fost confirmat, declarat nul, anulat, revocat sau corectat de cãtre autoritatea superioarã, de repararea daunelor, dacã eventual este datoratã, rãspunde cel care a emis primul decret; autoritatea superioarã, însã, rãspunde ori de câte ori, datoritã propriului sãu decret, au provenit daune.
Can. 1006 - Recursul împotriva decretului administrativ al Patriarhului, chiar dacã este vorba despre un decret care priveşte eparhia Patriarhului, sau despre un decret prin care Patriarhul decide recursul, se va face cãtre un grup special de Episcopi, care va fi constituit conform normei dreptului particular, exceptând cazul în care chestiunea se deferã Scaunului Apostolic; împotriva deciziei acestei grupãri nu se dã recurs ulterior, rãmânând neschimbat apelul la însuşi Pontiful Roman.

TITLUL XXIII
DESPRE BUNURILE TEMPORARE ALE BISERICII

Can. 1007 - (cf 1254) Biserica, în procurarea binelui spiritual al oamenilor, are nevoie şi se foloseşte de bunuri temporare, ori de câte ori i-o cere misiunea sa proprie; de aceea, ea are dreptul înnãscut de a dobândi, de a poseda, de a administra şi de a înstrãina acele bunuri temporare care îi sunt necesare pentru scopurile sale proprii, mai ales pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate, precum şi pentru întreţinerea corespunzãtoare a miniştrilor sãi.
Can. 1008 - § 1. (= 1273) Pontiful Roman este administratorul şi dispunãtorul suprem al tuturor bunurilor temporare ale Bisericii.
§ 2. (= 1256) Proprietatea bunurilor temporare ale Bisericii, sub autoritatea supremã a Pontifului Roman, aparţine acelei persoane juridice care le-a dobândit în mod legitim.
Can. 1009 - § 1. (cf 1255) Orice persoanã juridicã este subiect capabil sã dobândeascã, sã posede, sã administreze şi sã înstrãineze bunuri temporare, conform normei dreptului canonic.
§ 2. (1257 § 1) Toate bunurile temporare care aparţin persoanelor juridice sunt bunuri bisericeşti.

CAP. I
DESPRE DOBÂNDIREA BUNURILOR TEMPORARE

Can. 1010 - (cf 1259) Persoanele juridice pot dobândi bunuri temporare prin toate mijloacele juste, care sunt permise şi altora.
Can. 1011 - (cf 1260) Autoritatea competentã are dreptul sã pretindã de la credincioşii creştini cele ce sunt necesare pentru propriile scopuri ale Bisericii.
Can. 1012 - § 1. (cf 1263) Episcopul eparhial are dreptul de a impune ori de câte ori este necesar astfel pentru binele eparhiei, cu consimţãmântul consiliului pentru treburile economice, persoanelor juridice supuse lui, contribuţii proporţionale cu veniturile fiecãrei persoane; nici o contribuţie, însã, nu poate fi impusã asupra ofertelor ce se primesc cu ocazia celebrãrii Divinei Liturghii.
§ 2. (cf 1263 b) Persoanelor fizice li se pot impune contribuţii numai conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 1013 - § 1. (<> 1264) Episcopul eparhial este cel care va determina, în limitele stabilite de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, taxele pentru diferitele acţiuni ale puterii de conducere şi ofertele ce se fac cu ocazia celebrãrii Divinei Liturghii, a sacramentelor, a sacramentalelor, sau a oricãror altor celebrãri liturgice, exceptând cazul în care dreptul comun prevede altfel.
§ 2. (cf 952) Patriarhii şi Episcopii eparhiali ai diferitelor Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea pe acelaşi teritoriu, se vor îngriji, împreunându-şi pãrerile, sã stabileascã aceeaşi normã pentru taxe şi oferte.
Can. 1014 - (cf 1266) În toate bisericile, care, de obicei, sunt deschise credincioşilor creştini, Episcopul eparhial poate dispune sã se adune oferte pentru anumite iniţiative ale Bisericii.
Can. 1015 - (cf 1265) Nu le este permis persoanelor fizice sau juridice sã adune milostenii decât cu permisiunea autoritãţii cãreia sunt supuse şi cu consimţãmântul scris dat de Ierarhul locului unde se adunã milosteniile.
Can. 1016 - § 1. (= 1267 § 3) Ofertele fãcute pentru un scop determinat nu pot fi destinate decât aceluiaşi scop.
§ 2. Exceptând cazul în care este stabilit contrariul, ofertele fãcute conducãtorilor sau administratorilor oricãrei persoane juridice se presupun ca fiind date aceleiaşi persoane juridice.
§ 3. Aceste oferte nu pot fi refuzate decât pentru o cauzã justã, iar în cazuri de importanţã majorã, cu permisiunea Ierarhului; se cere permisiunea aceluiaşi Ierarh pentru a accepta oferte grevate de o îndatorire modalã sau de o condiţie, rãmânând neschimbat can. 1042.
Can. 1017 - (cf 1268) Biserica acceptã prescrierea şi pentru bunurile temporare, conform normei cann. 1540-1542.
Can. 1018 - (cf 1269, 1205) Lucrurile sacre, adicã cele ce sunt destinate cultului divin, cu dedicaţie sau binecuvântare, dacã sunt în stãpânirea [persoanelor] particulare, pot fi dobândite de cãtre persoanele particulare prin prescriere, însã nu este licit sã fie folosite pentru întrebuinţãri profane, dacã nu şi-au pierdut dedicaţia sau binecuvântarea; dacã, însã, aparţin unei persoane juridice bisericeşti, pot fi dobândite numai de o altã persoanã juridicã bisericeascã.
Can. 1019 - (cf 1270, 638) Lucrurile imobile, lucrurile mobile preţioase, adicã cele ce au o deosebitã valoare artisticã, istoricã sau materialã, drepturile şi acţiunile, fie personale, fie reale, care aparţin Scaunului Apostolic, se prescriu în intervalul de o sutã de ani; cele care aparţin unei oarecare Biserici sui iuris sau unei eparhii, în interval de cincizeci de ani, însã cele care aparţin altei persoane juridice, în interval de treizeci de ani.
Can. 1020 - § 1. Toate autoritãţile au obligaţia gravã de a se îngriji astfel încât bunurile temporare dobândite de Bisericã, sã fie înscrise pe numele persoanei juridice interesate, observându-se toate prescrierile dreptului civil, care pun sub ocrotire drepturile Bisericii.
§ 2. Dacã, însã, nu este concesionat de dreptul civil ca bunurile temporare sã fie înscrise pe numele persoanei juridice, fiecare autoritate va avea grijã ca, dupã ce a audiat experţii în dreptul civil şi consiliul competent, drepturile Bisericii sã rãmânã nevãtãmate, folosind modalitãţile valide în dreptul civil.
§ 3. Aceste prescrieri vor fi respectate şi în ceea ce priveşte bunurile temporare posedate legitim de o persoanã juridicã, a cãrei dobândire nu este confirmatã încã prin documente.
§ 4. Autoritatea imediat superioarã este obligatã sã stãruie în observarea acestor prescrieri.
Can. 1021 - § 1. (= 1274 § 1) În fiecare eparhie va exista, conform normei dreptului particular al propriei Biserici sui iuris, o instituţie specialã care sã adune laolaltã bunurile sau ofertele cu scopul de a prevedea în mod corespunzãtor la remuneraţia potrivitã, fundamental egalã, a tuturor clericilor care presteazã serviciul spre binele eparhiei, dacã nu le este prevãzut altfel.
§ 2. Acolo unde nu sunt încã bine organizate mãsurile de precauţie şi de siguranţã socialã, precum şi de asistenţã medicalã, în favoarea clericului, dreptul particular al fiecãrei Biserici sui iuris va prevedea întemeierea institutelor care, sub supravegherea Ierarhului locului, sã punã acestea sub ocrotire.
§ 3. În fiecare eparhie, ori de câte ori este necesar, se va constitui, în modul determinat de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris, un fond comun din care Episcopii eparhiali sã poatã satisface obligaţiile faţã de alte persoane, care deservesc Biserica, şi sã facã faţã diferitelor nevoi ale eparhiei, şi din care, eparhiile mai bogate, sã le poatã ajuta pe cele mai sãrace.

CAP. II
DESPRE ADMINISTRAREA BUNURILOR BISERICEŞTI

Can. 1022 - § 1. (= 1276) Episcopul eparhial este cel care va supraveghea administrarea tuturor bunurilor bisericeşti, care se gãsesc în limitele teritoriului eparhiei şi care nu sunt sustrase puterii sale de conducere, rãmânând neschimbate titlurile legitime, care îi atribuie drepturi mai mari.
§ 2. Ierarhii, ţinând seama de drepturi, de obiceiuri legitime şi de împrejurãri, se vor îngriji de organizarea oportunã a întregii administraţii a bunurilor bisericeşti, prin emiterea unor instrucţiuni potrivite, în limitele dreptului comun şi ale dreptului particular al propriei Biserici sui iuris.
Can. 1023 - (cf 1279 § 1) Administrarea bunurilor bisericeşti ale unei persoane juridice, este de competenţa celui care o conduce în mod imediat, dacã dreptul nu dispune altfel.
Can. 1024 - § 1. (cf 1281 § 1) Administratorul bunurilor bisericeşti nu poate acţiona în mod valid, dacã acesta depãşeşte limitele şi modul administrãrii obişnuite, decât cu consimţãmântul autoritãţii competente, dat în scris.
§ 2. În statute, vor fi determinate acţiunile care depãşesc limitele şi modul administrãrii obişnuite; dacã, însã, statutele tac în aceastã privinţã, autoritatea cãreia persoana juridicã îi este imediat supusã are competenţa de a determina aceste acţiuni, dupã consultarea consiliului competent.
§ 3. Persoana juridicã nu este obligatã sã rãspundã de acţiunile fãcute în mod invalid de cãtre administratori, decât ori de câte ori aceasta a fost avantajatã.
Can. 1025 - (cf 1283) Înainte ca administratorul bunurilor bisericeşti sã intre în funcţie, trebuie:
1° sã promitã în faţa Ierarhului sau a delegatului acestuia cã-şi va îndeplini cu fidelitate propria funcţie;
2° sã semneze inventarul îngrijit, recunoscut de cãtre Ierarh, al bunurilor bisericeşti încredinţate administrãrii lui.
Can. 1026 - (1283 3°) Un exemplar al inventarului bunurilor bisericeşti se va pãstra în arhiva persoanei juridice interesate, iar celãlalt [exemplar] în arhiva curiei eparhiale; orice schimbare intervenitã în patrimoniul stabil al aceleiaşi persoane juridice va fi adnotat în ambele exemplare.
Can. 1027 - Autoritãţile trebuie sã se îngrijeascã astfel ca administratorii bunurilor bisericeşti sã prezinte garanţii potrivite, valabile din punct de vedere al dreptului civil, pentru ca Biserica sã nu fie pãgubitã din cauza morţii administratorilor sau a încetãrii funcţiei lor.
Can. 1028 - § 1. (= 1284) Toţi administratorii bunurilor bisericeşti sunt obligaţii sã-şi îndeplineascã funcţia cu atenţia unui bun tatã de familie.
§ 2. De aceea, trebuie mai ales:
1° sã fie atenţi ca nu cumva bunurile bisericeşti încredinţate grijii lor sã se distrugã în vreun fel, sau sã sufere vreo stricãciune şi, în acest scop, ori de câte ori e necesar, sã încheie contracte de asigurare;
2° sã respecte normele dreptului canonic şi civil precum şi cele care au fost impuse de fondator sau donator, sau de cãtre autoritatea competentã, dar mai ales sã se îngrijeascã ca nu cumva din nerespectarea legilor civile sã rezulte o daunã pentru Bisericã;
3° sã pretindã cu grijã şi la timpul potrivit veniturile şi câştigurile bunurilor, iar încasãrile sã le pãstreze în deplinã siguranţã şi sã le foloseascã conform intenţiei fondatorului sau a normelor legitime;
4° sã se îngrijeascã astfel ca dobânda care trebuie plãtitã dupã împrumuturi sau ipoteci sã fie plãtitã la timpul stabilit, iar capitalul datorat sã fie restituit în mod potrivit;
5° sã investeascã banii care depãşesc cheltuielile şi pot fi investiţi în mod util, cu consimţãmântul Ierarhului, în scopurile Bisericii sau a persoanei juridice;
6° sã ţinã în ordine registrele de intrare şi de ieşire;
7° sã facã o dare de seamã administrativã la sfârşitul fiecãrui an;
8° sã aranjeze şi sã pãstreze în arhivã documentele pe care se bazeazã drepturile persoanei juridice asupra bunurilor bisericeşti, iar copia lor autentificatã, acolo unde acestea se pot obţine cu uşurinţã, sã le depunã în arhiva curiei eparhiale.
§ 3. Se recomandã cu stãruinţã ca administratorii bisericeşti sã întocmeascã în fiecare an un plan de venituri şi cheltuieli; dreptul particular poate sã impunã aceasta şi sã determine mai detaliat felul în care sã fie prezentat.
Can. 1029 - (cf 1285) Administratorul bunurilor bisericeşti nu va face donaţii din bunurile mobile care nu aparţin patrimoniului stabil, decât modeste, conform obiceiului legitim, pentru o cauzã justã de pietate sau caritate.
Can. 1030 - (= 1286) Administratorul bunurilor bisericeşti:
1° va respecta cu desãvârşire, în angajarea de opere, şi dreptul civil referitor la muncã şi viaţã socialã, conform principiilor transmise de Bisericã;
2° va da celor care presteazã opera pe bazã de contract o retribuţie justã, astfel încât aceştia sã poatã prevedea corespunzãtor nevoilor proprii şi familiilor lor.
Can. 1031 - § 1. (cf 1287 § 1) Respingându-se obiceiul contrar, administratorul bunurilor bisericeşti trebuie sã prezinte Ierarhului în fiecare an o dare de seamã a administraţiei.
§ 2. Administratorul bunurilor bisericeşti va da socotealã, în mod public, despre bunurile temporare care se oferã Bisericii, conform modului stabilit de dreptul particular, exceptând cazul în care Ierarhul locului, dintr-o cauzã gravã, a stabilit altfel.
Can. 1032 - (cf 1288) Administratorul bunurilor bisericeşti nu va introduce şi nu va intenta proces în numele persoanei juridice în forul civil decât cu permisiunea Ierarhului propriu.
Can. 1033 - (cf 1289 b) Administratorul bunurilor bisericeşti, care şi-a pãrãsit arbitrar funcţia sau sarcina, este obligat la restituire, dacã datoritã demiterii sale arbitrare Biserica a suferit daune.

CAP. III
DESPRE CONTRACTE, MAI ALES DESPRE ÎNSTRĂINĂRI

Can. 1034 - (= 1290) Ceea ce dreptul civil al teritoriului în care s-a încheiat contractul stabileşte referitor la contracte, atât în general cât şi în special, precum şi referitor la plata acestora, se va respecta, cu aceleaşi efecte, prin dreptul canonic, şi în cazurile supuse puterii Bisericii.
Can. 1035 - § 1. (cf 1291 § 1) Pentru înstrãinarea bunurilor bisericeşti, care printr-o legitimã atribuire constituie patrimoniul stabil al unei persoane juridice, se cere:
1° (= 1293) o cauzã justã, cum ar fi necesitatea urgentã, utilitatea evidentã, pietatea, caritatea sau un motiv pastoral;
2° evaluarea obiectului înstrãinãrii, fãcutã în scris de cãtre experţi;
3° în cazurile prevãzute de drept, consimţãmântul autoritãţii competente dat în scris, fãrã de care înstrãinarea este invalidã.
§ 2. Se vor respecta şi celelalte precauţii prescrise de autoritatea competentã, pentru a fi evitatã paguba Bisericii.
Can. 1036 - § 1. (cf 1292) Dacã valoarea bunurilor bisericeşti a cãror înstrãinare se propune, este cuprinsã între suma minimã şi suma maximã stabilitã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau de Scaunul Apostolic, se cere consimţãmântul:
1° consiliului pentru probleme economice şi colegiului consilierilor eparhiali, dacã este vorba despre bunurile eparhiei;
2° Episcopului eparhial, care are nevoie în acest caz de consimţãmântul consiliului pentru probleme economice şi al colegiului consilierilor eparhiali, dacã este vorba despre bunurile unei persoane juridice supuse aceluiaşi Episcop eparhial;
3° autoritãţii determinate în tipic sau în statute, dacã este vorba despre bunurile unei persoane juridice, care nu este supusã Episcopului eparhial.
§ 2. În Bisericile patriarhale, dacã valoarea bunurilor depãşeşte suma maximã stabilitã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, însã nu dublul, se cere consimţãmântul:
1° Patriarhului, dat cu consimţãmântul Sinodului permanent, dacã este vorba despre bunurile unei eparhii situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, exceptând cazul în care dreptul particular al aceleiaşi Biserici prevede altfel;
2° Episcopului eparhial, şi de asemenea al Patriarhului, dat cu consimţãmântul Sinodului permanent, dacã este vorba despre bunurile unei persoane juridice supuse Episcopului eparhial, care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale;
3° Patriarhului, dat cu consimţãmântul Sinodului permanent, dacã este vorba despre bunurile unei persoane juridice, care nu este supusã Episcopului eparhial, chiar de drept pontifical, care este situatã în limitele teritoriului Bisericii patriarhale.
§ 3. În Bisericile patriarhale, dacã valoarea bunurilor depãşeşte dublul sumei stabilite de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi dacã este vorba despre obiecte preţioase sau de ex-voto donate Bisericii, se va respecta § 2, însã Patriarhul are nevoie de consimţãmântul aceluiaşi Sinod.
§ 4. În celelalte cazuri se cere consimţãmântul Scaunului Apostolic, dacã valoarea bunurilor depãşeşte suma stabilitã sau aprobatã de însuşi Scaunul Apostolic, şi dacã este vorba de obiecte preţioase sau donate ex-voto Bisericii.
Can. 1037 - Pentru înstrãinarea bunurilor temporare ale Bisericii patriarhale sau ale eparhiei Patriarhului, Patriarhul are nevoie de:
1° sfatul Sinodului permanent, dacã valoarea bunurilor este cuprinsã între suma minimã şi cea maximã stabilitã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale şi dacã este vorba despre bunurile Bisericii patriarhale; dacã, însã, este vorba numai despre bunurile eparhiei Patriarhului, se va respecta can. 1036, § 1, n. 1;
2° consimţãmântul Sinodului permanent, dacã valoarea bunurilor depãşeşte suma maximã stabilitã de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, însã nu dublul acesteia;
3° consimţãmântul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, dacã valoarea bunurilor depãşeşte dublul aceleiaşi sume şi dacã este vorba despre obiecte preţioase sau de cele donate ex-voto Bisericii.
Can. 1038 - § 1. (= 1292 § 4) Celor cãrora li se cere sfatul prin drept, consimţãmântul sau confirmarea pentru înstrãinarea bunurilor bisericeşti, nu îşi vor da sfatul, consimţãmântul sau confirmarea fãrã ca înainte sã se fi informat cu exactitate despre starea economicã a persoanei juridice ale cãror bunuri temporare se propun pentru înstrãinare, precum şi despre înstrãinãrile deja fãcute.
§ 2. Sfatul, consimţãmântul sau confirmarea nu se considerã date, decât dacã în aceastã cerere sunt exprimate înstrãinãrile fãcute anterior.
Can. 1039 - Pentru orice înstrãinare se cere consimţãmântul celor interesaţi.
Can. 1040 - (= 1296) Dacã bunurile bisericeşti au fost înstrãinate contrar prescrierilor dreptului canonic, însã înstrãinarea este valabilã prin dreptul civil, autoritatea superioarã a celui care a fãcut o astfel de înstrãinare va decide, dupã o evaluare maturã, dacã trebuie şi ce fel de acţiune sã fie propusã, de cãtre cine şi contra cui, pentru a revendica drepturile Bisericii.
Can. 1041 - (= 1298) Exceptând cazul în care chestiunea este de importanţã minimã, nu este permis ca bunurile bisericeşti sã fie vândute sau închiriate propriilor administratori sau rudeniilor lor pânã la gradul al patrulea de consangvinitate sau de afinitate, fãrã licenţa specialã datã de autoritatea de care aminteşte cann. 1036 şi 1037.
Can. 1042 - (= 1295) Canoanele 1035-1041 trebuie respectate nu numai în cazul înstrãinãrii, ci şi în orice problemã prin care se poate înrãutãţi condiţia patrimonialã a persoanei juridice.

CAPITOLUL IV
DESPRE DORINŢELE PIOASE ŞI DESPRE FUNDAŢIILE DE PIETATE

Can. 1043 - § 1. (= 1299) Cel care, conform dreptului natural sau canonic, poate dispune în mod liber de bunurile sale, le poate lãsa pentru cauze pioase, fie printr-un act valabil între vii, fie printr-un act valabil din cauza morţii.
§ 2. În ultimele dorinţe spre binele Bisericii se vor respecta, dacã se poate, prescrierile dreptului civil; dacã acestea nu au fost respectate, moştenitorii vor fi admonestaţi despre obligaţia pe care o au de a îndeplini dorinţa testatorului.
Can. 1044 - (= 1300) Voinţa credincioşilor creştini care doneazã sau lasã, fie prin acte valabile între vii, fie printr-un act valabil din cauza morţii, bunurile lor pentru scopuri pioase, odatã ce au fost acceptate în mod legitim, trebuie îndeplinitã cu atenţie, chiar în ceea ce priveşte forma de administrare şi utilizare a bunurilor, rãmânând neschimbat can. 1045.
Can. 1045 - § 1. (= 1301) Ierarhul este executorul tuturor dorinţelor pioase, atât cele valabile din momentul morţii, cât şi cele valabile între vii.
§ 2. În virtutea acestui drept, Ierarhul poate şi chiar trebuie sã supravegheze, chiar prin vizitã, ca dorinţele pioase sã fie îndeplinite, iar ceilalţi executori, dupã ce şi-au îndeplinit sarcina, trebuie sã dea socotealã despre aceasta.
§ 3. Clauzele contrare acestui drept al Ierarhului, anexate ultimelor dorinţe, se considerã ca şi cum nu ar fi adãugate.
Can. 1046 - § 1. (= 1302) Cel care primeşte prin încredinţare bunuri pentru scopuri pioase, fie prin act valabil între vii, fie prin act valabil din cauza morţii, trebuie sã-l înştiinţeze pe Ierarhul propriu despre încredinţarea primitã, indicându-i toate acele bunuri împreunã cu îndatoririle anexate; dacã, însã, donatorul se opune în mod expres şi îi interzice întru totul sã facã aceasta, nu va accepta încredinţarea.
§ 2. Ierarhul trebuie sã pretindã ca bunurile încredinţate sã fie puse în siguranţã şi sã aibã grijã, conform normei can. 1045, § 2, ca dorinţa pioasã sã fie realizatã.
§ 3. Dacã este vorba despre bunuri încredinţate vreunui membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, care sunt destinate bisericilor locului sau ale eparhiei, a credincioşilor creştini care au acolo domiciliul, sau pentru ajutorarea unor cauze pioase, Ierarhul amintit în §§ 1 şi 2 este Ierarhul locului.
Can. 1047 - § 1. (= 1303) De drept, fundaţiile de pietate sunt:
1° fundaţiile de pietate autonome, adicã totalitatea bunurilor destinate operelor de pietate, apostolatului sau caritãţii spirituale sau temporare şi constituite ca persoanã juridicã de cãtre autoritatea competentã;
2° fundaţiile de pietate neautonome, adicã bunurile materiale predate în orice fel unei persoane juridice cu îndatorire îndelungatã, determinatã de dreptul particular, vor realiza, din veniturile anuale, scopurile amintite la nr. 1.
§ 2. Bunurile temporare ale unei fundaţii neautonome, dacã au fost încredinţate unei persoane juridice supuse Episcopului eparhial, dupã trecerea timpului determinat, trebuie destinate institutului special despre care aminteşte can. 1021 § 1, dacã voinţa fondatorului nu a fost altfel manifestatã în mod expres; altfel, ele sunt cedate aceleiaşi persoane juridice.
Can. 1048 - § 1. Fundaţiile autonome de pietate nu pot fi înfiinţate decât de Episcopul eparhial sau de o altã autoritate superioarã.
§ 2. (1304 § 1) Pentru ca o fundaţie de pietate neautonomã sã poatã fi acceptatã în mod valid de o persoanã juridicã, se cere consimţãmântul Ierarhului propriu dat în scris; Ierarhul, însã, nu îşi va da consimţãmântul înainte de a-şi da seama cã persoana juridicã va putea îndeplini noua îndatorire pe care şi-o asumã, precum şi îndatoririle deja asumate; acelaşi Ierarh va mai avea grijã ca veniturile sã corespundã întru totul îndatoririlor anexate, conform obiceiului propriei Biserici sui iuris.
§ 3. Dreptul particular este cel care va determina celelalte condiţii, fãrã de care fundaţiile de pietate nu pot fi înfiinţate sau acceptate.
Can. 1049 - (cf 1305) Ierarhul care a înfiinţat o fundaţie de pietate sau care şi-a dat consimţãmântul pentru acceptarea unei fundaţii de pietate, va stabili imediat un loc sigur în care sã fie depozitaţi banii şi bunurile mobile atribuite nominal în dotare, în scopul pãstrãrii aceloraşi bani şi a câştigului din bunurile mobile şi sã fie investiţi cât mai repede, cu grijã şi folos, dupã judecata prudentã a aceluiaşi Ierarh, dupã ce i-a consultat pe cei interesaţi şi pe consiliul competent, în favoarea fundaţiei însãşi, cu menţionarea expres determinatã a îndatoririi.
Can. 1050 - (cf 1306 § 2) Un exemplar al documentului de fundaţie va fi pãstrat în arhiva curiei eparhiale, celãlalt în arhiva persoanei juridice.
Can. 1051 - § 1. (= 1307) Respectându-se cann. 1044-1046 şi 1031, se va redacta o listã cu îndatoririle ce incumbã fundaţiilor de pietate şi se va expune într-un loc vizibil, pentru ca obligaţiile de îndeplinit sã nu fie date uitãrii.
§ 2. Va exista un registru pe care îl va pãstra parohul sau rectorul bisericii, în care sã fie adnotatã fiecare îndatorire, îndeplinirea ei şi milosteniile.
Can. 1052 - § 1. (= 1308) Reducerea îndatoririi de a celebra Divina Liturghie este rezervatã Scaunului Apostolic.
§ 2. Dacã în documentul de fundaţie este prescris în mod expres, Ierarhul poate reduce îndatoririle de a celebra Divina Liturghie, din cauza scãderii veniturilor.
§ 3. Episcopul eparhial are competenţa de a reduce, din cauza scãderii veniturilor, cât timp dureazã aceastã cauzã, în mãsura ofertelor în vigoare legitime în eparhie, numãrul celebrãrilor Divinei Liturghii, dacã nu existã vreo persoanã care are obligaţia şi care s-ar putea constrânge eficient la mãrirea ofertelor.
§ 4. Episcopul eparhial are, de asemenea, competenţa de a reduce datoria celebrãrii Divinei Liturghii, [datorie] care greveazã asupra institutelor bisericeşti, dacã veniturile au devenit insuficiente pentru realizarea îndatoririlor ce se puteau obţine la data acceptãrii lor.
§ 5. (=) Puterea amintitã în §§ 3 şi 4 o au şi Superiorii generali ai institutelor cãlugãreşti sau ai societãţilor de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, care sunt de drept pontifical sau patriarhal.
§ 6. Puterea amintitã în §§ 3 şi 4, Episcopul eparhial o poate delega numai Episcopului coadjutor, Episcopului auxiliar, Protosincelului sau Sincelilor, orice subdelegare fiind exclusã.
Can. 1053 - (= 1309) Aceloraşi autoritãţi amintite în can. 1052, le mai revine puterea de a transfera, dintr-o cauzã justã, datoria de a celebra Divina Liturghie în zile sau institute diferite de cele stabilite în fondare.
Can. 1054 - § 1. (= 1310) Reducerea, moderarea şi schimbarea dorinţelor credincioşilor creştini care au donat sau lãsat bunurile lor pentru cauze pioase, pot fi fãcute de Ierarh numai din cauze juste şi necesare, dacã fondatorul a acordat aceluiaşi Ierarh, în mod expres, puterea de a reduce.
§ 2. Dacã executarea îndatoririlor impuse a devenit imposibilã din cauza micşorãrii veniturilor sau din alte cauze, fãrã nici o vinã a administratorilor, Ierarhul, dupã ce s-a consultat cu cei interesaţi şi cu consiliul competent, şi respectând cât se poate mai bine dorinţa fondatorului, poate micşora în mod echitabil acele îndatoriri, rãmânând neschimbat can. 1052.
§ 3. În celelalte cazuri se va recurge, în legãturã cu acestea, la Scaunul Apostolic sau la Patriarh, care va acţiona cu consimţãmântul Sinodului permanent.

