Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTARAREA din 1 iulie 2008  in Cauza Calmanovici impotriva Romaniei    Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

HOTARAREA din 1 iulie 2008 in Cauza Calmanovici impotriva Romaniei

EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 283 din 30 aprilie 2009
(Cererea nr. 42.250/02)

În Cauza Calmanovici împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 iunie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 42.250/02) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Viorel Calmanovici (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 25 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat de doamna Diana-Olivia Hãtneanu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în special, în temeiul art. 5&&1 şi 3 şi al art. 6 din Convenţie, nelegalitatea şi lipsa de necesitate a luãrii şi menţinerii arestãrii preventive faţã de el, precum şi inechitatea procedurii penale îndreptate împotriva sa. De altfel, invocând art. 8 din Convenţie şi art. 3 din Protocolul nr. 1, el s-a plâns de atingerea adusã dreptului la respectarea vieţii sale private şi de familie şi dreptului sãu la alegeri libere din cauza mãsurilor de supraveghere al cãror obiect a fost şi din cauza interdicţiei ex lege a drepturilor sale pãrinteşti şi a dreptului sãu de vot în timpul executãrii pedepsei cu închisoarea.
4. La data de 4 iulie 2005, Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 & 3 din Convenţie, aceasta a decis sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT


I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a nãscut în anul 1972 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Interceptarea conversaţiilor telefonice şi supravegherea reclamantului de cãtre serviciile speciale
6. La data de 15 iulie 2002, C.J., comerciant de naţionalitate chinezã, a dat o declaraţie la Parchetul de pe lângã Tribunalul Militar Bucureşti, parchet care a consemnat-o într-un proces-verbal. Prin aceasta el îi denunţa pe R.P. şi pe reclamant, care la momentul respectiv erau ofiţeri de poliţie în cadrul serviciului de combatere a criminalitãţii economice şi financiare, cu motivarea cã, la data de 10 iulie 2002, cel de-al doilea i-ar fi cerut 2.000 de dolari americani (USD) pentru a îi restitui actele contabile ale societãţii sale comerciale, confiscate de poliţie. C.J. luase legãtura cu R.P., pe care îl cunoştea deja, ca sã intervinã pe lângã reclamant şi sã negocieze suma respectivã. În procesul-verbal se menţiona cã C.J. vorbea bine româneşte şi cã nu era necesarã prezenţa unui interpret.
7. La data de 15 iulie 2002, procurorul N.C. de la Parchetul de pe lângã Tribunalul Militar Bucureşti a autorizat serviciile speciale sã procedeze la înregistrarea imaginilor şi conversaţiilor telefonice referitoare la reclamant, R.P. şi C.J. Conform prevederilor autorizaţiei, interceptarea şi înregistrarea se refereau "şi la telefoanele" mobile ale lui R.P. şi C.J. Procurorul a precizat cã, în baza denunţului fãcut de C.J., existau indicii pertinente privind comiterea, de cãtre reclamant şi R.P., a infracţiunii de luare de mitã. Autorizaţia respectivã era valabilã pentru o perioadã de 30 de zile şi fãcea trimitere la art. 91^1 - 91^4 din Codul de procedurã penalã (CPP).
8. La data de 18 iulie 2002, procurorul a dispus punerea sub ascultare a telefonului mobil al reclamantului pentru o duratã de 30 de zile, invocând aceleaşi motive şi fãcând trimitere la aceleaşi articole din CPP. La data de 22 iulie 2002, un procuror de pe lângã parchetul menţionat mai sus a solicitat "supravegherea activitãţilor reclamantului" şi ale lui R.P., în zilele de 22 şi 23 iulie 2002, de cãtre serviciile speciale ale Direcţiei generale de informaţii şi protecţie internã a Ministerului de Interne, precizând numerele de înmatriculare ale maşinilor lor.
9. La data de 22 iulie 2002, spre ora 22, R.P. a fost audiat de procuror şi de serviciile speciale care l-au supravegheat şi filmat, în urma unui flagrant delict organizat cu ajutorul lui C.J. La data de 23 iulie 2002, procurorul a dispus arestarea preventivã a lui R.P. şi începerea urmãririi penale împotriva reclamantului.
B. Luarea şi menţinerea mãsurii arestãrii preventive faţã de reclamant
10. Prin douã ordonanţe din data de 2 august 2002, emise în temeiul art. 148 lit. h) din CPP, un procuror de pe lângã Tribunalul Militar Bucureşti a pus în mişcare acţiunea penalã împotriva reclamantului şi a dispus arestarea preventivã pentru o perioadã care a expirat la 31 august 2002. Reclamantul era bãnuit de luare de mitã şi de sustragere de documente. Procurorul a redactat aceste ordonanţe pe formulare tipizate, fãcând trimitere la art. 146, 148 şi 151 din CPP, şi le-a completat în special cu un rezumat al faptelor de care era acuzat reclamantul, precizând cã acesta se afla în situaţia prevãzutã de art. 148 lit. h) din CPP, al cãrui text l-a reprodus.
11. Arestarea preventivã a reclamantului a fost înscrisã cu titlu provizoriu în cazierul sãu judiciar.
12. Prin Încheierea din 12 august 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis recursul reclamantului împotriva ordonanţei prin care s-a dispus arestarea preventivã din data de 2 august 2002, cu motivarea cã aceastã ordonanţã încalcã art. 136, 137 şi 148 lit. h) din CPP. Instanţa a statuat cã ordonanţa respectivã nu preciza motivele concrete pentru care era necesarã arestarea preventivã a reclamantului şi pentru care lãsarea acestuia în libertate prezenta un pericol pentru ordinea publicã. În aceastã privinţã, instanţa a menţionat cã pericolul la care se face referire mai sus, care nu exista în speţã, nu trebuie confundat cu "pericolul social al faptelor" pe care se presupune cã partea interesatã le-a comis şi cã parchetul ar fi trebuit sã ţinã cont, conform art. 136 alin. 3 din CPP, şi de buna conduitã a reclamantului în societate, faptul cã era cãsãtorit şi tatãl unui copil şi cã nu avea antecedente penale.
13. Prin Decizia din 20 august 2002, Curtea Militarã de Apel Bucureşti a admis recursul parchetului şi a confirmat mãsura arestãrii preventive impusã prin ordonanţa citatã anterior. Curtea Militarã de Apel Bucureşti a constatat cã faptele de care era acuzat reclamantul erau pedepsite cu peste 2 ani de închisoare, conform art. 148 lit. h) din CPP, şi cã, în ceea ce priveşte pericolul pentru ordinea publicã, parchetul luase în calcul posibilitatea ca partea interesatã sã se împotriveascã desfãşurãrii anchetei şi, prin urmare, aflãrii adevãrului. Observând cã în dosar existau dovezi de vinovãţie a reclamantului şi cã nu exista niciun motiv de nulitate a ordonanţei în cauzã, Curtea Militarã de Apel Bucureşti a constatat legalitatea şi temeinicia acesteia.
14. Prin Încheierea de şedinţã din 20 august 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea parchetului şi, reproducând textul art. 148 lit. h) din CPP într-un paragraf în care se referea fãrã deosebire la reclamant şi la coinculpatul sãu, R.P., acesta a prelungit cu 20 de zile arestarea preventivã a reclamantului, începând cu 1 septembrie 2002, fãrã a rãspunde la argumentele acestuia referitoare la art. 136 alin. 3 din CPP. Recursul declarat de reclamant a fost respins printr-o decizie a Curţii Militare de Apel Bucureşti din 5 septembrie 2002, ale cãrei considerente, fãrã a face diferenţa între reclamant şi coinculpat, precizau cã aceştia puteau fi condamnaţi la o pedeapsã de mai mult de 2 ani de închisoare, cã punerea în libertate reprezenta un pericol pentru ordinea publicã şi cã arestarea preventivã era necesarã pentru buna desfãşurare a urmãririi penale.
15. În şedinţa din data de 19 septembrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a respins ca neîntemeiatã excepţia invocatã de reclamant referitoare la necompetenţa instanţelor militare în ceea ce îl priveşte începând cu intrarea în vigoare a <>Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (<>Legea nr. 360/2002 ), conform cãreia poliţiştii erau, din momentul respectiv, funcţionari publici, nemaifiind militari. Printr-o încheiere din aceeaşi zi, instanţa a admis cererea parchetului şi a prelungit din nou cu 30 de zile arestarea preventivã a reclamantului, de la 21 septembrie pânã la 20 octombrie 2002. Referindu-se fãrã deosebire la reclamant şi la coinculpat, aceasta a statuat cã menţinerea lor în arest era justificatã, deoarece procurorul nu luase încã o decizie în dosarul de urmãrire penalã, şi cã punerea lor în libertate putea sã afecteze procesul penal, fãcând mai dificilã executarea mãsurilor pe care le va putea lua ulterior procurorul-şef al parchetului. Prin Decizia din 15 octombrie 2002, Curtea Militarã de Apel Bucureşti a menţinut încheierea tribunalului. Referindu-se în aceeaşi frazã la ambii inculpaţi, ea a observat cã urmãrirea penalã avea ca obiect fapte de luare de mitã şi cã punerea în libertate a acestora ar prezenta un pericol real pentru ordinea publicã.
16. Prin Încheierea din 7 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea parchetului şi a prelungit cu 30 de zile arestarea preventivã a reclamantului, de la 21 octombrie pânã la 19 noiembrie 2002. Într-un paragraf în care se referea fãrã deosebire la partea interesatã şi la coinculpatul sãu, instanţa a considerat cã sunt întrunite condiţiile art. 136 şi ale art. 148 lit. h) din CPP şi cã motivele care au stat la baza luãrii mãsurii arestãrii preventive erau încã valabile, menţionând în subsidiar necesitatea asigurãrii bunei desfãşurãri a procesului penal. Prin Decizia din 31 octombrie 2002, Curtea Militarã de Apel Bucureşti, statuând în ultimã instanţã, a menţinut aceastã încheiere. Referindu-se în acelaşi paragraf la cei 2 coinculpaţi, ea a apreciat cã faptele grave de care erau acuzaţi, care ţineau de înfracţiunea de luare de mitã, calitatea lor şi modalitatea în care au comis aceste fapte justificau concluzia cã lãsarea în libertate putea prezenta un pericol pentru ordinea publicã.
17. Prin Decizia definitivã din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militarã de Apel Bucureşti a casat Sentinţa din 11 noiembrie 2002 pronunţatã pe fond de Tribunalul Militar Bucureşti (paragraful 24 de mai jos), cu motivarea cã, de la intrarea în vigoare a <>Legii nr. 360/2002 , competenţa de a analiza cauza pe fond le revenea instanţelor de drept comun, sub sancţiunea nulitãţii absolute, aceste prevederi aplicându-se şi în cazul fazei de urmãrire penalã. Ea a statuat cã, prin faptul cã nu şi-a declinat competenţa, aşa cum ar fi trebuit s-o facã, tribunalul a încãlcat prevederile sancţionate prin nulitatea absolutã. Totuşi, considerând cã tribunalul militar urma sã işi decline competenţa şi cã mãsurile referitoare la menţinerea în arest preventiv erau dintre cele care necesitau urgenţã, Curtea Militarã de Apel Bucureşti a fãcut aplicarea art. 43 alin. 6 din CPP şi a confirmat dispozitivul încheierii în ceea ce priveşte prelungirea arestãrii preventive a reclamantului de la 20 noiembrie pânã la 19 decembrie 2002.
18. Prin Încheierea din 19 decembrie 2002, Curtea Supremã de Justiţie, statuând în ultimã instanţã, a confirmat competenţa instanţelor de drept comun în speţã, ţinând cont de intrarea în vigoare a <>Legii nr. 360/2002 , şi a decis sã prelungeascã arestarea preventivã a reclamantului de la 20 decembrie 2002 pânã la 18 ianuarie 2003.
19. Prin Decizia din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis, în temeiul art. 197 alin. 2 din CPP, excepţia nulitãţii absolute a mãsurilor şi actelor procedurale adoptate de instanţele militare necompetente şi a constatat, din acest motiv, încetarea de drept a arestãrii preventive a reclamantului începând cu 21 octombrie 2002, datã la care tribunalul militar necompetent, sesizat prin rechizitoriu, prelungise mãsura arestãrii preventive în litigiu. Fãcând referire la art. 5 & 1 din Convenţie, aceasta a constatat cã mãsura arestãrii preventive decisã de o instanţã necompetentã nu este conformã cu legea.
20. În urma recursului declarat de parchet, prin Decizia din data de 17 ianuarie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a casat decizia citatã anterior şi a decis menţinerea reclamantului în arest preventiv. Ea a statuat, pe de o parte, cã instanţa Curtea de Apel Bucureşti nu trebuia sã analizeze propria sa sesizare şi cã nu era competentã sã anuleze mãsuri referitoare la arestarea preventivã a reclamantului a cãror legalitate fusese confirmatã de Curtea Militarã de Apel Bucureşti şi de Curtea Supremã de Justiţie în deciziile lor din 7 şi, respectiv, 19 decembrie 2002. Ea a statuat, pe de altã parte, cã aceeaşi Curte de Apel nu avea niciun motiv sã işi constate necompetenţa, întrucât art. 197 alin. 2 din CPP nu a fost încãlcat.
21. Reclamantul a fost menţinut în stare de arest preventiv pânã la data de 18 martie 2003, data deciziei de achitare pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti (paragraful 27 de mai jos).
C. Procedura penalã pe fond împotriva reclamantului
22. Prin Rechizitoriul din data de 25 septembrie 2002 al procurorului N.C., Parchetul Naţional Anticorupţie (PNA) i-a trimis pe reclamant şi pe R.P. în judecatã pentru luare de mitã şi sustragere de documente.
23. La o datã neprecizatã, reclamantul a solicitat Tribunalului Militar Bucureşti sã constate nulitatea actelor de urmãrire penalã şi a rechizitoriului PNA, invocând în special nulitatea mãsurii de ascultare a posturilor telefonice utilizate de el şi de familia lui şi a înregistrãrilor audio în privinţa sa. Prin Încheierea din 14 octombrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a respins cererea reclamantului, motivând cã actele autorizate de procuror între 15 şi 22 iulie 2002 nu se refereau la reclamant şi cã s-ar impune discutarea lor în timpul dezbaterilor. Cu toate acestea, tribunalul a admis cererea reclamantului de a consulta întregul dosar penal, inclusiv partea clasificatã drept "strict confidenţialã" de cãtre parchet, care cuprindea, printre altele, autorizaţiile procurorului de punere sub ascultare a coinculpaţilor şi a lui C.J. şi transcrierea conversaţiilor lor telefonice.
24. Prin Sentinţa din data de 11 noiembrie 2002, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat reclamantul la o pedeapsã cu închisoarea de 5 ani pentru acuzaţiile de luare de mitã şi sustragere de documente. Analizând fişa postului reclamantului, precum şi declaraţiile de martori, instanţa a considerat cã faptele comise intrau în atribuţiile sale de ofiţer de poliţie.
25. În urma apelului reclamantului, prin Decizia din data de 7 decembrie 2002, Curtea Militarã de Apel Bucureşti a infirmat sentinţa citatã anterior, cu motivarea cã tribunalul militar devenise necompetent în privinţa reclamantului în urma intrãrii în vigoare a <>Legii nr. 360/2002 . Ea a trimis cauza spre rejudecare în primã instanţã la Curtea de Apel Bucureşti.
26. Curtea de Apel Bucureşti a procedat la o nouã audiere a martorilor acuzãrii şi ai apãrãrii şi i-a ascultat pe reclamant şi pe R.P. Conform afirmaţiilor reclamantului, C.J., asistat de un interpret, a precizat cu aceastã ocazie cã nu cunoaşte persoana care denunţase faptele încriminate.
27. Prin Decizia din data de 18 martie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, aplicând principiul în dubio pro reo, l-a achitat pe reclamant cu privire la toate acuzaţiile, în special din cauza contradicţiilor dintre principalele probe ale acuzãrii, şi anume declaraţiile succesive ale denunţãtorului C.J. şi ale coinculpatului R.P. în decizia sa, în care partea referitoare la analiza probelor legate de reclamant cuprindea circa 10 pagini, Curtea de Apel Bucureşti a constatat în special:
"[În faţa organelor de anchetã] denunţarea verbalã şi declaraţiile ulterioare ale lui C.J. au fost înregistrate în procese-verbale, cu încãlcarea cerinţelor procedurale în materie, în mãsura în care C.J. nu a dat declaraţiile în prezenţa unui interpret de limba chinezã. (...) Trebuie subliniat faptul cã existã numeroase contradicţii între denunţ şi celelalte declaraţii succesive (ale lui C.J.), ceea ce ridicã serioase îndoieli în ce priveşte veridicitatea lor. [Curtea de Apel Bucureşti a reprodus fragmente din diferitele declaraţii date în faţa ei de cãtre C.J. la data de 15 iulie 2002] (...) Declaraţiile lui C.J. nu conving curtea de faptul cã inculpatul [reclamantul] i-ar fi cerut vreo sumã (...) şi versiunea faptelor expusã de C.J. nu este susţinutã de declaraţiile martorilor colegi ai reclamantului. Faptul cã prenumele inculpatului apare în convorbirile telefonice dintre C.J. şi coinculpatul R.P. nu poate duce la concluzia cã partea interesatã a fost implicatã [în faptele încriminate], din urmãtoarele motive: (...) în plus, declaraţiile coinculpatului R.P. şi cele ale denunţãtorului C.J. prezintã urmãtoarele contradicţii: (...)
Din conţinutul convorbirilor telefonice nu reiese în mod concret cã coinculpatul R.P. i-ar fi fãcut pãrţii interesate o ofertã din partea cetãţenilor chinezi, nici cã partea interesatã i-ar fi cerut vreo sumã de bani. (...) Aceste înregistrãri nu sunt verosimile în ceea ce priveşte conţinutul lor şi în raport
cu încadrarea juridicã reţinutã împotriva pãrţii interesate. De altfel, singurele declaraţii care o incrimineazã pe aceasta sunt cele ale denunţãtorului C.J. şi ale coinculpatului R.P., declaraţii contradictorii şi necoroborate cu celelalte mijloace de probã, astfel încât ele trebuie înlãturate în parte, deoarece nu reflectã adevãrul. De asemenea, trebuie observat cã între declaraţiile lui C.J. existã elemente susţinute de coinculpatul R.P., aşadar nu este vorba de o probã directã (...) în speţã, ţinând cont de probele administrate, nu reiese fãrã echivoc cã partea interesatã a comis înfracţiunea de luare de mitã, ceea ce ar justifica rãsturnarea prezumţiei de nevinovãţie; îndoielile existente trebuie interpretate în favoarea pãrţii interesate (în dubio pro reo). (...)"
28. În ceea ce priveşte înfracţiunea de sustragere de documente, Curtea de Apel Bucureşti a fãcut trimitere în acelaşi timp la mãsurile de securitate stricte luate în privinţa documentelor contabile şi la declaraţiile martorilor referitoare la condiţiile nepotrivite de transport şi de aplicare a sigiliilor la anumiţi saci ce conţin documente şi a constatat cã probele administrate nu sunt suficiente pentru a demonstra cã reclamantul a sustras documente contabile.
29. La data de 19 martie 2003, Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs împotriva deciziei menţionate mai sus în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Curtea de Casaţie), cu noua denumire a Curţii Supreme de Justiţie ulterioarã anului 2003.
30. La o datã neprecizatã, care, în opinia Guvernului, este posterioarã intrãrii în vigoare, la 14 octombrie 2003, a <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 89/2003 pentru modificarea şi completarea <>Legii nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 101/2004 , reclamantul a fost suspendat din funcţia de ofiţer de poliţie.
31. La data de 3 noiembrie 2003, PNA a depus motivele de recurs, întemeiate pe art. 385^9 alin. 17 şi 18 din CPP. În concluziile sale scrise, prin intermediul avocatului sãu, reclamantul a ridicat excepţia de nulitate a recursului, cu motivarea cã acesta fusese introdus de cãtre un parchet necompetent şi cã apoi a fost tardiv motivat de PNA, competent în materie. De asemenea, având în vedere probele administrate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul a solicitat menţinerea deciziei de achitare din cauza ilegalitãţii şi a contradicţiilor din aceste probe. În opinia reclamantului, din probele respective nu reieşea cã ar fi solicitat sau acceptat, direct sau indirect, plata vreunei sume de bani de cãtre C.J. În plus, reclamantul a arãtat ilegalitatea probelor reprezentate de înregistrãrile convorbirilor sale telefonice efectuate înainte de începerea urmãririi penale. De asemenea, el a contestat cã ar fi fost interlocutorul lui R.P. în conversaţia din 17 iulie 2002, pe care işi întemeia parchetul recursul, având în vedere menţiunea "probabil" indicatã de autoritãţile însãrcinate sã identifice dacã vocea respectivã era a sa.
32. Curtea de Casaţie nu a procedat la o nouã audiere a martorilor sau a reclamantului. Procesul-verbal al şedinţei din data de 10 iunie 2004, cu ocazia dezbaterilor referitoare la recurs, cuprinde urmãtoarele în partea sa relevantã:
"În ceea ce priveşte recursul pe fond, procurorul a solicitat casarea deciziei [din 18 martie 2003] pentru motivele depuse la dosar şi condamnarea inculpatului [reclamantul] (...). Avocaţii [inculpaţilor] au solicitat respingerea recursului. Luând ultimii cuvantul, inculpaţii s-au declarat de acord cu concluziile avocaţilor lor. având nevoie de timp pentru a analiza probele administrate la dosar, Curtea amânã pronunţarea deciziei (...)."
33. Prin Decizia din data de 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie a respins excepţia nulitãţii recursului cu motivarea cã fiecare dintre cele douã parchete a acţionat în limitele sale de competenţã, având în vedere modificarea prevederilor legale în materie. Pe fond, ea a condamnat reclamantul la o pedeapsã de 3 ani şi 6 luni de închisoare şi a aplicat în consecinţã prevederile art. 64 lit. a)-c) şi art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele complementare şi accesorii. Din dosar rezultã cã reclamantul era tatãl unui copil în vârstã de 2 ani la momentul respectiv. Curtea de Casaţie nu a rãspuns la motivele reclamantului privind ilegalitatea şi lipsa de valoare probatorie a înregistrãrilor convorbirilor sale telefonice. Prin aceeaşi decizie, ea l-a condamnat pe R.P. la 2 ani de închisoare, luând în considerare circumstanţe atenuante. Pasajele relevante ale deciziei sunt urmãtoarele:
"Din totalitatea probelor administrate în speţã rezultã cã elementul material al infracţiunii de luare de mitã (...) este demonstrat în totalitate. Vinovãţia reclamantului este doveditã prin procesul-verbal ce consemneazã denunţul verbal, prin declaraţiile denunţãtorului C.J. referitoare la discuţia pe care a avut-o cu partea interesatã (...) [şi prin] înregistrarea convorbirii telefonice din data de 17 iulie 2002. (...) Pe de altã parte, declaraţiile martorilor şi analiza comparativã a documentelor gãsite asupra denunţãtorului şi a celor din sacul de plastic desigilat confirmã foarte clar sustragerea documentelor contabile în discuţie. (...) Prin urmare, achitarea coinculpaţilor (...) nu este întãritã de mijloacele de probã furnizate. (...)".
D. Neparticiparea reclamantului la alegerile din 2004 şi eliberarea sa condiţionatã din luna septembrie 2005
34. Conform Adresei din 4 ianuarie 2006 trimise Guvernului de administraţia penitenciarului Jilava, reclamantul, din cauza condamnãrii sale la pedeapsa cu închisoarea prin decizia Curţii de Casaţie din 18 iunie 2004, nu îndeplinea condiţiile care sã îi permitã sã işi exercite dreptul de vot la alegerile parlamentare şi prezidenţiale organizate la închisoarea Jilava la 28 noiembrie şi 12 decembrie 2004.
35. În urma sesizãrii comisiei competente a penitenciarului Jilava, unde reclamantul işi executa pedeapsa, Judecãtoria Sectorului 4 Bucureşti, prin Sentinţa din 20 septembrie 2005, a dispus eliberarea condiţionatã a reclamantului.
36. În lipsa unui recurs declarat de parchet, sentinţa citatã anterior a rãmas definitivã şi executorie la expirarea termenului de recurs, adicã la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii.
37. La data de 27 septembrie 2005, la ora 10,51, judecãtorul delegat al Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti, însãrcinat cu executarea pedepselor cu închisoarea, a trimis un fax la închisoarea Jilava pentru a înforma personalul închisorii despre pronunţarea Sentinţei din data de 20 septembrie 2005 şi pentru a dispune luarea mãsurilor necesare eliberãrii reclamantului.
38. Reclamantul a fost eliberat efectiv în data de 27 septembrie 2005, la ora 16,30.
39. În ceea ce priveşte timpul care a trecut între orele 10,51 şi 16,30, administraţia penitenciarului Jilava a precizat, în Adresa din 4 ianuarie 2006 citatã anterior, cã la data de 27 septembrie 2005 au mai fost eliberaţi alţi 4 deţinuţi şi cã a fost necesar sã se redacteze pentru fiecare documentele necesare în vederea punerii lor în libertate. În acest sens, ea menţioneazã cã activitãţile administrative referitoare la eliberarea din închisoare a deţinuţilor necesitã o perioadã de timp considerabilã, care nu poate fi cuantificatã, deoarece nu este reglementatã prin lege.
II. Dreptul şi practica interne pertinente
A. CPP
1. Prevederile şi jurisprudenţa relevante referitoare la luarea şi menţinerea mãsurii arestãrii preventive
40. Articolele relevante din CPP, astfel cum erau în vigoare la data evenimentelor şi pânã la modificarea lor prin <>Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 66/2003 privind modificarea unor dispoziţii din Codul de procedurã penalã şi <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 109/2003 privind modificarea Codului de procedurã penalã, prevedeau urmãtoarele:

ARTICOLUL 136
(Scopul şi categoriile mãsurilor preventive)

"În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfãşurare a procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmãrirea penalã, de la judecatã ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţã de acesta una dintre urmãtoarele mãsuri preventive:
a) reţinerea;
b) obligarea de a nu pãrãsi localitatea;
c) arestarea preventivã.
Mãsura arãtatã la lit. a) poate fi luatã de organul de cercetare penalã, iar mãsurile arãtate la lit. b) şi c) se pot lua numai de procuror sau de instanţa de judecatã.
Alegerea mãsurii ce urmeazã a fi luatã se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sãnãtatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţã de care se ia mãsura."

ARTICOLUL 137
(Cuprinsul actului prin care se ia mãsura preventivã)

"Actul prin care se ia mãsura preventivã trebuie sã arate fapta care face obiectul învinuirii sau inculpãrii, textul de lege în care aceasta se încadreazã, pedeapsa prevãzutã de lege pentru înfracţiunea sãvarşitã şi temeiurile concrete care au determinat luarea mãsurii preventive."

ARTICOLUL 148
(Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului)

"Mãsura arestãrii inculpatului poate fi luatã dacã sunt întrunite condiţiile prevãzute în art. 143 [acest articol prevede existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la comiterea unei infracţiuni] şi numai în vreunul dintre urmãtoarele cazuri:
(...)
d) sunt date suficiente cã inculpatul a încercat sã zãdãrniceascã aflarea adevãrului, prin influenţarea unui martor sau expert, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probã sau prin alte asemenea fapte;
(...)
h) inculpatul a sãvarşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lãsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publicã."
41. În ceea ce priveşte art. 148 lit. h) din CPP şi noţiunea de "pericol pentru ordinea publicã", Curtea de Apel Bucureşti a statuat, într-o decizie din data de 9 aprilie 2004, cã simpla reproducere a prevederilor art. 148 lit. h) referitoare la luarea mãsurii arestãrii preventive a unui inculpat, fãrã sã se motiveze în mod concret, aşa cum prevede art. 137 din acelaşi cod, faptele sau cauzele pentru care lãsarea în libertate a acelei persoane ar constitui un pericol pentru ordinea publicã, este în mãsurã sã lase loc arbitrarului. Curtea de Apel Bucureşti a statuat în aceastã decizie, precum şi în deciziile sale din 18 februarie şi 2 aprilie 2002 şi din 18 februarie 2003, cã pericolul pentru ordinea publicã la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacã este vorba de riscul ca inculpatul sã comitã o nouã infracţiune sau de reacţia publicã declanşatã de faptele comise. Rezonanţa în opinia publicã, o anumitã stare de nesiguranţã generatã de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidenţiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publicã, noţiune care nu trebuie confundatã cu cea de "pericol social al faptelor" comise (deciziile din 28 februarie 1997 şi 16 noiembrie 2005 ale curţilor de apel Braşov şi, respectiv, Oradea şi Decizia din 16 august 1990 a Curţii Supreme de Justiţie). Intr-un mod oarecum diferit, în Decizia din 15 martie 2002 referitoare la fapte de corupţie, Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã existenţa unui pericol pentru ordinea publicã trebuie
analizatã atat în funcţie de profilul personal al inculpatului, cât şi de pericolul social al infracţiunii pentru care este urmãrit acuzatul, de reacţia publicã la comiterea infracţiunii şi de posibilitatea ca alte persoane sã comitã fapte similare în lipsa unei reacţii ferme împotriva persoanelor acuzate de asemenea fapte. În mai multe decizii în care instanţele interne au constatat lipsa unor motive concrete şi a unor probe pentru care lãsarea în libertate a unui inculpat ar constitui un pericol pentru ordinea publicã, ele au decis punerea în libertate a pãrţii interesate, fãrã a trimite la prima instanţã, pentru o nouã judecatã, dosarul referitor la menţinerea inculpatului în arest preventiv (deciziile din 4 februarie 1998, 18 februarie 2003 şi 16 noiembrie 2005 ale curţilor de apel Braşov, Bucureşti şi Oradea).
42. Art. 146 din CPP prevede cã procurorul poate dispune arestarea preventivã a unui invinuit, printr-o decizie motivatã, dacã considerã cã este necesar pentru urmãrirea penalã şi dacã sunt indeplinite condiţiile impuse de art. 143 şi de unul dintre alineatele art. 148 din CPP. Art. 151 prevede cã mandatul de arestare preventivã a inculpatului dat de procuror, mandat care trebuie redactat pe baza unei decizii de luare a acestei mãsuri, trebuie sã precizeze, printre altele, motivele concrete care au determinat privarea de libertate. Art. 155 prevede cã arestarea preventivã a unui inculpat poate fi prelungitã de instanţa competentã dacã acest lucru este necesar şi numai motivat.
2. Prevederile şi jurisprudenţa relevantã în materie de competenţã a instanţelor şi de nulitate
43. Prevederile relevante în materie sunt urmãtoarele:

ARTICOLUL 43 alin. 6
(Conflictul de competenţã)

"Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat competentã cea din urmã ia mãsurile şi efectueazã actele ce reclamã urgenţã."

ARTICOLUL 197 alin. 2 şi 3

"Dispoziţiile relative la competenţa dupã materie sau dupã calitatea persoanei (...) sunt prevãzute sub sancţiunea nulitãţii (...).
Nulitatea prevãzutã în alin. 2 nu poate fi înlãturatã în niciun mod. Ea poate fi invocatã în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu."
44. În Decizia din data de 6 septembrie 2004, Curtea de Casaţie a statuat cã nu existã conflict de competenţã şi cã, prin urmare, art. 43 din CPP nu se aplicã, în caz de pronunţare a unei decizii de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa competentã.

ARTICOLUL 382 alin. 3

"Când prima instanţã a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel poate menţine mãsura arestãrii în caz de desfiinţare a hotãrârii."
3. Prevederile relevante în materie de recurs împotriva unei hotãrâri care nu poate fi atacatã cu apel
45. Prevederile relevante la data evenimentelor, precum şi cele intrate în vigoare la data de 6 septembrie 2006, dupã modificarea CPP prin <>Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã, precum şi pentru modificarea altor legi, sunt descrise în Cauza Mircea împotriva României (nr. 41.250/02,&& 30-31, 29 martie 2007). Prevederile legale de mai jos sunt, de asemenea, relevante:

ARTICOLUL 385^6 alin. 3

"Recursul declarat împotriva unei hotãrâri care, potrivit legii, nu poate fi atacatã cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevãzute în art. 385^9 , iar instanţa este obligatã ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, sã examineze întreaga cauzã sub toate aspectele."

ARTICOLUL 385^9

"Hotãrârile sunt supuse casãrii în urmãtoarele cazuri:
(...)
17. când faptei sãvarşite i s-a dat o greşitã încadrare juridicã; (...)
18. când s-a comis o eroare gravã de fapt."
4. Prevederile referitoare la ascultãrile telefonice şi la înregistrarea de imagini
46. Prevederile relevante în materie, aşa cum erau formulate la data evenimentelor, inainte de modificarea CPP prin <>Legea nr. 281/2003 , precum şi dupã aceastã modificare, sunt descrise în Hotãrârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, & 44 şi urmãtoarele, 26 aprilie 2007). Urmãtoarele prevederi, care aveau urmãtorul conţinut la data evenimentelor, sunt, de asemenea, relevante în speţã:

ARTICOLUL 91^3

"Modalitãţile şi condiţiile de efectuare a înregistrãrilor arãtate în art. 91^1 şi 91^2 sunt aplicabile şi în cazul oricãrei alte înregistrãri a convorbirilor pe bandã magneticã, autorizate conform legii."

