Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:   HOTARARE din 7 decembrie 2010  in Cauza Marian Nita impotriva Romaniei    Twitter Facebook
Cautare document

HOTARARE din 7 decembrie 2010 in Cauza Marian Nita impotriva Romaniei

EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 399 din 7 iunie 2011
    (Cererea nr. 28.162/05)

    Hotãrârea devine definitivã în condiţiile prevãzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificãri de formã.
    În Cauza Marian Niţã împotriva României,
    Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
    dupã ce a deliberat în camera de consiliu la 16 noiembrie 2010,
    pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:

                         PROCEDURA
    1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 28.162/05 îndreptatã împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Marian Niţã (reclamantul), a sesizat Curtea la 29 iulie 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
    2. Reclamantul este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamantul se plânge, în special, de o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie pe motivul condamnãrii sale în urma unui recurs în anulare introdus de Procurorul general al României, precum şi pe motivul duratei excesive a procedurii penale declanşate împotriva sa.
    4. La 1 octombrie 2007, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.

                          ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    5. Reclamantul s-a nãscut în 1963 şi locuieşte în Bucureşti.
    6. Prin Ordonanţa din 29 aprilie 1997, Parchetul de pe lângã Tribunalul Bucureşti a dispus arestarea preventivã a reclamantului pentru o perioadã de 30 de zile. În ordonanţa privind arestarea preventivã se constata faptul cã, în noaptea de 22 spre 23 aprilie 1997, reclamantul, având profesia de şofer de ambulanţã, şi asistenta medicalã Z.M. îl abandonaserã pe bolnavul N.C. în stradã, ceea ce a condus la decesul acestuia.
    7. Arestarea preventivã a reclamantului a fost prelungitã de mai multe ori pentru 30 de zile, pânã la 4 august 1997, datã la care acesta a fost pus în libertate.
    8. Prin rechizitoriul din 19 ianuarie 1998, Parchetul de pe lângã Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea în judecatã a reclamantului pentru sãvârşirea infracţiunii de omor calificat. Prin rechizitoriu s-a reţinut faptul cã reclamantul şi asistenta medicalã Z.M., care îl însoţea, trebuiau sã transporte bolnavul N.C. de la Spitalul Clinic de Urgenţã "Sfântul Valentin" la Spitalul Clinic de Specialitate "Victor Babeş". Dupã ce au mers la mai multe unitãţi spitaliceşti care au refuzat toate internarea bolnavului din motive de competenţã teritorialã, Z.M. a decis sã îl transporte la domiciliul sãu. La adresa menţionatã în actul de identitate al bolnavului, acuzaţii nu au gãsit numãrul exact al clãdirii. Bolnavul a fost coborât din ambulanţã şi a fost lãsat în faţa porţii închise a unei clãdiri, presupusã a fi cea corectã. Patru ore mai târziu N.C. a decedat. Potrivit rapoartelor medicale, decesul a fost cauzat de o insuficienţã cardiorespiratorie acutã, cu pleurezie şi atelectazie pulmonarã, pe fondul unei afecţiuni cardiovasculare cronice, din cauzã cã nu a beneficiat de asistenţã medicalã de specialitate şi în urma unei expuneri îndelungate la frig şi la umiditate. Reclamantul şi Z.M. erau acuzaţi de sãvârşirea infracţiunii de omor calificat, pedepsitã conform art. 174 coroborat cu art. 175 din Codul penal. Prin acelaşi rechizitoriu procurorul responsabil de cauzã a decis neînceperea urmãririi penale împotriva medicilor care îl examinaserã pe bolnav în timp ce acesta a fost dus de la un spital la altul.
    9. Prin Hotãrârea din 29 octombrie 1998, tribunalul a reîncadrat faptele imputate reclamantului, considerând cã sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de punere în primejdie a unei persoane în neputinţã de a se îngriji, infracţiune pedepsitã conform art. 314 din Codul penal şi l-a condamnat la o pedeapsã de 3 luni şi 12 zile de închisoare, precum şi la plata de daune-interese pãrţii civile.