TITLUL XXIV
DESPRE JUDECĂŢI ÎN GENERAL

Can. 1055 - § 1. (= 1400 § 1) Obiectul judecãţii este:
1° obţinerea sau apãrarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice, sau declararea faptelor juridice;
2° delictele, în ceea ce priveşte aplicarea pedepselor.
§ 2. Însã, în controversele nãscute dintr-un act de putere executivã de conducere este competentã numai autoritatea superioarã conform normei cann. 996-1006.
Can. 1056 - În cauzele rezervate vreunui Dicaster al Scaunului Apostolic, tribunalele vor urma normele editate de acelaşi Dicaster.
Can. 1057 - (= 1043 § 1) În cauzele servilor lui Dumnezeu, pentru a fi înscrişi între Sfinţi, se vor respecta normele speciale stabilite de Pontiful Roman.

CAP. I
DESPRE FORUL COMPETENT

Can. 1058 - (cf 1404) Pontiful Roman nu este judecat de nimeni.
Can. 1059 - § 1. (cf 1417) În baza primatului Pontifului Roman, oricare credincios creştin are dreptul integral de a-şi înainta cauza, în orice stare sau grad de judecatã, spre examinare, însuşi Pontifului Roman, care este pentru întreaga lume catolicã judecãtorul suprem şi care judecã fie personal, fie prin tribunalele Scaunului Apostolic, fie prin judecãtori delegaţi de el.
§ 2. Aceastã instanţã interpusã Pontifului Roman, totuşi, exceptând cazul de apel, nu suspendã exercitarea puterii judecãtorului care a început deja examinarea cauzei şi de aceea acesta poate continua judecarea chiar pânã la sentinţa definitivã, exceptând cazul în care se constatã cã Pontiful Roman şi-a adjudecat sieşi cauza.
Can. 1060 - § 1. (cf 1405 § 1) Numai Pontiful Roman este cel care judecã:
1° pe Patriarhi;
2° pe Episcopi în cauze penale;
3° pe cei care deţin conducerea civilã supremã [=capii de state];
4° alte cauze pe care el însuşi le-a adjudecat judecãţii sale.
§ 2. Cu excepţia Episcopilor care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, ceilalţi Episcopi vor fi judecaţi în cauzele contencioase de tribunalul desemnat de Pontiful Roman rãmânând neschimbat can. 1066, § 2.
§ 3. Judecãtorul nu poate cerceta un act sau un document confirmat în formã specificã de cãtre Pontiful Roman, dacã în prealabil nu a primit mandat.
Can. 1061 - (cf 1405 § 3) În faţa tribunalelor Scaunului Apostolic trebuie sã vinã persoanele care nu au o altã autoritate superioarã sub Pontiful Roman, fie cã sunt persoane fizice care nu sunt constituite în hirotonirea episcopalã, fie cã sunt persoane juridice, rãmânând neschimbat can. 1063 § 4, nn. 3 şi 4.
Can. 1062 - § 1. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, rãmânând neschimbatã competenţa Scaunului Apostolic, este tribunalul superior în limitele teritoriului aceleiaşi Biserici.
§ 2. Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale trebuie sã aleagã prin vot secret tot la cinci ani, din propria grupare, un Moderator general al administrãrii justiţiei, precum şi doi Episcopi care, împreunã cu el ca preşedinte, vor constitui tribunalul; dacã, însã, unul dintre aceşti trei Episcopi este în cauzã sau nu poate fi prezent, Patriarhul, cu consimţãmântul Sinodului permanent, îl va substitui cu un alt Episcop; tot astfel şi în cazul recuzãrii se va ocupa Patriarhul cu consimţãmântul Sinodului permanent.
§ 3. Acestui tribunal îi revine judecarea cauzelor contencioase, fie ale eparhiilor, fie ale Episcopilor, chiar şi ale Episcopilor titulari.
§ 4. Apelul în aceste cauze se face la Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, exclus fiind un apel ulterior, rãmânând neschimbat can. 1059.
§ 5. Moderatorul general al administrãrii justiţiei are dreptul sã supravegheze toate tribunalele situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale şi, de asemenea, dreptul de a decide în caz de recuzare contra vreunui judecãtor al tribunalului ordinar al Bisericii patriarhale.
Can. 1063 - § 1. Patriarhul trebuie sã înfiinţeze un tribunal ordinar al Bisericii patriarhale, diferit de tribunalul eparhiei Patriarhului.
§ 2. Acest tribunal va avea propriul sãu preşedinte, judecãtori, promotori ai dreptãţii, apãrãtori ai legãturii şi alţi slujitori necesari, numiţi de Patriarh cu consimţãmântul Sinodului permanent; preşedintele, judecãtorii, promotorul dreptãţii precum şi apãrãtorii legãturii nu pot fi înlãturaţi decât de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale, în timp ce Patriarhul singur poate accepta renunţarea la funcţie.
§ 3. Acest tribunal este tribunalul de apel de gradul doi şi de grade ulterioare de judecatã prin intermediul judecãtorilor care se schimbã între ei, pentru cauzele care au fost deja definite de tribunalele inferioare; acestui tribunal îi revin şi drepturile tribunalului mitropolitan în acele locuri ale teritoriului Bisericii patriarhale în care nu au fost înfiinţate provincii.
§ 4. Acest tribunal are competenţa de a judeca, prin judecãtori care se schimbã între ei, în primul şi în ulterioarele grade de judecatã, cauzele:
1° Exarhilor şi ale delegaţilor Patriarhului, care nu sunt Episcopi;
2° persoanelor fizice sau juridice, care sunt supuse imediat Patriarhului;
3° institutelor de viaţã consacratã de drept pontifical;
4° Superiorului institutului de viaţã consacratã de drept pontifical care nu are în acelaşi institut un Superior înzestrat cu puterea judecãtoreascã;
5° rezervate acestui tribunal prin prescrierile dreptului particular.
Can. 1064 - § 1. Tribunalul mitropolitan, care nu este diferit de tribunalul eparhiei Mitropolitului, este tribunalul de apel pentru sentinţele tribunalelor eparhiale.
§ 2. (cf 1438, 2°) Pentru cauzele tratate în primul grad de judecatã în faţa Mitropolitului sau a altui Episcop eparhial, care nu mai are altã autoritate superioarã sub Pontiful Roman, trebuie sã se apeleze la tribunalul desemnat în mod stabil de cãtre acesta, cu aprobarea Scaunului Apostolic, rãmânând neschimbate cann. 139 şi 175.
Can. 1065 - (cf 1438, 2°) Tribunalul de gradul trei este Scaunul Apostolic, dacã dreptul comun nu prevede în mod expres altfel.
Can. 1066 - § 1. (cf 1419) În fiecare eparhie şi pentru toate cauzele ce nu sunt exceptate expres de drept, judecãtorul de gradul întâi de judecatã este Episcopul eparhial.
§ 2. Dacã, însã, este vorba de drepturi sau de bunuri temporare ale unei persoane juridice reprezentate de Episcopul eparhial, în primul grad de judecatã judecã tribunalul de apel, rãmânând neschimbat can. 1062, § .3.
Can. 1067 - § 1. (cf 1423 § 1) Tribunalul de gradul întâi, pentru mai multe eparhii ale aceleiaşi Biserici sui iuris, poate fi înfiinţat de cãtre Patriarh, cu consimţãmântul Episcopilor eparhiali interesaţi, dacã este vorba de eparhii situate în limitele teritoriului Bisericii patriarhale; în celelalte cazuri, de cãtre însãşi Episcopii eparhiali care au consimţit la aceasta, cu aprobarea Scaunului Apostolic.
§ 2. (cf 1423 § 1 b) Acest tribunal trebuie înfiinţat dacã Episcopii eparhiali, fiecare în parte, nu pot înfiinţa din nici un motiv un tribunal propriu; în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, dacã este cazul, acest tribunal va fi înfiinţat de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale.
§ 3. În eparhiile pentru care a fost înfiinţat acest tribunal, nu poate fi înfiinţat în mod valid un tribunal eparhial colegial.
§ 4. Grupul Episcopilor eparhiali, care a consimţit la acest tribunal, sau Episcopului eparhial ales de aceasta, îi revine puterea pe care o are Episcopul eparhial în tribunalul sãu; dacã, însã, acest tribunal este înfiinţat de Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau de Scaunul Apostolic, trebuie respectate normele stabilite de acelaşi Sinod sau de Scaunul Apostolic.
§ 5. (cf 1439 § 1) Apelul de la acest tribunal se face, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, la tribunalul ordinar al Bisericii patriarhale; în celelalte cazuri, însã, la tribunalul desemnat în mod stabil de grupul Episcopilor despre care se vorbeşte în § 4, cu aprobarea Scaunului Apostolic sau desemnat de acelaşi Scaun Apostolic.
Can. 1068 - § 1. (cf 1423) Episcopii eparhiali ai diferitelor Biserici sui iuris, care îşi exercitã puterea în acelaşi teritoriu, pot sã se înţeleagã între ei pentru constituirea unui tribunal comun, care sã examineze fie cauzele contencioase, fie cele penale ale credincioşilor creştini, supuşi ai vreunuia dintre aceşti Episcopi eparhiali.
§ 2. Dacã lipsesc judecãtorii sau alţi slujitori apţi pentru tribunale, Episcopii eparhiali se vor îngriji astfel încât sã fie constituit un tribunal comun.
§ 3. Episcopii eparhiali, care au consimţit la înfiinţarea unui tribunal comun, trebuie sã desemneze pe unul dintre ei înşişi care sã aibã faţã de acest tribunal puterile pe care le are Episcopul eparhial în tribunalul sãu.
§ 4. Împotriva sentinţei tribunalului comun de primul grad, apelul se face la tribunalul desemnat în mod stabil de Scaunul Apostolic.
Can. 1069 - § 1. (cf 1427 §§ 1-2) Controversele dintre persoanele fizice sau juridice din acelaşi institut de viaţã consacratã, cu excepţia institutelor seculare, în care Superiorii sunt înzestraţi cu putere de conducere, vor fi definite în faţa judecãtorului sau a tribunalului determinat în tipic sau în statutele institutului.
§ 2. (= 1427 § 3) Dacã se naşte o controversã, cu excepţia institutelor seculare, între persoane fizice sau juridice ale diferitelor institute de viaţã consacratã, sau chiar ai aceluiaşi institut de drept eparhial sau ai altora în care Superiorii nu sunt înzestraţi cu puterea de conducere, sau între un membru sau o persoanã juridicã a unui institut de viaţã consacratã şi o oricare altã persoanã fizicã sau juridicã, în primã instanţã judecã tribunalul eparhial.
Can. 1070 - (= 1427 § 3) Autoritatea care înfiinţeazã un tribunal oarecare, se va îngriji astfel ca tribunalul sã aibã statute proprii, aprobate de aceeaşi autoritate, în care trebuie sã fie determinate modul de numire a judecãtorilor şi a celorlalţi slujitori, durata însãrcinãrii, remuneraţia precum şi celelalte lucruri cerute de drept.
Can. 1071 - (cf 1418) Oricare tribunal are dreptul sã cheme în ajutor alt tribunal al oricãrei Biserici, pentru a îndeplini unele acţiuni procesuale, cu excepţia acelor acţiuni care implicã deciziile judecãtorilor.
Can. 1072 - (cf 1440) În cauzele despre care se vorbeşte în cann. 1060, 1061, 1062, § 3 şi 1063, § 4 incompetenţa judecãtorilor de grad inferior este absolutã; la fel este absolutã incompetenţa judecãtorului dacã nu se respectã competenţa stabilitã în virtutea gradului de judecatã.
Can. 1073 - § 1. (= 1407) Nimeni nu poate fi chemat la judecata de primul grad decât în faţa judecãtorului competent în baza unuia din titlurile determinate de dreptul comun.
§ 2. Se spune cã este relativã incompetenţa judecãtorului care nu se poate sprijini pe nici unul din aceste titluri.
§ 3. Exceptând cazul în care dreptul prevede expres altfel, reclamantul urmeazã forul pârâtului; dacã, însã, pârâtul are mai multe foruri, opţiunea forului este concesionatã reclamantului.
Can. 1074 - (= 1408) Oricine poate fi chemat în faţa tribunalului domiciliului sau a cvasi-domiciliului.
Can. 1075 - § 1. (= 1409) Nomadul are forul în locul în care actualmente locuieşte.
§ 2. Cel cãruia nu-i sunt cunoscute nici domiciliul, nici cvasi-domiciliul şi nici locul locuinţei, poate fi chemat la judecatã în faţa forului reclamantului, dacã nu rezultã alt for legitim.
Can. 1076 - (= 1410) Din cauza situãrii obiectului, pârâtul poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului locului unde se gãseşte obiectul litigiului, de fiecare datã când acţiunea este îndreptatã spre acest lucru, sau dacã este vorba despre o cauzã de repunere în posesie.
Can. 1077 - § 1. (= 1411) Din cauza unui contract, pârâtul poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului locului unde a fost încheiat contractul sau trebuie sã fie îndeplinit, exceptând cazul în care pãrţile au ales de comun acord un alt tribunal.
§ 2. Dacã cauza priveşte obligaţiile provenite din alt titlu, pârâtul poate fi chemat la judecatã înaintea tribunalului locului unde s-a nãscut obligaţia sau unde trebuie sã fie îndeplinitã.
Can. 1078 - (= 1412) În cauzele penale, acuzatul, chiar dacã este absent, poate fi chemat la judecatã în faţa tribunalului locului unde a fost comis delictul.
Can. 1079 - (1413) Pârâtul poate fi chemat la judecatã:
1° în cazurile privitoare la administrarea de bunuri, în faţa tribunalului locului în care se desfãşoarã administrarea;
2° în cauzele referitoare la moşteniri sau la testamente pioase, în faţa tribunalului ultimului domiciliu sau cvasi-domiciliu sau locuinţei celui a cãrui moştenire sau testament pios sunt în cauzã, rãmânând neschimbat can. 1075, § 2, exceptând cazul în care este vorba de o simplã executare a unui legatar, care va fi examinat conform normelor obişnuite ale competenţei.
Can. 1080 - Dacã nici unul din titlurile de mai sus nu îl sprijinã pe judecãtor şi cauza este introdusã în faţa lui, acesta obţine competenţa dacã pãrţile şi autoritatea cãreia tribunalul este imediat subordonat, consimt.
Can. 1081 - (= 1414) Datoritã conexiunii, cauzele conexate între ele trebuie sã fie judecate de cãtre unul şi acelaşi tribunal şi în acelaşi proces, exceptând cazul în care se opune o prescriere a dreptului.
Can. 1082 - (= 1415) Datoritã prevenţiei, dacã douã sau mai multe tribunale sunt în mod egal competente, dreptul de a judeca o cauzã îi revine celui care l-a citat primul pe pârât, în mod legitim.
Can. 1083 - (1416) § 1. Conflictele dintre judecãtori, referitoare la care dintre ei ar fi competent pentru judecarea unei cauze, trebuie definite de cãtre tribunalul de apel al judecãtorului în faţa cãruia a fost promovatã pentru prima datã, în scris, cererea de introducere a cauzei.
§ 2. Dacã, însã, unul dintre tribunale este tribunalul de apel al celuilalt, conflictul va fi definit de cãtre tribunalul de gradul trei al tribunalului la care a fost promovatã pentru prima datã acţiunea.
§ 3. Împotriva deciziilor în aceste conflicte nu se dã loc apelului.
Can. 1084 - § 1. (cf 1425 § 1) Sunt rezervate tribunalelor colegiale cu trei judecãtori:
1° cauzele despre legãtura sacrei hirotoniri;
2° cauzele despre legãtura matrimonialã, rãmânând neschimbate cann. 1372-1374;
3° cauzele penale referitoare la delictele care atrag dupã sine pedeapsa excomunicãrii majore, privãrii de funcţie, reducerii la un grad inferior sau a depunerii;
4° cauzele determinate de dreptul particular al propriei Biserici sui iuris.
§ 2. Celelalte cauze vor fi tratate de un judecãtor unic, exceptând cazul în care Episcopul eparhial a rezervat o anumitã cauzã colegiului cu trei judecãtori.
§ 3. În primul grad de judecatã, dacã colegiul nu poate fi constituit, atâta vreme cât dureazã aceastã imposibilitate, Patriarhul, dupã consultarea Sinodului permanent, poate permite ca Episcopul eparhial sã încredinţeze cauza unui judecãtor cleric unic care, în mãsura posibilului, îşi va alege un asesor şi un auditor; acelaşi lucru îl poate permite Mitropolitul care prezideazã o Bisericã mitropolitanã sui iuris, sau chiar Mitropolitul unei Biserici patriarhale constituit în afara teritoriului aceleiaşi Biserici, fiecare dupã ce i-a consultat pe cei doi Episcopi eparhiali mai vechi în hirotonirea episcopalã; în celelalte cazuri se va recurge la Scaunul Apostolic.
Can. 1085 - § 1. (cf 1426) Tribunalul colegial trebuie sã procedeze în mod colegial şi sã ia deciziile cu majoritatea de voturi, şi aceasta pentru validitate, dacã este vorba despre:
1° respingerea cererii unei acţiuni reconvenţionale, sau a unei cauze incidentale;
2° definirea recursului împotriva unui decret al preşedintelui;
3° o sentinţã, chiar oralã, precum şi de decrete care au putere de hotãrâre definitivã.
§ 2. Celelalte acte procesuale le va finaliza punãtorul, exceptând cazul în care colegiul şi-a rezervat vreunul, însã nu pentru validitate.
§ 3. (= 1441) Dacã în primul grad de judecatã cauza a fost examinatã în mod colegial, tot în mod colegial trebuie sã fie definitã şi în gradul de apel şi nu cu un numãr mai mic de judecãtori (<> 1441 b); dacã, însã, a fost [examinatã] de un judecãtor unic, şi în gradul de apel va fi definitã tot de cãtre un judecãtor unic, exceptând cazul despre care vorbeşte can. 1084, § 3.

CAP. II
DESPRE SLUJITORII TRIBUNALELOR

ART. I
Despre Vicarul judecãtoresc, despre judecãtori şi despre auditori
Can. 1086 - § 1. (= 1420) Episcopul eparhial este obligat sã constituie un Vicar judecãtoresc cu puterea judecãtoreascã ordinarã, diferit de Protosincel, exceptând cazul în care micimea eparhiei sau numãrul mic de cauze recomandã altfel.
§ 2. Vicarul judecãtoresc constituie un tribunal unic împreunã cu Episcopul eparhial, însã nu poate judeca cauzele pe care Episcopul eparhial şi le-a rezervat sieşi.
§ 3. Vicarului judecãtoresc i se pot da ajutoare care se numesc Vicari judecãtoreşti adjuncţi.
§ 4. Atât Vicarul judecãtoresc cât şi Vicarii judecãtoreşti adjuncţi trebuie sã fie sacerdoţi cu faimã integralã, doctori sau cel puţin licenţiaţi în drept canonic, şi sã dea dovadã de prudenţã şi râvnã pentru dreptate şi în vârstã de cel puţin treizeci de ani.
Can. 1087 - § 1. (= 1421) În eparhie vor fi numiţi de cãtre Episcopul eparhial judecãtori eparhiali, care sã fie clerici.
§ 2. Patriarhul, dupã consultarea Sinodului permanent, sau Mitropolitul care prezideazã Biserica mitropolitanã sui iuris, dupã ce i-a consultat pe cei doi Episcopi eparhiali mai vechi în hirotonirea episcopalã, pot permite ca şi alţi credincioşi creştini sã fie numiţi judecãtori, dintre care, în caz de necesitate, unul poate fi ales pentru a forma colegiul; în celelalte cazuri se va recurge la Scaunul Apostolic în aceastã problemã.
§ 3. Judecãtorii vor fi cu faimã integralã, doctori sau cel puţin licenţiaţi în drept canonic, care dau dovadã de prudenţã şi râvnã pentru dreptate.
Can. 1088 - § 1. (cf 1422) Vicarul judecãtoresc, Vicarul judecãtoresc adjunct şi ceilalţi judecãtori sunt numiţi pe timp determinat.
§ 2. Dacã timpul determinat a trecut, în timp ce scaunul eparhial este vacant, aceştia nu pot fi înlãturaţi, ci rãmân în funcţie pânã când noul Episcop eparhial va prevedea referitor la aceasta.
§ 3. (= 1420 § 5) Dacã Vicarul judecãtoresc este numit de Administratorul eparhiei, cu venirea noului Episcop eparhial are nevoie de confirmare.
Can. 1089 - (= 1424) Judecãtorul unic, în orice judecatã, poate sã îşi aleagã ca şi consultanţi doi asesori dintre credincioşii creştini cu un trai experimentat.
Can. 1090 - § 1. (= 1425 § 3) Vicarul judecãtoresc va desemna prin rotaţie, prin ordin, dintre judecãtorii eparhiali, doi judecãtori care împreunã cu preşedintele vor constitui tribunalul colegial, exceptând cazul în care Episcopul eparhial, conform prudenţei sale, considerã cã este oportun sã procedeze altfel.
§ 2. Vicarul judecãtoresc nu îi va înlocui pe judecãtorii odatã desemnaţi, decât dintr-un motiv foarte grav, care trebuie exprimat în decret, pentru validitate.
Can. 1091 - § 1. (= 1426 § 2) Tribunalul colegial va fi prezidat, dacã este posibil, de Vicarul judecãtoresc sau de Vicarul judecãtoresc adjunct.
§ 2. (= 1429) Preşedintele tribunalului colegial trebuie sã desemneze ca punãtor pe unul dintre judecãtorii aceluiaşi tribunal, dacã nu vrea sã îndeplineascã el însuşi aceastã sarcinã.
§ 3. De asemenea preşedintele poate substitui punãtorul cu altcineva, dintr-o cauzã justã.
§ 4. Punãtorul va face referire despre cauzã în adunarea judecãtorilor şi va redacta sentinţa în scris.
Can. 1092 - Judecãtorului unic îi revin drepturile tribunalului şi ale preşedintelui.
Can. 1093 - § 1. (= 1428 § 1) Judecãtorul sau preşedintele tribunalului colegial poate sã desemneze un auditor pentru realizarea instruirii cauzei, pe care îl aleg fie dintre judecãtorii tribunalului, fie dintre credincioşii creştini admişi la aceastã funcţie de cãtre Episcopul eparhial.
§2. Episcopul eparhial poate admite în funcţia de auditor credincioşi creştini care se disting prin moravuri bune, prudenţã şi doctrinã.
§ 3. Auditorul este cel care strânge doar probele, conform mandatului judecãtorului, şi le consemneazã judecãtorului; dacã mandatul judecãtorului nu se opune, el poate decide, totuşi, între timp, care probe trebuie sã le culeagã şi în ce fel, dacã eventual se ridicã întrebãri în aceastã privinţã în timp ce acesta îşi exercitã funcţia sa.

ART. II
Despre promotorul dreptãţii, despre apãrãtorul legãturii şi despre notar
Can. 1094 - (1430) Pentru cauzele contencioase în care binele public poate fi în pericol precum şi pentru cauzele penale, va fi constituit în eparhie un promotor al dreptãţii care este obligat sã prevadã binele public.
Can. 1095 - § 1. (= 1431) În cauzele contencioase, Episcopul eparhial este cel care judecã dacã binele public este sau nu în pericol, exceptând cazul în care intervenţia promotorului dreptãţii este prescrisã de drept, sau este în mod evident necesarã, având în vedere natura lucrurilor.
§ 2. Dacã în precedentul grad de judecatã a intervenit promotorul dreptãţii, intervenţia sa se presupune necesarã şi în gradele ulterioare.
Can. 1096 - (= 1432) Pentru cauzele referitoare la nulitatea sacrei hirotoniri, sau nulitatea cãsãtoriei ori dezlegarea sa, se va constitui în eparhie un apãrãtor al legãturii, care este obligat sã se opunã şi sã expunã tot ceea ce se poate prezenta în mod raţional împotriva nulitãţii sau dezlegãrii.
Can. 1097 - (= 1433) În cauzele în care se cere prezenţa promotorului dreptãţii sau a apãrãtorului legãturii, dacã aceştia nu au fost citaţi, actele sunt nule, exceptând cazul în care, fãrã a fi citaţi, în realitate aceştia au intervenit, sau cel puţin înaintea sentinţei au putut sã-şi îndeplineascã funcţia lor, examinând actele.
Can. 1098 - (= 1434) Dacã dreptul comun nu prevede în mod expres altfel:
1° de fiecare datã când legea prescrie ca judecãtorul sã audieze pãrţile sau pe una dintre ele, vor fi audiaţi şi promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii, dacã intervin în judecatã;
2° de fiecare datã când se cere instanţa unei pãrţi pentru ca judecãtorul sã poatã lua o decizie referitoare la ceva, instanţa promotorului dreptãţii sau a apãrãtorului legãturii care intervin în judecatã, are aceeaşi putere.
Can. 1099 - § 1. (cf 1435) Episcopul eparhial este cel care îi numeşte pe promotorul dreptãţii şi pe apãrãtorul legãturii; în tribunalele care nu sunt eparhiale, aceiaşi sunt numiţi conform normei statutelor tribunalului, dacã dreptul nu prevede altfel.
§ 2. (= 1435) Promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii vor fi credincioşi creştini cu faimã integralã, doctori sau cel puţin licenţiaţi în drept canonic, stimaţi prin prudenţa şi râvna pentru dreptate.
Can. 1100 - § 1. (= 1436) Aceeaşi persoanã, dar nu în aceeaşi cauzã, îşi poate desfãşura funcţia de promotor al dreptãţii şi pe cea de apãrãtor al legãturii.
§ 2. Promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii pot fi constituiţi fie pentru toate cauzele, fie pentru fiecare cauzã în parte; aceştia pot fi, însã, înlãturaţi de cãtre Episcopul eparhial dintr-o cauzã dreaptã.
Can. 1101 - § 1. (= 1437 § 1) În orice proces va interveni notarul, astfel încât vor fi considerate nule actele care nu sunt semnate de el.
§ 2. Actele pe care le întocmesc notarii au credibilitate publicã.

ART. III
Despre slujitorii tribunalelor ce se aleg din diferite eparhii sau Biserici sui iuris
Can. 1102 - § 1. Judecãtorii şi ceilalţi slujitori ai tribunalelor pot fi aleşi din oricare eparhie sau institut cãlugãresc sau societate de viaţã comunã dupã model cãlugãresc ai propriei sau altei Biserici sui iuris, însã cu consimţãmântul scris al propriului Episcop eparhial sau Superior major.
§ 2. Judecãtorul delegat, dacã mandatul delegãrii nu prevede altfel, se poate folosi de ajutorul slujitorilor care locuiesc în teritoriul celui care deleagã.