ARTICOLUL 91^4

"Dispoziţiile art. 91^1 sunt aplicabile şi în cazul înregistrãrii de imagini, iar procedura de certificare a acestora este cea prevãzutã în art. 91^2 (...)."
5. Articolul 408^1 referitor la calea de atac a revizuirii în cazul unei hotãrâri de încãlcare pronunţate de Curtea Europeanã a Drepturilor Omului
47. În urma modificãrii CPP prin <>Legea nr. 356/2006 intratã în vigoare la data de 6 septembrie 2006, articolul respectiv prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Hotãrârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a unui drept prevãzut de Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor şi a libertãţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacã consecinţele grave ale acestei încãlcãri continuã sã se producã şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotãrârii pronunţate.
Pot cere revizuirea:
a) persoana al cãrei drept a fost încãlcat; (...)."
B. Codul penal
48. La data evenimentelor, prevederile relevante din Codul penal erau urmãtoarele:

ARTICOLUL 64

"Pedeapsa complementarã a interzicerii unor drepturi constã în interzicerea unuia sau unora dintre urmãtoarele drepturi:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autoritãţile publice sau în funcţii elective publice;
(...)
d) drepturile pãrinteşti (...)".

ARTICOLUL 71

"Pedeapsa accesorie constã în interzicerea drepturilor prevãzute în art. 64. Condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţã sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor arãtate în alineatul precedent din momentul în care hotãrârea de condamnare a rãmas definitivã şi pânã la terminarea executãrii pedepsei, pânã la graţierea totalã sau a restului de pedeapsã (...)."
49. <>Art. 71 citat mai sus a fost modificat prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, intratã în vigoare la data de 11 august 2006, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea dreptului prevãzut la art. 64 lit. d) fiind de acum inainte lãsatã la aprecierea instanţelor investite cu procedura penalã împotriva pãrţii interesate. Intrarea în vigoare a noului Cod penal, adoptat în 2004, şi care nu prevedea modificarea art. 64 lit. a) şi d) şi art. 71, a fost amanatã în mai multe randuri, ultima datã pânã în septembrie 2008, pentru a imbunãtãţi cateva dintre prevederile sale. În prezent, în Parlamentul României se dezbate proiectul unui nou Cod penal.
C. Prevederile <>Legii nr. 360/2002 referitoare la suspendarea din funcţie
50. La data evenimentelor, dupã modificare prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 89/2003 (<>OUG nr. 89/2003 ), intratã în vigoare la data de 14 octombrie 2003, prevederile art. 65 din aceastã lege sunt urmãtoarele:
"(1) în cazul în care împotriva poliţistului s-a început urmãrirea penalã (...), menţinerea sa în activitate se hotãrãşte dupã soluţionarea definitivã a cauzei (...)
(...)
(3) În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penalã pentru sãvarşirea unei infracţiuni (...) de serviciu sau în legãturã cu serviciul, (...) ori a unor fapte de corupţie sau a oricãrei alte infracţiuni sãvarşite cu intenţie, care l-ar face incompatibil cu exercitarea funcţiei de poliţist, precum şi pe timpul arestãrii preventive, poliţistul este suspendat din funcţie. În perioada suspendãrii poliţistul nu beneficiazã de niciun drept dintre cele prevãzute în prezenta lege (...).
(4) În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmãrire penalã ori achitarea, precum şi în cazul incetãrii urmãririi penale ori a procesului penal, poliţistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada (...) suspendãrii din funcţie (...)."
Înainte de modificarea legislativã citatã anterior, art. 65 nu prevedea suspendarea unui poliţist din funcţie, precum şi din drepturile sale aferente în cazul plasãrii sale în stare de arest preventiv.
51. Prin Hotãrârea din 27 mai 2004, Curtea Constituţionalã a statuat cã art. 65 citat mai sus nu era contrar prevederilor constituţionale care garantau prezumţia de nevinovãţie sau dreptul la muncã, având în vedere cã suspendarea unui poliţist din funcţie nu este decât o mãsurã preventivã şi de siguranţã, dar care nu impiedicã partea interesatã sã exercite o altã profesie.
D. Operaţiunile efectuate de personalul unei unitãţi penitenciare la punerea în libertate a unui deţinut
52. Conform Adresei din data de 29 septembrie 2005 trimisã reclamantului de penitenciarul Jilava, operaţiunile necesare punerii în libertate a unui deţinut sunt reglementate prin regulamentul de ordine interioarã al închisorii şi printr-un protocol încheiat de Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei Publice şi Ministerul Afacerilor Interne. Conform Adresei din data de 4 ianuarie 2006 trimisã Guvernului, în practicã, dupã ce a primit de la instanţa competentã un document trimis prin fax prin care se dispune punerea în libertate a deţinutului, personalul procedeazã la urmãtoarele operaţiuni administrative: înregistrarea la secretariat a faxului prin care se dispune punerea în libertate a deţinutului şi trimiterea lui la serviciul administrativ, care ia legãtura cu instanţa pentru confirmare şi identificã deţinutul; redactarea actelor necesare punerii în libertate a deţinutului şi prezentarea dosarului la directorul închisorii pentru semnarea lui; redactarea tabelului de deţinuţi ce urmeazã a fi eliberaţi şi inmanarea tabelului celorlalte servicii implicate (financiar, organizarea muncii, vizite); informarea supraveghetorului-şef care identificã deţinutul în celula sa, percheziţia deţinutului şi însoţirea lui pânã în camera de primire a închisorii; o nouã verificare a identitãţii deţinutului în ceea ce priveşte dosarul sãu personal în închisoare, luarea amprentelor şi restituirea efectelor sale personale şi a actelor de identitate; insoţirea deţinutului la ieşirea din închisoare.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinselor încãlcãri ale articolului 5 & 1 din Convenţie
53. Reclamantul se plânge de ilegalitatea luãrii mãsurii şi menţinerii sale în arest preventiv în baza Ordonanţei procurorului din data de 2 august 2002 şi a încheierilor de şedinţã din 20 august, 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, din cauza lipsei de competenţã a autoritãţilor care au pronunţat aceste hotãrâri, a lipsei motivelor prevãzute în CPP şi a lipsei de publicare a regulamentului de aplicare a <>Legii nr. 23/1969 privind executarea pedepselor cu închisoarea, care se referea şi la executarea arestului preventiv. De asemenea, el mai susţine lipsa de temei legal a reţinerii sale timp de 16 ore în data de 27 septembrie 2005. Reclamantul invocã art. 5 & 1 din Convenţie, ale cãrui pãrţi relevante prevãd urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la libertate şi la siguranţã. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia urmãtoarelor cazuri şi potrivit cãilor legale:
a) dacã este deţinut legal pe baza condamnãrii pronunţate de cãtre un tribunal competent;
(...)
c) dacã a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autoritãţii judiciare competente, atunci când existã motive verosimile de a bãnui cã a sãvarşit o infracţiune sau când existã motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica sã sãvarşeascã o infracţiune sau sã fugã dupã sãvarşirea acesteia;
(...)".
A. Asupra detenţiei reclamantului în perioada 2 august - 19 noiembrie 2002
1. Asupra admisibilitãţii
54. În mãsura în care reclamantul susţine încãlcarea art. 5 & 1 din Convenţie din cauza lipsei de competenţã a procurorului pentru a proceda la luarea mãsurii arestãrii preventive la data de 2 august 2002, Curtea observã cã la data evenimentelor, conform art. 148 din CPP, procurorul era competent sã dispunã o astfel de mãsurã [vezi, mutatis mutandis, Ilie împotriva României (dec.), nr. 9.369/02, 30 martie 2006], care a fost ulterior confirmatã de o instanţã la data de 20 august 2002. În ceea ce priveşte nepublicarea regulamentului de aplicare a <>Legii nr. 23/1969 citatã anterior, Curtea observã cã reclamantul nu a precizat în ce mod ar putea nepublicarea acestui regulament sã confere un caracter ilegal plasãrii şi menţinerii sale în arest preventiv în baza ordonanţei procurorului din 2 august 2002 şi a hotãrârilor ulterioare ale instanţelor.
55. Rezultã cã aceastã parte a capãtului de cerere trebuie respinsã ca vãdit neîntemeiatã, în conformitate cu prevederile art. 35&& 3 şi 4 din Convenţie.
56. În ceea ce priveşte celelalte aspecte ale capãtului de cerere, Curtea constatã cã ele nu sunt vãdit neîntemeiate în sensul art. 35 & 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, declarã restul capãtului de cerere admisibil.
2. Asupra fondului
a) Argumentele pãrţilor
57. Reclamantul aratã cã nici ordonanţa prin care s-a dispus luarea mãsurii arestãrii preventive, emisã de procuror la data de 2 august 2002, nici hotãrârile ulterioare ale instanţelor interne care au confirmat aceastã ordonanţã nu au oferit motive concrete pentru a justifica "pericolul pentru ordinea publicã" pe care l-ar fi prezentat lãsarea sa în libertate, în timp ce art. 148 lit. h) din CPP, care face referire la acest lucru, constituia temeiul legal al luãrii mãsurii arestãrii preventive. fãcând trimitere la art. 137 din CPP şi la Hotãrârea Pantea împotriva României [nr. 33.343/96,&& 222-223, CEDO 2003-VI (extrase)], reclamantul considerã cã mãsura arestãrii preventive nu a fost nici "legalã", nici hotãratã "conform cãilor legale", contrar prevederilor art. 5 & 1 lit. c) din Convenţie. Mai mult, acesta observã cã instanţele interne nu au oferit niciun indiciu în sprijinul afirmaţiei conform cãreia el ar fi încercat sã influenţeze desfãşurarea anchetei.
58. Fãcând trimitere la faptele rezumate în paragrafele 15-20 de mai sus, reclamantul aratã cã, în pofida prevederilor <>Legii nr. 360/2002 , intratã în vigoare la data de 24 august 2002, ce prevedea competenţa instanţelor civile în cauzele penale în care erau implicaţi poliţişti, Tribunalul Militar Bucureşti, în încheierile sale de şedinţã din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, s-a considerat competent sã dispunã menţinerea reclamantului în arest preventiv, respingând excepţia invocatã în acest sens. Decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti din 7 decembrie 2002 a confirmat lipsa de competenţã a instanţelor militare şi a menţinut, în temeiul art. 43 alin. 6 din CPP, starea de arest preventiv a reclamantului în perioada 20 noiembrie - 19 decembrie 2002, însã nu a înlãturat mãsura ilegalã a arestãrii preventive indicatã anterior.
59. Invocând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul considerã cã art. 137 şi art. 148 lit. h) din CPP erau prevederi legale clare şi previzibile şi cã în Decizia din 20 august 2002 Curtea Militarã de Apel Bucureşti a analizat ordonanţa prin care s-a dispus luarea mãsurii arestãrii preventive, emisã de procuror la data de 2 august 2002. Curtea de Apel a reţinut existenţa unor probe care demonstrau vinovãţia reclamantului şi posibilitatea ca acesta, dacã s-ar fi aflat în libertate, sã acţioneze pentru a impiedica aflarea adevãrului în cauza ce-l privea. Referitor la existenţa pericolului pentru ordinea publicã prevãzutã de art. 148 lit. h) din CPP, Guvernul considerã cã acest pericol consta, fãrã indoialã, în condiţiile concrete în care reclamantul comisese înfracţiunea de luare de mitã.
60. În ceea ce priveşte pretinsa lipsã de competenţã a Tribunalului Militar Bucureşti de a prelungi mãsura arestãrii preventive a reclamantului dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 360/2002 , Guvernul face trimitere la concluziile Deciziei Curţii Supreme de Justiţie din data de 17 ianuarie 2003 şi la prevederile art. 382 alin. 3 şi art. 43 alin. 6 din CPP şi considerã cã instanţa supremã a statuat cã menţinerea reclamantului în arest preventiv era conformã dreptului intern, astfel cã nu s-a încãlcat art. 5 & 1.
b) Aprecierea Curţii
61. Curtea observã cã, pentru a analiza compatibilitatea mãsurii arestãrii reclamantului cu art. 5 & 1 din Convenţie în privinţa motivelor furnizate de reclamant, trebuie fãcutã distincţia intre douã perioade: 2-31 august 2002, şi anume perioada acoperitã de ordonanţa prin care s-a dispus luarea mãsurii arestãrii preventive pronunţate de procuror, şi 21 septembrie - 19 noiembrie 2002, perioada pentru care reclamantul a susţinut lipsa de competenţã a Tribunalului Militar Bucureşti de a-l menţine în starea de arest preventiv.
(i) Detenţia reclamantului în perioada 2-31 august 2002
62. Curtea reaminteşte cã termenii "regulamentar" şi "conform cãilor legale", care figureazã în articolul citat anterior, fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţionalã şi consacrã obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedurã ale acesteia. În plus, art. 5 & 1 impune conformitatea oricãrei privãri de libertate cu scopul acestui articol: sã protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur împotriva Franţei, Hotãrârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotãrâri şi decizii 1996-III, & 50; Scott împotriva Spaniei, Hotãrârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, & 56).
63. Prin urmare, orice hotãrâre luatã de instanţele interne în sfera de aplicare a art. 5 trebuie sã fie conformã cu cerinţele procedurale şi de fond stabilite printr-o lege preexistentã. Dacã autoritãţilor naţionale şi în special instanţelor le revine în primul rând obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern în privinţa art. 5 & 1, nerespectarea dreptului intern atrage dupã sine o încãlcare a Convenţiei, iar Curtea poate şi trebuie sã verifice dacã acest drept a fost respectat (Assanidzι împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, & 171, CEDO 2004-II, şi Pantea, citatã anterior, & 220).
64. În speţã, Curtea trebuie sã analizeze dacã luarea mãsurii arestãrii preventive a reclamantului prin Ordonanţa procurorului din data de 2 august 2002 în baza art. 148 lit. h) din CPP a fost efectuatã "conform cãilor legale". Curtea reaminteşte cã a constatat deja o încãlcare a art. 5 & 1 într-o cauzã în care Guvernul a admis cã, la luarea mãsurii arestãrii preventive în baza art. 148 lit. h) din CPP, procurorul nu enunţase motivele pentru care el considera cã lãsarea în libertate a pãrţii interesate ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publicã, aşa cum impuneau prevederile relevante în materie (vezi Pantea, citatã anterior,&& 222 şi 223, şi paragrafele 40-42 de mai sus). Desigur, o perioadã de detenţie este, în principiu, legalã dacã se bazeazã pe o hotãrâre judecãtoreascã. Totuşi, fãcând trimitere la cauza Pantea citatã anterior, Curtea apreciazã cã are datoria sã verifice respectarea de cãtre procuror a condiţiei citate mai sus care permitea punerea reclamantului sub arest preventiv în temeiul art. 148 lit. h) din CPP.
65. Curtea observã cã în Decizia sa din 20 august 2002 Curtea Militarã de Apel Bucureşti a admis recursul parchetului împotriva Incheierii pronunţate de Tribunalul Militar la data de 12 august 2002, care constata lipsa de pericol pentru ordinea publicã, cu motivarea cã procurorul ce dispusese luarea mãsurii arestãrii preventive a reclamantului la data de 2 august 2002 avusese în vedere posibilitatea cã acesta ar putea sã obstrucţioneze desfãşurarea anchetei şi, prin urmare, aflarea adevãrului. Totuşi, Curtea observã cã Ordonanţa din data de 2 august 2002, ce reproducea textul art. 148 lit. h) din CPP, nu fãcea nicio menţiune a posibilitãţii, pentru partea interesatã, de a impiedica aflarea adevãrului în timpul urmãririi penale desfãşurate împotriva sa, motiv care ar fi putut conduce la luarea mãsurii arestãrii preventive în temeiul art. 148 lit. d) din CPP. Pe de altã parte, presupunând cã aceeaşi Curte Militarã de Apel ar fi inţeles sã modifice temeiul legal al luãrii mãsurii arestãrii preventive a reclamantului pentru a face referire la art. 148 lit. d) din CPP, trebuie menţionat cã aceasta nu a oferit niciun fapt sau motiv concret în sprijinul afirmaţiei sale [vezi, a contrario, Gaidjurgis împotriva Lituaniei (dec.), nr. 49.098/99, 16 ianuarie 2001]. În fine, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului care considerã cã pericolul pentru ordinea publicã pe care l-ar fi prezentat lãsarea în libertate a reclamantului reieşea "în mod indubitabil" din modul în care partea interesatã a comis înfracţiunea de luare de mitã, în mãsura în care nici procurorul, nici instanţele interne nu au prezentat un astfel de motiv la data evenimentelor.
66. În aceste condiţii, Curtea apreciazã cã Guvernul nu a adus niciun element relevant pentru a face o distincţie în aceastã privinţã între cauza de faţã şi cauza Pantea citatã anterior. Prin urmare, nerespectarea "cãilor legale" de cãtre procuror la luarea mãsurii arestãrii preventive a reclamantului pentru perioada cuprinsã între 2 şi 31 august 2002 a determinat încãlcarea art. 5 & 1 lit. c) din Convenţie.