    10. Reclamantul şi parchetul au formulat apel împotriva acestei hotãrâri.
    11. Prin Hotãrârea din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantului, a admis apelul parchetului, a reîncadrat faptele în complicitate la omor calificat, pedepsitã conform art. 26, 174 şi 175 din Codul penal şi a condamnat reclamantul la o pedeapsã de 5 ani de închisoare cu executare.
    12. Reclamantul şi Z.M. au formulat recurs împotriva acestei hotãrâri.
    13. Prin Hotãrârea din 10 ianuarie 2001, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul, a casat hotãrârile instanţelor inferioare şi a retrimis cauza spre rejudecare la tribunal. Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã, în aprecierea vinovãţiei inculpaţilor, instanţele judecãtoreşti s-au întemeiat pe acte medico-legale contradictorii, care nu puteau stabili fãrã echivoc legãtura de cauzalitate între acţiunile inculpaţilor şi decesul victimei, şi cã acestea au omis sã rãspundã la cererile formulate de inculpaţi cu privire la examinarea legãturii de cauzalitate. Astfel, aceasta a luat în considerare faptul cã, potrivit unuia dintre rapoartele medicale depuse la dosar, exista o legãturã de cauzalitate între faptul cã bolnavul nu a beneficiat de asistenţã medicalã şi deces, ceea ce însemna cã acesta ar fi avut şanse de supravieţuire dacã ar fi beneficiat de o terapie medicamentoasã intensivã. În cele din urmã, aceasta a considerat cã era necesar sã se obţinã avizul Comisiei superioare medico-legale pentru stabilirea tuturor actelor medicale care fuseserã efectuate în privinţa bolnavului şi pentru clarificarea cauzei decesului sãu.
    14. Cauza a fost înregistratã din nou la Tribunalul Bucureşti. La şedinţa din 27 septembrie 2001, instanţa a solicitat avizul medical menţionat anterior. Avizul medical a fost depus la dosar la 16 mai 2002, dupã câteva amânãri ale cauzei generate de absenţa acestui aviz sau solicitate de reclamant.
    15. Prin Hotãrârea din 4 iulie 2002, tribunalul a recalificat faptele imputate reclamantului încadrându-le în infracţiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputinţã de a se îngriji şi l-a condamnat pentru aceastã infracţiune la o pedeapsã de 2 ani de închisoare. Tribunalul a constatat cã pedeapsa era graţiatã.
    16. În urma apelului parchetului, prin Hotãrârea din 12 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a reîncadrat faptele în omor calificat şi l-a condamnat pe reclamant pentru aceastã infracţiune la o pedeapsã de 3 ani de închisoare.
    17. Reclamantul şi parchetul au formulat recurs. Prin Hotãrârea definitivã din 7 octombrie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul reclamantului, a casat hotãrârile instanţelor inferioare şi l-a achitat cu privire la învinuire. Curtea Supremã de Justiţie a considerat cã reclamantul, în calitate de şofer de ambulanţã, trebuia sã respecte ordinele date de personalul medical şi cã nu era de datoria acestuia sã cunoascã starea medicalã a persoanelor transportate, având în vedere cã diagnosticul trebuie stabilit de personalul medical şi de medicii specialişti, care au, de asemenea, responsabilitatea de a lua toate deciziile medicale cu privire la bolnavi. În continuare, aceasta a apreciat cã reclamantul se conformase indicaţiilor asistentei medicale care îl însoţea şi cã nu era şi nu putea fi conştient de starea de sãnãtate precarã a lui N.C., având în vedere lipsa de experienţã medicalã.
    18. Potrivit informaţiilor oferite de Guvern, în timpul procedurii ordinare, reclamantul a solicitat de 12 ori amânarea pe parcursul procedurii pentru a-şi pregãti apãrarea sau din cauza absenţei avocatului sãu pe motiv de boalã ori de deces în familie.