CAP. III
DESPRE OBLIGAŢIILE JUDECĂTORILOR ŞI AI ALTOR SLUJITORI AI TRIBUNALELOR

Can. 1103 - § 1. (= 1444) Toţi credincioşii creştini, şi în primul rând Episcopii, se vor strãdui cu sârguinţã pentru ca, stabilitã rãmânând justiţia, litigiile sã fie evitate, pe cât posibil, în sânul poporului lui Dumnezeu sau pentru o cât mai rapidã rezolvare pacificã.
§ 2. Judecãtorul, la începutul litigiului şi chiar şi în alt moment, ori de câte ori se întrevede un rezultat bun, nu va omite sã îndemne şi sã ajute pãrţile pentru a cãuta de comun acord o soluţie echitabilã a controversei şi sã le indice cãile potrivite pentru acest scop, recurgând chiar la medierea unor oameni importanţi.
§ 3. Dacã însã cauza priveşte bunurile personale ale pãrţilor, judecãtorul va aprecia dacã controversa poate fi încheiatã în mod util printr-o tranzacţie sau compromis arbitrar.
Can. 1104 - § 1. Judecãtorul competent trebuie sã presteze slujirea sa pãrţii care o cere în mod legitim.
§ 2. (= 1501) Judecãtorul nu poate examina nici o cauzã, dacã nu i-a fost fãcutã o cerere, conform normei canoanelor, de cãtre cel care este interesat sau de cãtre promotorul dreptãţii.
Can. 1105 - (= 1447) Cel care a intervenit într-un proces ca judecãtor, promotor al dreptãţii, apãrãtor al legãturii, procurator, avocat, martor sau expert nu poate mai târziu defini în mod valid aceeaşi cauzã în alt grad de judecatã ca judecãtor sau sã îndeplineascã în aceeaşi [cauzã] funcţia de asesor.
Can. 1106 - § 1. (= 1448) Judecãtorul nu va accepta examinarea unei cauze care oarecum îl priveşte din motivul consangvinitãţii sau afinitãţii, în oricare grad al liniei drepte, şi pânã la al patrulea grad al liniei colaterale inclusiv, sau din motivul tutelei sau curatelei, sau al unei obişnuinţe intime de viaţã, sau al unei duşmãnii mari, sau al unui profit de realizat sau al unei daune de evitat.
§ 2. În aceleaşi circumstanţe trebuie sã se abţinã de la exercitarea funcţiei promotorul dreptãţii, apãrãtorul legãturii, asesorul şi auditorul.
Can. 1107 - § 1. (cf 1449 § 2) Dacã judecãtorul este recuzat, fie în tribunalul ordinar, fie în cel delegat, deşi este competent, autoritatea cãreia tribunalul îi este subordonatã imediat va defini aceastã excepţie, rãmânând neschimbat can. 1062, §§ 2 şi 5.
§ 2. (= 1449 § 3) Dacã Episcopul eparhial este judecãtorul şi recuzarea se opune contra sa, se va abţine de la judecatã.
§ 3. Dacã recuzarea se opune contra celorlalţi slujitori ai tribunalului, aceastã excepţie va fi tratatã de preşedintele tribunalului colegial sau de judecãtor, dacã este unic.
Can. 1108 - (= 1450) Dacã se admite recuzarea, persoanele trebuie schimbate, însã nu şi gradul judecatei.
Can. 1109 - § 1. (cf 1451 § 1) Chestiunea recuzãrii trebuie definitã foarte expeditiv, dupã audierea pãrţilor.
§ 2. Actele fãcute de un judecãtor înainte de a fi fost recuzat sunt valide; cele însã care au fost fãcute dupã ce a fost propusã recuzarea trebuie sã fie anulate, dacã o parte cere aceasta în decurs de zece zile de la admiterea recuzãrii; dupã admiterea recuzãrii [actele] sunt invalide.
Can. 1110 - § 1. (= 1452) Într-o cauzã care priveşte numai interesul particularilor, judecãtorul poate acţiona doar la instanţa unei pãrţi; dacã însã cauza a fost legitim introdusã, judecãtorul poate purcede şi chiar trebuie sã o facã, chiar din oficiu, în cauzele penale şi în alte cauze care privesc binele public al Bisericii sau mântuirea sufletelor.
§ 2. Judecãtorul poate, de asemenea, suplini neglijenţa pãrţilor în aducerea probelor sau în opunerea excepţiilor ori de câte ori considerã necesar, pentru a evita o gravã sentinţã injustã, rãmânând neschimbat can. 1283.
Can. 1111 - (= 1453) Judecãtorii şi tribunalele se vor îngriji ca, stabilitã fiind justiţia, toate cauzele sã fie terminate cât mai repede posibil, astfel încât în primul grad de judecatã sã nu fie prelungite mai mult de un an, iar în gradul de apel nu mai mult de şase luni.
Can. 1112 - (cf 1454) Toţi cei care constituie tribunalul sau persoanele care colaboreazã, trebuie sã promitã cã îşi vor îndeplini sarcina cu fidelitate.
Can. 1113 - § 1. (= 1455) În judecãţile penale trebuie ca întotdeauna, iar în judecãţile contencioase atunci când divulgarea unui act procesual poate aduce prejudiciu pãrţilor, judecãtorii şi adjutanţii tribunalului trebuie sã ţinã secretul.
§ 2. Sunt, de asemenea, obligaţi sã ţinã întotdeauna şi faţã de toţi secretul discuţiilor care au loc între judecãtori în tribunalul colegial înainte de a se da sentinţa şi, de asemenea, privitor la diferitele votãri şi opinii pronunţate acolo; la acest secret sunt obligaţi şi toţi cei cãrora despre aceste lucruri le-a parvenit ştirea în orice fel.
§ 3. Mai mult decât atât, ori de câte ori natura cauzei sau a probelor este astfel încât prin divulgarea actelor sau a probelor se poate pune în pericol faima altuia, sau se poate da ocazie la naşterea unor disensiuni, sau scandaluri sau altfel de inconveniente de acest fel, judecãtorul poate obliga prin jurãmânt sã pãstreze secretul pe martori, pe experţi, pe pãrţi şi pe avocaţii sau pe procuratorii lor.
Can. 1114 - (= 1456) Judecãtorului şi tuturor celorlalţi slujitori ai tribunalului le este interzis sã accepte orice fel de dar cu ocazia desfãşurãrii judecãţii.
Can. 1115 - § 1. (= 1457) Judecãtorii care, chiar dacã sunt competenţi în mod sigur şi evident, refuzã sã serveascã dreptatea sau care, fãrã nici un fundament într-o prescriere de drept, se declarã competenţi şi examineazã sau hotãrãsc cauze, sau violeazã secretul prevãzut prin lege, sau prin înşelãciune şi neglijenţã gravã cauzeazã o altã daunã pãrţilor, pot fi pedepsiţi de cãtre autoritatea competentã cu pedepsele corespunzãtoare, inclusiv privarea de funcţie.
§ 2. Cu aceleaşi pedepse pot fi pedepsiţi şi ceilalţi slujitori şi adjutanţi ai tribunalului dacã au greşit în funcţia lor aşa cum se aratã mai sus; pe toţi aceştia îi poate pedepsi şi judecãtorul.
Can. 1116 - Dacã judecãtorul prevede cã reclamatul probabil va respinge sentinţa bisericeascã, fiind întâmplãtor împotriva lui, şi de aceea drepturile cuvenite pârâtului nu vor fi garantate suficient, la cererea pârâtului sau chiar din oficiu poate impune reclamatului o cauţiune corespunzãtoare, în vederea respectãrii sentinţei bisericeşti.

CAP. IV
DESPRE ORDINEA EXAMINĂRILOR

Can. 1117 - (= 1458) Cauzele vor fi examinate în ordinea în care acestea au fost propuse şi înscrise pe rol, exceptând cazul în care vreuna dintre acestea necesitã tratarea grabnicã, înaintea tuturor celorlalte; aceasta, însã, trebuie hotãrât printr-un decret special însoţit de motivaţii.
Can. 1118 - § 1. (= 1459) Viciile datoritã cãrora poate rezulta nulitatea sentinţei pot fi aduse ca argumente şi chiar declarate din oficiu de cãtre judecãtor, în orice stare sau grad al procesului.
§ 2. Excepţiile care cer amânarea procesului, mai ales cele care privesc persoanele şi modul judecãţii, vor fi propuse înainte de începerea contestãrii litigiului, exceptând cazul în care acestea se ivesc dupã litigiul contestat deja şi vor fi definite cât mai repede.
Can. 1119 - § 1. (= 1460) Dacã se propune o excepţie contra competenţei judecãtorul, aceasta trebuie sã o trateze judecãtorul însuşi.
§ 2. În cazul excepţiei de incompetenţã relativã, dacã judecãtorul se declarã competent, decizia sa nu admite apel, însã poate fi atacatã prin cererea de anulare, prin restituirea integralã sau prin opoziţia unui terţ.
§ 3. Dacã, însã, judecãtorul se declarã incompetent, partea care se considerã lezatã poate sã se adreseze tribunalului de apel, în termen de cincisprezece zile utile.
Can. 1120 - (= 1461) Judecãtorul care îşi recunoaşte incompetenţa absolutã, în orice stare a judecãţii, trebuie sã-şi declare incompetenţa.
Can. 1121 - § 1. (= 1462) Excepţiile unui lucru judecat, ale unei tranzacţii şi alte excepţii peremptorii, care se numesc ale litigiului terminat, trebuie sã fie propuse şi examinate înaintea contestãrii litigiului; cel care le-a ridicat mai târziu nu va fi respins, ci va trebui sã plãteascã cheltuielile de judecatã, exceptând cazul în care dovedeşte cã nu a întârziat obiecţia din rãutate.
§ 2. Celelalte excepţii peremptorii vor fi propuse în contestarea litigiului şi vor fi tratate la vremea lor, conform normelor referitoare la chestiunile incidentale.
Can. 1122 - § 1. (= 1463 § 1) Acţiunile reconvenţionale nu pot fi propuse valid decât în decurs de treizeci de zile de la începerea contestãrii litigiului.
§ 2. Acţiunile reconvenţionale vor fi examinate împreunã cu acţiunea principalã, adicã în acelaşi grad de judecatã cu a acesteia, exceptând cazul în care este necesarã examinarea separatã sau judecãtorul considerã cã aceasta e mai oportunã.
Can. 1123 - (= 1464) Chestiunile privind cauţiunea pentru cheltuielile de judecatã, sau pentru concesionarea apãrãrii gratuite, cerute imediat la început şi altele de acest fel, trebuie examinate în mod obişnuit înaintea contestãrii litigiului.

CAP. V
DESPRE TERMENII DE JUDECATĂ, AMÂNARE ŞI LOC

Can. 1124 - § 1. (1465) Termenii constituiţi de lege pentru perimarea drepturilor nu pot fi prelungiţi şi nici nu pot fi restrânşi în mod valid decât la cererea pãrţilor.
§ 2. Ceilalţi termeni, însã, înaintea trecerii lor, pot fi prelungiţi de judecãtor din motive juste, dupã audierea sau cererea pãrţilor, însã nu pot fi restrânşi valid niciodatã decât cu consimţãmântul pãrţilor.
§ 3. Judecãtorul se va îngriji, de asemenea, ca un proces sã nu dureze prea mult din cauza amânãrilor.
Can. 1125 - (= 1466) Dacã legea nu a stabilit termeni pentru desfãşurarea actelor procesuale, judecãtorul trebuie sã le determine, ţinând seama de natura fiecãrui act.
Can. 1126 - (= 1467) Dacã în ziua indicatã pentru un act judecãtoresc tribunalul este închis, se subînţelege cã termenul se prelungeşte la prima zi urmãtoare de lucru.
Can. 1127 - (cf 1468) Sediul tribunalului va fi, pe cât posibil, stabil şi deschis în orele stabilite, respectând normele stabilite, pentru acestea, de dreptul particular.
Can. 1128 - § 1. (= 1469) Judecãtorul expulzat cu forţa din teritoriul sãu, sau împiedicat sã-şi exercite puterea judecãtoreascã, poate sã-şi exercite puterea în afara teritoriul sãu şi sã emitã sentinţe, înştiinţându-l totodatã despre aceasta pe Episcopul eparhial al locului.
§ 2. Pe lângã acestea, judecãtorul poate sã se deplaseze şi în afara teritoriului propriu, pentru o cauzã justã şi dupã audierea pãrţilor, pentru a dobândi probe, totuşi cu permisiunea Episcopului eparhial al locului, pe care-l va vizita, şi în sediul indicat de acelaşi [Episcop].

CAP. VI
DESPRE PERSOANELE ADMISE ÎN AULĂ ŞI DESPRE MODUL ÎNTOCMIRII ŞI PĂSTRĂRII ACTELOR

Can. 1129 - § 1. (= 1470) Dacã nu se prevede expres altfel de dreptul particular al Bisericii sui iuris, în timp ce se dezbat cauze în faţa tribunalului, vor fi admişi în aulã numai cei pe care legea sau judecãtorul îi stabileşte ca fiind necesari pentru desfãşurarea procesului.
§ 2. Judecãtorul îi poate pedepsi cu pedepse corespunzãtoare pe toţi cei care, asistând la proces, au avut lipsã gravã de respect şi de supunere datorate tribunalului, dupã ce i-a admonestat în zadar; îi poate suspenda şi pe avocaţi şi pe procuratori chiar şi de la exercitarea funcţiei lor în faţa tribunalelor bisericeşti.
Can. 1130 - (= 1471) Dacã vreo persoanã ce trebuie interogatã utilizeazã o limbã necunoscutã judecãtorului sau pãrţilor, se va recurge la un interpret jurat, desemnat de judecãtor; totuşi declaraţiile se vor redacta în scris, în limba originalã, şi se va adãuga traducerea; de asemenea, se va recurge la un interpret şi dacã trebuie interogat un surd sau un mut, exceptând cazul în care judecãtorul preferã eventual sã se rãspundã în scris la întrebãrile sale.
Can. 1131 - § 1. (= 1472 § 1) Toate actele judiciare, fie cele ce privesc meritul chestiunii, adicã actele cauzei, fie cele ce aparţin formei procedurii, adicã actele procesului, trebuie redactate în scris.
§ 2. Fiecare foaie a actelor trebuie numerotatã şi prevãzutã cu o ştampilã autenticã.
Can. 1132 - (= 1473) Ori de câte ori în actele judiciare se cere semnãtura pãrţilor sau a martorilor, dacã partea sau martorul nu poate sau nu vrea sã semneze, se va nota aceasta în aceleaşi acte, şi în acelaşi timp judecãtorul şi notarul se vor încredinţa cã actul însuşi a fost citit cuvânt cu cuvânt pãrţii sau martorului şi cã partea sau martorul nu a putut sau nu a vrut sã semneze.
Can. 1133 - § 1. (= 1475) La terminarea judecãţii, documentele care sunt proprietatea privaţilor trebuie sã fie restituite, însã dupã ce s-a pãstrat o copie.
§ 2. Fãrã mandatul judecãtorului le este interzis notarilor şi cancelarului sã elibereze copii ale actelor judiciare şi ale documentelor dobândite în proces.
§ 3. Scrisorile anonime trebuie distruse şi nu se va face menţiune în acte; în acelaşi fel trebuie distruse orice altã scriere şi scrisori iscãlite, care nu aduc nimic meritului cauzei sau care sunt calomnioase în mod cert.

CAP. VII
DESPRE RECLAMANT ŞI PÂRÂT

Can. 1134 - (= 1476) Oricine, botezat sau nebotezat, poate acţiona în judecatã; partea chematã legitim [în judecatã] trebuie sã rãspundã.
Can. 1135 - (= 1474) Chiar dacã reclamantul sau pârâtul şi-au constituit un procurator sau un avocat, totuşi sunt întotdeauna obligaţi sã fie prezenţi în persoanã la judecatã, când o prescrie dreptul sau judecãtorul.
Can. 1136 - § 1. (= 1478) Minorii şi cei care sunt lipsiţi de uzul raţiunii pot sta la judecatã doar prin intermediul pãrinţilor, tutorilor sau curatorilor.
§ 2. Dacã judecãtorul considerã cã drepturile acestora sunt în conflict cu drepturile pãrinţilor, tutorilor sau curatorilor lor, sau cã aceştia nu pot tutela îndeajuns drepturile acestora, vor sta la judecatã printr-un tutore sau curator constituit de judecãtor.
§ 3. Însã în cauzele spirituale şi în cele conexate cu cele spirituale, dacã minorii au ajuns la uzul raţiunii, pot acţiona şi rãspunde fãrã consimţãmântul pãrinţilor, sau tutorilor şi chiar prin ei înşişi dacã au împlinit vârsta de paisprezece ani; altfel, prin tutorele constituit de judecãtor.
§ 4. Cei cãrora le este interzisã administrarea bunurilor şi cei slabi de minte pot sta la judecatã prin ei înşişi numai pentru a rãspunde de propriile delicte sau la prescrierea judecãtorului; în celelalte cazuri trebuie sã acţioneze şi sã rãspundã prin curatorii lor.
Can. 1137 - (= 1479) Ori de câte ori un tutore sau un curator este constituit de autoritatea civilã, acesta poate fi admis de cãtre judecãtorul bisericesc dupã ce l-a audiat, pe cât posibil, pe Episcopul eparhial al celui care i-a fost dat; dacã, însã, nu are sau dacã nu se considerã admisibil, judecãtorul însuşi va numi un tutore sau un curator pentru cauza respectivã.
Can. 1138 - § 1. (= 1480 § 1) Persoanele juridice vor sta la judecatã prin reprezentanţii lor legitimi.
§ 2. Ori de câte ori sunt în pericol bunurile pentru a cãror înstrãinare se cere consimţãmântul, sfatul sau permisiunea cuiva, acelaşi consimţãmânt, sfat sau permisiune se cere şi pentru introducerea sau contestarea litigiului.
§ 3. În caz de lipsã sau neglijenţã a reprezentantului, Ierarhul poate sã aparã în justiţie, personal sau prin altcineva, în numele persoanelor juridice care sunt sub puterea sa.

CAP. VIII
DESPRE PROCURATORII LA LITIGII _I DESPRE AVOCAŢI

Can. 1139 - § 1. (= 1481) Partea poate sã-şi constituie în mod liber un procurator şi un avocat, însã poate, de asemenea, acţiona şi rãspunde personal, exceptând cazul în care judecãtorul considerã necesar serviciul unui procurator sau avocat.
§ 2. În judecata penalã, însã, acuzatul trebuie sã aibã întotdeauna un avocat, constituit fie de el însuşi, fie dat de cãtre judecãtor.
§ 3. În judecata contencioasã, dacã este vorba de minori sau de o cauzã în care binele public este în pericol, cu excepţia cauzelor matrimoniale însã, judecãtorul va constitui din oficiu un avocat, pãrţii care este lipsitã.
Can. 1140 - § 1. (= 1482) Fiecare parte poate sã-şi constituie un singur procurator, care nu poate fi substituit de altul, exceptând cazul în care i s-a permis astfel, în scris.
§ 2. Dacã, însã, din cauzã justã, sunt constituiţi mai mulţi procuratori de cãtre aceeaşi parte, vor fi desemnaţi în aşa fel încât între ei sã poatã avea loc prevenţia.
§ 3. Avocaţi pot fi, totuşi, numiţi mai mulţi deodatã.
Can. 1141 - (= 1483) Procuratorul şi avocatul trebuie sã fie majori şi cu o reputaţie bunã; pe lângã acestea, avocatul trebuie sã fie catolic, exceptând cazul în care autoritatea cãreia tribunalul îi este imediat subordonat permite altfel, şi sã fie doctor în drept canonic sau cel puţin expert adevãrat, şi sã fie aprobat de aceeaşi autoritate.
Can. 1142 - § 1. (= 1484) Procuratorul şi avocatul, înainte de a-şi asuma sarcina, trebuie sã depunã la tribunal un mandat autentic.
§ 2. Totuşi, pentru a se evita extincţia unui drept, judecãtorul poate admite un procurator şi fãrã sã prezinte mandatul, prestând, dacã e cazul, o cauţiune corespunzãtoare; actul judecãtorului, însã, este fãrã nici o valoare dacã, în termenul de perimare ce trebuie fixat de judecãtor, procuratorul nu prezintã mandatul sãu.
Can. 1143 - (= 1485) Exceptând cazul în care are un mandat special, procuratorul nu poate renunţa valid la acţiune, la instanţa litigiului sau la actele judiciare şi nici nu poate încheia tranzacţii, pacte, compromisuri arbitrare şi, în general, cele pentru care dreptul cere un mandat special.
Can. 1144 - § 1. (= 1486) Pentru ca îndepãrtarea procuratorului sau a avocatului sã-şi producã efectul, este necesar ca aceasta sã le fie notificatã şi dacã litigiul este deja contestat, judecãtorul sau partea adversã vor fi înştiinţaţi despre aceastã îndepãrtare.
§ 2. Dupã emiterea sentinţei definitive, dreptul şi obligaţia de a declara apel, dacã mandatul nu-i refuzã aceasta, îi rãmâne procuratorului.
Can. 1145 - (cf 1487) Procuratorul şi avocatul pot fi respinşi de judecãtor printr-un decret dat fie din oficiu, fie la cererea unei pãrţi, însã pentru o cauzã gravã şi întotdeauna rãmânând neschimbat recursul la tribunalul de apel.
Can. 1146 - § 1. (= 1488) Procuratorului şi avocatului le este interzis sã cumpere un litigiu sau sã trateze un onorar excesiv sau o parte din ceea ce este obiectul litigiului; dacã au fãcut astfel, pactul este nul şi pot fi pedepsiţi de judecãtor prin amendã; avocatul, în plus, poate fi suspendat din funcţie sau chiar, dacã este recidivist, destituit de cãtre autoritatea cãreia tribunalul îi este imediat subordonat şi şters de pe lista avocaţilor.
§ 2. În acelaşi mod pot fi pedepsiţi şi procuratorii şi avocaţii care, dejucând legea, sustrag cauze tribunalelor competente, pentru a fi definite mai favorabil de alte tribunale.
Can. 1147 - (= 1489) Procuratorii şi avocaţii care, pentru daruri, promisiuni sau oricare alte motive, trãdeazã sarcina lor, vor fi suspendaţi din exercitarea funcţiei de apãrãtori şi pedepsiţi cu amendã sau alte pedepse corespunzãtoare.
Can. 1148 - (= 1490) În fiecare tribunal vor fi constituiţi, pe cât posibil, apãrãtori stabili, remuneraţi de tribunalul însuşi, care sã exercite sarcina de procuratori sau avocaţi, mai ales în cazurile matrimoniale, pentru pãrţile care preferã sã-i aleagã.

CAP. IX
DESPRE ACŢIUNI ŞI EXCEPŢII

Can. 1149 - (= 1491) Orice drept este apãrat nu numai de o acţiune, dacã nu existã o dispoziţie contrarã expresã, ci şi printr-o excepţie (1492 § 2), la care se poate recurge întotdeauna şi este prin natura sa perpetuã.
Can. 1150 - (= 1492 § 1) Orice acţiune se stinge prin prescriere conform normei dreptului sau în alt mod legitim, cu excepţia acţiunilor referitoare la starea persoanelor, care [acţiuni] nu se sting niciodatã.
Can. 1151 - Acţiunile contencioase, dacã dreptul nu prevede expres altfel, se sting prin prescriere dupã cinci ani, socotiţi din ziua în care acţiunea ar fi putut fi propusã pentru prima datã, rãmânând neschimbate, acolo unde sunt în vigoare, Statutele personale referitoare la acest lucru.
Can. 1152 - § 1. Orice acţiune penalã se stinge odatã cu moartea vinovatului, cu iertarea de cãtre autoritatea competentã şi prin prescriere.
§ 2. (= 1362 § 1) Acţiunea penalã se stinge prin prescriere dupã trei ani, dacã nu este vorba de:
1° delicte rezervate Scaunului Apostolic;
2° acţiunea privind delictele prevãzute în cann. 1450 şi 1453, care se sting prin prescriere, dupã cinci ani;
3° delicte care nu sunt pedepsite de dreptul comun, dacã prin dreptul particular s-a stabilit alt termen de prescriere.
§ 3. (= 1362 § 2) Prescrierea decurge din ziua în care a fost comis delictul sau dacã delictul este continuu sau obişnuit, din ziua în care a încetat.
Can. 1153 - § 1. (= 1363) Dacã în limita termenilor despre care vorbeşte can. 1152, socotiţi din ziua în care sentinţa de condamnare devine lucru judecat, nu i s-a comunicat vinovatului decretul executiv al judecãtorului, acţiunea pentru executarea pedepsei se stinge prin prescriere.
§ 2. Tot astfel este valabil, respectând cele de respectat, dacã pedeapsa a fost impusã prin decret extrajudiciar.
Can. 1154 - Dupã stingerea acţiunii penale prin prescriere:
1° nu este stinsã prin aceasta acţiunea contencioasã, nãscutã întâmplãtor din delict, pentru repararea daunelor;
2° dacã binele public o cere, Ierarhul se poate folosi de remediile administrative potrivite, inclusiv suspendarea de la exercitarea ministerului sacru sau îndepãrtarea din funcţie.
Can. 1155 - (= 1493) Reclamantul poate acţiona în judecatã mai multe acţiuni simultane, care însã nu sunt contrare între ele, referitoare fie la acelaşi lucru fie la lucruri diferite, dacã nu depãşesc competenţa tribunalului cãruia i s-a adresat.
Can. 1156 - § 1. (= 1494 § 1) Pârâtul poate intenta, în faţa aceluiaşi judecãtor şi în aceeaşi judecatã, o acţiune reconvenţionalã contra reclamantului, fie în virtutea legãturii cauzei cu acţiunea principalã, fie pentru a respinge sau a diminua cererea reclamantului.
§ 2. Nu se admite reconvenţia la reconvenţie.
Can. 1157 - (= 1495) Acţiunea reconvenţionalã trebuie sã fie propusã judecãtorului în faţa cãruia a fost instituitã acţiunea principalã, chiar dacã este delegat numai pentru o singurã cauzã sau este relativ incompetent pentru altele.
Can. 1158 - § 1. (= 1496 § 1) Cel care, prin argumente cel puţin probabile, dovedeşte cã are dreptul asupra unui lucru deţinut de altcineva şi cã dauna este iminentã, dacã acest lucru nu îi este înapoiat, are dreptul sã obţinã din partea judecãtorului sechestrarea aceluiaşi lucru.
§ 2. În aceleaşi circumstanţe se poate obţine ca unuia sã i se interzicã exercitarea unui drept.
Can. 1159 - § 1. (= 1497) Sechestrarea unui lucru este admisã şi pentru siguranţa unui credit, în cazul în care dreptul creditorului rezultã suficient de bine.
§ 2. Sechestrarea se poate extinde chiar şi la acele bunuri ale debitorului, care se gãsesc la oricine sub un titlu oarecare, precum şi asupra creditelor debitorului.
Can. 1160 - (= 1498) Sechestrarea unui lucru şi interdicţia exercitãrii unui drept, nu se pot hotãrî niciodatã, dacã dauna pentru care existã temerea poate fi reparatã altfel, şi dacã se oferã o garanţie potrivitã în scopul reparãrii sale.
Can. 1161 - (= 1499) Judecãtorul poate concesiona celui cãruia i-a acordat punerea sub sechestru sau interdicţia exercitãrii unui drept, o cauţiune prealabilã pentru repararea daunelor, dacã nu va putea dovedi dreptul sãu.
Can. 1162 - (= 1500) În privinţa naturii şi a puterii unei acţiuni de posesie, se va respecta dreptul civil al locului unde este situat lucrul despre a cãrui posesiune este vorba.
Can. 1163 - § 1. Ori de câte ori se introduce o cerere pentru obţinerea unei previziuni pentru întreţinerea unui om, judecãtorul, dupã audierea pãrţilor, poate stabili printr-un decret o execuţie imediatã, prescriind cauţiuni potrivite dacã este cazul, ca între timp sã fie asigurate alimentele necesare, fãrã a prejudicia dreptul ce va fi hotãrât prin sentinţã.
§ 2. (cf 1650 § 2) Dupã ce a fost fãcutã cererea de cãtre o parte sau de cãtre promotorul dreptãţii pentru obţinerea acestui decret, judecãtorul, audiind cealaltã parte, va hotãrî despre acest lucru cât mai expeditiv, însã niciodatã în mai mult de zece zile; dupã trecerea lor inutilã, sau dacã cererea este respinsã, rãmâne deschisã calea recursului la autoritatea cãreia tribunalul este imediat subordonat, cu condiţia ca acesta sã nu fie judecãtorul însuşi sau, dacã vreunul preferã, la judecãtorul de apel care, de asemenea, va hotãrî cât mai expeditiv despre acest lucru.

CAP. X
DESPRE MODUL DE EVITARE A JUDECĂŢILOR

ART. I
Despre tranzacţie
Can. 1164 - (cf 1714) În tranzacţie se va respecta dreptul civil al locului în care se realizeazã tranzacţia.
Can. 1165 - § 1. (= 1715) Tranzacţia nu poate fi fãcutã valid în cauzele privind acele lucruri sau acele drepturi care privesc binele public, precum şi altele de care pãrţile nu pot dispune liber.
§ 2. Dacã este vorba însã de bunurile temporare bisericeşti, tranzacţia se poate face, respectând însã, dacã materia o cere astfel, formalitãţile stabilite de drept privind înstrãinarea bunurilor bisericeşti.
Can. 1166 - Cheltuielile pe care le-a cerut tranzacţia, dacã nu se prevede expres altfel, vor fi suportate de pãrţi, fiecare jumãtate.
Can. 1167 - Judecãtorul nu va accepta, cel puţin de regulã, tratarea de cãtre el însuşi a tranzacţiei, ci o va încredinţa altui expert în drept.