(ii) Detenţia reclamantului în perioada 21 septembrie - 19 noiembrie 2002
67. Curtea observã cã perioada de detenţie în discuţie se intemeiazã pe încheierile din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002, pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti, şi cã art. 5 & 1 lit. c) este aplicabil, cu excepţia perioadei cuprinse între 11 şi 19 noiembrie 2002, care trebuie analizatã din perspectiva art. 5 & 1 lit. a), ca detenţie ce urmeazã dupã condamnarea în primã instanţã a reclamantului de acest tribunal la data de 11 noiembrie 2002. Totuşi, ţinând cont de capãtul de cerere al reclamantului, prin care susţine lipsa de competenţã a Tribunalului Militar Bucureşti, Curtea considerã cã nu este necesar sã analizeze cele 3 hotãrâri în discuţie dupã criterii diferite, având în vedere cã art. 5 & 1 lit. a) prevede şi ca privarea de libertate sã rezulte dintr-o hotãrâre judecãtoreascã pronunţatã de o instanţã competentã, care are autoritatea necesarã pentru a statua asupra cauzei (Dacosta Silva împotriva Spaniei, nr. 69.966/01, & 43, 2 noiembrie 2006).
68. Curtea reaminteşte cã o perioadã de detenţie este, în principiu, legalã dacã are loc ca executare a unei hotãrâri judecãtoreşti. Constatarea ulterioarã a unei încãlcãri de cãtre judecãtor nu poate sã se rãsfrangã, în dreptul intern, asupra valabilitãţii detenţiei suferite în acel interval. De aceea, Curtea continuã sã refuze sã admitã cereri provenite de la persoane recunoscute ca vinovate de sãvarşirea de infracţiuni şi care folosesc ca argument faptul cã instanţele de apel au constatat cã verdictul de vinovãţie sau pedeapsa a avut la bazã erori de fapt sau de drept (Benham împotriva Regatului Unit, Hotãrârea din 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, & 42).
69. În cauza de faţã, Curtea trebuie sã analizeze dacã Încheierile din 19 septembrie şi 7 octombrie 2002 şi Sentinţa din 11 noiembrie 2002 pronunţate de Tribunalul Militar Bucureşti constituiau un temei legal pentru privarea de libertate a reclamantului, având în vedere în special lipsa de competenţã pretinsã de partea interesatã. În acest sens, Curtea reaminteşte cã, pentru a stabili dacã art. 5 & 1 din Convenţie a fost respectat, este potrivit sã se facã o distincţie fundamentalã între hotãrârile prin care s-a dispus în privinţa detenţiei vãdit nelegale - de exemplu, cele emise de o instanţã în afara competenţei sale - şi hotãrârile prin care s-a dispus asupra detenţiei care sunt prima facie valabile şi eficace pânã în momentul în care sunt anulate de o altã instanţã internã (Benham citatã anterior,&& 43 şi 46; Lloyd şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 29.798/96, şi urmãtoarele,&& 83, 108, 113 şi 116, 1 martie 2005; Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02,&& 128-129, 8 noiembrie 2005).
70. Curtea observã cã Guvernul se sprijinã pe Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 17 ianuarie 2003 şi pe art. 382 alin. 3 şi art. 43 alin. 6 din CPP pentru a conchide cã detenţia reclamantului dupã intrarea în vigoare a <>Legii nr. 360/2002 era legalã. În mãsura în care, fiind vorba de perioada în cauzã, decizia citatã anterior a fãcut trimitere, în esenţã, la Decizia Curţii Militare de Apel Bucureşti din data de 7 decembrie 2002, trebuie analizatã importanţa acestei ultime decizii în ceea ce priveşte competenţa tribunalului militar.
71. În aceastã privinţã, Curtea constatã cã, prin desfiinţarea Sentinţei Tribunalului Militar Bucureşti din 11 noiembrie 2002 din cauza lipsei de competenţã a instanţelor militare în privinţa reclamantului dupã data de 24 august 2002, Curtea Militarã de Apel Bucureşti a aplicat totuşi în speţã art. 43 alin. 6 din CPP, precizând cã trebuia menţinutã acea parte din dispozitivul sentinţei care dispunea detenţia reclamantului în perioada 20 noiembrie-19 decembrie 2002 cu motivarea cã tribunalul "urma sã işi decline competenţa". Trebuie reţinut cã aceastã instanţã militarã a constatat în mod expres lipsa de competenţã a Tribunalului Militar Bucureşti pentru perioada ulterioarã datei de 24 august 2002, adicã cea pentru care acesta dispusese menţinerea reclamantului în starea de arest în sentinţele din 19 septembrie, 7 octombrie şi 11 noiembrie 2002, dar nu a înlãturat prin intermediul art. 43 alin. 6 din CPP decât perioada de detenţie cuprinsã între 20 noiembrie şi 19 decembrie 2002, pe care prezentul capãt de cerere nu o vizeazã. În mãsura în care doar o interpretare restransã se încadreazã în cerinţele art. 5 & 1 din Convenţie, textul Deciziei Curţii Militare de Apel Bucureşti din 7 decembrie 2002 nu poate fi inţeles ca validând, în mod retroactiv, detenţia reclamantului de la 21 septembrie pânã la 19 noiembrie 2002, la care decizia respectivã nu face nicio trimitere. Nu numai cã o validare retroactivã a unei detenţii dispuse de o instanţã lipsitã de competenţã ar fi contrarã dreptului intern şi art. 5 & 1 din Convenţie, dar Curtea observã şi cã o astfel de interpretare ar fi în contradicţie, în speţã, cu constatarea cã Tribunalul Militar a respins în mod expres excepţia de lipsã de competenţã ridicatã de reclamant la data de 19 septembrie 2002 (paragraful 15 de mai sus).
72. Având în vedere constatarea lipsei de competenţã a Tribunalului Militar Bucureşti şi faptul cã nu existã nicio altã hotãrâre judecãtoreascã care sã constituie temeiul legal al detenţiei în discuţie, Curtea considerã cã detenţia reclamantului în perioada 21 septembrie-19 noiembrie 2002 a încãlcat cerinţele art. 5 & 1 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Khoudoyorov, citatã anterior,&& 164-166).
Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestui articol.
B. Asupra detenţiei reclamantului timp de 16 ore în data de 27 septembrie 2005
1. Asupra admisibilitãţii
73. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 & 3 din Convenţie. De altfel, Curtea constatã cã pentru acesta nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
2. Asupra fondului
a) Argumentele pãrţilor
74. Fãcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie (Quinn împotriva Franţei, Hotãrârea din 22 martie 1995, seria A nr. 311, şi Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, CEDO 2000-IV), reclamantul considerã cã a fost deţinut mai mult de 16 ore în lipsa unui temei legal inainte de a fi pus în libertate în baza Sentinţei Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti din 20 septembrie 2005, rãmasã definitivã la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii, prin nerecurare de cãtre parchet. În mod special, el considerã excesiv termenul de 3 ore scurs pânã când instanţa citatã anterior a informat Penitenciarul Jilava despre caracterul definitiv al acestei sentinţe şi termenul de circa 6 ore necesare administraţiei închisorii sã indeplineascã formalitãţile pentru punerea sa în libertate, considerând cã durata minimã necesarã nu poate depinde de numãrul de deţinuţi eliberaţi în ziua respectivã. Considerând cã autoritãţile nu au acţionat cu diligenţa necesarã atunci când este vorba de libertatea unei persoane pentru a respecta termenul minim de executare a sentinţei ce dispunea eliberarea sa condiţionatã, reclamantul mai aratã, fãcând trimitere la adresa primitã din partea administraţiei la data de 4 ianuarie 2006, cã termenul de derulare a formalitãţilor în discuţie nu este reglementat prin lege, lãsând loc arbitrarului practicilor administrative.
75. Guvernul considerã cã perioada ce trebuie luatã în considerare pentru a analiza activitatea Judecãtoriei Sectorului 4 Bucureşti este cea între 8,00 şi 10,51 din dimineaţa zilei de 27 septembrie 2005, termen necesar pentru intocmirea adresei trimise prin fax închisorii Jilava. De altfel, fãcând trimitere la cauzele Quinn, citatã anterior, şi Giulia Manzoni (nr. 19.218/91, Culegere 1997-IV), el considerã cã, având în vedere operaţiunile ce trebuie indeplinite de administraţia penitenciarã (paragraful 52 de mai sus) şi faptul cã şi alţi deţinuţi trebuiau eliberaţi în aceeaşi zi, autoritãţile nu au depãşit termenul inevitabil pentru a executa sentinţa de punere în libertate a reclamantului.
b) Aprecierea Curţii
76. Curtea reaminteşte cã lista excepţiilor la dreptul la libertate care figureazã în art. 5 & 1 din Convenţie prezintã un caracter exhaustiv şi cã numai o interpretare restransã se încadreazã în scopul acestei prevederi: sã se asigure cã nimeni nu este lipsit în mod arbitrar de libertatea sa (Labita, citatã anterior, & 170). Aşadar, ea are datoria de a analiza plângeri privind intarzieri în executarea unei hotãrâri de punere în libertate cu o vigilenţã deosebitã (Bojinov împotriva Bulgariei, nr. 47.799/99, & 36, 28 octombrie 2004). Pe de altã parte, ea reafirmã cã, dacã un anumit termen pentru executarea unei hotãrâri de punere în libertate este adesea inevitabil, el trebuie redus la minim (Quinn, citatã anterior, p. 17, & 42, şi Giulia Manzoni, citatã anterior, p. 1191, & 25).
77. În speţã, Curtea observã cã pãrţile sunt de acord asupra faptului cã Sentinţa din 20 septembrie 2005 ce a dispus eliberarea condiţionatã a reclamantului a rãmas definitivã şi executorie la data de 26 septembrie 2005, la miezul nopţii. Curtea reaminteşte cã, pentru a analiza termenul de executare a unei sentinţe de punere în libertate, ea nu a înlãturat perioadele cum sunt seara şi noaptea în alte cauze în care condiţiile necesare pentru punerea în libertate a reclamantului au fost întrunite la o orã la care angajatul închisorii însãrcinat cu anumite operaţiuni necesare în acest scop era absent din cauza programului sãu de lucru (vezi Labita, citatã anterior,&& 24 şi 172, şi Rashid împotriva Bulgariei, nr. 47.905/99,&& 31-32 şi 79-80, 18 ianuarie 2007). Dacã situaţia în speţã este diferitã, în mãsura în care primul demers ce trebuia indeplinit, notificarea penitenciarului despre caracterul definitiv al sentinţei, trebuia efectuat de judecãtorie, şi anume de un grefier şi un judecãtor delegat, la o orã de inchidere, Curtea apreciazã totuşi cã, chiar dacã termenul respectiv poate fi considerat inevitabil, autoritãţile aveau obligaţia sã dea dovadã de o diligenţã specialã în ziua de 27 septembrie 2005 pentru a reduce la minim timpul necesar eliberãrii reclamantului, care petrecuse deja o noapte în plus în închisoare.
78. Or, ţinând cont de elementele aflate la dosar, Curtea nu este convinsã de argumentul Guvernului conform cãruia prelungirea detenţiei reclamantului pânã la ora 16,30 în ziua de 27 septembrie 2005 a reprezentat termenul inevitabil pentru executarea sentinţei de punere în libertate a reclamantului. Astfel, ea observã cã faxul prin care închisoarea Jilava a fost informatã despre caracterul definitiv şi executoriu al sentinţei în discuţie nu a fost trimis de instanţa citatã anterior decat la ora 10,51 şi cã timpul necesar redactãrii şi semnãrii acestei adrese nu poate justifica o astfel de intarziere. Pe de altã parte, dacã este cert cã un anumit termen se impune pentru a indeplini operaţiunile şi pentru a redacta documentele referitoare la punerea în libertate a unui deţinut, Curtea aratã cã, în Adresa sa din 4 ianuarie 2006, administraţia închisorii Jilava a precizat cã ii era imposibil sã estimeze timpul necesar pentru a efectua aceste operaţiuni şi a lãsat sã se inţeleagã cã eliberarea altor patru deţinuţi în aceeaşi zi a prelungit durata necesarã punerii în libertate a reclamantului.
79. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciazã cã durata detenţiei reclamantului din ziua de 27 septembrie 2005 nu respectã cerinţa termenului minim inevitabil în executarea unei sentinţe definitive ce dispunea eliberarea sa. Aşadar, detenţia în cauzã nu intrã sub incidenţa vreunui alineat al art. 5 din Convenţie.
80. Rezultã cã a avut loc încãlcarea art. 5 & 1 sub acest aspect.
II. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 5 & 3 din Convenţie
81. Reclamantul se plânge de faptul cã nu a fost adus "de indatã" în faţa unui magistrat abilitat sã exercite funcţii judiciare dupã arestarea sa preventivã la data de 2 august 2002 şi cã instanţele interne nu au justificat necesitatea de a îl menţine in arest preventiv, referindu-se în mod special la perioada de pânã la 19 noiembrie 2002. În acest sens, el invocã art. 5 & 3 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã arestatã sau deţinutã, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit c) din prezentul articol, trebuie adusã de indatã inaintea unui judecãtor sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecatã intr-un termen rezonabil sau eliberatã în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonatã unei garanţii care sã asigure prezentarea persoanei în cauzã la audiere."
A. Asupra admisibilitãţii
82. În mãsura în care capãtul de cerere referitor la lipsa de justificare a necesitãţii de a-l menţine pe reclamant în detenţie se referã la perioada dintre 11 şi 19 noiembrie 2002, Curtea reaminteşte cã, în conformitate cu jurisprudenţa sa, termenul final al perioadei vizate la art. 5 & 3 este "ziua în care s-a statuat asupra temeiniciei acuzaţiei, chiar şi numai în primã instanţã" (Labita , citatã anterior, & 147). Chiar dacã Guvernul nu invocã acest argument, Curtea are datoria sã observe cã dupã sentinţa în primã instanţã a Tribunalului Militar Bucureşti din 11 noiembrie 2002, detenţia ulterioarã a pãrţii interesate nu intrã sub incidenţa art. 5 & 1 lit. c) din Convenţie, ci a art. 5 & 1 lit. a). Ea apreciazã cã nici faptul cã detenţia respectivã fusese acoperitã iniţial de Încheierea din 7 octombrie 2002, ce îl menţinea pe reclamant in starea de arest preventiv, şi nici constatarea de mai sus a lipsei de competenţã a instanţei menţionate mai sus nu pot face aplicabil art. 5 & 1 lit. c) în cazul perioadei în discuţie. În mãsura în care perioada de detenţie citatã anterior excedeazã domeniului de aplicare al art. 5 & 3, aceastã parte din capãtul de cerere este incompatibilã ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 & 3 şi trebuie respinsã in conformitate cu art. 35 & 4 [vezi, mutatis mutandis, B. împotriva Austriei, Hotãrârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, && 36 şi urmãtoarele, şi Sardinas Albo împotriva Italiei (dec.), nr. 56.271/00, 8 ianuarie 2004].
83. În ceea ce priveşte restul capetelor de cerere, Curtea constatã cã ele nu sunt vãdit neîntemeiate în sensul art. 35 & 3 din Convenţie. De altfel, ea constatã cã pentru aceste capete de cerere nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, le declarã admisibile.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
84. Invocând jurisprudenţa Curţii în materie (vezi, printre altele, Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, & 82, 8 aprilie 2004, Trzaska împotriva Poloniei, nr. 25.792/94, & 65, 11 iulie 2000, şi I.A. împotriva Franţei, nr. 28.213/95, & 104, CEDO 1998-VII) şi fãcând trimitere la textele hotãrârilor interne în discuţie, reclamantul considerã cã autoritãţile nu şi-au indeplinit obligaţia de a justifica intr-un mod concret necesitatea menţinerii mãsurii arestãrii preventive luate împotriva sa în temeiul art. 148 lit. h) din CPP şi, în special, pericolul pentru ordinea publicã pe care l-ar fi constituit lãsarea sa în libertate. Pe de altã parte, instanţele interne nu au oferit niciun element de fapt pentru a demonstra cã el ar fi încercat sã obstrucţioneze urmãrirea penalã, iar necesitatea de a finaliza ancheta penalã nu poate constitui în sine un motiv relevant şi suficient pentru arestarea preventivã a unui acuzat. În sfarşit, instanţele au analizat in acelaşi timp menţinerea în arest a reclamantului şi a coinculpatului sãu, fãrã a face vreo diferenţã în ceea ce priveşte situaţia lor personalã.
85. Fãcând trimitere la hotãrârile în discuţie şi la jurisprudenţa Curţii (vezi, printre altele, Dinler împotriva Turciei, nr. 61.443/00, & 51, 31 mai 2005, şi Labita, citatã anterior, & 153), Guvernul considerã cã instanţele interne au motivat în mod adecvat menţinerea în arest preventiv a reclamantului şi cã acestea au ţinut seama, cu ocazia primelor prelungiri, şi de faptul cã urmãrirea penalã împotriva sa nu se încheiase încã. El considerã cã motivele oferite de instanţe nu respectau un model stereotip şi cã nu au existat perioade de inactivitate în urmãrirea penalã, precum şi cã perioada de detenţie în discuţie este mai micã decat cea analizatã de Curte în alte cauze în care a constatat încãlcarea art. 5 & 3.
2. Aprecierea Curţii
86. Obiectul art. 5 & 3, ce formeazã un între g cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless împotriva Irlandei (nr. 3), Hotãrârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 & 14], constã în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specialã: o procedurã judiciarã al cãrei scop este sã se asigure cã nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, & 30). Curtea a arãtat în mai multe rânduri cã art. 5 & 3 din Convenţie oferã persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea cã sunt bãnuite cã ar fi comis o infracţiune penalã garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotãrârea Assenov şi alţii împotriva Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, & 146). Art. 5 & 3 are în esenţã ca obiect sã impunã punerea în libertate în momentul în care detenţia inceteazã a mai fi rezonabilã.