    19. La 24 septembrie 2004, în temeiul art. 409 şi 410 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedurã penalã, procurorul general al României a sesizat Curtea Supremã de Justiţie cu un recurs în anularea Hotãrârii definitive din 7 octombrie 2003, citatã anterior. Acesta a subliniat cã, prin interpretarea legislaţiei interne şi a probelor depuse la dosar, Curtea Supremã de Justiţie comisese o gravã eroare de fapt prin achitarea reclamantului şi stabilise o încadrare juridicã incorectã a faptelor. Acesta a subliniat cã reclamantul era coautor al infracţiunii de omor calificat, pe care o sãvârşise cu intenţie indirectã. A fãcut referire la toate probele administrate în timpul procedurii ordinare.
    20. Prin Hotãrârea din 14 martie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care a înlocuit fosta Curte Supremã de Justiţie) a admis recursul în anulare şi a casat Hotãrârea din 7 octombrie 2003. Pe fondul cauzei, aceasta a hotãrât cã încadrarea juridicã corectã era cea a neacordãrii de asistenţã unei persoane aflate în neputinţã de a se îngriji şi a confirmat Hotãrârea tribunalului din 4 iulie 2002. Vinovãţia sa a fost stabilitã ţinând seama de faptul cã reclamantul ar fi trebuit sã fie conştient de consecinţele pe care le putea avea faptul de a-l lãsa pe N.C., grav bolnav şi îmbrãcat doar cu o pijama, într-o noapte rece şi umedã, în faţa porţii închise a unei clãdiri.
    II. Dreptul intern relevant
    21. Codul de procedurã penalã, în vigoare la momentul faptelor, prevedea cã hotãrârile definitive de condamnare sau de achitare puteau fi revizuite printr-un "recurs în anulare" formulat de procurorul general.
    22. Art. 410 alin. 1 din Codul de procedurã penalã era redactat dupã cum urmeazã în partea sa relevantã:
    "Hotãrârile definitive de condamnare, achitare [...] pot fi atacate cu recurs în anulare în urmãtoarele cazuri:
    8. când s-a comis o eroare gravã de fapt."
    23. În temeiul art. 411 din Codul de procedurã penalã, recursul în anulare poate fi declarat în termen de un an de la data când hotãrârea instanţei ordinare care se pronunţã în ultimã instanţã a rãmas definitivã.

                          ÎN DREPT
    I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie
    24. Reclamantul susţine cã dreptul sãu la un proces echitabil şi în termen rezonabil a fost încãlcat. Acesta invocã art. 6 § 1 din Convenţie, redactat dupã cum urmeazã:
    "1. Orice persoanã are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de cãtre o instanţã [...], care va hotãrî [...] asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa."
    25. Curtea constatã cã acest capãt de cerere presupune douã aspecte pe care le va examina succesiv.
    A. Cu privire la capãtul de cerere întemeiat pe securitatea raporturilor juridice
    26. Reclamantul considerã cã dreptul sãu la un proces echitabil şi principiul securitãţii raporturilor juridice au fost încãlcate ca urmare a anulãrii printr-un recurs extraordinar a hotãrârii definitive de achitare pronunţate în favoarea sa.
    1. Cu privire la admisibilitate
    27. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniazã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare este necesar sã fie declarat admisibil.
    2. Cu privire la fond
    a) Argumentele pãrţilor
    28. Guvernul susţine cã admiterea recursului în anulare, formulat de Procurorul general în temeiul dispoziţiilor Codului de procedurã penalã, în vigoare la momentul faptelor, nu a adus atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil. Acesta considerã cã intervenţia procurorului general era necesarã pentru a asigura încadrarea juridicã corectã a faptelor sãvârşite de reclamant şi pentru o bunã administrare a justiţiei.
    Guvernul subliniazã cã în cererea sa de recurs în anulare, procurorul general a indicat toate motivele pentru care aprecia cã o eroare gravã de fapt fusese comisã în soluţionarea litigiului.