ART. II
Despre compromisul arbitrar
Can. 1168 - § 1. Cei care au o controversã între ei pot sã cadã de acord în scris ca aceasta sã fie soluţionatã de arbitri.
§ 2. Tot astfel pot cãdea de acord în scris cei care încheie sau au încheiat un contract între ei, pentru controversele care se vor naşte eventual din acest contract.
Can. 1169 - Nu se pot rezolva în mod valid prin compromisuri arbitrare controversele a cãror tranzacţie este interzisã.
Can. 1170 - § 1. Se pot numi unul sau mai mulţi arbitri, însã în numãr impar.
§ 2. În însuşi compromisul, dacã aceştia nu vor fi desemnaţi nominal, trebuie cel puţin determinat numãrul lor şi în acelaşi timp sã fie stabilite criteriile de numire şi substituire.
Can. 1171 - Compromisul este nul dacã:
1° nu au fost respectate normele stabilite pentru validitatea contractelor care depãşesc administraţia obişnuitã;
2° nu a fost realizat în scris;
3° procuratorul a recurs fãrã mandat special la compromisul arbitrar sau au fost violate prescrierile cann. 1169 sau 1170;
4° controversa nu s-a nãscut nici nu se va naşte dintr-un contract cert conform normei can. 1168, § 2.
Can. 1172 - Sarcina de arbitru nu o pot îndeplini în mod valid:
1° minorii;
2° cei pedepsiţi cu pedeapsa excomunicãrii, chiar minorã, a suspendãrii sau a depunerii;
3° membrii unui institut cãlugãresc sau a unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, fãrã permisiunea Superiorului.
Can. 1173 - Numirea unui arbitru nu are putere dacã el însuşi nu acceptã, în scris, sarcina.
Can. 1174 - § 1. Dacã nu sunt desemnaţi arbitrii în compromis sau dacã trebuie schimbaţi şi pãrţile sau alţii cãrora li s-a încredinţat [desemnarea], sunt în dezacord faţã de alegerea tuturor sau faţã de unii din arbitrii, fiecare parte poate încredinţa cauza tribunalului care este competent sã defineascã cauza în primul grad de judecatã, dacã pãrţile nu au fost de acord altfel; tribunalul, dupã ce le-a audiat şi pe celelalte pãrţi, va prevedea printr-un decret.
§ 2. Aceeaşi normã se va respecta dacã oricare dintre pãrţi neglijeazã sã desemneze arbitru, dacã partea care s-a adresat tribunalului şi-a desemnat arbitri, dacã trebuia sã o facã, cu cel puţin douãzeci de zile mai repede.
Can. 1175 - Referitor la recuzarea arbitrilor hotãrãşte însã tribunalul despre care este vorba în can. 1174, § 1, care, dupã ce i-a audiat pe arbitrii recuzaţi şi pe pãrţi, va decide chestiunea prin decret; dacã acceptã recuzarea, va numi alţi arbitri în locul lor, exceptând cazul în care în compromis se prevede altfel.
Can. 1176 - § 1. Obligaţiile arbitrilor trebuie stabilite în însuşi compromisul, precum şi cele ce privesc pãstrarea secretului.
§ 2. Exceptând cazul în care pãrţile hotãrãsc altfel, arbitrii îşi aleg liber modul procedurii; acesta însã trebuie sã fie simplu şi termenii trebuie sã fie scurţi, respectând echitatea şi ţinând cont de legea procesualã.
§ 3. Arbitrii sunt lipsiţi de orice putere de constrângere; dacã necesitatea o cere, aceştia trebuie sã se adreseze tribunalului competent pentru examinarea cauzei.
Can. 1177 - § 1. Cauzele incidentale, care eventual ar apãrea, le vor rezolva arbitrii înşişi, prin decret.
§ 2. Dacã, însã, se ridicã o chestiuni prejudiciarã, pentru care nu se poate compromisul arbitrar, arbitrii trebuie sã suspende procesul pânã când pãrţile nu vor obţine din partea judecãtorului şi nu vor notifica arbitrilor cã sentinţa asupra chestiunii a trecut în lucru judecat sau, dacã chestiunea priveşte starea persoanelor, cã sentinţa poate fi trimisã spre executare.
Can. 1178 - Dacã pãrţile nu hotãrãsc altfel, sentinţa arbitrarã trebuie datã în şase luni socotite din ziua în care toţi arbitrii şi-au acceptat sarcina; termenul poate fi amânat de cãtre pãrţi.
Can. 1179 - § 1. Sentinţa arbitrarã se dã cu majoritate de voturi.
§ 2. Dacã situaţia o permite, sentinţa arbitrarã va fi redactatã de cãtre arbitrii înşişi în felul sentinţelor judecãtoreşti şi semnate de cãtre fiecare dintre arbitrii; pentru validitatea sa însã, se cere şi este suficient sã fie semnatã de majoritatea lor.
Can. 1180 - § 1. Exceptând cazul în care sentinţa arbitrarã este nulã din cauza unei vine grave a arbitrilor, arbitrii au dreptul la recuperarea cheltuielilor lor; pentru acest lucru pot cere cauţiunile potrivite.
§ 2. Este de dorit ca arbitrii sã-şi presteze gratuit opera; altfel, remunerarea lor trebuie prevãzutã chiar în compromisul fãcut.
Can. 1181 - § 1. Textul integral al sentinţei arbitrare trebuie depus în cincisprezece zile la cancelaria tribunalului eparhial, unde sentinţa a fost datã; în decurs de cinci zile de la depunerea ei, dacã nu se constatã cu certitudine cã sentinţa arbitralã este afectatã de nulitate, Vicarul judecãtoresc va emite, personal sau prin altcineva, un decret de confirmare ce trebuie notificat imediat pãrţilor.
§ 2. Dacã Vicarul judecãtoresc refuzã sã emitã acest decret, partea interesatã poate sã se adreseze tribunalului de apel care va rezolva chestiunea cât mai expeditiv; dacã, însã, Vicarul judecãtoresc tace timp de o lunã, aceeaşi parte poate cere ca acesta sã-şi îndeplineascã sarcina; dacã însã, cu toate acestea, va tãcea dupã trecerea a cinci zile, partea poate interpune recurs tribunalului de apel, care va defini aceastã chestiune cât mai expeditiv.
§ 3. Dacã se constatã cu certitudine cã sentinţa arbitrarã este afectatã de nulitate din cauza neglijenţei prescrierilor stabilite pentru validitatea compromisului, Vicarul judecãtoresc va declara nulitatea şi o va notifica cât mai repede pãrţilor, fiind înlãturat orice recurs împotriva acestei declaraţii.
§ 4. Sentinţa arbitrarã se transformã în lucru judecat imediat dupã emiterea decretului de confirmare, rãmânând neschimbat can. 1182.
Can. 1182 - § 1. Apelul împotriva sentinţei arbitrare se admite numai dacã pãrţile au cãzut de acord în scris între ele cã aceasta va fi supusã şi acestui remediu; în acest caz apelul trebuie interpus în decurs de zece zile de la comunicarea decretului de confirmare, în faţa aceluiaşi judecãtor care a emis decretul; dacã, însã, altcineva este judecãtorul competent sã primeascã apelul, purcederea va fi fãcutã în faţa acestuia în decurs de o lunã.
§ 2. Sentinţa arbitrarã care admite apel, trece în lucru judecat, conform normei can. 1322.
Can. 1183 - De cererea de nulitate împotriva unei sentinţe arbitrare care a trecut în lucru judecat, de restituirea integralã, dacã se constatã în mod evident injustiţia sentinţei însãşi, de opoziţia unui terţ, precum şi de corectarea unei erori materiale ale sentinţei, se va ocupa judecãtorul care a emis decretul de confirmare, conform normei obişnuite a dreptului.
Can. 1184 - § 1. Executarea sentinţei arbitrare poate fi fãcutã în aceleaşi cazuri în care este admisã executarea sentinţei judecãtoreşti.
§ 2. Sentinţa arbitralã trebuie mandatã spre execuţie, personal sau prin altul, Episcopului eparhial al eparhiei unde a fost emisã, exceptând cazul în care pãrţile au desemnat alt executor.

TITLUL XXV
DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ

CAP. I
DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ OBIŞNUITĂ

ART. I
Despre cererea de introducere a litigiului

Can. 1185 - (= 1502) Cine vrea sã cheme pe cineva la judecatã trebuie sã prezinte judecãtorului competent cererea de introducere a litigiului în care se propune obiectul controversei şi se cere slujirea judecãtorului.
Can. 1186 - § 1. (= 1503) Judecãtorul poate admite o cerere oralã ori de câte ori, fie reclamantul este împiedicat sã prezinte o cerere de introducere a litigiului, fie cauza este uşor de cercetat şi are o importanţã minorã.
§ 2. Totuşi, în ambele cazuri, judecãtorul îi va ordona notarului sã redacteze un act scris, care va trebui sã fie citit reclamantului şi aprobat de cãtre acesta, şi [act] care ţine locul cererii de introducere a litigiului scrise de reclamant, cu toate efectele juridice.
Can. 1187- (= 1504) Cererea de introducere a litigiului trebuie:
1° sã exprime în faţa cãrui judecãtor este introdusã cauza, ce se cere şi de la cine se cere;
2° sã indice pe ce drept se bazeazã reclamantul şi, mãcar la modul general, pe care fapte şi probe pentru demonstrarea celor afirmate;
3° sã fie semnatã şi datatã cu ziua, luna şi anul de cãtre reclamant sau procuratorul sãu precum şi locul unde reclamantul sau procuratorul sãu locuiesc, sau au spus cã au reşedinţa, pentru a primi actele;
4° sã indice domiciliul sau cvasi-domiciliul pârâtului.
Can. 1188 - § 1. (= 1505) Judecãtorul unic sau preşedintele tribunalului colegial, dupã ce a vãzut fie cã este de competenţa sa, fie cã reclamantului nu-i lipseşte capacitatea de a sta la judecatã, trebuie printr-un decret al sãu sã admitã sau sã refuze cât mai repede cererea de introducere a litigiului.
§2. Cererea de introducere a litigiului poate fi refuzatã numai dacã:
1° judecãtorul sau tribunalul sunt incompetenţi;
2° se constatã fãrã nici un dubiu cã reclamantul nu are capacitatea legitimã sã stea la judecatã;
3° nu a fost respectat can. 1187 nn. 1-3;
4° rezultã în mod cert din cererea de introducere a litigiului, cã cererea este lipsitã de orice fundament şi este imposibil sã aparã vreun fundament din proces.
§ 3. Dacã cererea de introducere a litigiului este respinsã pentru vicii care se pot corecta, reclamantul poate prezenta din nou aceluiaşi judecãtor o cerere corectatã.
§ 4. Împotriva respingerii cererii de introducere a litigiului, partea are întotdeauna dreptul integral, în timp util de zece zile, sã interpunã recurs motivat la tribunalul de apel sau, dacã cererea a fost refuzatã de preşedinte, la colegiu; aceastã chestiune a respingerii însã trebuie sã fie definitã cât mai expeditiv.
Can. 1189 - (= 1506) Dacã judecãtorul, în decurs de o lunã de la prezentarea cererii de introducere a litigiului, nu a emis decretul de acceptare sau respingere a cererii, partea interesatã poate înainta o cerere pentru ca judecãtorul sã-şi îndeplineascã sarcina sa; dacã însã, în ciuda acestei cereri, judecãtorul tace, dupã trecerea inutilã a zece zile, socotite de la instanţa fãcutã, cererea se considerã admisã.

ART. II
Despre citaţie şi despre intimarea sau notificarea actelor judiciare

Can. 1190 - § 1. (= 1507) În decretul prin care se admite cererea reclamantului de introducere a litigiului, judecãtorul sau preşedintele tribunalului trebuie sã cheme în judecatã, adicã sã citeze celelalte pãrţi pentru contestarea litigiului, stabilind dacã acestea trebuie sã rãspundã în scris sau sã se prezinte în faţa sa, pentru a se pune de acord asupra dubiilor; dacã, însã, din rãspunsurile lor scrise considerã cã este necesarã convocarea pãrţilor, poate decide astfel printr-un nou decret.
§ 2. Dacã cererea de introducere a litigiului este consideratã admisã conform normei can. 1189, decretul de citare în judecatã trebuie sã fie emis în decurs de douãzeci de zile de la cererea despre care se vorbeşte în acest canon.
§ 3. Dacã, însã, pãrţile se prezintã în fapt în faţa judecãtorului pentru a trata cauza, nu se cere citaţie, iar notarul va indica în acte cã pãrţile au apãrut în judecatã.
Can. 1191 - § 1. (= 1508) Decretul de citare în judecatã trebuie sã fie comunicat imediat pârâtului şi în acelaşi timp notificat celorlalţi care trebuie sã se prezinte.
§ 2. La citaţie se va anexa cererea de introducere a litigiului, exceptând cazul în care judecãtorul considerã cã, pentru o cauzã gravã, nu trebuie notificatã pãrţii înainte ca aceasta sã depunã în judecatã.
§ 3. Dacã acţiunea este intentatã împotriva celui care nu are liberul exerciţiu al drepturilor sale, sau libera administrare a bunurilor asupra cãrora se poartã litigiul, citaţia trebuie intimatã celui prin care acesta poate sta în judecatã conform normei dreptului.
Can. 1192 - § 1. (= 1509) Intimarea sau notificarea citaţiilor, decretelor, sentinţelor şi a altor acte judiciare trebuie fãcutã prin poştã, cu confirmare de primire sau în alt fel, cel mai sigur posibil, respectând legile dreptului particular.
§ 2. Despre faptul intimãrii sau notificãrii şi despre modul lor, trebuie sã rezulte din acte.
§ 3. (= 1510) Partea chematã, care refuzã primirea citaţiei sau împiedicã sã-i parvinã citaţia, se considerã citatã în mod legitim.
Can. 1193 - (= 1511) Dacã citaţia nu a fost intimatã în mod legitim, actele procesului sunt nule, exceptând cazul în care, în pofida tuturor, partea s-a prezentat pentru desfãşurarea cauzei.
Can. 1194 - (= 1512) Dacã citaţia a fost intimatã legitim sau pãrţile s-au prezentat în faţa judecãtorului pentru tratarea cauzei:
1° chestiunea înceteazã sã mai fie integrã;
2° cauza devine proprie acelui judecãtor sau tribunal, de altfel competent, în faţa cãruia a fost instituitã acţiunea;
3° puterea delegatã este stabilitã pentru judecãtorul delegat, astfel încât aceasta nu se pierde când înceteazã dreptul celui care l-a delegat;
4° se întrerupe prescrierea, exceptând cazul în care este stabilit altfel;
5° începe instanţa litigiului, şi de aceea se aplicã imediat principiul conform cãruia în cursul litigiului nu se introduce nimic nou.

ART. III
Despre contestarea litigiului
Can. 1195 - § 1. (= 1513) Contestarea litigiului are loc atunci când, printr-un decret al judecãtorului, este definit obiectul controversei în baza cererii şi rãspunsurilor pãrţilor.
§ 2. Întrebãrile şi rãspunsurile pãrţilor exceptând cele din cererea de introducere a litigiului, pot fi formulate ori în rãspunsul la citaţie ori în declaraţiile orale fãcute în faţa judecãtorului; în cazurile mai dificile, însã, pãrţile vor fi convocate de cãtre judecãtor, pentru a se pune de acord în privinţa dubiului sau dubiilor, cãrora li se va rãspunde prin sentinţã.
§ 3. Decretul judecãtorului va fi intimat pãrţilor; aceştia, dacã nu au consimţit deja, pot recurge la acelaşi judecãtor în decurs de zece zile, pentru ca decretul sã fie schimbat; acest lucru trebuie însã hotãrât cât mai expeditiv, printr-un decret al aceluiaşi judecãtor.
Can. 1196 - (= 1514) Obiectul controversei, odatã definit, nu mai poate fi modificat în mod valid decât printr-un nou decret, dintr-un motiv grav, la cererea unei pãrţi şi dupã ce au fost audiate celelalte pãrţi şi au fost cântãrite argumentele lor.
Can. 1197 - (= 1515) Fiind contestat litigiul, posesorul unui lucru strãin înceteazã sã mai fie în bunã credinţã; de aceea, dacã este condamnat la restituirea lucrului, trebuie sã restituie şi fructele, din ziua începerii contestãrii litigiului, şi sã repare daunele.
Can. 1198 - (= 1516) Fiind contestat litigiul, judecãtorul va stabili pãrţilor un timp corespunzãtor pentru propunerea şi completarea probelor.

ART. IV
Despre suspendarea, perimarea şi renunţarea instanţei litigiului
Can. 1199 - (= 1518) Dacã o parte moare sau îşi schimbã starea, sau îi înceteazã funcţia în virtutea cãreia acţioneazã:
1° când cauza nu este concluzionatã încã, instanţa litigiului se suspendã pânã când moştenitorul decedatului sau succesorul, sau cel care este interesat, reia instanţa litigiului;
2° când cauza este concluzionatã, judecãtorul trebuie sã continue [instanţa], dupã ce l-a citat pe procurator, dacã existã, sau, dacã lipseşte, pe moştenitorul sau pe succesorul decedatului.
Can. 1200 - § 1. (= 1519) Dacã înceteazã sarcina tutorelui, a curatorului sau a procuratorului, ori a avocatului, care sunt necesari conform normei can. 1139, instanţa litigiului se suspendã interimar.
§ 2. Judecãtorul va numi cât mai repede posibil un alt tutore sau curator; poate de asemenea constitui un procurator pentru litigiu sau un avocat, dacã partea a neglijat sã o facã, într-un termen scurt, stabilit de judecãtorul însuşi.
Can. 1201 - (= 1520) Dacã pãrţile nu pun nici o acţiune procesualã în timp de şase luni, fãrã sã existe vreo piedicã, instanţa litigiului este perimatã.
Can. 1202 - (= 1521) Perimarea are efect prin dreptul însuşi, şi împotriva tuturor, chiar şi a minorilor, şi trebuie declaratã chiar şi din oficiu, rãmânând neschimbat dreptul de a cere indemnitate contra tutorilor, curatorilor, administratorilor, procuratorilor, care nu au dovedit cã sunt nevinovaţi.
Can. 1203 - (= 1522) Perimarea stinge actele procesului, însã nu şi actele cauzei; mai mult, acestea îşi pãstreazã valoarea chiar şi într-o altã judecatã, dacã cauza va fi interpusã între aceleaşi persoane şi pentru acelaşi lucru; referitor însã la strãini, nu au altã putere decât documentele.
Can. 1204 - (= 1523) Cheltuielile unei judecãţi perimate trebuie suportate de fiecare parte, în mãsura în care acestea le-au fãcut.
Can. 1205 - § 1. (= 1524) În orice stare şi grad de judecatã reclamantul poate renunţa la instanţa litigiului; tot astfel, atât reclamantul cât şi pârâtul pot renunţa la actele procesului, fie la toate, fie numai la unele.
§ 2. Tutorii şi administratorii persoanelor juridice, pentru a putea renunţa la instanţa litigiului, au nevoie de sfatul sau consimţãmântul celor cãrora li se cere concursul pentru a face actele ce depãşesc limitele administrãrii obişnuite.
§ 3. Pentru ca renunţarea sã fie valabilã, trebuie sã fie fãcutã în scris şi semnatã de partea însãşi sau de procuratorul ei, înzestrat însã cu un mandat special, şi comunicatã celeilalte pãrţi, acceptatã de cãtre aceasta sau cel puţin neatacatã şi admisã de judecãtor.
Can. 1206 - (= 1525) Renunţarea admisã de judecãtor, pentru actele la care s-a renunţat, produce acelaşi efect ca şi perimarea instanţei litigiului şi obligã, de asemenea, pe cel care renunţã sã plãteascã cheltuielile actelor la care a renunţat.

ART. V
Despre probe
Can. 1207 - § 1. (= 1526) Îndatorirea de a aduce probe îi incumbã celui care afirmã.
§ 2. Nu au nevoie de probe:
1° cele ce prin dreptul însuşi se presupun;
2° faptele afirmate de unul dintre opozanţi şi recunoscute de celãlalt, dacã proba nu este cerutã, în pofida tuturor, de drept sau de judecãtor.
Can. 1208 - § 1. (= 1527) Pot fi aduse probe de orice naturã, care se vãd utile pentru examinarea cauzei şi sunt licite.
§ 2. Dacã o parte face instanţã pentru a fi acceptatã o probã respinsã de judecãtor, judecãtorul însuşi o va defini cât mai expeditiv.
Can. 1209 - (= 1528) Dacã o parte sau un martor refuzã sã se prezinte în faţa judecãtorului pentru a rãspunde, este permis sã fie audiatã printr-o persoanã desemnatã de cãtre judecãtor, sau sã i se cearã declaraţia înaintea unui notar public sau prin orice alt mijloc legitim.
Can. 1210 - (= 1529) Judecãtorul nu va proceda, fãrã o cauzã gravã, la strângerea probelor înainte de contestarea litigiului.

1° Despre declaraţiile pãrţilor
Can. 1211 - (= 1530) Judecãtorul poate interoga întotdeauna pãrţile pentru a descoperi mai bine adevãrul, ba chiar trebuie sã o facã la instanţa unei pãrţi sau pentru a dovedi cã un fapt de interes public este pus în afara oricãrui dubiu.
Can. 1212 - § 1. (cf 1531) Partea interogatã în mod legitim trebuie sã rãspundã şi sã spunã integral adevãrul, exceptând cazul în care rãspunsul dezvãluie un delict comis de ea însãşi.
§ 2. Dacã însã refuzã sã rãspundã, judecãtorul va aprecia ceea ce poate fi dedus din aceasta pentru proba faptelor.
Can. 1213 - (= 1532) În cazurile în care binele public este în cauzã, judecãtorul pune pãrţile ce vor fi interogate sã jure cã vor spune adevãrul, sau cel puţin cã au spus adevãrul, exceptând cazul în care un motiv grav îndeamnã altfel; în celelalte cazuri poate sã o facã dupã propria sa prudenţã.
Can. 1214 - (= 1533) Pãrţile, promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii pot prezenta judecãtorului articolele asupra cãrora sã interogheze partea.
Can. 1215 - (= 1534) Referitor la interogarea pãrţilor, se vor respecta canoanele despre interogarea martorilor, cu referinţele de rigoare.
Can. 1216 - (= 1535) Afirmaţia despre un fapt oarecare, fãcutã scris sau verbal în faţa judecãtorului competent, de cãtre una din pãrţi împotriva ei însãşi, referitoare la materia judecãţii, fie din proprie iniţiativã, fie interogatã de judecãtor, este o confesiune judiciarã.
Can. 1217 - § 1. (= 1536) Confesiunea judiciarã a unei pãrţi, dacã este vorba despre o problemã privatã şi binele public nu este în cauzã, le elibereazã pe celelalte de îndatorirea probãrii.
§ 2. De asemenea, în cauzele care privesc binele public, mãrturisirea judiciarã şi celelalte declaraţii ale pãrţilor pot avea o valoare doveditoare care, împreunã cu celelalte elemente ale cauzei, vor fi evaluate de cãtre judecãtor, însã nu li se poate atribui o valoare deplinã de probare, decât în cazul în care se adaugã alte elemente care le coroboreazã întru totul.
Can. 1218 - (= 1537) Judecãtorul este cel care va evalua cu privire la confesiunea extrajudiciarã fãcutã în judecatã, dupã aprecierea tuturor împrejurãrilor.
Can. 1219 - (= 1538) Confesiunea sau oricare altã declaraţie a unei pãrţi nu are nici o valoare dacã se adevereşte cã a fost pronunţatã printr-o eroare de fapt sau cã a fost smulsã cu forţa, sau printr-o fricã gravã.

2° Despre proba prin documente
Can. 1220 - (= 1359) În oricare gen de judecatã se admite proba prin documente, atât publice cât şi private.
Can. 1221 - § 1. (= 1540) Documentele publice bisericeşti sunt cele care au fost redactate de o persoanã în baza sarcinii sale publice în Bisericã, respectând cele obişnuite prescrise de drept.
§ 2. Documentele publice civile sunt cele care, conform dreptului civil, sunt considerate ca atare.
§ 3. Celelalte documente sunt private.
Can. 1222 - (cf 1541) Documentele publice fac credinţã despre ceea ce se afirmã în ele direct şi principal, exceptând cazul în care argumente contrare şi evidente dovedesc altceva, rãmânând neschimbat dreptul civil al locului, în ceea ce priveşte documentele civile.
Can. 1223 - (cf 1542) Un document privat, fie admis de o parte, fie recunoscut de judecãtor, are contra autorului documentului sau contra celui care a semnat documentul şi a celor care au preluat de la aceştia cauza, aceeaşi putere probatoare ca şi confesiunea extrajudiciarã; împotriva strãinilor însã poate avea putere probatoare, de estimat de cãtre judecãtor împreunã cu celelalte împrejurãri ale cauzei, însã nu i se poate atribui puterea probatoare deplinã, exceptând cazul în care se adaugã alte elemente care coroboreazã întru totul.
Can. 1224 - (= 1543) Dacã documentele apar şterse, corectate, interpolate sau cu alte defecte, judecãtorul este cel care va estima dacã şi în ce mãsurã trebuie ţinut seama de aceste documente.
Can. 1225 - (= 1544) Documentele nu au putere probatoare în judecatã dacã nu sunt în original sau în copie autentificatã şi depuse la cancelaria tribunalului, astfel încât judecãtorul şi pãrţile sã le poatã examina.
Can. 1226 - (= 1545) Judecãtorul poate dispune ca un document comun ambelor pãrţi sã fie prezentat în judecatã.
Can. 1227 - § 1. (= 1546) Nimeni nu este obligat sã prezinte documente, chiar dacã sunt comune, care nu pot fi comunicate fãrã pericol de daunã conform can. 1229, § 2, n. 2, sau fãrã pericolul violãrii respectãrii secretului.
§ 2. Dacã însã mãcar o parte a documentului poate fi copiatã şi prezentatã sub forma unei copii fãrã inconvenientele menţionate, judecãtorul poate dispune ca aceasta sã fie prezentatã.

3° Despre martori şi despre mãrturii
Can. 1228 - (= 1547) Proba prin martori este admisã în orice cauzã, sub conducerea judecãtorului.
Can. 1229 - § 1. (= 1548) Martorii trebuie sã mãrturiseascã adevãrul judecãtorului care interogheazã în mod legitim.
§ 2. Rãmânând neschimbat can. 1231, sunt exceptaţi de la obligaţia de a rãspunde:
1° clericii, în privinţa celor pe care aceştia le-au cunoscut în baza ministeriului sacru; conducãtorii civili, medicii, moaşele, avocaţii, notarii şi alţii, care au obligaţia de a respecta secretul chiar şi în raţiunea unui sfat dat, referitor la cele supuse secretului;
2° cei care se tem cã prin mãrturia lor vor provoca lor înşişi, sau soţului lor, sau consangvinilor apropiaţi sau afinilor, infamie, neplãceri primejdioase sau alte rele grave.

a) Cine pot fi martori
Can. 1230 - (= 1549) Toţi pot fi martori, dacã nu sunt respinşi în mod expres de drept, fie întru totul, fie în parte.
Can. 1231 - § 1. (= 1550) Nu vor fi admişi sã depunã mãrturie minorii sub vârsta de paisprezece ani şi cei slabi de minte; totuşi, pot fi audiaţi prin decretul judecãtorului, care îi declarã folositori.
§ 2. Sunt consideraţi incapabili sã depunã mãrturie:
1° cei care sunt pãrţi în cauzã sau cei care se prezintã la judecatã în numele pãrţilor, judecãtorul şi cei care îl asistã, avocatul şi ceilalţi care asistã sau au asistat pãrţile în aceeaşi acuzã;
2° sacerdoţii, referitor la tot ceea ce au cunoscut din confesiunea sacramentalã, chiar dacã penitentul le cere sã vorbeascã; ba mai mult, ceea ce s-a auzit de la cineva, indiferent în ce fel, cu ocazia penitenţei sacramentale nu poate fi acceptat nici mãcar ca indiciu de adevãr.

b) Despre martorii de adus şi de exclus
Can. 1232 - (= 1551) Partea care a adus un martor poate renunţa la interogarea sa, însã partea adversã poate cere ca martorul sã fie totuşi interogat.
Can. 1233 - § 1. (= 1552) Dacã se cere proba prin martori, numele şi domiciliul lor vor fi indicate tribunalului.
§ 2. În termenul prestabilit de judecãtor se vor arãta punctele argumentelor asupra cãrora se cere interogarea martorilor; altfel cererea se va considera abandonatã.
Can. 1234 - (= 1553) Judecãtorul este cel care reduce numãrul prea mare de martori.
Can. 1235 - (= 1554) Înainte ca martorii sã fie interogaţi, numele lor vor fi comunicate pãrţilor; dacã însã, conform estimãrii prudente a judecãtorului, aceasta nu se poate face fãrã o gravã dificultate, se va face cel puţin înaintea publicãrii mãrturiilor.
Can. 1236 - (cf 1555) Rãmânând neschimbat can. 1231, o parte poate cere ca un martor sã fie exclus, dacã se demonstreazã un motiv just, înainte ca martorul sã fie interogat.
Can. 1237 - (= 1556) Citarea unui martor se face printr-un decret al judecãtorului, comunicat în mod legitim martorului.
Can. 1238 - Martorul citat de cãtre judecãtor, conform normei dreptului, se va prezenta sau va face cunoscut judecãtorului motivul absenţei sale.