87. Curtea face trimitere la concluziile sale de mai sus (paragrafele 66 şi 72) în care apreciazã cã reclamantul nu a fost deţinut "în mod legal", în sensul art. 5 & 1 din Convenţie, între 2 şi 31 august 2002 şi între 21 septembrie şi 19 noiembrie 2002.
88. Curtea reaminteşte cã în alte cauze în care a constatat încãlcarea art. 5 & 1 din Convenţie în privinţa anumitor perioade de arestare preventivã ea a considerat cã nu mai era necesar sã statueze separat asupra fondului capetelor de cerere referitoare la încãlcarea art. 5 & 3 care aveau ca obiect aceleaşi perioade (vezi, mutatis mutandis, Zervudacki împotriva Franţei, nr. 73.947/01,&& 60-61, 27 iulie 2006, şi Holomiov împotriva Moldovei, nr. 30.649/05, & 131, 7 noiembrie 2006). Prin urmare, Curtea apreciazã cã, în speţã, nu este necesar sã analizeze separat capãtul de cerere menţionat mai sus formulat de reclamant, conform cãruia nu a fost adus "de indatã" în faţa unui magistrat abilitat sã exercite funcţii judiciare dupã arestarea sa preventivã la data de 2 august 2002.
89. În schimb, Curtea considerã cã, în mãsura în care capãtul de cerere al reclamantului referitor la omisiunea instanţelor interne de a justifica necesitatea menţinerii sale în detenţie se referã şi la o perioadã care nu a fost analizatã din perspectiva art. 5 & 1, şi anume cea cuprinsã între 1 şi 20 septembrie 2002 inclusiv, ea are datoria sã analizeze acest capãt de cerere astfel cum a fost formulat, având în vedere încãlcarea art. 5 & 1 constatatã mai sus (vezi, mutatis mutandis, Nakhmanovitch împotriva Rusiei, nr. 55.669/00, & 75, 2 martie 2006).
a) Principiile care se desprind din jurisprudenţa Curţii
90. Existã o prezumţie în favoarea punerii în libertate. Astfel cum a mai arãtat Curtea în Cauza Neumeister împotriva Austriei (Hotãrârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 8, p. 37, & 4), cea de-a doua laturã a art. 5 & 3 nu oferã autoritãţilor judiciare o opţiune intre trimiterea în judecatã intr-un termen rezonabil şi o punere în libertate provizorie. Pânã la condamnarea sa, persoana acuzatã trebuie consideratã nevinovatã, iar prevederea analizatã are, în esenţã, ca obiect sã impunã punerea in libertate provizorie imediat ce menţinerea în arest inceteazã a mai fi rezonabilã. Aşadar, continuarea detenţiei nu se mai justificã într-o speţã datã decât dacã anumite indicii concrete relevã o veritabilã cerinţã de interes public care prevaleazã, în ciuda prezumţiei de nevinovãţie, asupra regulii de respectare a libertãţii individuale stabilite la art. 5 din Convenţie (vezi, printre altele, McKay împotriva Regatului Unit [MC], nr. 543/03,&& 41-42, CEDO 2006...). În principal, în baza motivelor care figureazã în hotãrârile pronunţate de instanţele interne în aceastã privinţã, precum şi a faptelor necontroversate precizate de partea interesatã în recursurile sale, Curtea trebuie sã stabileascã dacã a avut loc sau nu încãlcarea art. 5 & 3 din Convenţie (Labita, citatã anterior, & 152 în fine).
91. Curtea reaminteşte cã nu se poate supune unei evaluãri abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, & 62, 6 noiembrie 2007). În aceastã privinţã, art. 5 & 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul cã ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivã, în mãsura în care aceasta nu depãşeşte o anumitã duratã. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtã duratã, trebuie justificatã în mod convingãtor de cãtre autoritãţi (vezi, printre altele, Chichkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, & 66, CEDO 2003-I, şi Musuc împotriva Moldovei, nr. 42.440/06, & 41, 6 noiembrie 2007).
92. Pe de altã parte, o hotãrâre motivatã a instanţelor interne în materie dovedeşte cã pãrţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite pãrţii interesate sã facã apel şi îi dã instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotãrârea respectivã din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazeazã o hotãrâre se poate permite un control public al administrãrii justiţiei (Suominen împotriva Finlandei, nr. 37.801/97, & 37, 1 iulie 2003). Pe de altã parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie sã fie "generale şi abstracte" [vezi, printre altele, Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, & 63, CEDO 2003-IX (extrase)].
93. În jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivã a unui acuzat suspectat cã ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul sã fugã (Stogmuller împotriva Austriei, Hotãrârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, & 15); riscul ca acuzatul, odatã repus în libertate, sã impiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotãrârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, & 14), sã comitã noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotãrârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, & 9) sau sã tulbure ordinea publicã [Letellier împotriva Franţei, Hotãrârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, & 51, şi Hendriks împotriva Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].
94. Pericolul de impiedicare a bunei desfãşurãri a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autoritãţi, ci trebuie sã se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei, nr. 9.190/03, & 59, 4 octombrie 2005). La fel este şi cazul tulburãrii ordinii publice: dacã un astfel de motiv poate intra în discuţie din perspectiva art. 5 în aceste circumstanţe excepţionale şi în mãsura în care dreptul intern recunoaşte aceastã noţiune, el nu poate fi considerat ca relevant şi suficient decât dacã se intemeiazã pe fapte de naturã sã demonstreze cã punerea în libertate a deţinutului ar tulbura intr-adevãr ordinea publicã (Letellier, citatã anterior, & 51).
b) Aplicarea principiilor în cazul de faţã
95. Curtea observã cã în hotãrârile referitoare la arestarea preventivã a reclamantului pânã la data de 11 noiembrie 2002 instanţele interne au statuat cã se impunea menţinerea în arest a pãrţii interesate, cu motivarea cã acele condiţii prevãzute la art. 148 lit. h) continuau sã fie valabile, menţionând în subsidiar şi necesitatea de a asigura buna desfãşurare a urmãririi penale şi dupã trimiterea în judecatã de cãtre parchet la data de 25 septembrie 2002 a procesului penal.
96. Curtea reaminteşte cã, în ceea ce priveşte perioada 2-31 august 2002, a constatat încãlcarea art. 5 & 1 din Convenţie, având în vedere cã procurorul şi, în timpul judecãrii recursurilor, instanţele interne nu au indeplinit obligaţia prevãzutã în dreptul intern, de a preciza, în cazul luãrii mãsurii arestãrii preventive intemeiate pe art. 148 lit. h) menţionat mai sus, motivele pentru care lãsarea în libertate a reclamantului ar fi constituit un pericol pentru ordinea publicã (paragrafele 64-66 de mai sus).
97. Curtea observã cã, chiar şi în absenţa unei jurisprudenţe naţionale care sã fie în mod constant coerentã în materie, instanţele interne au definit de-a lungul timpului criterii şi elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenţei "pericolului pentru ordinea publicã", printre care reacţia publicã declanşatã din cauza faptelor comise, starea de nesiguranţã ce ar putea fi generatã prin lãsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum şi profilul personal al acestuia (paragraful 41 de mai sus). Or, trebuie menţionat cã, în speţã, hotãrârile instanţelor interne care l-au menţinut pe reclamant în stare de detenţie în perioada în discuţie nu au oferit motive concrete pentru a susţine acest argument al "pericolului pentru ordinea publicã" şi pentru a justifica, pe baza art. 148 lit. h) din CPP, necesitatea de a menţine reclamantul în detenţie. Aceste hotãrâri s-au limitat, în esenţã, la a reproduce textul acestui articol intr-un mod stereotip şi la a adãuga, în mod abstract, şi motivul care ţinea de buna desfãşurare a urmãririi penale (vezi, mutatis mutandis, Patsouria , citatã anterior, & 71), precizand cã aceleaşi motive care determinaserã luarea mãsurii arestãrii preventive faţã de reclamant, cele vizate la art. 148 lit. h) din CPP, rãmaneau valabile (paragrafele 14-16 de mai sus).
98. Or, Curtea observã cã noţiunea de "impiedicare a bunei desfãşurãri a urmãririi penale" este diferitã de cea de "pericol pentru ordinea publicã", deoarece ea este enunţatã la art. 148 lit. d) din CPP, şi nu la art. 148 lit. h) din CPP, care a constituit temeiul legal al menţinerii pãrţii interesate în arest preventiv. Pe de altã parte, Curtea constatã cã instanţele interne nu au precizat niciodatã modul concret în care s-ar aplica aceste prevederi în cazul reclamantului şi nu au analizat motivele invocate de partea interesatã imediat dupã punerea sa in detenţie referitor la profilul sãu personal şi la situaţia sa familialã, în timp ce art. 136 din CPP prevedea cã astfel de motive trebuie luate în considerare, printre altele, în alegerea celei mai potrivite mãsuri provizorii (paragrafele 12, 14 şi 40 de mai sus şi, mutatis mutandis, Becciev, citatã anterior, & 62). În aceastã privinţã, Curtea reaminteşte cã, potrivit art. 5 & 3, autoritãţile trebuie sã ia în considerare mãsuri alternative arestãrii preventive, în mãsura în care acuzatul le oferã garanţii în ceea ce priveşte prezentarea sa la proces. Cu toate acestea, fãrã a justifica în mod concret impiedicarea adusã de reclamant la buna desfãşurare a urmãririi penale sau a invoca riscul ca el sã nu se prezinte în instanţã, instanţele interne nu au analizat niciodatã în speţã posibilitatea de a adopta una dintre mãsurile alternative prevãzute în dreptul intern (Patsouria, citatã anterior,&& 75-76).
99. Scurta referire, în Încheierea de şedinţã a Curţii de Apel Bucureşti din 31 octombrie 2002, pronunţatã la sfarşitul perioadei în discuţie, la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzaţii se pare cã le-ar fi comis şi la calitatea acestora nu poate suplini lipsa de motivare citatã anterior, intrucât este capabilã sã ridice şi mai multe între bãri decât rãspunsuri în ceea ce priveşte rolul acestor elemente în pretinsa existenţã a unui pericol pentru ordinea publicã în speţã. În special, Curtea reaminteşte cã a statuat deja cã este de datoria instanţelor interne sã ofere în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publicã ar fi efectiv ameninţatã dacã acuzatul ar fi lãsat liber (vezi, mutatis mutandis, Letellier, citatã anterior, & 51). Cunoscand faptul cã instanţele interne trebuie sã respecte prezumţia de nevinovãţie atunci când analizeazã necesitatea de a prelungi arestarea preventivã a unui acuzat, trebuie reamintit faptul cã menţinerea în detenţie nu ar putea fi folositã pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esenţial şi abstract pe gravitatea faptelor comise (vezi, mutatis mutandis, Patsouria, & 72, şi Letellier, & 51, citate anterior).
100. În fine, Curtea observã cã, în toate hotãrârile în discuţie, instanţele interne au prelungit arestarea preventivã a reclamantului printr-o formulã globalã care îi privea în egalã mãsurã pe partea interesatã şi pe coinculpatul sãu, fãrã a rãspunde argumentelor invocate separat de fiecare dintre aceştia şi fãrã a ţine cont de situaţia lor deosebitã. Ea considerã cã o astfel de abordare este incompatibilã cu garanţiile prevãzute de art. 5 & 3 din Convenţie, în mãsura în care permite menţinerea mai multor persoane în detenţie fãrã a analiza, de la caz la caz, motivele ce justificã necesitatea prelungirii detenţiei (vezi, mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, & 49, 2 martie 2006).
101. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciazã cã, prin aceea cã nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a pãrţii interesate şi prin faptul cã nu au ţinut cont de mãsurile alternative, precum şi prin faptul cã au ales sã se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi sã nu analizeze individual situaţia reclamantului, autoritãţile nu au oferit motive "relevante şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie. În aceste circumstanţe, nu mai este necesar sã se mai cerceteze şi dacã autoritãţile naţionale competente au manifestat o "diligenţã specialã" în continuarea procedurii (Dolgova, citatã anterior, & 50 în fine).
102. Rezultã cã a avut loc încãlcarea art. 5 & 3 din Convenţie.
III. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 6&& 1 şi 3 din Convenţie
103. Reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale în faţa Curţii de Casaţie, cu motivarea cã, fãrã a-l audia sau a asculta martorii, aceasta l-a condamnat la data de 18 iunie 2004 în baza unor probe considerate insuficiente şi contradictorii de cãtre Curtea de Apel Bucureşti în hotãrârea de achitare pronunţatã în primã instanţã şi, în principal, în baza denunţãrii fãcute de C.J., fãrã a fi asistat de cãtre un interpret. Pe de altã parte, Curtea de Casaţie nu a sancţionat cu nulitatea recursul formulat de un alt parchet decât PNA competent şi nu i-a aplicat circumstanţe atenuante la stabilirea pedepsei sale, ca urmare a refuzului sãu de a se autoincrimina. Reclamantul susţine o încãlcare a art. 6 & 1 şi & 3 lit. d) din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"1. Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa.
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul (...)
d) sã întrebe sau sã solicite audierea martorilor acuzãrii şi sã obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii (...)"
A. Asupra admisibilitãţii
104. Curtea constatã cã aceastã parte a cererii nu este în mod vãdit neîntemeiatã în sensul art. 35 & 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã aceasta nu este afectatã de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, o declarã admisibilã.
B. Asupra fondului
105. În ceea ce priveşte absenţa ascultãrii reclamantului de cãtre Curtea Supremã de Justiţie, Guvernul precizeazã cã este conştient de jurisprudenţa Curţii pornind de la Cauza Constantinescu împotriva României (nr. 28.871/95, CEDO 2000-VIII) şi atrage atenţia asupra modificãrii CPP (paragraful 45 de mai sus). În ceea ce priveşte faptul cã aceeaşi Curte de Casaţie nu a audiat direct martorii acuzãrii şi pe cei ai apãrãrii, Guvernul observã cã aceşti martori fuseserã audiaţi în primã instanţã şi cã partea interesatã nu a solicitat din partea Curţii de Casaţie sã îi audieze din nou şi considerã cã soluţia de condamnare a reclamantului nu se intemeia exclusiv sau intr-un mod determinant pe aceste mãrturii, ci pe ansamblul dosarului.
106. Reclamantul face trimitere la hotãrârea Constantinescu citatã anterior şi subliniazã caracterul similar al capãtului de cerere intemeiat, în speţã, pe absenţa ascultãrii sale de cãtre Curtea de Casaţie, în condiţiile în care s-a declarat nevinovat şi a fost achitat în primã instanţã. În ceea ce priveşte faptul cã a fost condamnat de Curtea de Casaţie fãrã ca aceasta sã asculte martorii şi, în special, pe C.J., care l-a denunţat, reclamantul face referire la Cauza Ekbatani împotriva Suediei (Hotãrârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, & 32), subliniind cã instanţa care statueazã în ultimã instanţã asupra chestiunilor de fapt şi de drept are obligaţia sã asculte reclamantul. Pe de altã parte, reclamantul susţine cã a fost achitat în primã instanţã, cã şedinţa de judecatã din 10 iunie 2004 s-a referit exclusiv la admisibilitatea recursului parchetului şi cã era de datoria Curţii de Casaţie sã respecte cerinţele procesului echitabil şi sã procedeze la o nouã audiere a martorilor, dacã ar fi decis, dupã audierea în cauzã, sã caseze hotãrârea de achitare şi sã pronunţe o decizie pe fondul cauzei, fãrã a retrimite dosarul pentru o nouã judecatã în primã instanţã.
107. Curtea reaminteşte cã a statuat deja cã soluţia de condamnare a unui acuzat pentru prima oarã în ultimã instanţã doar de cãtre o instanţã care, fãrã sã îl audieze, a fost investitã sã judece cauza în discuţie, în fapt şi în drept, şi a analizat problematica vinovãţiei sau nevinovãţiei pãrţii interesate care susţine cã nu a comis fapta consideratã infracţiune penalã, incalcã echitatea procedurii garantate de art. 6 & 1 din Convenţie (vezi, printre altele, Ekbatani împotriva Suediei, Hotãrârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, & 32; Constantinescu, citatã anterior,&& 59-61; şi Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, & 48 şi urmãtoarele, 29 martie 2007).