    De asemenea, acesta susţine cã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a fãcut decât sã confirme sentinţa pronunţatã în primã instanţã de Tribunalul Bucureşti şi cã, în consecinţã, nu a casat toate hotãrârile pronunţate de instanţele ordinare. În plus, în urma recursului în anulare, pedeapsa aplicatã reclamantului prin Hotãrârea din 4 iulie 2002 a fost menţinutã. Având în vedere constatarea conform cãreia reclamantul a fost graţiat, Guvernul subliniazã faptul cã pedeapsa nu a fost executatã.
    Pe de altã parte, observã cã, spre deosebire de Cauza Brumãrescu împotriva României [(MC), nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII], în prezenta cauzã termenul de introducere a recursului în anulare nu era decât de un an de la data pronunţãrii hotãrârii definitive şi cã acest termen a fost respectat. De altfel, subliniazã cã recursul în anulare a fost abrogat din Codul de procedurã penalã prin Legea nr. 576/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedurã penalã.
    29. Reclamantul contestã aceste argumente. Subliniazã cã Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţa cea mai înaltã în grad, a pronunţat într-un interval de un an şi 5 luni douã hotãrâri definitive complet diferite. Astfel, reclamantul a fost achitat prin Hotãrârea definitivã din 7 octombrie 2003, în timp ce, prin Hotãrârea definitivã din 14 martie 2005, a fost condamnat pentru aceeaşi faptã. De altfel, acesta precizeazã cã nici recursul în anulare, nici Hotãrârea din 14 martie 2005 nu menţioneazã care a fost eroarea gravã de fapt comisã de instanţa de recurs. Acesta subliniazã cã în timpul procedurii recursului în anulare nu a fost administratã nicio probã şi nu a fost audiat niciun martor. Nici mãcar el nu a fost audiat în timpul acestei proceduri extraordinare. În cele din urmã, reclamantul evidenţiazã argumentele contradictorii ale Guvernului, care, pe de o parte, subliniazã cã aceastã cale extraordinarã de atac a fost abrogatã şi, pe de altã parte, susţine cã aceastã cale de atac era necesarã în speţã pentru a garanta o bunã administrare a justiţiei.
    b) Motivarea Curţii
    30. Curtea reaminteşte, în primul rând, cã respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securitãţii raporturilor juridice presupune ca nicio parte sã nu fie autorizatã sã solicite reexaminarea unei hotãrâri definitive şi executorii numai în scopul obţinerii unei noi decizii în aceastã privinţã. În special aceastã supervizare nu trebuie sã devinã un apel mascat şi simplul fapt cã pot exista douã puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se pot face derogãri de la acest principiu decât atunci când motive temeinice şi imperative impun acest lucru (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX).
    31. În continuare, Curtea reaminteşte cã cerinţa securitãţii juridice nu este totuşi absolutã: simpla posibilitate de a redeschide o procedurã penalã este compatibilã la prima vedere cu Convenţia. Cu toate acestea, faptul de a şti dacã exercitarea acestei cãi de atac extraordinare de cãtre autoritãţi a adus atingere esenţei în sine a procesului echitabil depinde de circumstanţele cauzei. În special trebuie sã se ţinã seama, în acest context, de consecinţele pe care redeschiderea şi procedura ulterioarã le-au avut asupra situaţiei persoanei în cauzã şi de cazul în care aceasta din urmã a fost cea care a solicitat cererea de reexaminare, de motivele pentru care instanţele au anulat hotãrârea judecãtoreascã definitivã, de conformitatea procedurii cu legislaţia internã, de existenţa în legislaţia internã a unor mecanisme de protecţie pentru a se evita ca autoritãţile naţionale sã abuzeze de aceastã procedurã, de aplicabilitatea care i-a fost conferitã şi de orice altã împrejurare relevantã din cauzã (Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6.965/02, pct. 24-26, 28 februarie 2006, şi Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65.582/01, pct. 44, 24 mai 2007).