c) Despre interogatoriul martorilor
Can. 1239 - § 1. (= 1558 § 1) Martorii vor fi interogaţi în sediul tribunalului, exceptând cazul în care judecãtorul considerã altfel.
§ 2. Episcopii şi cei care, conform dreptului poporului lor se bucurã de o favoare asemãnãtoare, vor fi audiaţi în locul ales de ei înşişi.
§ 3. Judecãtorul va decide unde trebuie sã fie audiaţi cei care, din cauza distanţei, bolii sau a altei piedici, le este imposibil sau le este greu sã ajungã la sediul tribunalului, rãmânând neschimbate cann. 1071 şi 1128.
Can. 1240 - (= 1559) Pãrţile nu pot asista la interogarea martorilor, decât dacã judecãtorul, mai ales când lucrul este bun privat, considerã sã-i admitã; pot însã asista procuratorii sau avocaţii lor, exceptând cazul în care judecãtorul considerã cã trebuie sã se procedeze în secret, din cauza împrejurãrii faptelor şi a persoanelor.
Can. 1241 - § 1. (= 1560) Martorii vor fi interogaţi separat, câte unul.
§ 2. Dacã martorii sunt în dezacord grav între ei sau cu una din pãrţi, judecãtorul îi poate pune sã se confrunte între ei, evitând, pe cât posibil, neînţelegerile şi scandalul.
Can. 1242 - (= 1561) Interogarea martorului se face de cãtre judecãtor sau de cãtre delegatul sãu, sau de cãtre auditor, la care e oportun sã asiste şi notarul; pentru aceasta, pãrţile sau promotorul dreptãţii sau apãrãtorul legãturii sau avocaţii prezenţi la interogatoriu, dacã au alte întrebãri de pus martorului, le vor pune nu martorului ci judecãtorului sau celui care îl înlocuieşte, pentru a le pune el însuşi, dacã dreptul particular nu prevede altfel.
Can. 1243 - § 1. (= 1562) Judecãtorul va reaminti martorului obligaţia gravã de a spune tot adevãrul şi numai adevãrul.
§ 2. Judecãtorul va cere jurãmântul martorului conform can. 1213; dacã însã martorul refuzã sã-l depunã, va fi audiat fãrã jurãmânt.
Can. 1244 - (= 1563) Judecãtorul va verifica în primul rând identitatea martorului; va cerceta ce relaţie are cu pãrţile şi când îi va pune întrebãrile specifice cauzei, va cãuta sã ştie şi izvoarele cunoştinţelor sale şi în care timp determinat a cunoscut ceea ce afirmã.
Can. 1245 - (= 1564) Întrebãrile vor fi scurte, adaptate la înţelegerea celui care va fi interogat, nu vor cuprinde mai multe deodatã, nu înşelãtoare, nu şirete, care nu sugereazã rãspunsul, departe de orice ofensã şi aparţinãtoare cauzei de care este vorba.
Can. 1246 - § 1. (= 1565) Întrebãrile nu se vor comunica anticipat martorilor.
§ 2. Dacã însã ceea ce trebuie mãrturisit este atât de înlãturat în memorie, încât nu poate afirma nimic cu certitudine dacã înainte nu le este reamintit, judecãtorul poate preveni martorul asupra câtorva puncte, dacã considerã cã aceasta se poate face fãrã pericol.
Can. 1247 - (= 1566) Martorii vor spune oral mãrturia şi nu vor citi ceva scris, exceptând cazul în care este vorba despre calcule sau socoteli, caz în care pot consulta notiţele pe care le-au adus cu ei.
Can. 1248 - § 1. (= 1567) Rãspunsul va fi redactat imediat în scris de cãtre notar, care trebuie sã redea chiar însãşi cuvintele martorului, cel puţin cu privire la cele ce ţin direct de obiectul judecãţii.
§ 2. Se poate admite utilizarea invenţiilor tehnice care reproduc vocea, dacã apoi rãspunsurile vor fi consemnate în scris şi semnate, pe cât posibil, de cei care au dat rãspunsurile.
Can. 1249 - (= 1568) Notarul va menţiona în acte despre prestarea, renunţarea sau refuzul jurãmântului, despre prezenţa pãrţilor şi a altora, despre întrebãrile adãugate din oficiu, şi în general despre tot ceea ce meritã amintit, întâmplãtor petrecut, când martorii au fost interogaţi.
Can. 1250 - § 1. (= 1569) La sfârşitul interogatoriului trebuie citite în faţa martorului cele redactate de notar despre rãspunsurile sale, sau martorul sã fie pus sã audã cele înregistrate prin mijloace tehnice despre rãspunsurile sale, dând aceluiaşi martor dreptul de a adãuga, de a suprima, de a corecta sau de a varia.
§ 2. În sfârşit, actul trebuie semnat de martor, de judecãtor şi de notar.
Can. 1251 - (= 1570) Martorii, chiar dacã au fost deja interogaţi, pot fi chemaţi din nou, la cererea unei pãrţi sau din oficiu, înaintea publicãrii mãrturiilor, dacã judecãtorul o considerã necesar sau util, dacã nu existã totuşi nici un pericol de orice complicitate sau corupţie.
Can. 1252 - (= 1571) Martorilor trebuie sã le fie rambursate, în baza unei estimãri echitabile fãcute de judecãtor, cheltuielile fãcute şi câştigurile pierdute, depunând mãrturie în cauzã.

d) Despre credibilitatea mãrturiilor
Can. 1253 - (= 1572) Judecãtorul, în estimarea mãrturiilor, dupã ce a cerut scrisori de mãrturisire, dacã a fost necesar, va lua în considerare:
1° care va fi condiţia persoanei sau onestitatea sa;
2° dacã a mãrturisit din proprie ştiinţã, mai ales despre ceea ce a vãzut şi auzit personal, sau dupã opinia sa, dupã zvonuri sau dupã ceea ce a auzit de la alţii;
3° dacã martorul este constant şi ferm coerent cu sine, sau dacã este schimbãtor, nesigur sau şovãitor;
4° dacã are martori care confirmã mãrturia sau dacã este confirmatã sau nu de alte elemente probatorii.
Can. 1254 - (= 1573) Mãrturia unui singur martor nu poate avea credibilitate deplinã, exceptând cazul în care este vorba de un martor calificat, care depune mãrturie despre cele sãvârşite din oficiu, sau dacã circumstanţele de lucruri sau persoane sugereazã altceva.

4° Despre experţi
Can. 1255 - (= 1574) Trebuie fãcut apel la opera experţilor de fiecare datã când dreptul sau judecãtorul prescriu examinarea şi pãrerea lor, fundamentatã pe regulile artei sau ştiinţei lor, pentru a dovedi un fapt oarecare sau pentru a face cunoscutã adevãrata naturã a unui lucru oarecare.
Can. 1256 - (= 1575) Judecãtorului îi revine numirea experţilor, dupã ce a audiat pãrţile sau la propunerea lor sau, dacã e cazul, [îi revine] însuşirea referatelor fãcute deja de alţi experţi.
Can. 1257 - (= 1576) Şi experţii pot fi excluşi sau recuzaţi pentru aceleaşi motive ca şi martorii.
Can. 1258 - § 1. (= 1577) Judecãtorul, ţinând seama de cele deduse eventual de pãrţi, va defini cu un decret al sãu fiecare punct pentru care expertul trebuie sã-şi desfãşoare opera.
§ 2. Expertului îi vor fi transmise actele cauzei şi celelalte documente şi auxiliare de care acesta poate avea nevoie pentru a-şi îndeplini sarcina.
§ 3. Judecãtorul, dupã ce l-a audiat pe acelaşi expert, va determina termenul în care va fi îndeplinitã examinarea şi depusã relatarea.
Can. 1259 - § 1. (= 1578) Experţii vor întocmi fiecare un raport, separat de a celorlalţi, exceptând cazul în care judecãtorul va ordona sã se facã unul singur, semnat de toţi; dacã se face astfel, se vor nota cu grijã opiniile divergente, dacã au fost.
§ 2. Experţii trebuie sã indice cu claritate prin care documente sau prin ce alte mijloace potrivite s-au convins despre identitatea persoanelor, a lucrurilor sau a locurilor, pe ce cale şi prin ce metodã au procedat în îndeplinirea sarcinii încredinţate lor şi mai ales pe care argumente îşi sprijinã concluziile lor.
§ 3. Expertul poate fi chemat de judecãtor pentru a furniza explicaţiile care par necesare ulterior.
Can. 1260 - § 1. (= 1579) Judecãtorul va aprecia cu grijã nu numai concluziile experţilor, chiar concordante, ci şi celelalte circumstanţe ale cauzei.
§ 2. Când îşi expune raţiunea deciziei, el trebuie sã precizeze argumentele care l-au indus sã admitã sau sã respingã concluziile experţilor.
Can. 1261 - (= 1580) Experţilor li se vor achita cheltuielile şi onorariile determinate de echitate şi dreptate de cãtre judecãtor, respectând dreptul particular.
Can. 1262 - § 1. (= 1581) Pãrţile pot sã-şi desemneze experţi privaţi ce vor fi aprobaţi de judecãtor.
§ 2. Experţii privaţi, dacã judecãtorul îi admite, pot consulta actele cauzei, ori de câte ori este necesar, sã asiste la executarea expertizei, şi pot întotdeauna sã prezinte propria relatare.

5° Despre apropiere şi despre recunoaşterea judiciarã
Can. 1263 - (= 1582) Dacã pentru definirea cauzei judecãtorul considerã oportun sã meargã într-un loc oarecare sau sã examineze un lucru oarecare, va hotãrî dinainte aceasta printr-un decret în care va indica în mod sumar, dupã audierea pãrţilor, cele ce vor fi prestate în aceastã apropiere sau recunoaştere judiciarã.
Can. 1264 - (= 1583) Dupã terminarea apropierii sau a recunoaşterii judiciare, se va întocmi un document.
6° Despre presupuneri
Can. 1265 - (cf 1586) Presupunerile care prin dreptul însuşi nu sunt stabilite, judecãtorul, pentru a ajunge la o sentinţã dreaptã, poate sã le facã, însã numai dacã acestea rezultã dintr-un fapt cert şi determinat, coerente cu obiectul controversei.
Can. 1266 - (= 1585) Cel care are de partea sa ceea ce prin dreptul însuşi este presupus, este eliberat de îndatorirea probãrii, care cade asupra pãrţii adverse.

ART. VI
Despre cauzele incidentale
Can. 1267 - (= 1587) Este vorba de o cauzã incidentalã ori de câte ori, instanţa litigiului fiind începutã, se propune o chestiune care, chiar dacã nu este cuprinsã în mod expres în cererea de introducere a litigiului, totuşi ţine atât de mult de cauzã încât trebuie rezolvatã de cele mai multe ori înaintea chestiunii principale.
Can. 1268 - (= 1588) Cauza incidentalã se propune în scris sau oral, indicând legãtura care existã între aceasta şi cauza principalã, în faţa judecãtorului competent pentru definirea cauzei principale.
Can. 1269 - § 1. (= 1589) Judecãtorul, dupã ce a primit cererea şi a audiat pãrţile, va defini cât mai expeditiv dacã chestiunea incidentalã propusã are temei şi o legãturã cu cauza principalã, sau dacã, din contrã, trebuie respinsã de la început, iar dacã o admite, va decide dacã este atât de gravã încât trebuie sã fie rezolvatã prin sentinţã interlocutoare sau prin decret.
§ 2. Dacã însã considerã cã chestiunea incidentalã nu se va rezolva înaintea sentinţei definitive, va decide sã fie luatã în considerare când se va defini cauza principalã.
Can. 1270 - § 1. (= 1590) Dacã o chestiune incidentalã trebuie rezolvatã prin sentinţã, se vor respecta canoanele despre judecãţile contencioase sumare, exceptând cazul în care, ţinând cont de gravitatea lucrului, judecãtorul considerã altfel.
§ 2. Dacã însã trebuie rezolvatã prin decret, tribunalul o poate încredinţa auditorului sau preşedintelui.
Can. 1271 - (= 1591) Înaintea încheierii cauzei principale, judecãtorul sau tribunalul poate, pentru un motiv just, sã revoce sau sã refacã decretul sau sentinţa interlocutoare, fie la stãruinţa unei pãrţi, fie din oficiu, dupã ce a audiat pãrţile.

1° Despre pãrţile ce nu se prezintã
Can. 1272 - § 1. (= 1592) Dacã pârâtul citat nu s-a prezentat şi nu a adus o motivaţie corespunzãtoare privind absenţa sa, sau dacã nu a rãspuns conform normei can. 1190, § 1, judecãtorul, printr-un decret, îl va declara absent de la judecatã şi va decide astfel încât cauza sãşi urmeze cursul, respectând cele de respectat, şi va proceda pânã la sentinţa definitivã şi la executarea sa.
§ 2. Înainte de emiterea acestui decret, trebuie sã rezulte, chiar printr-o nouã citaţie, dacã este necesar, cã citaţia a fost fãcutã în mod legitim şi i-a parvenit în timp util pârâtului.
Can. 1273 - § 1. (= 1593) Dacã ulterior pârâtul s-a prezentat la judecatã sau a dat rãspunsul sãu înaintea definitivãrii cauzei, poate aduce concluziile şi probele sale, rãmânând neschimbat can. 1283; totuşi, judecãtorul va veghea ca judecata sã nu se prelungeascã dinadins, prin întârzieri prea lungi, ce nu sunt necesare.
§ 2. Chiar dacã pârâtul nu s-a prezentat sau nu a dat rãspuns înaintea definitivãrii cauzei, poate sã se foloseascã de atacul împotriva sentinţei; dacã însã dovedeşte cã a fost reţinut de o piedicã legitimã, pe care nu a putut-o dovedi mai repede fãrã vina sa, se poate folosi de cererea de nulitate.
Can. 1274 - Dacã reclamantul nu s-a prezentat în ziua şi la ora fixatã pentru contestarea litigiului şi nici nu a furnizat o scuzã potrivitã:
1° judecãtorul îl va cita din nou;
2° dacã reclamantul nu se prezintã dupã a doua citaţie, se presupune cã a renunţat la instanţa litigiului;
3° dacã însã vrea sã aparã ulterior în proces, se va respecta can. 1273.
Can. 1275 - § 1. (= 1595) Partea absentã de la judecatã, care nu a demonstrat o piedicã justã, este obligatã sã plãteascã cheltuielile de judecatã fãcute datoritã absenţei sale precum şi, dacã este necesar, sã plãteascã indemnizaţia celeilalte pãrţi.
§ 2. Dacã atât reclamantul cât şi pârâtul au fost absenţi de la judecatã, fiecare din ei rãspunde pentru sine însuşi de plata integralã a cheltuielilor de judecatã.

2° Despre intervenţia unui terţ în cauzã
Can. 1276 - § 1. (= 1596) Cel care este interesat, poate fi admis sã intervinã într-o cauzã, în orice grad al judecãţii, fie ca parte ce-şi apãrã propriul drept, fie ca accesoriu, pentru a ajuta una din pãrţi.
§ 2. Pentru a fi admis însã, trebuie sã prezinte judecãtorului, înainte de concluzionare, în cauzã, o cerere în care sã demonstreze pe scurt dreptul sãu de a interveni.
§ 3. Cel care intervine într-o cauzã trebuie sã fie admis în acea stare a judecãţii în care se gãseşte cauza; dupã ce i s-a acordat un termen scurt şi anulator pentru a-şi prezenta dovezile dacã cauza a ajuns la faza probatoare.
Can. 1277 - (= 1597) Judecãtorul, dupã ce a audiat pãrţile trebuie sã cheme la judecatã un terţ, a cãrui intervenţie pare necesarã.

3° Despre tentative în cursul litigiului
Can. 1278 - Tentativa este un act prin care, în cursul litigiului, se modificã ceva de cãtre una dintre pãrţi împotriva celeilalte, sau de judecãtor împotriva uneia dintre pãrţi sau a ambelor, care aduce unei pãrţi un prejudiciu şi contra sa, fie referitor la materia judecãţii, fie referitor la drepturile procesuale, dacã nu se admite de dreptul însuşi aceastã înnoire.
Can. 1279 - Tentativa este nulã prin dreptul însuşi, pentru care judecãtorul trebuie sã dispunã revocarea sa; se poate totuşi însãnãtoşi de dreptul însuşi dacã în decurs de o lunã de la ziua în care a luat la cunoştinţã de tentativã, nu i se propune judecãtorului chestiunea.
Can. 1280 - Chestiunile privind tentativele trebuie definite cât mai expeditiv de cãtre judecãtorul cauzei principale, dacã tentativa a fost îndeplinitã de una din pãrţi; însã, dacã judecãtorul însuşi a îndeplinit tentativa, de cãtre tribunalul de apel.

ART. VII
Despre publicarea actelor, despre concluzia în cauzã şi despre discutarea cauzei

Can. 1281 - § 1. (= 1598) Dupã dobândirea probelor, judecãtorul trebuie, printr-un decret, sã permitã pãrţilor şi avocaţilor lor, sub pedeapsa nulitãţii, sã vadã în cancelaria tribunalului actele care încã nu le sunt cunoscute; ba chiar, dacã avocaţii o cer, li se poate da o copie a actelor; în cauzele care privesc binele public însã, pentru a evita pericole grave, judecãtorul poate decide ca un anumit act sã nu fie arãtat nimãnui, totuşi fiind atent ca dreptul de apãrare sã rãmânã integral.
§ 2. Pentru completarea probelor, pãrţile pot propune judecãtorului alte probe; odatã dobândite, dacã judecãtorul considerã necesar, din nou are loc decretul despre care se vorbeşte în § 1.
Can. 1282 - § 1. (= 1599) Fiind îndeplinite toate cele referitoare la producerea probelor, se trece la concluzionarea cauzei.
§ 2. Aceastã concluzionare intervine de fiecare datã când ori pãrţile declarã cã nu mai au nimic de adãugat, ori când timpul util fixat de judecãtor pentru a propune probele a trecut, sau dacã judecãtorul a declarat cauza suficient de instruitã.
§ 3. Despre concluzionarea cauzei, în orice fel s-ar fi întâmplat, judecãtorul va emite un decret.
Can. 1283 - (= 1600) Dupã concluzionarea cauzei, judecãtorul poate chema aceiaşi martori sau pe alţii, sã dispunã alte probe care înainte nu au fost cerute, însã numai:
1° în cauzele care privesc doar un bun privat al pãrţilor, dacã toate pãrţile consimt;
2° în celelalte cazuri, dupã audierea pãrţilor şi dacã existã un motiv grav şi dacã este înlãturat orice pericol de fraudã sau de corupţie;
3° în toate cazurile, ori de câte ori este verosimil cã, dacã nu se admite o probã nouã, sentinţa este nedreaptã pentru motivele enumerate în can. 1326, § 2, nn. 1-3.
§ 2. Judecãtorul poate însã ordona sau admite prezentarea unui document care, fãrã vina celui interesat, nu a putut fi eventual prezentat în prealabil.
§ 3. Noile probe vor fi publicate, respectând can. 1281, § 1.
Can. 1284 - (= 1601) Odatã fãcutã concluzionarea cauzei, judecãtorul va fixa un spaţiu de timp corespunzãtor, pentru prezentarea apãrãrilor sau a observaţiilor.
Can. 1285 - § 1. (= 1602) Apãrãrile şi observaţiile vor fi date în scris, exceptând cazul în care judecãtorul, cu consimţãmântul pãrţilor, considerã suficientã disputarea în şedinţa tribunalului.
§ 2. Dacã apãrãrile cu principalele documente se vor tipãri, se cere licenţa prealabilã a judecãtorului, rãmânând neschimbatã obligaţia secretului, dacã existã.
§ 3. Referitor la extinderea apãrãrilor, la numãrul exemplarelor şi la celelalte detalii de acest fel, se vor respecta statutele tribunalului.
Can. 1286 - § 1. (= 1603) Dupã schimbul reciproc de apãrãri şi observaţii, este permis fiecãrei pãrţi sã-şi prezinte rãspunsul într-un timp scurt, fixat de judecãtor.
§ 2. Acest drept le revine pãrţilor o singurã datã, exceptând cazul în care judecãtorul considerã cã se acordã a doua oarã, pentru un motiv grav; atunci însã, concesia fãcutã unei pãrţi se considerã datã şi celeilalte.
§ 3. Promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii au dreptul de a replica din nou la rãspunsurile pãrţilor.
Can. 1287 - § 1. (= 1604) Sunt interzise cu desãvârşire informaţiile date judecãtorului de cãtre pãrţi, de cãtre avocaţii lor sau chiar de alţii, care ar rãmâne în afara actelor cauzei.
§ 2. Dacã discutarea cauzei a fost fãcutã în scris, judecãtorul poate stabili sã aibã loc, în şedinţa tribunalului, o disputã moderatã oralã pentru a clarifica unele chestiuni.
Can. 1288 - (= 1605) La disputa oralã despre care vorbesc can. 1285, § 1 şi 1287, § 2 va asista notarul pentru ca, dacã judecãtorul ordonã sau dacã o parte o cere şi judecãtorul consimte, sã poatã redacta imediat în scris dezbaterile şi concluziile.
Can. 1289 - (= 1606) Dacã pãrţile au neglijat sã-şi pregãteascã apãrarea în timpul util fixat sau dacã se supun ştiinţei şi conştiinţei judecãtorului, judecãtorul, dacã din acte şi din probe are o viziune completã a cauzei, poate pronunţa imediat sentinţa, dupã ce a cerut observaţiile promotorului dreptãţii şi a apãrãtorului legãturii, dacã aceştia au intervenit în judecatã.

ART. VIII
Despre pronunţãrile judecãtorului
Can. 1290 - (= 1607) O cauzã tratatã pe cale judiciarã, dacã este principalã, este definitã de cãtre judecãtor prin sentinţã definitivã; dacã este incidentalã, prin sentinţã interlocutoare, rãmânând neschimbat can. 1269, § 1.
Can. 1291 - § 1. (= 1608) Pentru pronunţarea oricãrei sentinţe se cere ca în sufletul judecãtorului sã fie certitudinea moralã referitoare la lucrul ce va fi definit prin sentinţã.
§ 2. Aceastã certitudine trebuie sã-i rezulte judecãtorului din acte şi din probe.
§ 3. De asemenea, judecãtorul trebuie sã estimeze probele dupã conştiinţa sa, rãmânând neschimbate prescrierile legii referitoare la eficacitatea unor probe.
§ 4. Judecãtorul care nu a putut ajunge la aceastã certitudine, va pronunţa cã nu rezultã dreptul reclamantului şi va demite pârâtul absolvit, exceptând cazul în care este vorba despre o cauzã care se bucurã de favoarea dreptului, caz în care se va pronunţa în favoarea acestuia.
Can. 1292 - § 1. (cf 1609 § 1) În tribunalul colegial, preşedintele colegiului va stabili ziua şi ora la care judecãtorii se vor aduna pentru a delibera şi, exceptând cazul în care un motiv special îndeamnã altfel, adunarea se va ţine în acelaşi sediu al tribunalului, în care nimeni nu poate fi prezent în afarã de judecãtorii colegiului.
§ 2. În ziua fixatã pentru adunare, fiecare dintre judecãtori va aduce concluziile în scris, însã fãrã nume, despre meritul cauzei şi raţiunile atât de drept cât şi de fapt, datoritã cãrora au ajuns la aceste concluzii; aceste concluzii, împreunã cu o notiţã despre autenticitatea lor semnatã de toţi judecãtorii, vor fi adãugate actelor cauzei, respectând secretul, rãmânând neschimbat § 4.
§ 3. Dupã prezentarea ordonatã a concluziilor fiecãrui judecãtor dupã precedenţã, totuşi astfel ca începutul sã-l facã punãtorul cauzei, va avea loc o discuţie sub îndrumarea preşedintelui tribunalului, mai ales pentru a stabili de comun acord ceea ce trebuie hotãrât în dispozitivul sentinţei.
§ 4. În cadrul acestei discuţii însã, se permite fiecãruia sã intervinã asupra primei sale concluzii, însã judecãtorul care nu a voit sã se alãture deciziei celorlalţi, poate pretinde ca în caz de apel concluziile tuturor judecãtorilor sã fie trimise tribunalului superior, fãrã divulgarea numelor.
§ 5. Însã, dacã în prima discuţie judecãtorii nu vor sau nu pot ajunge la o sentinţã, decizia va putea fi amânatã pentru o nouã adunare, totuşi nu peste o sãptãmânã, exceptând cazul în care instrucţia cauzei trebuie completatã, conform normei can. 1283.
Can. 1293 - § 1. (= 1610) Dacã judecãtorul este unic, sentinţa o redacteazã el însuşi.
§ 2. În tribunalul colegial sentinţa va fi redactatã alegând motivele din cele pe care fiecare judecãtor le-a prezentat în discuţie, exceptând cazul în care majoritatea judecãtorilor au definit care sunt motivele preferate; apoi sentinţa va fi supusã aprobãrii fiecãrui judecãtor în parte.
§ 3. Sentinţa va fi publicatã în nu mai mult de o lunã, socotitã de la închiderea cauzei, exceptând cazul în care în tribunalul colegial judecãtorii au fixat o perioadã mai lungã pentru un motiv grav.
Can. 1294 - (= 1611) Sentinţa trebuie:
1° sã defineascã controversa dezbãtutã în faţa tribunalului, dupã ce a dat un rãspuns corespunzãtor fiecãrui dubiu;
2° sã defineascã care sunt obligaţiile pãrţilor derivate din judecatã şi în ce fel trebuie îndeplinite;
3° sã expunã raţiunile sau motivele, atât în drept cât şi în fapt, pe care se sprijinã dispozitivul sentinţei;
4° sã stabileascã despre cheltuielile judiciare.
Can. 1295 - § 1. (= 1612) Sentinţa, dupã invocarea Numelui divin, trebuie sã exprime în ordine cine sã fie judecãtorul sau tribunalul, cine sã fie reclamantul, pârâtul, procuratorul, indicând cu precizie numele şi domiciliul lor, cine sã fie promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii, dacã au participat în judecatã.
§ 2. Trebuie sã se prezinte apoi, pe scurt, starea de fapt, împreunã cu concluziile pãrţilor şi formularea dubiilor.
§ 3. Acestora le va urma dispozitivul sentinţei, precedat de raţiunile pe care se întemeiazã.
§ 4. Se va concluziona cu indicarea locului şi a zilei când a fost datã, cu semnãtura judecãtorului sau, dacã tribunalul este colegial, a tuturor judecãtorilor şi a notarului.
Can. 1296 - (= 1613) Normele stabilite pentru sentinţa definitivã sunt valabile, cu referinţele de rigoare, şi pentru sentinţa interlocutoare.
Can. 1297 - (= 1614) Sentinţa va fi intimatã cât mai repede, indicând termenii pânã la care se poate interpune apelul contra sentinţei, iar înainte de comunicare aceasta nu are nici o putere, chiar dacã dispozitivul sentinţei, cu permisiunea judecãtorului, a fost notificatã pãrţilor.
Can. 1298 - (= 1615) Comunicarea sentinţei se poate face fie dând o copie pãrţilor sau procuratorilor lor, fie trimiţând aceloraşi copia însãşi, conform normei can. 1192.
Can. 1299 - § 1. (= 1616) Dacã în textul sentinţei s-a strecurat fie o eroare de calcul fie o eroare materialã în transcrierea dispozitivului sentinţei sau a expunerii faptelor, sau a cerinţelor pãrţilor, sau au fost omise cele cerute de can. 1295, § 4, sentinţa trebuie sã fie corectatã sau completatã de acelaşi tribunal care a emis-o, fie la instanţa pãrţilor fie din oficiu, însã întotdeauna dupã audierea pãrţilor şi printr-un decret ce va fi adãugat la sfârşitul [documentului] sentinţei.
§ 2. Dacã o parte este de altã pãrere, chestiunea incidentalã va fi definitã prin decret.
Can. 1300 - (= 1617) Celelalte pronunţãri ale judecãtorului, în afarã de sentinţã, sunt decrete care, dacã nu sunt pur ordinatoare, nu au nici o putere, decât dacã exprimã cel puţin sumar motivele sau dacã fac trimitere la motivele expuse într-un alt act.
Can. 1301 - (= 1618) O sentinţã interlocutoare sau un decret are valoare de sentinţã definitivã, dacã împiedicã judecata sau dacã pune capãt judecãţii însãşi sau vreunui grad al sãu, în privinţa a cel puţin uneia dintre pãrţile în cauzã.

Art. IX
Despre atacarea sentinţei

1° Despre cererea de nulitate contra unei sentinţe
Can. 1302 - (= 1619) Dacã este vorba despre o cauzã care îi intereseazã doar pe privaţi, nulitatea actelor judecãtoreşti stabilitã de drept, chiar dacã e cunoscutã de partea care propune cererea de nulitate, nu a fost denunţatã judecãtorului înaintea sentinţei, se însãnãtoşeazã prin însãşi sentinţa, rãmânând neschimbate cann. 1303 şi 1304.
Can. 1303 - § 1. (= 1620) Sentinţa este viciatã de nulitate incurabilã dacã:
1° a fost datã de un judecãtor cu o incompetenţã absolutã;
2° a fost datã de cel care este lipsit de puterea de a judeca în tribunalul în care s-a definit cauza;
3° judecãtorul a emis sentinţa constrâns de violenţã sau de fricã gravã;
4° judecata s-a fãcut fãrã cererea judiciarã despre care vorbeşte can. 1104, § 2, sau nu s-a instituit împotriva vreunui pârât;
5° a fost datã între pãrţile din care cel puţin una nu avea capacitatea de a sta în judecatã;
6° cineva a acţionat în numele altuia fãrã mandatul legitim;
7° dreptul de apãrare a fost negat uneia dintre pãrţi;
8° controversa nu a fost definitã nici mãcar în parte.
§ 2. (= 1621) În aceste cazuri cererea de nulitate poate fi propusã sub formã de excepţie, fãrã limite de timp, sub formã de acţiune, ci doar înaintea judecãtorului care a emis sentinţa, în decurs de zece ani de la ziua intimãrii sentinţei.
Can. 1304 - § 1. (= 1622) Sentinţa este viciatã de nulitate curabilã doar dacã:
1° a fost datã de un numãr ilegitim de judecãtori, contrar prevederilor can. 1084;
2° nu conţine motivele, adicã raţiunile deciziei;
3° îi lipsesc semnãturile prescrise de drept;
4° nu poartã indicaţia locului, anului, lunii şi a zilei în care a fost datã;
5° se bazeazã pe un act judecãtoresc nul, a cãrui nulitate nu a fost însãnãtoşitã conform normei can. 1302;
6° a fost datã contra unei pãrţi absente în mod legitim, conform can. 1273, § 2.
§ 2. (= 1623) În aceste cazuri cererea de nulitate poate fi propusã în decurs de trei luni de la intimarea sentinţei.
Can. 1305 - (= 1624) De cererea de nulitate se va ocupa judecãtorul care a emis sentinţa; dacã însã o parte se teme cã acest judecãtor are unele prejudecãţi, şi de aceea îl considerã suspect, poate pretinde sã-i fie substituit de alt judecãtor, conform normei can. 1108.
Can. 1306 - (= 1625) Cererea de nulitate poate fi propusã împreunã cu apelul, în termenul stabilit pentru apel.
Can. 1307 - § 1. (= 1626) Pot propune cererea de nulitate nu numai pãrţile care se considerã lezate ci şi promotorul dreptãţii sau apãrãtorul legãturii, ori de câte ori au dreptul sã intervinã.
§ 2. Judecãtorul însuşi poate retracta sau corecta din oficiu sentinţa nulã datã de el, în termenii stabiliţi de cann. 1303, § 2 şi 1304, § 2, exceptând cazul în care între timp a fost interpus apel împreunã cu cererea de nulitate.
Can. 1308 - (= 1627) Cauzele referitoare la cererile de nulitate pot fi tratate conform canoanelor despre judecata contencioasã sumarã.