108. Dupã ce a analizat toate elementele care i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã, alãturi de pãrţi, cã situaţia în speţã este similarã. Într-adevãr, prin Decizia sa din 18 iunie 2004, Curtea de Casaţie l-a condamnat pe reclamant fãrã sã îl audieze, deşi a judecat cauza în fapt şi în drept şi a casat hotãrârea de achitare pronunţatã în primã instanţã de Curtea de Apel Bucureşti. În acest sens, pentru respectarea garanţiilor de echitate a procedurii, Curtea de Casaţie ar fi trebuit sã îl audieze pe reclamantul prezent în timpul dezbaterilor, luând mãsuri pozitive în acest scop, sau sã se asigure, dacã era cazul, cã acesta renunţase la acest drept în mod neechivoc şi cã o astfel de renunţare era insoţitã de garanţiile necesare şi nu afecta niciun interes public (vezi, mutatis mutandis, Constantinescu, citatã anterior, & 59, şi Botten împotriva Norvegiei, Hotãrârea din 9 februarie 1996, Culegere 1996-I, & 53). Or, Curtea observã cã Guvernul nu susţine cã ar fi existat o renunţare din partea reclamantului la dreptul sãu de a fi audiat personal. În plus, exprimându-şi satisfacţia faţã de modificãrile CPP prezentate de Guvern, care prevãd ca instanţele care statueazã asupra recursului trebuie sã audieze acuzatul într-o astfel de situaţie, Curtea observã cã aceste modificãri au intrat în vigoare la data de 6 septembrie 2006, adicã dupã decizia pronunţatã în speţã de Curtea de Casaţie.
109. Prin urmare, Curtea apreciazã cã, având în vedere natura chestiunilor pe care Curtea de Casaţie ar fi trebuit sã le analizeze, condamnarea reclamantului pronunţatã fãrã ca el sã fie audiat personal şi, mai mult, dupã o hotãrâre de achitare pronunţatã în primã instanţã, este contrarã cerinţelor unui proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 & 1 din Convenţie.
110. Ţinând cont de constatarea încãlcãrii dreptului reclamantului la un proces echitabil, Curtea apreciazã cã nu este necesar sã mai analizeze pe fond celelalte capete de cerere invocate de partea interesatã şi care se referã toate la procedura în faţa Curţii de Casaţie (vezi, printre altele, Mircea, citatã anterior, & 55, şi Muttilainen împotriva Finlandei, nr. 8.358/02, & 28, 22 mai 2007).
IV. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 8 din Convenţie
111. Reclamantul invocã mai multe încãlcãri ale dreptului sãu la respectarea vieţii private şi de familie, care decurg din interceptarea convorbirilor sale telefonice şi supravegherea sa ilegalã de cãtre serviciile speciale în perioada 15-23 iulie 2002, din suspendarea sa din funcţia de poliţist în temeiul <>art. 65 din Legea nr. 360/2002 şi din faptul cã, în urma Deciziei Curţii de Casaţie din 18 iunie 2004, i s-a interzis în mod automat exercitarea drepturilor sale pãrinteşti asupra copilului sãu minor în timpul executãrii pedepsei cu închisoarea. El invocã art. 8 din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului sãu şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autoritãţi publice in exercitarea acestui drept decât în mãsura în care acest amestec este prevãzut de lege şi dacã constituie o mãsurã care, într-o societate democraticã, este necesarã pentru securitatea naţionalã, siguranţa publicã, bunãstarea economicã a ţãrii, apãrarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sãnãtãţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertãţilor altora."
A. Asupra pretinsei încãlcãri rezultând din interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi din supravegherea sa de cãtre serviciile speciale
1. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice
a) Asupra admisibilitãţii
112. Pãrţile nu au prezentat observaţii în acest sens.
113. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 & 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
b) Asupra fondului
(i) Argumentele pãrţilor
114. Reclamantul considerã cã interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sale telefonice de cãtre serviciile speciale în temeiul autorizaţiilor procurorului din 15 şi 18 iulie 2002 constituie o ingerinţã care nu este prevãzutã de lege în sensul art. 8 & 2 din Convenţie. În acest sens, el invocã lipsa de precizie a art. 91^1 - 91^4 din CPP, astfel cum erau redactate la data evenimentelor. În orice caz, el contestã necesitatea ingerinţei, considerând cã garanţiile prevãzute la data respectivã de CPP în materie erau insuficiente. În mod special, el aratã cã procurorul militar care a autorizat ingerinţa nu oferea garanţii de independenţã şi de imparţialitate, cã CPP nu prevedea controlul autorizaţiei în cauzã şi cã nu exista posibilitatea ca acuzatul sã consulte acea parte a înregistrãrilor neinclusã în procesul-verbal care consemna conversaţiile considerate relevante de cãtre instanţã şi nici obligaţia autoritãţilor de a informa, inainte de încheierea urmãririi penale, persoana care fãcuse obiectul unei mãsuri de interceptare, spre deosebire de ceea ce prevedeau art. 91^2 alin. 4 şi art. 91^3 alin. 6 dupã modificarea CPP din 2003 (vezi Dumitru Popescu, citatã anterior, & 45).
115. În ceea ce priveşte lipsa de necesitate a ingerinţei, reclamantul subliniazã cã autorizaţia procurorului din 15 iulie 2002 nu preciza cu exactitate posturile telefonice supuse interceptãrii convorbirilor telefonice, deoarece conţinea expresia "de asemenea", şi cã cele douã autorizaţii din 15 şi 18 iulie 2002 nu justificau necesitatea ingerinţei în raport cu alte mijloace pe care parchetul le-ar fi putut utiliza. El considerã cã autoritãţile puteau, în acest mod, sã asculte mai multe posturi telefonice pe care le folosea el sau familia lui. Susţinând cã a fost condamnat în baza conversaţiei telefonice din 17 iulie 2002, a cãrei interceptare în baza autorizaţiei din 15 iulie 2002 susţine cã este ilegalã, el aratã cã a invocat în mai multe rânduri, dar fãrã succes, caracterul abuziv al interceptãrii acestor conversaţii (paragrafele 23 şi 31 în fine, de mai sus).
116. Guvernul susţine cã ingerinţa în discuţie era prevãzutã de lege, şi anume de art. 91^1 - 91^4 din CPP, şi cã aceste prevederi conţin garanţii suficiente în ceea ce priveşte natura, amploarea şi durata mãsurilor de interceptare, motivele necesare pentru a permite astfel de mãsuri şi autoritãţile competente sã le dispunã, sã le execute şi sã le controleze, şi menţioneazã tipul de recurs ce exista în dreptul intern, modul de consemnare a conţinutului conversaţiilor şi posibilitatea de a verifica mijlocul de probã respectiv. Guvernul considerã cã, în speţã, ingerinţa era necesarã, interceptarea convorbirilor telefonice fiind realizatã în scopul prevenirii şi pedepsirii infracţiunilor, şi cã era, de asemenea, proporţionalã cu scopul legitim urmãrit, având în vedere cã autoritãţile nu ar fi putut obţine informaţiile respective prin mijloace mai puţin restrictive ale dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private.
(ii) Aprecierea Curţii
a) Asupra existenţei unei ingerinţe
117. Convorbirile telefonice fiind cuprinse în noţiunile de "viaţã privatã" şi "corespondenţã" în sensul art. 8 & 1 menţionat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmãririi penale îndreptate împotriva reclamantului reprezintã o "ingerinţã a unei autoritãţi publice" în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (vezi, printre altele, hotãrârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, & 64; Kruslin împotriva Franţei şi Huvig împotriva Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, & 26, şi p. 52, & 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016-1017, & 48). De altfel, acest aspect nu a generat controverse în speţã.
â) Asupra justificãrii ingerinţei
* Ingerinţa era "prevãzutã de lege"?
118. În acest sens trebuie amintit cã expresia "prevãzutã de lege" presupune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referã şi la calitatea legii, care trebuie sã fie compatibilã cu principiul supremaţiei dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, & 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritãţile publice, dreptul intern trebuie sã ofere o protecţie împotriva ingerinţei arbitrare în exercitarea dreptului unui individ protejat prin art. 8. Mai mult decât atat, legea trebuie sã utilizeze termeni suficient de clari pentru a le indica indivizilor în mod suficient în ce circumstanţe şi în ce condiţii abiliteazã autoritãţile publice sã ia astfel de mãsuri secrete [Malone, citatã anterior, & 67; Weber şi Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, & 93, CEDO 2006-...]. Dacã nu putem niciodatã, indiferent care ar fi sistemul, sã indepãrtãm complet eventualitatea acţiunii ilegale a unui funcţionar necinstit, neglijent sau cu exces de zel, atunci probabilitatea unei astfel de acţiuni şi garanţiile oferite pentru a se proteja împotriva sa sunt cele care conteazã în scopul controlului efectuat de Curte în speţã (Klass şi alţii împotriva Germaniei, Hotãrârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, & 59).
119. În speţã, Curtea observã cã pãrţile sunt ambele de acord cu faptul cã temeiul legal al ingerinţei era constituit de art. 91^1 - 91^4 din CPP, reclamantul contestând caracterul "previzibil" al prevederilor legale în discuţie şi, în special, lipsa, la data evenimentelor, a unor garanţii suficiente împotriva arbitrarului.
120. Curtea reaminteşte cã a analizat deja prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în românia inainte de modificarea CPP prin <>Legea nr. 281/2003 într-o cauzã în care a constatat cã analiza detaliatã a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt intalnite eventual de orice persoanã care se considerã lezatã printr-o mãsurã de interceptare a convorbirilor sale dezvãluie insuficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democraticã (Dumitru Popescu, citatã anterior, & 69 în fine şi urmãtoarele). Cu toate acestea, este important sã observãm cã, în cauza de faţã, analiza Curţii s-a referit în acelaşi timp la prevederile relevante din <>Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţionalã, punerea sub ascultare în speţã fiind intemeiatã pe art. 13 din aceastã lege şi pe articolele menţionate mai sus din CPP, care constituiau dreptul comun în materie şi completau <>Legea nr. 51/1991 citatã anterior. Prin urmare, Curtea considerã necesar în speţã sã analizeze mai jos existenţa garanţiilor impuse de articolul 8 & 2 din Convenţie exclusiv în lumina art. 91^1 - 91^4 din CPP.
121. Ca mãsuri de protecţie minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie sã figureze în lege, jurisprudenţa Curţii menţioneazã: definirea categoriilor de persoane susceptibile sã fie puse sub ascultare judiciarã; natura infracţiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executãrii mãsurii; condiţiile de intocmire a proceselor-verbale de sintezã care consemneazã conversaţiile interceptate; mãsurile de precauţie ce trebuie luate pentru a comunica înregistrãrile efectuate, intacte şi complete, în vederea eventualului control de cãtre judecãtor şi de cãtre apãrare; circumstanţele în care poate sau trebuie sã se facã ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special dupã o neîncepere a urmãririi sau dupã o punere în libertate (Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Hotãrârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, & 46 în fine, p. 1925). De asemenea, trebuie luate în considerare şi alte garanţii, precum cea care prevede cã mãsura trebuie sã fie autorizatã şi cã punerea sa în aplicare trebuie sã fie controlatã de cãtre o autoritate independentã, în special de cãtre un magistrat (Kruslin, citatã anterior, & 34, şi Dumitru Popescu, citatã anterior, & 70-77).
122. Curtea observã mai întai cã la data evenimentelor procurorul competent putea autoriza interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice dacã, în prezenţa unor indicii convingãtoare privind pregãtirea sau comiterea unei infracţiuni pentru care are loc o urmãrire penalã ex officio, aceastã mãsurã pãrea "utilã" aflãrii adevãrului (art. 91^1 din CPP). Ea observã cã în dreptul român, pentru majoritatea infracţiunilor, în ciuda gravitãţii lor, urmãrirea penalã se declanşeazã ex officio, cu excepţia celor pentru care CPP prevede necesitatea unei plângeri penale prealabile a victimei sau a sesizãrii sau acordului unei autoritãţi competente (infracţiuni comise de membrii Guvernului, anumite infracţiuni referitoare la disciplina militarã etc.). Indeosebi, Curtea observã cã mãsura în discuţie era de competenţa exclusivã a procurorului şi cã, în speţã, procurorul care autorizase interceptarea convorbirilor telefonice utilizate ulterior ca mijloace de probã a redactat şi rechizitoriul de trimitere în judecatã a reclamantului. Era vorba, în mod cert, de o mãsurã care aducea o gravã atingere dreptului la respectarea vieţii private a particularilor şi care era lãsatã la discreţia procurorului. Or, Curtea reaminteşte cã a constatat deja lipsa de independenţã a procurorilor români care, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu indeplineau cerinţa de independenţã faţã de Executiv (Dumitru Popescu, citatã anterior, & 71).
123. Curtea mai reaminteşte cã a constatat absenţa, la data evenimentelor, a oricãrui control a priori al autorizaţiei procurorului din partea unui judecãtor sau a unei alte autoritãţi independente, precum şi a oricãrui control a posteriori a temeiniciei autorizaţiei respective (Dumitru Popescu, citatã anterior,&& 72-76). Aceasta observã cã Guvernul nu a prezentat niciun element susceptibil sã o conducã la o concluzie diferitã în speţã. În acest sens trebuie menţionat cã, dupã ce au apreciat, într-o primã fazã, cã reclamantul nici mãcar nu era victima unei ingerinţe rezultând din interceptarea convorbirilor sale telefonice, instanţele interne nu au rãspuns în niciun mod la argumentele acestuia referitoare, printre altele, la ilegalitatea ingerinţei respective (paragrafele 23 şi 33 de mai sus).
124. În continuare, Curtea constatã cã CPP nu obliga procurorul sã precizeze în autorizaţie numerele de telefon puse sub ascultare, care nu trebuiau sã figureze decât în procesele-verbale redactate dupã înregistrarea convorbirilor telefonice (Dumitru Popescu, citatã anterior,&& 44 şi 78). În speţã, aceasta observã cã Autorizaţia din 15 iulie 2002, deşi fãcea referire la interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului, ale lui R.P. şi C.J., dispunea punerea sub ascultare "de asemenea" a telefoanelor mobile ale acestora, astfel încât obiectul autorizaţiei nu era clar delimitat. În fine, Curtea observã cã la data evenimentelor art. 91^1 - 91^4 din CPP nu conţineau nicio precizare referitoare la circumstanţele în care informaţiile obţinute prin ascultãri telefonice puteau fi distruse (Dumitru Popescu, citatã anterior, & 79, şi Kruslin, citatã anterior, & 35).
125. Constatând mai sus absenţa, la data evenimentelor, în prevederile interne relevante a mai multor garanţii minime necesare pentru a evita abuzurile autoritãţilor într-o problemã atat de sensibilã cum este cea a ascultãrilor telefonice, Curtea considerã cã nu este necesar sã analizeze respectarea celorlalte mãsuri de protecţie pentru a constata cã prevederile în discuţie prezentau carenţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democraticã. Desigur, aceste prevederi au fost modificate în special prin <>Legea nr. 281/2003 în scopul de a prevedea numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante şi de distrugere a celor
care sunt lipsite de relevanţã (Dumitru Popescu, citatã anterior,&& 45-46 şi 82), însã acest nou cadru legislativ, ulterior faptelor în speţã, nu poate influenţa concluzia Curţii în cauza de faţã.
126. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 8 din Convenţie.
2. Supravegherea de cãtre serviciile speciale
a) Argumentele pãrţilor
127. Reclamantul considerã cã supravegherea secretã de cãtre serviciile speciale al cãror obiect l-a fãcut în data de 22 şi 23 iulie 2002 constituie o ingerinţã în dreptul la respectarea vieţii sale private şi susţine cã aceastã mãsurã nu avea temei legal, remarcând cã nici procurorul, la data de 22 iulie 2002, nici Guvernul în observaţiile sale nu indicã vreunul. În ceea ce priveşte înregistrarea de imagini prevãzutã de art. 91^5 din CPP la care face trimitere Guvernul, el constatã cã acestea nu au existat în speţã, având în vedere cã autoritãţile nu i-au specificat vreodatã existenţa unor astfel de înregistrãri.
128. În observaţiile sale, Guvernul prezintã simultan argumentele sale privind înregistrarea convorbirilor telefonice şi înregistrarea de imagini, fãrã a contesta existenţa unei ingerinţe sau a oferi detalii legate de eventualele fotografii cu reclamantul fãcute de autoritãţi. În ceea ce priveşte supravegherea pãrţii interesate, el considerã cã obţinerea de imagini presupunea supravegherea activitãţilor reclamantului şi cã cererea parchetului din 22 iulie 2002 se baza implicit pe autorizaţia din 15 iulie 2002 privind înregistrarea de imagini. El observã cã reclamantul nu a fost supravegheat în ziua de 23 iulie 2002, deoarece în acea zi serviciile speciale au organizat prinderea în flagrant delict a lui R.P. În sfarşit, în ceea ce priveşte legalitatea şi proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul face trimitere la argumentele prezentate anterior privind punerea sub ascultare.
b) Aprecierea Curţii