2° Despre apel
Can. 1309 - (= 1628) Partea care se considerã lezatã de o oarecare sentinţã şi de asemenea promotorul dreptãţii şi apãrãtorul legãturii în cazurile în care prezenţa lor este cerutã, au dreptul la apel contra sentinţei la judecãtorul superior, rãmânând neschimbat can. 1310.
Can. 1310 - (= 1629) Nu se dã apel:
1° împotriva sentinţei Pontifului Roman însuşi sau a Signaturii Apostolice;
2° împotriva sentinţei viciatã de nulitate, exceptând cazul în care apelul cumuleazã cu cererea de nulitate, conform normei can. 1306;
3° împotriva sentinţei care a trecut în lucru deja judecat;
4° împotriva decretului judecãtorului sau a sentinţei interlocutoare care nu are putere de sentinţã definitivã, exceptând cazul în care cumuleazã cu apelul contra unei sentinţe definitive;
5° împotriva sentinţei sau decretului într-o cauzã pentru care dreptul prevede cã obiectul trebuie definit foarte expeditiv.
Can. 1311 - § 1. (= 1630) Apelul trebuie interpus în faţa judecãtorului care a dat sentinţa, în termenul anulator de cincisprezece zile utile, socotite de la ziua intimãrii sentinţei.
§ 2. Dacã apelul este fãcut oral, notarul îl va redacta în scris în faţa aceluiaşi apelant.
Can. 1312 - De la delegat nu se dã apel cãtre cel care l-a delegat, ci la superiorul sãu imediat, exceptând cazul în care cel care deleagã este însuşi Scaunul Apostolic.
Can. 1313 - (= 1631) Dacã se ridicã chestiuni referitoare la dreptul de apel, tribunalul de apel va defini cauza cât mai expeditiv, conform canoanelor referitoare la judecata contencioasã sumarã.
Can. 1314 - (= 1633) Apelul trebuie continuat în faţa judecãtorului spre care a fost îndreptat, în decurs de o lunã de la interpunerea sa, exceptând cazul în care judecãtorul care a dat sentinţa a fixat pãrţii un timp mai lung pentru continuare.
Can. 1315 - § 1. (= 1634 § 1) Pentru continuarea apelului se cere şi este suficient ca partea sã invoce serviciul judecãtorului superior pentru corectarea sentinţei atacate, adãugând o copie a acestei sentinţe şi indicând raţiunile apelului.
§ 2. Între timp, judecãtorul care a dat sentinţa, trebuie sã trimitã tribunalului superior o copie a actelor, cu declaraţia notarului despre autenticitatea acestora; dacã actele sunt scrise într-o limbã necunoscutã tribunalului de apel, se vor traduce în alta cunoscutã de acelaşi tribunal, luându-se precauţii astfel încât sã rezulte o traducere fidelã.
Can. 1316 - (= 1635) Dupã trecerea inutilã a termenilor apelatori, fie în faţa judecãtorului care a dat sentinţa, fie în faţa judecãtorului spre care este îndreptat apelul, acesta se considerã abandonat.
Can. 1317 - § 1. (= 1636) Apelantul poate renunţa la apel, cu efectele despre care vorbeşte can. 1206.
§ 2. Dacã apelul a fost interpus de cãtre apãrãtorul legãturii sau de cãtre promotorul dreptãţii, renunţarea se poate face, dacã dreptul comun nu prevede altfel, de cãtre apãrãtorul legãturii sau de cãtre promotorul dreptãţii tribunalului de apel.
Can. 1318 - § 1. (= 1637) Apelul fãcut de reclamant foloseşte şi pârâtului şi viceversa.
§ 2. Dacã sunt mai mulţi pârâţi sau reclamanţi şi sentinţa este atacatã numai de unul sau numai contra unuia din ei, atacul se considerã fãcut de toţi contra tuturor, ori de câte ori lucrul cerut este indivizibil, sau obligaţia îi priveşte pe fiecare în parte.
§ 3. Dacã una din pãrţi interpune apel privind un punct oarecare al sentinţei, partea adversã, chiar dacã termenul de apel a expirat, poate face apel incidental asupra celorlalte puncte ale sentinţei, în termenul anulator de cincisprezece zile socotite din ziua în care i-a fost notificat apelul principal.
§ 4. Dacã nu rezultã altfel, apelul se presupune fãcut împotriva tuturor punctelor sentinţei.
Can. 1319 - (= 1638) Apelul suspendã executarea sentinţei.
Can. 1320 - § 1. (= 1639) Rãmânând neschimbat can. 1369, în gradul de apel nu poate fi admis un nou motiv de cerere, nici mãcar sub formã de cumul util; de aceea contestarea litigiului poate privi doar confirmarea sau refacerea, în totalitate sau parţial, a sentinţei anterioare.
§ 2. Probele noi vor fi însã admise numai conform normei can. 1283.
Can. 1321 - (= 1640) În gradul de apel se va proceda în acelaşi fel ca în primul grad de judecatã, cu referinţele de rigoare; însã, dacã probele nu trebuie sã fie completate eventual, se va trece imediat dupã contestarea litigiului la discutarea cauzei şi a sentinţei.

ART. X
Despre obiectul judecat, despre restituirea integralã şi despre opoziţia terţului

1° Despre obiectul judecat
Can. 1322 - (= 1641) Rãmânând neschimbat can. 1324, este vorba despre obiect judecat dacã:
1° între cele douã pãrţi a intervenit o sentinţã conformã dublã, referitoare la aceeaşi cerere şi pentru acelaşi motiv de cerere;
2° apelul contra sentinţei nu a fost interpus în timp util;
3° în gradul de apel instanţa litigiului s-a perimat sau s-a renunţat la aceasta;
4° s-a dat o sentinţã definitivã la care nu se dã apel.
Can. 1323 - § 1. (cf 1642) Obiectul judecat este atât de stabil prin drept încât nu poate fi atacat prin cerere de nulitate, prin restituirea integralã sau prin opoziţia unui terţ.
§ 2. Obiectul judecat constituie dreptul dintre pãrţi şi dã acţiunea de [deja] judecat, precum şi excepţia obiectului judecat, pe care judecãtorul poate sã o declare chiar din oficiu, pentru a împiedica o nouã introducere a aceleaşi cauze.
Can. 1324 - (= 1643) Nu trec niciodatã în obiect judecat cauzele privind starea persoanelor, inclusiv cele privind separarea soţilor.
Can. 1325 - § 1. (= 1644) Dacã a fost pronunţatã o sentinţã conformã dublã într-o cauzã referitoare la starea persoanelor, se poate apela oricând tribunalul de apel, aducând noi şi mai grave probe sau argumente, într-un termen anulator de treizeci de zile socotite din ziua în care a fost propusã atacarea; apoi tribunalul de apel trebuie, prin decret, în decurs de o lunã de la prezentarea noilor probe şi argumente, sã stabileascã dacã noua prezentare a cauzei trebuie admisã sau nu.
§ 2. Instanţa la tribunalul superior, pentru a obţine o nouã prezentare a cauzei, nu suspendã executarea sentinţei, exceptând cazul în care dreptul comun dispune altfel, sau dacã tribunalul de apel, conform normei can. 1337, § 3, ordonã suspendarea.

2° Despre restituirea integralã
Can. 1326 - § 1. (= 1645) Împotriva unei sentinţe care a trecut în obiect judecat, dacã rezultã în mod manifestat injusteţea sa, se dã restituirea integralã.
§ 2. Nu se considerã însã cã rezultã în mod manifestat injustiţia decât dacã:
1° sentinţa este bazatã în aşa fel pe probe recunoscute ulterior ca false, încât în lipsa acestora dispozitivul sentinţei nu poate fi susţinut;
2° ulterior au fost descoperite documente care dovedesc fãrã dubiu fapte noi şi cer o decizie contrarã;
3° sentinţa a fost datã prin înşelãciunea unei pãrţi în dauna celeilalte;
4° a fost neglijatã în mod evident prescrierea legii, care nu este pur procesualã;
5° sentinţa este contrarã unei decizii precedente care a trecut în obiect judecat.
Can. 1327 - § 1. (= 1646) Restituirea integralã pentru motivele cuprinse în can. 1326, § 2, nr. 1-3, va fi cerutã judecãtorului care a dat sentinţa, în decurs de trei luni de la ziua în care acele motive au fost cunoscute.
§ 2. Restituirea integralã pentru motivele expuse în can. 1326, § 2, nn. 4 şi 5, va fi cerutã tribunalului de apel în decurs de trei luni de la intimarea sentinţei; dacã însã în cazul prevãzut în can. 1326, § 2, n. 5, ştirea precedentei decizii s-a luat la cunoştinţã mai târziu, termenul decurge din momentul acestei luãri la cunoştinţã.
§ 3. Termenii despre care s-a vorbit mai sus nu decurg atâta timp cât partea lezatã este minorã.
Can. 1328 - § 1. (= 1647) Cererea de restituire integralã suspendã executarea sentinţei care nu a început încã.
§ 2. Totuşi, dacã din indicii probabile se bãnuieşte cã cererea a fost fãcutã pentru a întârzia executarea, judecãtorul poate decide ca sentinţa sã fie executatã, asigurând însã celui care cere restituirea integralã o cauţiune adecvatã astfel încât sã fie indemnizat dacã restituirea integralã a fost acordatã.
Can. 1329 - (= 1648) Dupã concesionarea restituirii integrale, judecãtorul trebuie sã se pronunţe asupra meritului cauzei.

3° Despre opoziţia terţului
Can. 1330 - Cel care se teme de lezarea drepturilor sale în urma unei sentinţe definitive datã pentru alţii, care poate fi trimisã spre executare, poate ataca aceastã sentinţã înainte de executarea sa.
Can. 1331 - § 1. Opoziţia terţului se poate face fie cerând revizuirea sentinţei la tribunalul care a emis-o, fie adresându-se tribunalului de apel.
§ 2. Dacã cererea este admisã şi opozantul acţioneazã în gradul de apel, este ţinut sã respecte legile stabilite pentru apel; dacã însã s-a adresat tribunalului care a emis sentinţa, se vor respecta normele date pentru definirea în judecatã a cauzelor incidentale.
Can. 1332 - § 1. Opozantul, în toate cazurile, trebuie sã probeze cã dreptul sãu este lezat în mod real sau cã va fi lezat.
§ 2. Lezarea însã trebuie sã izvorascã din aceeaşi sentinţã, ori de câte ori fie ea însãşi este cauza lezãrii, fie, dacã se trimite spre executare, opozantul va fi afectat de un prejudiciu grav.
Can. 1333 - Dacã opozantul a dovedit dreptul sãu, sentinţa datã anterior trebuie refãcutã de tribunal conform cererii opozantului.

ART. XI
Despre apãrarea gratuitã şi despre cheltuielile judiciare
Can. 1334 - Sãracii care sunt neputincioşi întru totul sã susţinã cheltuielile judiciare, au dreptul la apãrare gratuitã, iar dacã numai în parte, [au dreptul] la diminuarea cheltuielilor.
Can. 1335 - (cf 1649 § 1) Statutele tribunalului trebuie sã dea norme despre:
1° cheltuielile judiciare de plãtit sau de compensat de cãtre pãrţi;
2° retribuţia procuratorilor, avocaţilor şi a interpreţilor precum şi indemnitatea martorilor;
3° acordarea apãrãrii gratuite sau a reducerii cheltuielilor;
4° repararea daunelor datorate de cãtre cel care nu numai a pierdut cauza, ci a luptat în mod temerar;
5° depozitul de bani sau cauţiunea de prestat pentru plata cheltuielilor şi repararea daunelor.
Can. 1336 - (= 1649 § 2) Contra pronunţãrii privind cheltuielile, remuneraţiile şi repararea daunelor nu dã un apel separat, însã partea poate recurge în termen de cincisprezece zile la acelaşi judecãtor, care poate corecta taxa cerutã.

ART. XII
Despre executarea sentinţei
Can. 1337 - § 1. (= 1650) Sentinţa care a trecut în obiect judecat poate fi trimisã spre executare, rãmânând neschimbat can. 1328.
§ 2. Judecãtorul care a emis o sentinţã şi, dacã a fost interpus apel, chiar şi judecãtorul de apel, poate dispune, din oficiu sau la cererea unei pãrţi, executarea provizorie a sentinţei care nu a trecut încã în obiect judecat, prestând, dacã este cazul, garanţii corespunzãtoare, dacã este vorba despre previziuni ordonate spre un necesar sprijin sau dacã este urgentã altã cauzã justã.
§ 3. Dacã însã sentinţa care nu a trecut încã în obiect judecat este atacatã, judecãtorul care trebuie sã examineze atacul, dacã vede cã aceasta este probabil întemeiatã şi cã din executare se poate naşte o daunã ireparabilã, poate suspenda executarea însãşi sau sã o supunã unei cauţiuni.
Can. 1338 - (= 1651) Executarea nu poate avea loc înainte de decretul de executare al judecãtorului prin care se ordonã ca însãşi sentinţa sã fie trimisã spre executare; acest decret, în funcţie de natura diferitã a cauzelor, fie va fi inclus în sentinţa însãşi, fie va fi publicat aparte.
Can. 1339 - (= 1652) Dacã executarea sentinţei necesitã întocmirea prealabilã a unor calcule, se naşte o chestiune incidentalã care trebuie decisã de judecãtorul care a emis sentinţa trimisã spre executare.
Can. 1340 - § 1. (= 1653) Exceptând cazul în care dreptul particular al propriei Biserici sui iuris stabileşte altfel, sentinţa trebuie trimisã spre executare, fie personal, fie prin altcineva, de cãtre Episcopul eparhial al eparhiei în care sentinţa a fost datã în primul grad de judecatã.
§ 2. Dacã însã refuzã sau neglijeazã aceasta, la cererea pãrţii interesate sau chiar din oficiu, executarea revine autoritãţii cãreia îi este supus tribunalul de apel.
§3. În controversele despre care se vorbeşte în can. 1069, §1, executarea sentinţei îi revine Superiorului determinat în tipic sau în statute.
Can. 1341 - § 1. (= 1654) Executorul, exceptând cazul în care prin însuşi conţinutul sentinţei este permis ceva la libera apreciere, trebuie sã trimitã spre executare sentinţa conform sensului evident al cuvintelor.
§ 2. Acestuia îi este permis sã se ocupe de excepţiile referitoare la modul şi puterea execuţiei, însã nu în ceea ce priveşte meritul cauzei; dacã însã a aflat de altundeva cã sentinţa este nulã sau evident nedreaptã conform normei cann. 1303, 1304 şi 1326, § 2, se va abţine de la executare şi, dupã ce a înştiinţat pãrţile, va retrimite problema tribunalului care a dat sentinţa.
Can. 1342 - § 1. (= 1655) Ori de câte ori i-a fost adjudecat reclamantului un lucru, acesta va fi consemnat reclamantului imediat dupã trecerea obiectului în [deja] judecat.
§ 2. Dacã o parte a fost condamnatã sã predea un bun mobil, sau sã plãteascã o sumã de bani, sã dea sau sã facã altceva, judecãtorul în însuşi conţinutul sentinţei, sau executorul prin libera sa apreciere şi prudenţã, pentru îndeplinirea obligaţiei va fixa un termen, care nu va fi totuşi restrâns sub cincisprezece zile dar nici nu va depãşi şase luni.

CAP. II
DESPRE JUDECATA CONTENCIOASĂ SUMARĂ

Can. 1343 - § 1. (= 1656) Prin judecatã contencioasã sumarã se pot trata toate cauzele care nu sunt excluse de drept, exceptând cazul în care una din pãrţi cere judecata contencioasã obişnuitã.
§ 2. Dacã se aplicã judecata contencioasã sumarã în cauze excluse de drept, actele judiciare sunt nule.
Can. 1344 - § 1. (= 1658) Cererea de introducere a cauzei, exceptând cele enumerate în can. 1187, trebuie:
1° sã cuprindã pe scurt, integral şi clar, faptele pe care se întemeiazã cererile reclamantului;
2° sã indice probele prin care reclamantul intenţioneazã sã demonstreze faptele şi pe care nu le poate aduce concomitent, astfel indicate încât sã poatã fi strânse imediat de cãtre judecãtor.
§ 2. Cererii de introducere a litigiului trebuie alegate, cel puţin în copie autenticã, documentele pe care se bazeazã cererea.
Can. 1345 - § 1. (= 1659) Dacã tentativa de conciliere, conform normei can. 1103, § 2, rezultã a fi inutilã, judecãtorul va ordona, dacã considerã cã cererea de introducere a litigiului se bazeazã pe un oarecare temei, în termen de trei zile, printr-un decret inserat la sfârşitul cererii, ca o copie a cererii sã fie notificatã imediat pârâtului, dând posibilitate acestuia de a trimite la cancelaria tribunalului, în cincisprezece zile, un rãspuns scris.
§ 2. Aceastã notificare are aceleaşi efecte ca citaţia judecãtoreascã despre care vorbeşte can. 1194.
Can. 1346 - (= 1660) Dacã excepţiile pârâtului o cer, judecãtorul va determina reclamantului un termen pentru a rãspunde, astfel încât din elementele aduse de fiecare dintre pãrţi, el însuşi sã aibã o viziune clarã a obiectului controversei.
Can. 1347 - § 1. (= 1661) Dupã trecerea termenilor pentru rãspuns despre care se vorbeşte în cann. 1345, § 1 şi 1346, judecãtorul, dupã ce a examinat actele, va stabili formularea dubiului; apoi îi va cita la audiere, care va fi celebratã în cel mult treizeci de zile, pe toţi cei care trebuie sã fie prezenţi, adãugând pentru pãrţi formularea dubiului.
§ 2. În citaţii, pãrţile vor fi înştiinţate cã pot prezenta tribunalului cu cel puţin trei zile înainte de audiere, o scurtã scriere care sã dovedeascã afirmaţiile lor.
Can. 1348 - (= 1662) La audiere vor fi tratate în primul rând chestiunile despre care se vorbeşte în cann. 1118, 1119, 1121 şi 1122.
Can. 1349 - § 1. (= 1663) Probele vor fi adunate la audiere, rãmânând neschimbat can. 1071.
§ 2. Fiecare parte, precum şi avocatul sãu, poate asista la interogarea celorlalte pãrţi, a martorilor şi a experţilor.
Can. 1350 - (= 1664) Rãspunsurile pãrţilor, a martorilor, a experţilor, cererile şi obiecţiile avocaţilor trebuie redactate în scris de notar, însã sumar şi numai cele care privesc substanţa obiectului controversat, şi vor fi semnate de cãtre aceştia.
Can. 1351 - (= 1665) Probele care nu au fost aduse sau cerute în cerere sau în rãspuns, pot fi admise de cãtre judecãtor doar conform normei can. 1110; însã dupã audierea chiar şi numai a unui singur martor, judecãtorul poate admite noi probe doar conform normei can. 1283.
Can. 1352 - (= 1666) Dacã în audiere nu au putut fi strânse toate probele, se va fixa o nouã audiere.
Can. 1353 - (= 1667) Dupã adunarea probelor, în aceeaşi audiere se va face discuţia oralã.
Can. 1354 - § 1. (= 1668) Exceptând cazul în care din dezbatere nu apare necesitatea unei suplimentãri a instruirii cauzei sau dacã existã alt element care împiedicã pronunţarea sentinţei, conform normei dreptului, judecãtorul, dupã închiderea audierii, va decide imediat cauza; dispozitivul sentinţei va fi citit imediat în prezenţa pãrţilor.
§ 2. Tribunalul poate amâna însã decizia pânã într-a cincia zi utilã, datoritã dificultãţilor lucrului sau vreunui alt motiv just.
§ 3. Textul integral al sentinţei, cu motivele exprimate, va fi comunicat pãrţilor cât mai repede şi, de regulã, nu mai târziu de cincisprezece zile.
Can. 1355 - (= 1669) Dacã tribunalul de apel remarcã cã în grad inferior de judecatã a fost folositã judecata contencioasã sumarã într-o cauzã exclusã de drept, trebuie sã declare nulitatea sentinţei şi sã trimitã cauza tribunalului care a dat sentinţa.
Can. 1356 - (= 1670) În celelalte lucruri care privesc procedura, se vor respecta dispoziţiile canoanelor referitoare la judecata contencioasã obişnuitã; însã, tribunalul poate ignora, printr-un decret motivat, normele procesuale, care nu sunt stabilite pentru validitate, în scopul de a asigura grãbirea, menţinând justiţia.


TITLUL XXVI
DESPRE UNELE PROCESE SPECIALE

CAP. I
DESPRE PROCESELE MATRIMONIALE

ART. I
Despre cauzele pentru declararea nulitãţii matrimoniale

1° Despre forul competent
Can. 1357 - (cf 1671) Orice cauzã matrimonialã a unui botezat îi revine, de drept propriu, Bisericii.
Can. 1358 - (cf 1672) Rãmânând neschimbate, acolo unde sunt în vigoare, Statutele personale ale cauzelor referitoare la efectele pur civile ale cãsãtoriei, dacã se trateazã în mod principal, aparţin judecãtorului civil, însã dacã sunt tratate în mod incidental şi accesoriu, pot fi examinate şi definite prin propria autoritate şi de cãtre judecãtorul bisericesc.
Can. 1359 - (= 1673) În cauzele despre nulitatea cãsãtoriei care nu sunt rezervate Scaunului Apostolic, sunt competenţi:
1° tribunalul locului unde a fost celebratã cãsãtoria;
2° tribunalul locului unde pârâtul îşi are domiciliul sau cvasi-domiciliul;
3° tribunalul locului unde îşi are domiciliul reclamantul, dacã ambele pãrţi locuiesc pe teritoriul aceleiaşi naţiuni şi Vicarul judecãtoresc al domiciliului pârâtului care, dupã ce l-a audiat, consimte;
4° tribunalul locului unde trebuie strânse în fapt majoritatea probelor, dacã Vicarul judecãtoresc al domiciliului pârâtului, dupã ce l-a audiat, consimte.

2° Dreptul de a ataca cãsãtoria
Can. 1360 - (= 1674) Sunt capabili de a ataca cãsãtoria:
1° soţii;
2° promotorul dreptãţii, dacã nulitatea a fost deja divulgatã şi cãsãtoria nu poate sau nu este oportun sã fie validatã.
Can. 1361 - § 1. (= 1675) Cãsãtoria care nu a fost acuzatã în timp ce ambii soţi erau vii, dupã moartea unuia sau a ambilor nu mai poate fi acuzatã, exceptând cazul în care chestiunea validitãţii este prejudiciatã unei alte controverse ce trebuie rezolvatã, fie în forul bisericesc, fie în forul civil.
§ 2. Dacã însã soţul moare în timpul desfãşurãrii cauzei, se va respecta can. 1199.

3° Despre obligaţiile judecãtorilor şi a tribunalului
Can. 1362 - (= 1676) Judecãtorul, înainte de a accepta cauza şi ori de câte ori întrezãreşte speranţa unei soluţii favorabile, va recurge la mijloace pastorale pentru a-i induce pe soţi, dacã este posibil, la validarea cãsãtoriei şi la restabilirea vieţii conjugale.
Can. 1363 - § 1. (= 1677) Dupã ce a admis cererea de introducere a litigiului, preşedintele sau punãtorul va purcede la comunicarea decretului de citaţie, conform normei can. 1191.
§ 2. Dupã trecerea termenului de cincisprezece zile socotite de la intimare, preşedintele sau punãtorul, exceptând cazul în care una dintre pãrţi a cerut o sesiune pentru contestarea litigiului, în termen de zece zile, va defini din oficiu, prin decret, formularea dubiului sau a dubiilor şi o va intima pãrţilor.
§ 3. Formularea dubiului nu va cere numai dacã rezultã validitatea cãsãtoriei în acest caz, ci va trebui sã defineascã pentru care punct sau puncte este atacatã validitatea cãsãtoriei.
§ 4. Dupã zece zile socotite de la intimarea decretului, dacã pãrţile nu se opun cu nimic, preşedintele sau punãtorul va decide printr-un nou decret instruirea cauzei.

4° Despre probe
Can. 1364 - § 1. (= 1678) Apãrãtorul legãturii, protectorii pãrţilor şi, dacã ia parte la judecatã, promotorul dreptãţii, au dreptul:
1° sã fie prezenţi la interogarea pãrţilor, a martorilor şi a experţilor, rãmânând neschimbat can. 1240;
2° sã vadã actele judiciare, chiar şi cele ce nu sunt încã publicate, şi sã examineze documentele produse de pãrţi.
§ 2. Pãrţile nu pot asista la interogatoriul prevãzut la § 1, nr. 1.
Can. 1365 - (= 1679) Exceptând cazul în care existã probe depline din altã parte, judecãtorul, pentru a aprecia declaraţiile pãrţilor, despre care vorbeşte can. 1217, § 2, se va folosi, dacã este posibil, în afarã de alte indicii şi proptele, de martori pentru a estima credibilitatea pãrţilor însãşi.
Can. 1366 - (= 1680) În cauzele despre impotenţã sau despre defectul de consimţãmânt din cauza unei boli mintale, judecãtorul se va folosi de opera unuia sau a mai multor experţi, exceptând cazul în care apar din circumstanţe evident inutile; în celelalte cazuri se va respecta can. 1255.
Can. 1367 - (cf 1681) Dacã în instruirea cauzei rezultã un dubiu foarte probabil privind cãsãtoria ce nu a fost consumatã, tribunalul poate suspenda, cu consimţãmântul pãrţilor, cauza despre nulitatea cãsãtoriei şi poate completa instruirea pentru a se obţine dezlegarea cãsãtoriei sacramentale neconsumate; apoi va trimite actele Scaunului Apostolic, împreunã cu cererea de dezlegare, fãcutã de unul sau de ambii soţi, şi cu votul tribunalului şi a Episcopului eparhial.

5° Despre sentinţã şi despre apel
Can. 1368 - § 1. (= 1682) Sentinţa care pentru prima oarã a declarat nulitatea cãsãtoriei va fi trimisã din oficiu tribunalului de apel, împreunã cu apelurile, dacã sunt, şi cu celelalte acte judiciare, în decurs de douãzeci de zile de la intimarea sentinţei.
§ 2. Dacã sentinţa a fost pronunţatã pentru nulitatea cãsãtoriei în primul grad de judecatã, tribunalul de apel, dupã ce a cântãrit observaţiile, dacã au fost, apãrãtorului legãturii şi de asemenea ale pãrţilor, fie va confirma imediat printr-un decret decizia, fie va admite cauza spre examinarea obişnuitã celui de-al doilea grad de judecatã.
Can. 1369 - (= 1683) Dacã în gradul de apel este invocat un nou punct de nulitate a cãsãtoriei, tribunalul poate sã-l admitã ca în primul grad de judecatã, şi sã-l judece.
Can. 1370 - § 1. (= 1684) Dupã ce sentinţa care a declarat pentru prima datã nulitatea cãsãtoriei a fost confirmatã în gradul de apel, fie prin decret, fie prin altã sentinţã, cei a cãror cãsãtorie a fost declaratã nulã pot celebra o nouã cãsãtorie imediat dupã ce le-a fost intimat decretul sau cealaltã sentinţã, exceptând cazul în care le este interzis de o interdicţie alãturatã aceleiaşi sentinţe sau decret, sau stabilitã de Ierarhul locului.
§ 2. Can. 1325 trebuie respectat chiar dacã sentinţa care a declarat nulitatea cãsãtoriei a fost confirmatã nu printr-o nouã sentinţã, ci printr-un decret.
Can. 1371 - (= 1685) Îndatã ce sentinţa a devenit executivã, Vicarul judiciar trebuie sã o notifice Ierarhului locului unde a fost celebratã cãsãtoria; acest Ierarh trebuie apoi sã vegheze ca declaraţia de nulitate a cãsãtoriei şi eventualele interdicţii stabilite sã se înscrie cât mai repede în registrul cãsãtoriţilor şi a botezaţilor.

6° Despre procesul prin documente
Can. 1372 - § 1. (= 1686) Dupã admiterea cererii, Vicarul judiciar sau judecãtorul desemnat de cãtre el, lãsând la o parte formalitãţile procesului obişnuit, însã dupã ce a citat pãrţile şi cu intervenţia apãrãtorului legãturii, poate declara prin sentinţã nulitatea cãsãtoriei, dacã dintr-un document care nu este supus nici unei contestaţii sau excepţii rezultã cu siguranţã existenţa unui impediment dãrâmãtor sau al defectului formei celebrãrii cãsãtoriei prescrise de drept, dacã în aceeaşi mãsurã este sigur cã nu s-a dat dispensã, sau privitor la defectul validitãţii mandatului procuratorului.
§ 2. Dacã însã este vorba de cel care trebuia sã respecte forma prescrisã de drept pentru celebrarea cãsãtoriei, însã a încercat [sã celebreze] cãsãtoria în faţa oficialului stãrii civile sau a ministrului necatolic, sunt suficiente investigaţiile prematrimoniale despre care se vorbeşte în can. 784 pentru dovedirea stãrii sale libere.
Can. 1373 - § 1. (= 1687) Împotriva sentinţei despre care se vorbeşte în can. 1372, § 1, apãrãtorul legãturii, dacã considerã în mod prudent cã nu sunt certe, fie viciile, fie defectele dispensei, trebuie sã facã apel la judecãtorul tribunalului de gradul doi, cãruia trebuie sã i se transmitã actele şi va fi, fãrã nici o îndoialã, înştiinţat în scris cã este vorba de un proces prin documente.
§ 2. Partea care se simte lezatã are dreptul integral de a face apel.
Can. 1374 - (= 1688) Judecãtorul tribunalului de gradul al doilea, cu intervenţia apãrãtorului legãturii şi dupã ce a audiat pãrţile, va decide dacã sentinţa va fi confirmatã sau dacã mai degrabã va fi tratatã conform procedurii obişnuite de drept; în acest caz o va trimite tribunalului de prim grad.

7° Despre normele generale
Can. 1375 - (= 1690) Cauzele pentru declararea nulitãţii cãsãtoriei nu pot fi tratate prin judecata contencioasã sumarã.
Can. 1376 - (= 1691) În celelalte ce ţin de procedurã se vor aplica, dacã natura lucrului nu se opune, canoanele privind judecãţile în general şi judecata contencioasã obişnuitã, respectând normele speciale pentru cauzele care privesc binele public.
Can. 1377 - (= 1689) În sentinţã, pãrţile vor fi admonestate asupra obligaţiilor morale şi chiar civile, la care eventual sunt obligate una faţã de alta şi faţã de copii, pentru asigurarea întreţinerii şi educaţiei pe care o datoreazã.

ART. II
Despre cauzele de separare a soţilor
Can. 1378 - § 1. (= 1692) Separarea personalã a soţilor, dacã nu se prevede altfel în mod legitim pentru locuri particulare, poate fi hotãrâtã prin decretul Episcopului eparhial sau prin sentinţa judecãtorului.
§ 2. Acolo unde decizia bisericeascã nu genereazã efecte civile, sau dacã se prevede cã sentinţa civilã nu va fi contrarã dreptului divin, Episcopul eparhial al eparhiei locuinţei soţilor, cercetând atent circumstanţele speciale, poate acorda licenţa pentru recurgerea la forul civil.
§ 3. Dacã cauza priveşte şi efectele pur civile ale cãsãtoriei, judecãtorul se va strãdui astfel încât, cu permisiunea Episcopului eparhial, cauza sã fie deferitã de la început forului civil.
Can. 1379 - § 1. (= 1693 § 1) Exceptând cazul în care o parte cere judecata contencioasã obişnuitã, se va aplica judecata contencioasã sumarã.
§ 2. Dacã s-a aplicat procedura contencioasã obişnuitã şi s-a interpus apel, tribunalul de gradul al doilea, dupã ce a audiat pãrţile, ori va confirma decizia cu un decret, ori va admite cauza spre examinarea obişnuitã a celui de-al doilea grad de judecatã.
Can. 1380 - (= 1694) Referitor la competenţa tribunalului, se va respecta can. 1359, nr. 2 şi 3.
Can. 1381 - (= 1695) Judecãtorul, înainte de a accepta cauza şi de fiecare datã când va întrevedea speranţa unei soluţii favorabile, va utiliza mijloace pastorale pentru reconcilierea soţilor şi pentru a-i induce la restaurarea consorţiului vieţii conjugale.
Can. 1382 - (cf 1696) În cauzele privind separarea soţilor trebuie sã intervinã promotorul dreptãţii, conform normei can. 1097.

ART. III
Despre procesul morţii presupuse a soţului
Can. 1383 - § 1. (= 1707 § 1) Ori de câte ori moartea unui soţ nu poate fi probatã printr-un document autentic, bisericesc sau civil, celãlalt soţ nu va fi considerat liber de legãtura matrimonialã, decât dupã declararea morţii presupuse fãcutã de cãtre Episcopul eparhial.
§ 2. Aceastã declaraţie o poate pronunţa Episcopul eparhial numai dacã, dupã ce a fãcut cercetãrile potrivite, a obţinut certitudinea moralã a decesului soţului din depoziţiile martorilor, din faimã sau din indicii; simpla absenţã a soţului, chiar dacã de lungã duratã, nu este suficientã.
§ 3. În cazurile incerte şi complexe, Episcopul eparhial care îşi exercitã puterea în limitele teritoriului Bisericii patriarhale îl va consulta pe Patriarh; ceilalţi Episcopi eparhiali vor consulta însã Scaunul Apostolic.
§ 4. În procesul presupunerii morţii soţului se cere intervenţia promotorului dreptãţii, nu însã şi a apãrãtorului legãturii.

ART. IV
Despre procedura pentru obţinerea dezlegãrii cãsãtoriei neconsumate, sau dezlegarea cãsãtoriei în favoarea credinţei
Can. 1384 - (cf 1697-1706) Pentru obţinerea dezlegãrii cãsãtoriei neconsumate sau a dezlegãrii cãsãtoriei în favoarea credinţei (cf 1143-1147), se vor respecta cu grijã normele speciale date de Scaunul Apostolic.

CAP. II
CAUZELE PENTRU DECLARAREA NULITĂŢII SACREI HIROTONIRI
Can. 1385 - (= 1708) Au dreptul de a ataca validitatea sacrei hirotoniri, fie clericul însuşi, fie Ierarhul cãruia îi este supus clericul, fie cel în a cãrui eparhie a fost hirotonit.
Can. 1386 - § 1. (cf 1709) Cererea de acuzare a validitãţii sacrei hirotoniri trebuie trimisã Dicasterului competent al Curiei Romane, care va decide dacã cauza trebuie tratatã de el însuşi sau de un tribunal desemnat de acelaşi.
§ 2. (cf 1710) Dacã Dicasterul trimite cauza unui tribunal, se vor respecta, dacã nu se opune natura lucrului, canoanele privind judecãţile în general şi cele privind judecata contencioasã obişnuitã, nu însã şi canoanele privind judecata contencioasã sumarã.
§ 3. (= 1709 § 2) Dupã trimiterea cererii, clericul este oprit de dreptul însuşi sã-şi exercite hirotonirile sacre.
Can. 1387 - (= 1712) Dupã a doua sentinţã care a confirmat nulitatea sacrei hirotoniri, clericul pierde toate drepturile proprii stãrii clericale şi este eliberat de toate obligaţiile aceleiaşi stãri.

CAP. III
DESPRE PROCEDURA LA ÎNLĂTURAREA SAU LA TRANSFERAREA PAROHILOR
Can. 1388 - În îndepãrtarea sau transferul parohilor se vor respecta cann. 1389-1400, dacã dreptul particular aprobat de Scaunul Apostolic nu stabileşte altfel.

ART. I
Despre modul de procedare în îndepãrtarea parohilor
Can. 1389 - (= 1740) Dacã ministerul unui paroh dintr-o cauzã oarecare, chiar şi fãrã vina sa gravã, a devenit dãunãtor sau cel puţin ineficace, parohul poate fi îndepãrtat din parohie de cãtre Episcopul eparhial.
Can. 1390 - (1741) Cauzele pentru care un paroh poate fi înlãturat în mod legitim din parohia sa, sunt mai ales urmãtoarele:
1° un mod de acţionare care aduce un grav detriment sau perturbare comuniunii bisericeşti;
2° incompetenţa sau infirmitatea permanentã intelectualã sau corporalã, care face ca parohul sã nu fie în stare sã-şi îndeplineascã mod util sarcinile sale;
3° pierderea reputaţiei din partea parohialilor cinstiţi şi serioşi, sau aversiunea faţã de paroh care se prevede cã nu va înceta curând;
4° o gravã neglijenţã sau violare a obligaţiilor parohului care persistã şi dupã admonestare;
5° o proastã administrare a lucrurilor temporare cu daunã gravã Bisericii, de fiecare datã când nu se poate aplica un alt remediu acestui rãu.
Can. 1391 - § 1. (= 1742) Dacã în urma instruirii fãcute se constatã cã existã o cauzã pentru îndepãrtare, Episcopul eparhial va discuta situaţia cu doi parohi aleşi din grupul de parohi pe care consiliul preoţesc l-a ales în mod stabil pentru acest scop, la propunerea Episcopului eparhial; dacã din acestea el considerã necesarã îndepãrtarea, îi va sugera pãrinteşte parohului sãşi prezinte renunţarea în termen de cincisprezece zile, indicându-i pentru validitate cauza şi argumentele.
§ 2. Parohul care este membru al unui institut cãlugãresc sau al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, poate fi înlãturat fie din voinţa Episcopului eparhial, dupã ce l-a înştiinţat pe Superiorul major, fie din cea a Superiorului major, dupã ce l-a înştiinţat pe Episcopul eparhial, fãrã cererea consimţãmântului altcuiva.
Can. 1392 - (= 1743) Renunţarea poate fi fãcutã de cãtre paroh şi sub condiţie, dacã aceasta poate fi acceptatã legitim de cãtre Episcopul eparhial şi va fi acceptatã în realitate.
Can. 1393 - § 1. (= 1744) Dacã parohul nu a rãspuns în termenul prestabilit, Episcopul va reînnoi invitaţia, prelungind timpul util pentru rãspuns.
§ 2. Dacã Episcopului eparhial îi rezultã cã parohul a primit cea de-a doua invitaţie însã nu a rãspuns, chiar dacã nu era în nici un fel împiedicat, sau dacã parohul refuzã sã renunţe fãrã motive, Episcopul eparhial va emite decretul de îndepãrtare.
Can. 1394 - (= 1745) Dacã însã parohul contestã motivul invocat şi argumentele acestuia, prezentând motivele care i se par insuficiente, Episcopul eparhial, pentru a acţiona valid:
1° îl va invita pe acesta, dupã examinarea actelor, sã-şi adune atacurile de dat într-o relatare scrisã, ba chiar îl va invita sã prezinte probele contrare, dacã are vreuna;
2° apoi, dupã ce a completat instruirea, dacã este necesar, va examina cazul împreunã cu cei doi parohi despre care se vorbeşte în can. 1391, § 1, exceptând cazul în care trebuie desemnaţi alţii din cauza imposibilitãţii acelora;
3° va decide, în fine, dacã parohul este de înlãturat sau nu, şi imediat va emite un decret în acest sens.
Can. 1395 - (= 1746) Episcopul eparhial se va îngriji sã-i confere altã funcţie parohului ce a fost îndepãrtat, dacã este apt pentru aceasta, sau sã-i asigure o pensie, în funcţie de caz şi dacã împrejurãrile o permit.
Can. 1396 - § 1. (= 1747) Parohul îndepãrtat trebuie sã se abţinã de la exercitarea funcţiei de paroh, sã elibereze cât mai repede casa parohialã şi sã predea tot ceea ce ţine de parohie celui cãruia Episcopul eparhial i-a încredinţat parohia.
§ 2. Dacã însã este vorba de un bolnav care nu poate fi transferat fãrã inconveniente din casa parohialã în alt loc, Episcopul eparhial îl va lãsa sã foloseascã, chiar în exclusivitate, casa parohialã atâta vreme cât va fi necesar.
§ 3. Atâta vreme cât recursul împotriva decretului de îndepãrtare este în curs de desfãşurare, Episcopul eparhial nu poate numi un nou paroh, ci va prevedea la grija interimarã parohiei printr-un administrator parohial.

ART. II
Despre modul procedurii în transferarea parohilor
Can. 1397 - (= 1748) Dacã mântuirea sufletelor, necesitatea sau utilitatea Bisericii o cer, pentru ca un paroh sã fie transferat din parohia pe care o conduce în mod util la o altã parohie sau într-o altã funcţie, Episcopul eparhial îi va propune în scris acest transfer şi îl va sfãtui sã accepte în numele dragostei faţã de Dumnezeu şi de suflete.
Can. 1398 - (= 1749) Dacã parohul nu intenţioneazã sã se supunã sfatului şi rugãminţii Episcopului eparhial, va expune raţiunile sale în scris.
Can. 1399 - § 1. (= 1750) Dacã, în ciuda raţiunilor invocate, Episcopul eparhial considerã cã nu trebuie sã revinã asupra propunerii sale, va aprecia, împreunã cu doi parohi aleşi din grupul celor despre care vorbeşte can. 1391, § 1, raţiunile favorabile şi defavorabile transferului; dacã apoi el va considera dupã aceasta cã transferul trebuie fãcut, va reînnoi parohului îndemnurile sale pãrinteşti.
§ 2. (1750) Dupã îndeplinirea acestora, dacã parohul însã se împotriveşte şi dacã Episcopul eparhial considerã cã transferul trebuie fãcut, acesta va emite decretul de transfer, stabilind cã parohia va fi vacantã de la trecerea unei zile determinate.
§ 3. Dupã ce acest termen a trecut inutil, Episcopul eparhial va declara parohia vacantã.
Can. 1400 - În cazul transferului se vor respecta can. 1396, drepturile cerute şi echitatea.

TITLUL XXVII
DESPRE SANCŢIUNILE PENALE ÎN BISERICĂ

CAP. I
DESPRE DELICTE ŞI PEDEPSE ÎN GENERAL

Can. 1401 - Deoarece Dumnezeu ia în considerare orice iniţiativã pentru a readuce oaia rãtãcitã, cei care au primit de la El puterea de a dezlega şi de a lega, vor da medicamentul potrivit bolii celor care au greşit, îi vor dojeni, le va reproşa, îi va ruga cu toatã rãbdarea şi doctrina, le va impune chiar şi pedepse, pentru a îngriji rãnile cauzate de delict, astfel încât nici delicvenţii sã nu fie împinşi spre pragul disperãrii, dar nici frânele sã nu fie slãbite pânã la relaxarea vieţii şi la dispreţul legii.
Can. 1402 - § 1. (cf 1342) Pedeapsa canonicã trebuie aplicatã prin judecata penalã, prevãzutã în cann. 1468-1482, rãmânând neschimbatã puterea coercitivã a judecãtorului pentru cazurile prevãzute în mod expres de drept şi respingându-se obiceiul contrar.
§ 2. Dacã însã, dupã judecata autoritãţii despre care se vorbeşte în § 3, se opun cauze grave la recurgerea la judecata penalã şi probele referitoare la delict sunt certe, delictul poate fi pedepsit prin decret extrajudiciar, conform normelor cann. 1486 şi 1487, dacã nu este vorba despre privarea de o funcţie, de un titlu, de unele însemne, sau despre suspendare de peste un an, despre reducere la un grad inferior, despre depunere sau despre excomunicare majorã.
§ 3. Acest decret, în afarã de Scaunul Apostolic, îl pot emite, în limitele competenţei lor, Patriarhul, Arhiepiscopul major, Episcopul eparhial şi Superiorul major al unui institut de viaţã consacratã, care are putere ordinarã de conducere, excluşi fiind toţi ceilalţi.
Can. 1403 - § 1. (cf 1344) Chiar dacã este vorba despre delicte care prin drept atrag dupã ele pedeapsa obligatorie, Ierarhul, dupã ce l-a audiat pe promotorul dreptãţii, poate sã se abţinã de la procedura penalã, ba chiar de la aplicarea pedepselor penale, dacã dupã judecata Ierarhului însuşi converg concomitent toate acestea: delicventul, care nu a fost încã deferit justiţiei, mişcat de o pocãinţã sincerã, şi-a mãrturisit Ierarhului delictul, în forul extern, şi s-a prevãzut în mod corespunzãtor pentru repararea scandalului şi a daunei.
§ 2. Ierarhul nu poate face însã aceasta, dacã este vorba despre un delict care atrage dupã sine o pedeapsã a cãrei iertare este rezervatã autoritãţii superioare, pânã când nu a obţinut permisiunea de la aceeaşi autoritate.
Can. 1404 - § 1. În pedepse se va recurge la interpretarea cea mai blândã.
§ 2. Nu este permisã prelungirea pedepsei de la o persoanã la alta sau de la un caz la altul, chiar dacã existã un motiv egal, ba chiar mai grav.
Can. 1405 - § 1. (cf 1315) Cel care deţine puterea legislativã poate, ori de câte ori este întradevãr necesar, în vederea prevederii mai corespunzãtoare a disciplinei bisericeşti, sã emitã chiar şi legi penale, şi de asemenea poate înzestra, pentru o pedeapsã corespunzãtoare, cu legi proprii chiar şi legea divinã sau cea bisericeascã emisã de o autoritate superioarã, respectând limitele competenţei sale din raţiuni ale teritoriului sau ale persoanelor.
§ 2. La pedepsele stabilite prin dreptul comun împotriva unui delict oarecare pot fi adãugate alte pedepse prin dreptul particular; nu se va face, însã, astfel decât dintr-o cauzã foarte gravã; dacã însã prin dreptul comun se stabileşte o pedeapsã nedeterminatã sau facultativã, prin dreptul particular se poate stabili o pedeapsã determinatã sau obligatorie.
§ 3. (= 1316) Patriarhii şi Episcopii eparhiali se vor îngriji astfel ca legile penale ale dreptului particular sã fie uniforme pe acelaşi teritoriu, pe cât posibil.
Can. 1406 - § 1. (1319) Ori de câte ori cineva poate impune precepte, în aceeaşi mãsurã poate ameninţa prin precept pedepse determinate, dupã o chibzuinţã maturã a problemei şi cu o moderaţie maximã, cu excepţia celor ce sunt enumerate în can. 1402, § 2; Patriarhul poate însã, cu consimţãmântul Sinodului permanent, sã ameninţe prin precept aceste pedepse.
§ 2. Admonestarea însoţitã de ameninţarea cu pedeapsa, cu care Ierarhul urgenteazã legea ce nu are caracter penal, în cazuri singulare, echivaleazã cu un precept penal.
Can. 1407 - § 1. (cf 1347 § 1) Dacã natura delictului o comportã, dupã judecata Ierarhului care poate aplica pedeapsa, pedeapsa nu poate fi aplicatã, exceptând cazul în care delicventul a fost admonestat înainte cel puţin o datã ca sã se abţinã de la delict, dându-i-se un termen corespunzãtor pentru a reveni la normal.
§ 2. Se considerã cã s-a abţinut de la delict cel care s-a pocãit în mod sincer de delict şi care pe lângã aceasta a realizat o reparare corespunzãtoare scandalului şi a daunelor, sau cel puţin a promis aceasta în mod serios.
§ 3. În schimb, admonestarea penalã despre care se vorbeşte în can. 1406, § 2, este suficientã pentru ca pedeapsa sã poatã fi impusã.
Can. 1408 - Pedeapsa nu-l obligã pe vinovat decât dupã ce i-a fost aplicatã prin sentinţã sau decret, rãmânând neschimbat dreptul Pontifului Roman sau al Conciliului Ecumenic de a stabili altfel.
Can. 1409 - § 1. (= 1344) În aplicarea legii penale, chiar dacã legea foloseşte expresii preceptive, judecãtorul poate, dupã conştiinţa şi prudenţa sa:
1° sã amâne aplicarea pedepsei pentru o datã mai favorabilã, dacã se prevede cã din pedepsirea grabnicã a vinovatului se vor ivi rele mai mari;
2° sã se abţinã de la aplicarea pedepsei sau sã aplice o pedeapsã mai blândã, dacã vinovatul sa corectat şi s-a prevãzut repararea corespunzãtoare a scandalului şi a daunei, sau dacã vinovatul însuşi a fost pedepsit îndeajuns de autoritatea civilã, sau se prevede cã va fi pedepsit;
3° (1346) sã reducã pedeapsa între limite echitabile, dacã vinovatul a comis mai multe delicte şi cumulul de pedepse se prevede cã va fi prea mare;
4° (1344 3°) sã suspende obligaţia respectãrii pedepsei în favoarea celui care, recomandat pânã atunci de o viaţã pe deplin corectã, a sãvârşit primul delict, dacã repararea scandalului nu este urgentã; pedeapsa suspendatã înceteazã întru totul dacã, în perioada determinatã de judecãtor, vinovatul nu a comis din nou un delict; în caz contrar, ca vinovat de ambele delicte, va fi pedepsit mai greu, exceptând cazul în care între timp s-a stins acţiunea penalã pentru primul delict.
§ 2. Dacã pedeapsa este nedeterminatã şi nici legea nu prevede altfel, judecãtorul nu poate aplica pedepsele enumerate în can. 1402, § 2.
Can. 1410 - (cf 1350) În aplicarea pedepselor unui cleric, trebuie sã rãmânã stabilite cele ce îi sunt necesare pentru o întreţinere corespunzãtoare, exceptând cazul în care este vorba de depunere, caz în care Ierarhul va avea grijã ca celui depus, care din cauza pedepsei duce întradevãr lipsã, sã i se prevadã în modul cel mai bun posibil, întotdeauna rãmânând neschimbate drepturile câştigate referitoare la mãsurile de precauţie şi securitate socialã, precum şi la asistenţa medicalã, în favoarea sa şi a familiei sale, dacã este cãsãtorit.
Can. 1411 - Nici o pedeapsã nu se poate aplica dupã stingerea acţiunii penale.
Can. 1412 - § 1. Cel care este obligat de o lege sau de un precept, este supus şi pedepselor anexate acestora.
§ 2. (1313 § 1) Dacã, dupã ce a fost comis un delict, legea este schimbatã, vinovatului i va aplica legea cea mai favorabilã.
§ 3. Dacã însã legea ulterioarã anuleazã legea sau chiar şi numai pedeapsa, acesta înceteazã imediat, în orice fel ar fi fost aplicatã.
§ 4. (= 1351) Pedeapsa îl obligã oriunde pe vinovat, chiar dacã a încetat dreptul celui care a aplicat pedeapsa, exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel de dreptul comun.
Can. 1413 - § 1. (cf 1323) Nu este pasibil de nici o pedeapsã cel care nu a împlinit încã vârsta de paisprezece ani.
§ 2. (1324 § 1, 4°) Cel care a comis însã un delict între vârsta de paisprezece şi optsprezece ani, poate fi pedepsit doar cu pedepse care nu includ privarea de anumite bunuri, exceptând cazul în care Episcopul eparhial sau judecãtorul, în cazuri speciale, considerã cã se poate altfel prevedea mai bine la corectarea acestuia.
Can. 1414 - § 1. (cf 1321 § 2) Este supus pedepsei doar cel care a violat o lege penalã sau un precept penal, fie în mod deliberat, fie printr-o omisiune gravã şi culpabilã a grijii datorate, fie prin ignoranţa grav culpabilã a legii sau a preceptului.
§ 2. (1321 § 3) Dacã a fost comisã o încãlcare externã a legii penale sau a unui precept penal se presupune cã aceasta a fost fãcutã în mod deliberat, pânã când nu se dovedeşte contrariul; în celelalte legi sau precepte aceasta se presupune numai dacã legea sau preceptul este violat din nou, dupã admonestarea penalã.
Can. 1415 - (cf 1345) Dacã existã, conform practicii comune şi a doctrinei canonice, vreo circumstanţã atenuantã, dacã totuşi mai persistã delictul, judecãtorul trebuie sã micşoreze pedeapsa stabilitã prin lege sau prin precept, ba chiar dacã, în funcţie de prudenţa sa, acesta considerã cã poate contribui în alt fel la corectarea vinovatului şi la repararea scandalului şi a daunei, poate sã renunţe chiar la aplicarea pedepsei.
Can. 1416 - (cf 1326) Dacã delictul a fost comis de un recidivist sau dacã existã, conform practicii comune şi doctrinei canonice, o circumstanţã agravantã, judecãtorul poate sã-l pedepseascã pe vinovat mai greu decât a stabilit legea sau preceptul, incluse fiind pedepsele enumerate în can. 1402, § 2.
Can. 1417 - (1329) Cei care, de comun acord, colaboreazã în comiterea unui delict şi nu sunt amintiţi în mod expres în lege sau în precept, pot fi pedepsiţi cu aceleaşi pedepse cu ale autorului principal sau, dupã prudenţa judecãtorului, cu alte pedepse de aceeaşi sau de mai micã gravitate.
Can. 1418 - § 1. (1329 § 1) Cel care a fãcut sau a omis ceva în vederea comiterii unui delict, totuşi, independent de voinţa sa, nu a sãvârşit delictul, nu este obligat de pedeapsa stabilitã pentru delictul comis, exceptând cazul în care legea sau preceptul stabileşte altfel.
§ 2. Dacã, însã, actele sau omisiunile conduc prin natura lor la executarea delictului, autorul va fi pedepsit cu o pedeapsã corespunzãtoare, mai ales dacã s-a generat scandalul sau o altã daunã gravã, totuşi cu una mai uşoarã decât cea stabilitã pentru delictul sãvârşit.
§ 3. Este eliberat de orice pedeapsã cel care a renunţat din proprie iniţiativã la sãvârşirea delictului început, dacã din tentativã nu s-a nãscut nici o daunã sau scandal.
Can. 1419 - § 1. (= 1354) Cel care poate dispensa de la o lege penalã sau sã elibereze de la un precept penal, poate sã ierte şi pedeapsa aplicatã prin puterea aceleiaşi legi sau precept.
§ 2. Pe lângã acestea se poate conferi prin lege sau precept penal şi altora puterea de a ierta pedepsele.
Can. 1420 - § 1. (1355 § 1) Pedeapsa aplicatã în puterea dreptului comun poate sã o ierte:
1° Ierarhul care a promovat judecata penalã sau care a aplicat pedeapsa prin decret;
2° Ierarhul locului unde locuieşte actualmente vinovatul, însã dupã consultarea Ierarhului despre care se vorbeşte la n. 1.
§ 2. Aceste norme sunt valabile şi privitor la pedepsele aplicate în virtutea dreptului particular sau al preceptului penal, exceptând cazul în care este prevãzut altfel în dreptul particular al Bisericii sui iuris.
§ 3. Pedeapsa aplicatã însã de Scaunul Apostolic, o poate ierta numai Scaunul Apostolic, exceptând cazul în care iertarea pedepsei este delegatã Patriarhului sau altora.
Can. 1421 - (= 1360) Iertarea pedepsei impuse cu forţa sau prin fricã gravã, sau prin înşelãciune este nulã prin însuşi dreptul.
Can. 1422 - § 1. (cf 1361 § 1) Iertarea pedepsei se poate acorda şi fãrã ştirea vinovatului, sau sub condiţie.
§ 2. Iertarea pedepsei trebuie acordatã în scris, exceptând cazul în care un motiv grav îndeamnã altfel.
§ 3. Se va avea grijã ca nu cumva sã se divulge cererea pentru iertarea pedepsei sau chiar iertarea însãşi, decât ori de câte ori aceasta este utilã fie pentru tutelarea faimei vinovatului, fie este necesarã pentru repararea scandalului.
Can. 1423 - § 1. Rãmânând neschimbat dreptul Pontifului Roman de a-şi rezerva sieşi sau altora iertarea oricãrei pedepse, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau arhiepiscopale majore poate rezerva, printr-o lege emisã din cauza unor circumstanţe grave, Patriarhului sau Arhiepiscopului major iertarea pedepselor pentru supuşii care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezideazã; nimeni altul nu îşi poate rezerva în mod valid sieşi sau altora iertarea pedepselor stabilite de dreptul comun decât cu consimţãmântul Scaunului Apostolic.
§ 2. Orice rezervare va fi interpretatã în mod strict.
Can. 1424 - § 1. (cf 1358 § 1) Iertarea pedepsei nu se poate acorda decât dacã vinovatului i-a pãrut sincer rãu pentru delictul comis şi a prevãzut în mod corespunzãtor la repararea scandalului şi a daunei.
§ 2. Dacã însã, dupã judecata celui care are dreptul de a acorda iertarea pedepsei, aceste condiţii au fost îndeplinite, iertarea, pe cât posibil, având în vedere natura pedepsei, nu va fi refuzatã.
Can. 1425 - (= 1359) Dacã cineva deţine mai multe pedepse, iertarea este valabilã doar pentru acele pedepse specificate în aceasta; iertarea generalã, în schimb, ridicã toate pedepsele, cu excepţia celor pe care vinovatul le-a ascuns cu rea credinţã în cererea sa.
Can. 1426 - § 1. (cf 1340 § 1) Exceptând cazul în care este determinatã o altã pedeapsã de drept, conform cu tradiţiile vechi ale Bisericilor orientale, pot fi aplicate pedepse prin care se impune o oarecare operã gravã din domeniul religiei sau pietãţii sau caritãţii, cum sunt anumite rugãciuni, un pelerinaj pios, un ajun special, milostenii, retrageri spirituale.
§ 2. Cel care nu este dispus sã accepte aceste pedepse, i se vor aplica alte pedepse.
Can. 1427 - § 1. (cf 1339) Rãmânând neschimbat dreptul particular, acuzarea publicã se face în faţa notarului sau a doi martori sau prin scrisoare, astfel încât primirea şi conţinutul scrisorii sã rezulte dintr-un document oarecare.
§ 2. Se va avea grijã ca nu cumva prin însãşi acuzarea publicã sã se dea loc unei defãimãri mai mari a vinovatului decât este nevoie.
Can. 1428 - Dacã gravitatea cazului o motiveazã şi mai ales dacã este vorba despre recidivişti, Ierarhul, pe lângã pedepsele aplicate prin sentinţã conform normei dreptului, poate sãl supunã pe vinovat supravegherii, în modul determinat prin decret administrativ.
Can. 1429 - § 1. (cf 1337 § 1) Interdicţia de a locui într-un anumit loc sau teritoriu poate sã-i atingã doar pe clerici sau pe cãlugãri sau pe membrii unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, însã prescripţia de a locui într-un anumit loc sau teritoriu [îi poate atinge] doar pe clericii înscrişi unei eparhii, rãmânând neschimbat dreptul institutelor de viaţã consacratã.
§ 2. Pentru aplicarea prescrierii de a locui într-un anumit loc sau teritoriu se cere consimţãmântul Ierarhului locului, exceptând cazul în care este vorba despre o casã a unui institut de viaţã consacratã de drept pontifical sau patriarhal, caz în care se cere consimţãmântul Superiorului competent, sau de o casã destinatã penitenţei sau îndreptãrii clericilor mai multor eparhii.
Can. 1430 - § 1. (cf 1338 § 1) Privãrile penale pot atinge doar acele puteri, funcţii, servicii, sarcini, drepturi, privilegii, facultãţi, graţii, titluri şi însemne, care sunt supuse puterii autoritãţii care a stabilit pedeapsa sau a Ierarhului care a promovat judecata penalã sau a impus-o prin decret; tot astfel este valabil şi pentru transferul penal în altã funcţie.
§ 2. Nu se poate priva de puterea acordatã prin sacra hirotonire, ci doar [impune] interdicţia de a exercita toate sau unele din actele sale, conform normei dreptului comun; de asemenea nu se poate impune privarea de gradele academice.
Can. 1431 - § 1. (cf 1331) Cei pedepsiţi cu excomunicare minorã sunt privaţi de dreptul de a primi Divina Euharistie; pe lângã aceasta mai pot fi excluşi de la participarea la Divina Liturghie, ba chiar şi de la intrarea în bisericã, dacã în aceasta se celebreazã cultul divin în mod public.
§ 2. Prin însãşi sentinţa sau decretul prin care se aplicã aceastã pedeapsã, trebuie definitã extinderea aceleiaşi pedepse şi, dacã este cazul, durata ei.
Can. 1432 - § 1. (cf 1333) Suspendarea poate fi, fie de la toate, fie de la unele acte ale puterii hirotonirii sau de conducere, de la toate sau de la unele acte sau drepturi legate de funcţie, de ministeriu sau de sarcinã; extinderea lor însã va fi definitã în aceeaşi sentinţã sau decret prin care se aplicã pedeapsa, exceptând cazul în care a fost deja determinatã de drept.
§ 2. Nimeni nu poate fi suspendat decât de la actele care sunt supuse puterii autoritãţii care a stabilit pedeapsa sau a Ierarhului care a promovat judecata penalã sau a aplicat, prin decret, suspendarea.
§ 3. (= 1334 § 4) Suspendarea nu atinge niciodatã validitatea actelor, nici dreptul de a locui, dacã vinovatul îl are în virtutea funcţiei, a ministeriului sau a sarcinii; însã suspendarea de la perceperea beneficiilor, a remunerãrilor, a pensiilor sau a altora de acest fel, atrage dupã sine obligaţia de a restitui orice a fost perceput în mod ilegitim, chiar şi cu bunã credinţã.
Can. 1433 - § 1. (= 1334 § 4) Clericului redus la o treaptã inferioarã, îi este interzis sã exercite acele acte ale puterii hirotonirii şi de conducere, care nu sunt compatibile cu acest grad.
§ 2. (cf 290, 2°; 1336 § 1, 5°) Clericul depus din starea clericalã, însã, este privat de toate funcţiile, ministeriile, alte sarcini, pensiile bisericeşti şi de orice putere delegatã; devine inabil pentru ele; i se interzice exercitarea puterii hirotonirii; nu poate fi promovat la hirotoniri sacre superioare şi, în ceea ce priveşte efectele canonice, este echivalat cu laicii, rãmânând neschimbate cann. 396 şi 725.
Can. 1434 - (<>1331 § 2, 4°) § 1. Excomunicarea majorã interzice, pe lângã toate cele ce sunt specificate în can. 1431, § 1, şi primirea altor sacramente, administrarea sacramentelor şi sacramentalelor, îndeplinirea oricãror funcţii, ministerii sau sarcini, exercitarea actelor de conducere care, dacã sunt totuşi fãcute, sunt nule prin dreptul însuşi.
§ 2. Cel pedepsit cu excomunicarea majorã este înlãturat de la participarea la Divina Liturghie şi de la orice alte celebrãri publice ale cultului divin.
§ 3. Celui pedepsit cu excomunicarea majorã i se interzice sã se bucure de privilegiile acordate anterior; nu poate obţine în mod valid o demnitate, o funcţie, un ministeriu sau o alta sarcinã în Bisericã, sau o pensie, nici nu îşi însuşeşte fructele legate de acestea; este lipsit şi de voce activã şi pasivã.
Can. 1435 - § 1. Dacã pedeapsa interzice primirea sacramentelor sau a sacramentalelor, interdicţia se suspendã când vinovatul ajunge în pericolul morţii.
§ 2. (1335) Dacã pedeapsa opreşte administrarea sacramentelor sau a sacramentalelor, sau exercitarea unui act de conducere, interdicţia se suspendã ori de câte ori aceasta este necesarã pentru îngrijirea credincioşilor creştini ajunşi în pericolul morţii.