129. "Viaţa privatã" este o noţiune largã care nu se preteazã unei definiţii exhaustive. Aceastã prevedere protejeazã, printre altele, dreptul la identitatea şi la dezvoltarea personalã, precum şi dreptul oricãrui individ de a lega şi de a dezvolta relaţii cu semenii şi cu lumea exterioarã. Existã aşadar o zonã de interacţiune între individ şi ceilalţi care, chiar intr-un context public, poate intra în sfera "vieţii private". În acest sens, în Hotãrârea P.G. şi J.H. împotriva Regatului Unit (nr. 44.787/98, & 57, CEDO 2001-IX), Curtea a mai observat şi urmãtoarele:
"Un anumit numãr de elemente sunt luate în considerare atunci când trebuie sã se stabileascã dacã viaţa privatã a unei persoane este atinsã de mãsuri luate în afara domiciliului sãu sau a spaţiilor sale private. Deoarece în anumite ocazii oamenii desfãşoarã cu bunã ştiinţã sau intenţionat activitãţi care sunt sau pot fi înregistrate sau raportate public, ceea ce un individ este îndreptãţit în mod rezonabil sã se aştepte în ceea ce priveşte respectarea vieţii sale private poate constitui un factor important, deşi nu neapãrat decisiv. O persoanã care merge pe stradã va fi desigur vãzutã de orice altã persoanã aflatã şi ea în acelaşi loc. Observarea acestei scene publice prin mijloace tehnice (de exemplu un agent de securitate care supravegheazã cu ajutorul unui sistem de televiziune cu circuit inchis) are un caracter similar. În schimb, realizarea unei înregistrãri sistematice sau permanente a unor astfel de elemente care aparţin domeniului public poate conduce la aprecieri vizând viaţa privatã."
130. Supravegherea faptelor şi gesturilor unei persoane intr-un loc public prin intermediul unui dispozitiv de fotografiere care nu memoreazã datele vizuale nu constituie, în sine, o formã de ingerinţã în viaţa privatã (vezi, de exemplu, Herbecq şi alţii împotriva Belgiei, cererile nr. 32.200/96 şi 32.201/96, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, DR 92-A, p. 92). În schimb, culegerea sistematicã de astfel de date şi memorarea lor pot ridica probleme referitoare la viaţa privatã (vezi, de exemplu, hotãrârile Rotaru împotriva României [MC], nr. 28.341/95, && 43-44, CEDO 2000-V şi Amann împotriva Elveţiei [MC] nr. 27.798/95,&& 65-67, CEDO 2000-II). Pe de altã parte, dupã analiza mijloacelor legislative şi jurisdicţionale puse la dispoziţia unui reclamant, Curtea a constatat respectarea de cãtre autoritãţi a obligaţiilor lor pozitive care decurg din respectarea efectivã a vieţii private într-o cauzã în care partea interesatã a fãcut obiectul unei supravegheri vizuale, care includea şi efectuarea de fotografii şi imagini video de cãtre detectivi particulari angajaţi de o companie de asigurãri [Verliere împotriva Elveţiei (dec.), nr. 41.593/98, CEDO 2001-VII].
131. În speţã, Curtea observã cã efectuarea şi înregistrarea de imagini cu reclamantul au fost autorizate de cãtre un procuror la data de 15 iulie 2002 şi cã, ulterior, parchetul a solicitat asistenţa serviciilor speciale pentru supravegherea activitãţilor pãrţii interesate în zilele de 22 şi 23 iulie 2002, indicând numãrul de inmatriculare al maşinii acestuia. Pãrţile au convenit cã reclamantul a fost supravegheat cel puţin în ziua de 22 iulie 2002. Dacã Guvernul precizeazã cã aceastã supraveghere a avut drept scop obţinerea de imagini, reclamantul a atras atenţia cã nu au existat înregistrãri de imagini şi susţine cã a avut loc o ingerinţã în dreptul la respectarea vieţii sale private prin simplul fapt al supravegherii sale de cãtre serviciile speciale.
132. Curtea constatã cã operaţiunile de supraveghere vizau observarea activitãţilor reclamantului şi ale lui R.P. şi, eventual, înregistrarea foto şi video a acestora (paragraful 9 de mai sus). Pe de altã parte, trebuie menţionat cã pãrţile nu au oferit niciun element care sã dea de inţeles cã activitãţile supravegheate s-au desfãşurat în altã parte decât în locuri accesibile publicului. Luând act de poziţia Guvernului, Curtea nu poate neglija observaţia reclamantului relativ la inexistenţa unei înregistrãri de imagini în privinţa sa, având în vedere cã partea interesatã a avut acces la între gul dosar penal, şi apreciazã cã nu este cazul sã speculeze asupra acestei chestiuni. În orice caz, Curtea constatã cã plângerea reclamantului se referã la supravegherea de cãtre serviciile speciale care ar constitui, în sine, o ingerinţã în dreptul la respectarea vieţii sale private. Or, fãcând trimitere la jurisprudenţa citatã anterior şi la circumstanţele speţei, Curtea apreciazã cã simpla supraveghere a activitãţilor reclamantului care s-au desfãşurat în public, pe o scurtã duratã de timp, fãrã ca autoritãţile sã înregistreze şi sã memoreze datele vizuale observate, nu poate constitui prin ea însãşi o formã de ingerinţã în viaţa privatã.
133. Rezultã cã acest capãt de cerere trebuie respins ca vãdit neîntemeiat, în conformitate cu art. 35&& 3 şi 4 din Convenţie.
B. Asupra pretinsei încãlcãri rezultând din suspendarea reclamantului din funcţia sa de ofiţer de poliţie
134. Guvernul susţine în primul rând cã suspendarea din funcţie nu intrã în sfera de aplicare a art. 8 din Convenţie, care nu trebuie sã se aplice ratione materiae în speţã. În subsidiar, acesta considerã cã mãsura în cauzã era prevãzutã de lege, şi anume de <>art. 65 din Legea nr. 360/2002 , astfel cum a fost modificat prin <>OUG nr. 89/2003 , şi cã urmãrea scopul legitim de a proteja instituţia poliţiei împotriva pericolului de continuare de cãtre partea interesatã a activitãţii infracţionale de care era acuzatã. Pe de altã parte, aceastã mãsurã era, de asemenea, proporţionalã cu scopul menţionat mai sus, deoarece art. 65 citat anterior prevedea repunerea reclamantului în drepturile sale, precum şi despãgubirea sa pentru prejudiciul suferit ca urmare a suspendãrii, în cazul unei soluţii de neîncepere a urmãririi penale sau de achitare.
135. Dupã ce a invocat iniţial, sub forma unui capãt de cerere, suspendarea sa din funcţia de poliţist în pofida Deciziei de achitare din 18 martie 2003, reclamantul precizeazã in observaţiile sale cã denunţã menţinerea unei astfel de mãsuri chiar şi dupã decizia citatã anterior, ceea ce a avut consecinţe disproporţionate asupra vieţii sale private. Ca rãspuns la excepţia Guvernului, reclamantul face trimitere la Decizia de admisibilitate a Curţii în Cauza Karov împotriva Bulgariei (nr. 45.964/98, 1 februarie 2005). Fãrã a contesta temeiul legal invocat de Guvern, el atrage atenţia asupra faptului cã, dupã modificarea sa prin <>OUG nr. 89/2003 , <>art. 65 din Legea nr. 360/2002 nu mai respectã cerinţa de necesitate într-o societate democraticã şi de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmãrit.
136. Curtea reaminteşte cã, deşi a statuat cã noţiunea de "viaţã privatã" nu exclude, în principiu, activitãţile de naturã profesionalã sau comercialã, deoarece în domeniul muncii oamenii stabilesc un numãr mare de relaţii cu lumea exterioarã (Niemietz împotriva Germaniei, Hotãrârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, & 29), aceasta a precizat şi cã refuzul de angajare în funcţia publicã nu poate sã constituie, ca atare, fundamentul unei plângeri intemeiate pe Convenţie (hotãrârile Glasenapp împotriva Germaniei şi Kosiek împotriva Germaniei din 28 august 1986, seria A nr. 104, p. 26, & 49, şi, respectiv, seria A nr. 105, p. 20, & 35). Curtea a reafirmat acest principiu în Hotãrârea Vogt împotriva Germaniei din 26 septembrie 1995 (seria A nr. 323, pp. 22-23,&& 43-44). Pe de altã parte, în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei ([MC], nr. 34.369/97, & 41, CEDO 2000-IV), în care reclamantul nu fusese numit expert contabil din cauza unei condamnãri anterioare, Curtea a hotãrat cã prin Convenţie nu se garanta dreptul de a alege o anumitã profesie.
137. Curtea observã cã reclamantul se plânge de suspendarea sa temporarã din funcţia de ofiţer de poliţie in cursul unei proceduri penale în care era acuzat de fapte de luare de mitã. Or, Curtea reaminteşte cã orice procedurã penalã are anumite repercusiuni asupra vieţii private şi de familie a individului supus acesteia, dar care nu incalcã art. 8 din Convenţie dacã nu depãşesc consecinţele normale şi inevitabile într-o asemenea situaţie [vezi, printre altele, Sannino împotriva Italiei (decizie parţialã), nr. 30.961/03, 24 februarie 2005]. Pe de altã parte, constatând cã partea interesatã nu susţine cã mãsura de care se plânge ar fi impiedicat-o sã gãseascã un loc de muncã în domeniul privat, Curtea aratã cã prezenta cauzã se distinge de aceea în care a statuat cã interdicţia de a ocupa un numãr mare de posturi în sectorul privat aduce atingere "vieţii private" (Sidabras şi Dziautas împotriva Lituaniei, nr. 55.480/00 şi 59.330/00,&& 47-48, CEDO 2004-VIII) şi chiar de aceea în care a admis cã este posibil ca suspendarea temporarã din funcţia de ofiţer de poliţie, combinatã cu refuzul de a accepta demisia pãrţii interesate, sã îi fi afectat reclamantului "viaţa privatã", însã fãrã a încãlca art. 8 din Convenţie (Karov împotriva Bulgariei, nr. 45.964/98,&& 88-89, 16 noiembrie 2006).
138. Raportându-se exclusiv la suspendarea temporarã din funcţia publicã în urma punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului pentru fapte pe care le-ar fi comis în calitatea sa de poliţist, Curtea apreciazã, în lumina jurisprudenţei menţionate mai sus, cã mãsura în discuţie nu poate fi analizatã, în ciuda neplãcerilor pe care le-ar fi putut cauza, drept o ingerinţã în dreptul pãrţii interesate la respectarea vieţii sale private, în sensul art. 8 & 2 din Convenţie.
139. Prin urmare, Curtea considerã cã trebuie sã admitã excepţia Guvernului şi sã decidã cã acest capãt de cerere este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenţiei în sensul art. 35 & 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 & 4.
C. Asupra interzicerii drepturilor pãrinteşti asupra copilului sãu minor în timpul executãrii pedepsei cu închisoarea
1. Asupra admisibilitãţii
140. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 & 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
2. Asupra fondului
141. Guvernul evidenţiazã modificarea Codului penal prin <>Legea nr. 278/2006 , aplicarea pedepsei accesorii constând în interdicţia dreptului prevãzut de art. 64 lit. d) fiind din acel moment lãsatã la aprecierea instanţelor judecãtoreşti sesizate cu procedura penalã împotriva acuzatului (paragraful 49 de mai sus), şi oferã exemple din anul 2005 de aplicare de cãtre instanţele interne a Hotãrârii Sabou şi Pîrcalab împotriva României, pronunţatã de Curte în materie (nr. 46.572/99, 28 septembrie 2004). Mai mult decât atat, Guvernul roagã Curtea sã ţinã cont de faptul cã mãsura în discuţie nu i-a fost aplicatã reclamantului decât între 18 iunie 2004, data deciziei Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi 27 septembrie 2005, data liberãrii sale condiţionate.
142. Fãcând trimitere la Cauza Sabou şi Pîrcalab, citatã anterior, reclamantul a atras atenţia asupra faptului cã a fost condamnat prin Decizia din 18 iunie 2004, citatã anterior, la o pedeapsã accesorie, aplicatã în mod automat, constând în interzicerea exercitãrii drepturilor sale pãrinteşti în timpul executãrii pedepsei cu închisoarea, deşi infracţiunile pentru care a fost condamnat nu aveau nicio legãturã cu aspectele vizând autoritatea pãrinteascã. Pe de altã parte, considerând cã durata în cauzã nu este derizorie, el susţine cã, în ciuda eliberãrii sale condiţionate, niciun tribunal nu l-a exonerat pânã în prezent de pedepsele accesorii legate de executarea pedepsei sale.
143. În ceea ce priveşte interdicţia automatã a exercitãrii drepturilor pãrinteşti în temeiul art. 64 şi 71 din Codul penal, astfel cum erau redactate la data evenimentelor, Curtea reaminteşte cã a statuat deja cã aplicarea unei astfel de mãsuri, prin efectul legii, fãrã ca instanţele judecãtoreşti sã controleze tipul infracţiunii şi interesul minorilor, nu poate rãspunde unei cerinţe primordiale care ţine de interesele copiilor şi, prin urmare, sã urmãreascã un scop legitim, cum este protecţia sãnãtãţii, a moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, Curtea a constatat încãlcarea dreptului la respectarea vieţii de familie, garantat de art. 8 din Convenţie (Sabou şi Pîrcalab, citatã anterior,&& 48-49).
144. Analizând elementele care i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care sã poatã conduce la o concluzie diferitã in cazul de faţã. În mod special, aceasta observã cã infracţiunile de luare de mitã şi de sustragere de documente pentru care a fost condamnat reclamantul nu aveau nicio legãturã cu chestiunile referitoare la autoritatea pãrinteascã şi cã, în niciun moment, nu s-a susţinut o lipsã de ingrijire sau de rele tratamente din partea sa faţã de copilul sãu minor, interdicţia în discuţie decurgând în mod automat şi absolut din articolele menţionate mai sus din Codul penal. Mai mult decât atat, dacã exemplele de jurisprudenţã oferite de Guvern şi modificarea Codului penal sunt demne de remarcat, aceste elemente ulterioare faptelor relevante nu ar putea sã determine Curtea sã ajungã la o concluzie diferitã în speţã.
145. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 8 din Convenţie.
V. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 3 din Protocolul nr. 1
146. Reclamantul se plânge cã nu a fost în mãsurã sã voteze la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din anul 2004 din cauza condamnãrii sale la pedeapsa cu închisoarea insoţitã de pedeapsa accesorie a interdicţiei dreptului de vot. Acesta invocã art. 3 din Protocolul nr. 1, care prevede urmãtoarele:
"Înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile in care asigurã libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ."
A. Asupra admisibilitãţii
147. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 & 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declarã admisibil.
B. Asupra fondului
148. Guvernul recunoaşte cã interdicţia de a vota, impusã reclamantului în urma condamnãrii sale prin decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 18 iunie 2004, a constituit o ingerinţã în dreptul sãu prevãzut la art. 3 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, Guvernul susţine cã aceastã ingerinţã era prevãzutã de lege, şi anume de art. 64 lit. a) şi art. 71 din Codul penal, şi cã urmãrea scopurile legitime de prevenire a infracţiunilor, de pedepsire a infractorilor şi de respectare a statului de drept, persoanele care au încãlcat regulile societãţii fiind lipsite de dreptul de a-şi exprima opinia asupra elaborãrii acestor reguli în timpul executãrii pedepsei lor cu închisoarea. Guvernul considerã cã mãsura în discuţie era proporţionalã cu scopul urmãrit, deoarece nu afecta decât persoanele condamnate printr-o hotãrâre definitivã, şi nu pe cele aflate în stare de arest preventiv. Pe de altã parte, Guvernul face referire la un proiect din 2005 de modificare a Codului penal, care urmãrea sã abroge pedeapsa accesorie referitoare la interzicerea dreptului de a vota.
149. Fãcând trimitere la Cauza Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2) [MC] (nr. 74.025/01, CEDO 2005-IX), reclamantul observã cã, la fel ca şi interzicerea drepturilor sale pãrinteşti, interzicerea dreptului sãu de vot reiese direct din art. 64 din Codul penal, pe care Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-a aplicat în mod automat, fãrã a aprecia în niciun mod justificarea sau proporţionalitatea unei astfel de mãsuri. El considerã cã aspectele reţinute de Curte referitoare la acest articol în Cauza Sabou şi Pîrcalab, citatã anterior, se aplicã mutatis mutândis în speţã.
150. Curtea observã cã nu s-a contestat faptul cã interdicţia de a vota, care decurge în mod automat, din art. 64 lit. a) şi art. 71 din Codul penal, ca urmare a condamnãrii reclamantului prin Decizia Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 18 iunie 2004, constituie o ingerinţã în dreptul sãu garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 şi cã aceastã mãsurã era "prevãzutã de lege", şi anume articolele menţionate mai sus din Codul penal. Reiterând indoielile faţã de eficienţa recurgerii la interdicţia de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern, Curtea admite cã aceste scopuri nu pot fi calificate ca incompatibile prin ele insele cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, Hirst, citatã anterior, & 75).
151. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea reaminteşte cã a statuat cã o restricţie globalã a dreptului de vot al tuturor deţinuţilor condamnaţi care işi executã pedeapsa, care li se aplicã automat, indiferent de durata pedepsei lor şi independent de natura sau de gravitatea infracţiunii pe care au comis-o şi de situaţia lor personalã, depãşeşte o marjã de apreciere acceptabilã, oricât de extinsã ar fi aceasta, şi este incompatibilã cu art. 3 din Protocolul nr. 1 (Hirst, citatã anterior, & 82).