CAP. II
DESPRE PEDEPSELE PENTRU DELICTE SINGULARE
Can. 1436 - § 1. (cf 751 1364) Cel care neagã vreun adevãr de crezut al credinţei divine şi catolice sau îl pune la îndoialã, sau respinge în totalitate credinţa creştinã şi dupã ce a fost admonestat în mod legitim nu revine la normal, va fi pedepsit ca eretic sau ca apostat cu excomunicarea majorã; clericul, pe lângã acesta, poate fi pedepsit şi cu alte pedepse, inclusiv depunerea.
§ 2. Pe lângã aceste cazuri, cel care susţine o doctrinã greşitã, condamnatã de cãtre Pontiful Roman sau de cãtre Colegiul Episcopilor în exerciţiul magisterului autentic şi, admonestat în mod legitim, nu îşi revine la normal, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1437 - (cf 751 1364) Cel care refuzã supunerea faţã de autoritatea supremã a Bisericii sau comuniunea cu credincioşii creştini supuşi acesteia şi, dupã ce a fost admonestat în mod legitim, nu se supune, va fi pedepsit ca un schismatic, cu excomunicarea majorã.
Can. 1438 - Cel care omite intenţionat comemorarea prescrisã de drept a Ierarhului în Divina Liturghie şi în laudele divine, dacã dupã ce a fost admonestat în mod legitim nu îşi revine la normal, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã.
Can. 1439 - (cf 1366) Pãrinţii sau cei care ţin locul pãrinţilor, care îşi dau copiii pentru a fi botezaţi sau educaţi într-o religie necatolicã, vor fi pedepsiţi cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1440 - (= 1365) Cel care încalcã normele dreptului privitoare la comuniunea întru cele sacre, poate fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1441 - (cf 1376) Cel care utilizeazã lucruri sacre pentru uzul profan sau pentru scopuri rele, va fi suspendat sau va fi oprit de la primirea Divinei Euharistii.
Can. 1442 - (cf 1367) Cel care aruncã Divina Euharistie sau o duce sau o reţine în scop de sacrilegiu, va fi pedepsit cu excomunicarea majorã şi, dacã este cleric, şi cu alte pedepse, inclusiv depunerea.
Can. 1443 - (cf 1379) Cel care a simulat celebrarea Divinei Liturghii sau a altor sacramente, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã.
Can. 1444 - (cf 1368) Cel care a comis sperjur în faţa autoritãţii bisericeşti sau cel care, chiar fãrã jurãmânt, a afirmat cu bunã ştiinţã un fals în faţa judecãtorului care îl interogheazã în mod legitim, sau a ascuns adevãrul, sau cel care a indus la comiterea acestor delicte, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1445 - § 1. (cf 1370) Cel care a utilizat violenţa fizicã împotriva unui Episcop sau a lansat o injurie gravã împotriva acestuia, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv depunerea, dacã este cleric; dacã însã acelaşi delict a fost comis împotriva Mitropolitului, Patriarhului sau chiar a Pontifului Roman, vinovatul va fi pedepsit cu excomunicarea majorã, a cãrei iertare este rezervatã pentru ultimul caz, însuşi Pontifului Roman.
§ 2. Cel care a comis aceeaşi faptã împotriva altui cleric, cãlugãr, unui membru al unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc sau împotriva unui laic care în acelaşi timp exercitã o sarcinã bisericeascã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1446 - (cf 1373) Cel care nu se supune propriului Ierarh, care în mod legitim îi porunceşte sau interzice şi, dupã admonestare persistã în nesupunere, va fi sancţionat ca un delicvent, cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1447 - § 1. (cf 1373) Cel care incitã la rãzvrãtire sau urã împotriva oricãrui Ierarh, sau îi provoacã pe supuşii lui la nesupunere, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã, mai ales dacã delictul a fost comis împotriva Patriarhului sau chiar a Pontifului Roman.
§ 2. (= 1375) Cel care a împiedicat libertatea de ministeriu, de a alege sau de putere bisericeascã, ori folosirea legitimã a bunurilor temporare ale Bisericii, sau a terorizat un alegãtor, sau pe cel care îşi exercitã o putere sau un ministeriu, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1448 - § 1. (= 1369) Cel care, fie într-un spectacol sau discurs public, fie printr-o scriere în mod public divulgatã, fie utilizând în alt mod instrumentele de comunicare socialã, aduce o blasfemie sau lezeazã grav bunele moravuri, sau formuleazã injurii la adresa religiei sau a Bisericii, sau stârneşte la urã şi dispreţ, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
§ 2. (= 1374) Cel care şi-a dat numele într-o asociaţie care unelteşte împotriva Bisericii va fi sancţionat cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1449 - (= 1377) Cel care a înstrãinat bunurile bisericeşti fãrã consimţãmântul sau permisiunea prevãzute, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1450 - § 1. (<>1397) Cel care a comis omucidere, va fi pedepsit cu excomunicarea majorã; clericul va fi pedepsit pe lângã aceasta şi cu alte pedepse, inclusiv depunerea.
§ 2. (= 1398) Tot astfel va fi pedepsit cel care a procurat avort urmat de efect, rãmânând neschimbat can. 728, § 2.
Can. 1451 - (cf 1397) Cel care a rãpit sau deţine un om în mod injust, l-a rãnit sau mutilat grav, i-a aplicat tortura fizicã sau psihicã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã.
Can. 1452 - (= 1390 §§ 1-3) Cel care a adus cuiva injurii grave sau a lezat grav buna faimã prin calomnie, este obligat sã presteze repararea corespunzãtoare; dacã a refuzat însã, va fi pedepsit cu excomunicarea minorã sau cu suspendarea.
Can. 1453 - § 1. (= 1395 § 1) Clericul concubin sau care stãruie în alt fel, în mod scandalos, în pãcat extern împotriva castitãţii, va fi pedepsit cu suspendarea, iar dacã delictul persistã, i se pot adãuga gradual alte pedepse, pânã la depunere.
§ 2. (<>1394 § 1) Clericul care a încercat [sã celebreze] cãsãtoria interzisã, va fi depus.
§ 3. Cãlugãrul care a emis votul public perpetuu de castitate şi este constituit în hirotonirile sacre, comiţând aceste delicte va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1454 - (cf 1390 § 1) Cel care a denunţat în mod fals pe cineva privitor la orice fel de delict, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã, mai ales dacã este denunţat de un confesor, un Ierarh, un cleric, un cãlugãr, un membru a unei societãţi de viaţã consacratã dupã model cãlugãresc, sau de un laic care a primit o sarcinã bisericeascã, rãmânând neschimbat can. 731.
Can. 1455 - (= 1391) Cel care a întocmit un document bisericesc fals, sau a inserat în acesta falsul, sau cel care cu ştiinţã s-a folosit de orice fel de document fals sau modificat în probleme bisericeşti, sau cel ce a modificat, a distrus sau a ascuns un document autentic, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1456 - § 1. (= 1388 § 1) Confesorul care a violat în mod direct sigiliul sacramental, va fi pedepsit cu excomunicarea majorã, rãmânând neschimbat can. 728, § 1, n. 1; dacã însã a rupt în alt fel sigiliul, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
§ 2. Cel care a încercat în orice fel sã obţinã ştiri din confesiune, sau care le-a transmis altora pe cele deja obţinute, va fi pedepsit cu excomunicarea minorã sau cu suspendarea.
Can. 1457 - (= 1378 § 1) Sacerdotul care l-a dezlegat pe complicele în pãcatul contra castitãţii, va fi pedepsit cu excomunicarea majorã, rãmânând neschimbat can. 728, § 1, n. 2.
Can. 1458 - (= 1387) Sacerdotul care, în actul sau cu ocazia sau sub pretextul confesiunii, a solicitat un penitent la pãcatul contra castitãţii, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv depunerea.
Can. 1459 - § 1. (= 1382) Episcopii care au administrat cuiva hirotonirea episcopalã fãrã mandatul autoritãţii competente, precum şi cel care a primit de la aceştia hirotonirea, vor fi pedepsiţi cu excomunicarea majorã.
§ 2. Episcopul care a administrat cuiva hirotonirea diaconalã sau preoţeascã contra prescrierilor canoanelor, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1460 - Cel care recurge direct sau indirect la autoritatea civilã pentru a obţine, la cererea sa, sacra hirotonire, o funcţie, un ministeriu sau o altã sarcinã în Bisericã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã şi, dacã este vorba de un cleric, chiar depunerea.
Can. 1461 - (cf 1380) Cel care a administrat sau a primit sacra hirotonire prin simonie, va fi depus; cel care a administrat însã sau a primit alte sacramente prin simonie, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã.
Can. 1462 - (cf 1381) Cel care a obţinut, a conferit sau a uzurpat în orice fel, sau care deţine în mod ilegal sau transmite altora sau exercitã o funcţie, un ministeriu sau o altã sarcinã în Bisericã, prin simonie, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv excomunicarea majorã.
Can. 1463 - (= 1386) Cel care a dat sau a promis ceva, pentru ca cineva care a exercitat o funcţie, un ministeriu sau o altã sarcinã în Bisericã, a fãcut sau a omis ceva în mod ilegal, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare; tot astfel şi cel care a acceptat acele daruri sau promisiuni.
Can. 1464 - § 1. (= 1389) Cel care, pe lângã cazurile prevãzute deja de drept, printr-un act sau omisiune a abuzat de puterea, de funcţia, de ministeriu sau o de o altã sarcinã pe care o are în Bisericã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare, inclusiv privarea de acestea, exceptând cazul în care, pentru acest abuz, a fost stabilitã o altã pedeapsã prin lege sau precept.
§ 2. Cel care însã, printr-o neglijenţã culpabilã, a comis sau omis în mod ilegitim, cu daunã pentru altul, un act de putere, de funcţie, de ministeriu sau al unei alte sarcini în Bisericã, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1465 - Cel care, exercitând o funcţie, un ministeriu sau o altã sarcinã în Bisericã, fiind înscris oricãrei Biserici sui iuris, chiar şi în Biserica latinã, a îndrãznit sã inducã în orice fel pe orice credincios creştin sã treacã la o altã Bisericã sui iuris contrar can. 31, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1466 - (= 1392) Clericul, cãlugãrul, sau membrul unei societãţi de viaţã comunã dupã model cãlugãresc, care se ocupã de afaceri sau de comerţ împotriva prescrierilor canoanelor, va fi pedepsit cu pedeapsa corespunzãtoare.
Can. 1467 - (= 1393) Cel care violeazã obligaţiile care i-au fost impuse printr-o pedeapsã, poate fi pedepsit cu o pedeapsã mai gravã.

TITLUL XXVIII
DESPRE PROCEDURA APLICĂRII PEDEPSEI

CAP. I
DESPRE JUDECATA PENALĂ

ART. I
Despre investigaţia prealabilã
Can. 1468 - § 1. (= 1717) Ori de câte ori un Ierarh primeşte o ştire cel puţin probabilã despre un delict, va investiga cu prudenţã, personal sau printr-o persoanã potrivitã, privitor la fapte şi la circumstanţe, exceptând cazul în care aceastã investigaţie îi rezultã total de prisos.
§ 2. Se va avea grijã ca prin aceastã investigaţie sã nu se compromitã buna reputaţie a cuiva.
§ 3. Cel care desfãşoarã investigaţia are aceleaşi puteri şi obligaţii ca şi audiatorul în proces; dacã apoi se promoveazã judecata penalã, aceeaşi persoanã nu poate acţiona ca judecãtor în proces.
Can. 1469 - § 1. (= 1718) Rãmânând neschimbate cann. 1403 şi 1411, dacã investigaţia se considerã suficient de instruitã, Ierarhul va decide dacã trebuie promovatã procedura aplicãrii pedepsei, iar dacã decide afirmativ, [va decide şi] dacã trebuie sã se acţioneze prin judecata penalã sau prin decret extrajudiciar.
§ 2. Ierarhul îşi va revoca sau îşi va schimba decizia ori de câte ori, din fapte sau circumstanţe noi, considerã cã trebuie sã decidã altfel.
§ 3. Înainte de a hotãrî ceva în cauzã, Ierarhul îl va audia pe cel acuzat de delict şi pe promotorul dreptãţii precum şi, dupã judecata sa prudentã, pe doi judecãtori sau pe alţi experţi în drept; de asemenea, Ierarhul va mai cumpãni, în scopul evitãrii judecãţilor inutile, cu consimţãmântul pãrţilor, ca ori el însuşi ori cel ce a efectuat investigaţia sã punã capãt chestiunii privitoare la daune, conform binelui şi a echitãţii.
Can. 1470 - (= 1719) Actele investigaţiei şi decretele Ierarhului prin care se începe sau se închide investigaţia şi toate cele premergãtoare investigaţiei, dacã nu sunt necesare la procedura pentru aplicarea pedepsei, vor fi pãstrate în arhiva secretã a curiei.

ART. II
Despre desfãşurarea judecãţii penale
Can. 1471 - § 1. (= 1728) Rãmânând neschimbate canoanele acestui titlu, în judecata penalã trebuie aplicate, dacã nu se opune natura lucrului, canoanele despre judecãţi în general şi cele privind judecata contencioasã ordinarã, precum şi normele speciale pentru cauzele care privesc binele public, însã nu şi canoanele privitoare la judecata contencioasã sumarã.
§ 2. Acuzatul nu este obligat sã-şi recunoascã delictul, nici nu i se poate impune prestarea jurãmântului.
Can. 1472 - § 1. (= 1721) Dacã Ierarhul a decretat sã înceapã judecata penalã, va da actele investigaţiei promotorului dreptãţii, care va prezenta judecãtorului cererea de acuzare conform normei cann. 1185 şi 1187.
§ 2. În faţa tribunalului de grad superior, rolul pãrţii reclamante îl desfãşoarã promotorul dreptãţii, constituit pe lângã acel tribunal.
Can. 1473 - (= 1722) În scopul prevenirii scandalului, pentru protejarea libertãţii martorilor şi pentru tutelarea bunului mers al judecãţii, Ierarhul, în orice stare şi grad al judecãţii penale, dupã ce l-a audiat pe promotorul dreptãţii şi dupã ce l-a citat pe acuzatul însuşi, poate sã-i interzicã acuzatului exercitarea hirotonirii sacre, a funcţiei, a ministeriului sau a altei alte sarcini, sã-i impunã sau sã-i interzicã locuirea într-un anumit loc sau teritoriu, sau sã-i interzicã chiar şi primirea publicã a Divinei Euharistii; toate acestea vor fi revocate dupã încetarea cauzei şi iau sfârşit când înceteazã judecata penalã, prin dreptul însuşi.
Can. 1474 - (= 1723 §§ 1-2) Judecãtorul, citându-l pe acuzat, trebuie sã-l invite sã-şi aleagã un avocat într-un timp determinat; dupã trecerea inutilã [a timpului] judecãtorul însuşi îi va numi acuzatului un avocat din oficiu, care va rãmâne atâta timp în sarcinã pânã când acuzatul îşi va constitui un avocat.
Can. 1475 - § 1. (= 1724) În orice grad al judecãţii, renunţarea la instanţa litigiului se poate face de cãtre promotorul dreptãţii, cu mandatul sau cu consimţãmântul Ierarhului din a cãrui deliberare s-a promovat judecata.
§2. Renunţarea, pentru a fi validã, trebuie sã fie acceptatã de acuzat, exceptând cazul în care acesta a fost declarat absent de la judecatã.
Can. 1476 - (cf 1725) Pe lângã apãrãrile şi observaţiile care au fost date în scris, dacã au fost, discutarea cauzei trebuie sã fie verbalã.
Can. 1477 - § 1. (cf 1663 § 2) La discuţie asistã promotorul dreptãţii, acuzatul şi avocatul sãu, partea lezatã despre care vorbeşte can. 1483, § 1 şi avocatul ei.
§ 2. Tribunalul este cel care îi va convoca la discuţie pe experţii care au prestat opera pentru cauzã, ca sã-şi poatã explica expertizele lor.
Can. 1478 - (= 1725) În discutarea cauzei acuzatul are întotdeauna dreptul, fie el însuşi, fie avocatul sãu, sã aibã ultimul cuvânt.
Can. 1479 - § 1. (cf 1667) Dupã încheierea discuţiei tribunalul va da sentinţa.
§ 2. (cf 1668 a) Dacã din discuţie a apãrut necesitatea adunãrii de noi probe, tribunalul, dupã ce a amânat definirea cauzei, va aduna noi probe.
Can. 1480 - (cf 1668 b) Dispozitivul sentinţei trebuie publicat imediat, exceptând cazul în care tribunalul a hotãrât pentru o cauzã gravã cã decizia trebuie pãstratã secretã pânã la intimarea formalã a sentinţei, care nu poate fi amânatã mai mult de o lunã, socotitã din ziua definirii cauzei penale.
Can. 1481 - § 1. (= 1727) Vinovatul poate interpune apel, chiar dacã judecãtorul l-a eliberat doar pentru cã pedeapsa era facultativã sau pentru cã judecãtorul s-a folosit de puterea despre care se vorbeşte în cann. 1409, § 1 şi 1415.
§ 2. Promotorul dreptãţii poate [interpune] apel dacã considerã cã nu s-a prevãzut îndeajuns la repararea scandalului sau restabilirea justiţiei.
Can. 1482 - (= 1726) În orice stare şi grad al judecãţii penale, dacã se constatã în mod evident cã delictul nu a fost comis de acuzat, judecãtorul trebuie sã declare aceasta prin sentinţã şi sã-l absolve pe acuzat, chiar dacã în acelaşi timp se constatã cã acţiunea penalã s-a stins.

ART. III
Despre acţiunea pentru repararea daunelor
Can. 1483 - § 1. (= 1729) Partea lezatã poate exercita în însãşi judecata penalã acţiunea contencioasã pentru repararea daunelor pe care le-a suferit în urma delictului, conform normei can. 1276.
§ 2. Intervenţia pãrţii lezate nu se mai admite, dacã nu a fost fãcutã în primul grad al judecãţii penale.
§ 3. Apelul într-o cauzã referitoare la daune se face conform normei cann. 1309-1321, chiar dacã nu se poate face apel în judecata penalã; dacã însã se interpun ambele apeluri, chiar dacã de cãtre pãrţi diferite, se va face o singurã judecatã de apel, rãmânând neschimbat can. 1484.
Can. 1484 - § 1. (= 1730) Pentru evitarea întârzierilor excesive a judecãţii penale, judecãtorul poate amâna procesul privitor la daune pânã când va emite sentinţa definitivã în judecata penalã.
§ 2. Judecãtorul care a procedat astfel, dupã ce a emis sentinţa în judecata penalã, va judeca şi privitor la daune, chiar dacã judecata penalã este în curs de desfãşurare, din cauza interpunerii atacului, sau dacã acuzatul a fost absolvit pentru un motiv care nu înlãturã obligaţia reparãrii daunelor.
Can. 1485 - (= 1731) Sentinţa emisã în judecata penalã, chiar dacã a trecut în obiect judecat, în nici un fel nu creeazã un drept faţã de partea lezatã, exceptând cazul în care aceasta a intervenit conform normei can. 1483.

CAP. II
DESPRE APLICAREA PEDEPSELOR PRIN DECRET EXTRAJUDICIAR

Can. 1486 - § 1. (1720 § 1) Pentru validitatea decretului prin care se aplicã o pedeapsã se cere ca:
1° acuzatul sã fi luat la cunoştinţã despre acuzare şi despre probe, dându-i-se posibilitatea de a-şi exercita pe deplin apãrarea sa, exceptând cazul în care, citat conform normei dreptului, a neglijat sã se prezinte;
2° discuţia verbalã între Ierarh sau delegatul sãu şi acuzat sã fie fãcutã în prezenţa promotorului dreptãţii şi a notarului;
3° în decret sã fie expuse motivele în fapt şi în drept pe care se întemeiazã pedeapsa.
§ 2. Pedepsele despre care vorbeşte can. 1426, § 1, totuşi pot fi impuse fãrã aceastã procedurã, dacã rezultã în scris cã au fost acceptate de cãtre partea vinovatã.
Can. 1487 - § 1. Recursul împotriva decretului prin care se aplicã o pedeapsã, poate fi interpus autoritãţii superioare competente în termen de zece zile utile dupã ce a fost intimat.
§ 2. Acest recurs suspendã puterea decretului.
§ 3. Împotriva deciziei autoritãţii superioare nu se dã recurs ulterior.


TITLUL XXIX
DESPRE LEGE, DESPRE OBICEIURI ŞI DESPRE ACTELE ADMINISTRATIVE

CAP. I
DESPRE LEGILE BISERICEŞTI
Can. 1488 - (= 7) Legile sunt instituite prin promulgare.
Can. 1489 - § 1. (= 8) Legile emise de Scaunul Apostolic sunt promulgate prin editarea lor în gazeta oficialã Acta Apostolicae Sedis, exceptând cazurile speciale în care a fost prescris un alt mod de promulgare; încep sã oblige dupã trecerea a trei luni socotite de la data specificatã pe numãrul respectiv al Acta, exceptând cazul în care obligã imediat prin natura lucrurilor, sau în care s-a stabilit în mod expres o vacanţã mai scurtã sau mai lungã.
§ 2. Legile emise de alţi legislatori sunt promulgate în modul determinat de aceiaşi legislatori şi încep sã oblige din ziua stabilitã de ei înşişi.
Can. 1490 - (= 11) Legile pur bisericeşti îi obligã pe cei botezaţi în Biserica catolicã sau primiţi în aceasta şi care au uzul suficient al raţiunii şi, dacã nu este prevãzut altfel de drept, care au împlinit vârsta de şapte ani.
Can. 1491 - § 1. (cf 12 § 1) Legile emise de autoritatea supremã a Bisericii îi obligã pe toţi cei pentru care au fost date, în orice loc s-ar afla, exceptând cazul în care au fost date pentru un teritoriu determinat; celelalte legi au putere numai pe teritoriul în care autoritatea care a promulgat legile îşi exercitã puterea de conducere, exceptând cazul în care este prevãzut altfel de drept sau rezultã altfel din natura lucrurilor.
§ 2. (12 § 3) Legilor emise pentru un teritoriu determinat le sunt supuşi cei pentru care au fost date şi care au în acelaşi loc domiciliul sau cvasi-domiciliul şi totodatã locuiesc acolo, rãmânând neschimbat § 3, n. 1.
§ 3. (13, § 2) Strãinii:
1° nu sunt obligaţi de legile dreptului particular ale teritoriului lor atâta timp cât lipsesc din el, exceptând cazul în care ori trecerea lor produce daune în teritoriul propriu, ori în care legile sunt personale;
2° nu sunt obligaţi nici de legile dreptului p