152. Analizând elementele relevante, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care sã poatã conduce la o altã concluzie în cazul de faţã. Aceasta observã cã art. 64 lit. a) şi art. 71 din Codul penal se aplicau în mod automat imediat dupã condamnarea definitivã a unui inculpat la o pedeapsã cu închisoarea, indiferent de natura şi de gravitatea infracţiunii sau de situaţia personalã a pãrţii interesate.
153. Desigur, astfel cum a reamintit Curtea în cauza citatã anterior, art. 3 din Protocolul nr. 1, care consfinţeşte capacitatea individului de a influenţa compunerea corpului legislativ, nu exclude aplicarea unor restricţii ale drepturilor electorale unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcţiilor publice sau al cãrui comportament a ameninţat sã submineze statul de drept sau fundamentele democraţiei. Cu toate acestea, nu trebuie sã se recurgã cu uşurinţã la mãsura extrem de severã pe care o constituie lipsirea de dreptul de vot; pe de altã parte, principiul proporţionalitãţii impune existenţa unei legãturi perceptibile şi suficiente între sancţiune şi comportament, precum şi faţã de situaţia persoanei afectate. Curtea a luat notã în acest sens de recomândarea Comisiei de la Veneţia, conform cãreia suprimarea drepturilor politice trebuie pronunţatã de o instanţã judecãtoreascã într-o hotãrâre specificã, intrucât o instanţã independentã, care aplicã o procedurã cu respectarea contradictorialitãţii, oferã o garanţie solidã împotriva arbitrarului (Hirst, citatã anterior, & 71). Cu toate acestea, în speţã, Curtea observã cã judecãtorii de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Decizia din 18 iunie 2004, au aplicat art. 71 care fãcea trimitere la art. 64 din Codul penal, aplicare la care erau obligaţi prin lege, fãrã a aprecia în niciun mod scopul legitim urmãrit şi, mai ales, proporţionalitatea interzicerii dreptului de vot al reclamantului cu scopul respectiv. Deşi o astfel de interdicţie nu trebuia exclusã încã de la început în cazul unei infracţiuni comise în calitate de funcţionar public, Curtea nu o poate accepta, având în vedere circumstanţele speţei şi, în special, prevederile dreptului intern, caracterul automat şi nediferenţiat al interdicţiei şi lipsa oricãrei analize a proporţionalitãţii din partea instanţelor interne datoritã lipsei lor de competenţã în acest domeniu.
154. Având în vedere cele de mai sus, Curtea considerã cã a avut loc încãlcarea art. 3 din Protocolul nr. 1.
VI. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
155. Invocând în esenţã art. 6 & 2 şi art. 8 din Convenţie, reclamantul apreciazã cã dreptul sãu la prezumţia de nevinovãţie a fost încãlcat prin inscrierea provizorie a cercetãrii sale penale în cazierul judiciar. Invocând art. 7 din Convenţie, el susţine cã a fost condamnat cu încãlcarea legii penale prin faptul cã elementul material al infracţiunii de luare de mitã nu a existat în cazul sãu. Pe de altã parte, în scrisoarea din 14 februarie 2005, el invocã inechitatea procedurii în şedinţa de judecatã din 19 decembrie 2002 şi, prin urmare, nelegalitatea arestãrii sale preventive ulterioare. În final, în observaţiile sale din 4 martie 2006, reclamantul susţine cã refuzul instanţelor interne de a analiza legalitatea mãsurilor de supraveghere care îl priveau putea fi interpretat ca o încãlcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenţie.
156. Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi în mãsura în care este competentã sã fie sesizatã cu afirmaţiile formulate, Curtea nu a distins nicio altã încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultã cã aceastã parte a cererii este vãdit neîntemeiatã şi trebuie respinsã în conformitate cu art. 35&& 3 şi 4 din Convenţie.
VII. Asupra aplicãrii art. 46 şi 41 din Convenţie
A. Articolul 46
157. Conform acestei prevederi:
"1. Înaltele pãrţi contractante se angajeazã sã se conformeze hotãrârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt pãrţi.
2. Hotãrârea definitivã a Curţii este transmisã Comitetului Miniştrilor, care supravegheazã executarea ei."
158. Intemeindu-se pe Hotãrârea Sejdovic împotriva Italiei [MC] (nr. 56.581/00, CEDO 2006-...), reclamantul atrage atenţia cã, în cazul unei condamnãri penale la finalul unei proceduri caracterizate prin încãlcãri ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, Curtea a apreciat cã un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea pãrţii interesate reprezintã, în principiu, un mijloc adecvat de redresare a încãlcãrii constatate. Prin urmare, el invitã Curtea sã îi precizeze Guvernului cã, în scopul art. 46 menţionat mai sus, acesta are datoria de a indeplini obligaţia sa de a-l repune pe reclamant, în mãsura posibilului, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã nu ar fi avut loc încãlcarea cerinţelor Convenţiei şi cã mijloacele alese trebuie sã fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotãrârea Curţii.
159. Guvernul nu a prezentat observaţii în acest sens.
160. Curtea reaminteşte cã, în condiţiile art. 46 din Convenţie, inaltele pãrţi contractante se obligã sã se conformeze hotãrârilor definitive pronunţate de Curte în litigiile în care ele sunt pãrţi, Comitetul Miniştrilor fiind abilitat sã supravegheze executarea acestor hotãrâri. De aici rezultã in special cã, atunci când Curtea constatã o încãlcare, statul parat are obligaţia juridicã nu numai de a le plãti pãrţilor interesate sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilã prevãzutã de art. 41, dar şi sã aleagã, sub controlul Comitetului Miniştrilor, mãsurile generale şi/sau, dacã este cazul, individuale, care trebuie incluse în ordinea sa juridicã internã pentru a pune capãt încãlcãrii constatate de Curte şi pentru a înlãtura, în mãsura posibilului, consecinţele acesteia. Statul parat rãmane liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, sã aleagã mijloacele pentru a-şi respecta obligaţia juridicã la care se referã art. 46 din Convenţie, în mãsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotãrârea Curţii (vezi, mutatis mutandis, Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, & 249, CEDO 2000-VIII).
161. În ceea ce priveşte încãlcarea art. 6 din Convenţie constatatã de Curte, în temeiul cãreia reclamantul invitã Curtea sã aplice art. 46 din Convenţie, Curtea observã cã prevederile CPP au fost modificate prin <>Legea nr. 356/2006 astfel incât, în caz de casare fãrã trimitere spre rejudecare, instanţa de recurs trebuie sã audieze inculpatul atunci când, aşa cum este cazul în speţã, instanţa care a statuat în primã instanţã nu l-a condamnat (vezi Mircea, citatã anterior, & 31). Prin urmare, Curtea nu considerã necesar sã precizeze mãsurile generale la nivel naţional care s-ar impune în cadrul executãrii dispoziţiilor din prezenta hotãrâre referitoare la art. 6 & 1 din Convenţie.
162. Cu toate acestea, în mãsura în care modificarea CPP citatã anterior a avut loc ulterior condamnãrii reclamantului, Curtea reaminteşte cã a considerat, în mai multe cauze, cã atunci când un particular, cum este cel în speţã, a fost condamnat la finalul unei proceduri caracterizate prin încãlcãri ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea pãrţii interesate reprezintã, în principiu, un mijloc adecvat de redresare a încãlcãrii constatate (Sejdovic, citatã anterior, paragrafele 125-126, cu alte referinţe). În acest sens, Curtea observã cã CPP prevede posibilitatea, în anumite condiţii, de a redeschide un proces penal (paragraful 47 de mai sus). Totuşi, mãsurile de reparaţie specifice care trebuie luate, dacã este cazul, de cãtre un stat parat pentru a respecta obligaţiile care îi aparţin în temeiul Convenţiei depind în mod necesar de circumstanţele speciale ale cauzei şi trebuie definite prin prisma hotãrârii pronunţate de Curte în cauza respectivã, ţinând cont, desigur, de jurisprudenţa Curţii citatã anterior (Sejdovic, loc. cit.).
163. În special, Curtea nu are competenţa sã indice modalitãţile şi forma unui eventual nou proces. Statul parat rãmane liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, sã aleagã mijloacele de a indeplini obligaţia sa de a îl repune pe reclamant, în mãsura posibilului, într-o situaţie echivalentã cu cea în care s-ar fi aflat dacã nu ar fi avut loc încãlcarea cerinţelor Convenţiei [Piersack împotriva Belgiei (fostul articol 50), Hotãrârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, & 12], în mãsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotãrârea Curţii şi cu dreptul la apãrare [Lyons şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 15.227/03, CEDO 2003-IX].
B. Asupra art. 41
164. Conform articolului 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al inaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
1. Prejudiciu
165. Reclamantul solicitã suma de 1.067 euro (EUR) cu titlu de daune materiale suferite datoritã neplãţii salariilor în perioada suspendãrii sale din funcţia de ofiţer de poliţie inainte de condamnarea sa definitivã din data de 18 iunie 2004. Pe de altã parte, el solicitã suma de 50.000 EUR cu titlu de daune morale suferite din cauza durerii şi a disperãrii cauzate de încãlcãrile pretinse, din care 5.000 EUR pentru încãlcarea art. 5 & 3 din Convenţie ca urmare a lipsei de justificare, din partea autoritãţilor, a necesitãţii de a-l menţine în arest preventiv.
166. Guvernul contestã rãspunderea autoritãţilor în ceea ce priveşte prejudiciul material pretins şi considerã cã reclamantul nu a dovedit existenţa unei legãturi de cauzalitate între prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit şi încãlcãrile constatate de Curte. Acesta considerã cã suma solicitatã este excesivã, având în vedere jurisprudenţa Curţii. Guvernul apreciazã cã o constatare a încãlcãrii ar putea constitui, prin ea însãşi, o reparaţie echitabilã suficientã pentru prejudiciul moral în discuţie.
167. Alãturi de Guvern, Curtea nu distinge nicio legãturã de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi încãlcãrile constatate şi respinge aceastã cerere. În schimb, Curtea nu poate contesta prejudiciul moral suferit de reclamant din cauza încãlcãrilor multiple ale drepturilor sale garantate prin Convenţie. Spre deosebire de Guvern, aceasta apreciazã cã simpla constatare a încãlcãrilor nu este suficientã pentru a le remedia. Cu toate acestea, trebuie constatat cã suma solicitatã de reclamant este oarecum excesivã. Prin urmare, statuând in echitate, conform art. 41 din Convenţie, şi ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, Curtea îi alocã reclamantului suma de 12.000 EUR cu titlu de daune morale, la care se adaugã orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit.
2. Cheltuieli de judecatã
168. Reclamantul mai solicitã suma de 4.000 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa instanţelor interne şi 1.188,74 EUR pentru cele ocazionate în faţa Curţii, sume pe care le detaliazã astfel:
a) 3.500 USD şi 15.000.000 lei vechi româneşti (ROL) pentru onorariile avocaţiale din procedurile interne; el prezintã în acest sens chitanţele de platã a sumelor respective, datând din lunile septembrie 2002 şi noiembrie 2003;
b) 11.000.000 ROL pentru cheltuielile de judecatã la plata cãrora a fost obligat de cãtre instanţele interne; pentru cea mai mare parte a acestei sume (10.000.000 ROL), reprezentând cheltuieli de judecatã care decurg din Decizia din 18 iunie 2004, el depune o somaţie de platã;
c) 888,74 EUR pentru onorariile avocaţiale datorate pentru observaţiile transmise Curţii cu privire la art. 5 & 3 din Convenţie; avocatul prezintã o convenţie care cuprinde acordul reclamantului pentru ca plata sumei precizate cu acest titlu de Curte sã fie efectuatã direct avocatului sãu şi depune o notã detaliatã referitoare la numãrul de ore facturate şi la activitãţile desfãşurate;
d) 300 EUR pentru diverse cheltuieli (corespondenţã cu Curtea, telefon, fotocopii etc.).
169. În ceea ce priveşte sumele achitate pentru procedurile interne, Guvernul observã cã reclamantul a depus la dosar chitanţe care atestã plata onorariilor avocaţiale fãrã a depune şi contractele de asistenţã juridicã menţionate în chitanţele respective. Pe de altã parte, Guvernul constatã cã somaţia de platã a sumei de 10.000.000 ROL în urma Deciziei din 18 iunie 2004 nu dovedeşte plata efectivã a acestei sume. Referitor la cheltuielile de judecatã legate de procedura în faţa Curţii, Guvernul considerã, pe de o parte, fãcând trimitere în acest sens la tariful practicat de anumiţi avocaţi în cauze împotriva Bulgariei aflate pe rolul Curţii, cã un tarif orar de 120 EUR este excesiv şi, pe de altã parte, cã suma de 300 EUR pentru diverse cheltuieli nu a fost doveditã.
170. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care s-a stabilit existenţa, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecatã efectuate în procedura internã, Curtea apreciazã cã, dacã faţã de data plãţii onorariile avocaţiale în discuţie se referã la procedurile legate de arestarea preventivã a reclamantului şi la procedura pe fond în faţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu este cazul sã se considere cã toate aceste onorarii au fost angajate în mod util "pentru a preveni sau a obţine îndreptarea" de cãtre instanţele interne a încãlcãrilor constatate în speţã. În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate în procedura de faţã, Curtea observã cã practicarea în românia a unor tarife orare similare facturate de avocatul reclamantului nu este excepţionalã in cauzele complexe, cum este cazul de faţã (vezi, mutatis mutandis, Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, paragrafele 108-111, 26 iulie 2007).
171. Ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 2.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã pentru procedurile naţionale şi suma de 1.000 EUR pentru procedura în faţa Curţii, pe care le acordã reclamantului. având în vedere convenţia reclamantului cu avocatul sãu, Curtea decide cã suma de 888,74 EUR îi va fi achitatã direct avocatului.
3. Dobânzi moratorii
172. Curtea considerã potrivit ca rata dobanzii moratorii sã se bazeze pe rata dobanzii facilitãţii de imprumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere intemeiate pe art. 5 & 1 din Convenţie, rezultând din detenţia reclamantului în perioada 2-31 august 2002, 21 septembrie - 19 noiembrie 2002 şi timp de 16 ore în ziua de 27 septembrie 2005, pe art. 5 & 3, rezultând din aceea cã partea interesatã nu a fost adusã "de indatã" în faţa unui magistrat şi cã a fost menţinutã în detenţie pânã la data de 11 noiembrie 2002, pe art. 6&& 1 şi 3 şi art. 8 din Convenţie, din cauza punerii sub ascultare a convorbirilor telefonice ale reclamantului şi a interzicerii drepturilor sale pãrinteşti, precum şi pe art. 3 din Protocolul nr. 1, şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 5 & 1 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 5 & 3 din Convenţie din cauza menţinerii reclamantului în detenţie pânã la data de 11 noiembrie 2002;
4. hotãrãşte cã nu se impune analizarea pe fond a celuilalt capãt de cerere intemeiat pe art. 5 & 3 din Convenţie, conform cãruia reclamantul nu a fost adus "de indatã" în faţa unui magistrat;
5. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 & 1 din Convenţie, deoarece Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu l-a audiat pe reclamant în persoanã;
6. hotãrãşte cã nu se impune analizarea pe fond a celorlalte capete de cerere intemeiate pe art. 6&& 1 şi 3 din Convenţie;
7. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 8 din Convenţie din cauza punerii sub ascultare a convorbirilor telefonice ale reclamantului şi a interzicerii drepturilor sale pãrinteşti;
8. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 3 din Protocolul nr. 1;
9. hotãrãşte
a) ca statul parat sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmanerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 & 2 din Convenţie, sumele de mai jos, care urmeazã sã fie convertite în moneda statului parat, la cursul de schimb valabil la data plãţii:
(i) 12.000 EUR (douãsprezece mii euro), la care se adaugã orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit, reprezentând daune morale;
(ii) 3.000 EUR (trei mii euro), la care se adaugã orice sumã care ar putea fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamant, pentru cheltuielile de judecatã, din care 888,74 EUR (opt sute optzeci şi opt euro şi şaptezeci şi patru cenţi) îi vor fi plãtiţi direct avocatului sãu;
b) ca, de la implinirea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã, având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de imprumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
10. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 1 iulie 2008 în conformitate cu art. 77 paragrafele 2 şi 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
preşedinte

Santiago Quesada,
grefier

---------
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016