    32. În speţã, dupã examinarea dosarului şi a observaţiilor pãrţilor, Curtea nu poate sã achieseze argumentelor Guvernului potrivit cãrora autoritãţile şi-au exercitat puterea de a iniţia şi de a desfãşura un proces de revizuire pãstrând un echilibru just între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale. Curtea considerã cã argumentele Guvernului, care susţin cã intervenţia Procurorului general era necesarã pentru interpretarea corectã a faptelor şi a probelor aflate la dosar, nu sunt suficiente pentru a justifica anularea hotãrârii de achitare pronunţate în favoarea reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Radchikov, citatã anterior, pct. 45-46, şi Bujniţa împotriva Moldovei, nr. 36.492/02, pct. 21-23, 16 ianuarie 2007).
    33. În acest sens, Curtea observã mai întâi cã, prin hotãrârea definitivã din 7 octombrie 2003, reclamantul era achitat şi erau casate, în privinţa sa, atât decizia pronunţatã în apel, cât şi hotãrârea pronunţatã în primã instanţã. Curtea observã cã deciziile pronunţate de instanţele ordinare nu par sã fie arbitrare, având în vedere cã toate acuzaţiile aduse de procuror împotriva reclamantului au fost examinate în lumina mijloacelor de probã prezentate.
    34. În continuare, Curtea observã cã admiterea recursului în anulare formulat de Procurorul general a condus la condamnarea reclamantului pentru o faptã de naturã penalã. În consecinţã, este necesar sã se reţinã cã situaţia reclamantului, achitat printr-o hotãrâre definitivã şi condamnat în urma recursului în anulare, s-a agravat în urma acestei cãi de atac. Faptul cã a fost graţiat în executarea pedepsei este irelevant, având în vedere cã situaţia sa juridicã s-a schimbat de la statutul de persoanã achitatã deoarece nu a sãvârşit nicio faptã de naturã penalã la statutul de persoanã condamnatã pentru o infracţiune. Nu este relevant nici faptul cã respectiva condamnare pronunţatã în urma acestui recurs în anulare corespundea soluţiei pronunţate prin hotãrârea din primã instanţã, având în vedere cã aceastã hotãrâre fusese casatã prin Decizia definitivã din 7 octombrie 2003.
    35. De altfel, Curtea observã, pe de o parte, cã recursul în anulare utilizat în speţã de cãtre autoritãţi era o cale extraordinarã de atac care nu putea fi angajatã decât de Procurorul general, aceasta nefiind direct accesibilã reclamantului. Având în vedere cã acest procuror era superiorul ierarhic al procurorului care a participat la procedura din faţa instanţelor ordinare, utilizarea acestei cãi de atac suplimentare ridicã astfel probleme privind respectarea egalitãţii armelor, cu atât mai mult cu cât parchetul îşi expusese deja argumentele, care nu fuseserã reţinute de Curtea Supremã de Justiţie în Hotãrârea sa definitivã din 7 octombrie 2003.
    36. Pe de altã parte, Curtea subliniazã cã aceastã procedurã a recursului în anulare nu se referea la descoperirea unor noi fapte relevante sau la nerespectarea unei garanţii esenţiale de procedurã penalã, care, prin natura lor, nu ar fi putut fi invocate anterior de cãtre parchet, ci se referea la aprecierea de cãtre instanţele interne a faptelor şi a probelor aflate la dosar, prin care acestea au arãtat un punct de vedere diferit de al parchetului cu privire la chestiunea încadrãrii juridice a faptelor şi a vinovãţiei reclamantului. Or, din dosar nu reiese cã instanţele ordinare nu ar fi examinat probele administrate în cadrul unei proceduri contradictorii sau cã ar fi ajuns la concluzii arbitrare în raport cu aceste probe (a se vedea, mutatis mutandis, Bujniţa, citatã anterior, pct. 23).
    37. În plus, Curtea observã cã, în urma acestui recurs în anulare, reclamantul a fost condamnat pentru o infracţiune diferitã şi pentru alte motive decât cele invocate de procuror pentru a-şi susţine calea de atac extraordinarã.
    38. De altfel, contrar susţinerii Guvernului, Curtea considerã cã limitarea adusã posibilitãţii de a introduce un recurs în anulare constând în introducerea unei asemenea acţiuni în termen de un an nu schimbã cu nimic nici situaţia în speţã, nici deficienţele acestei cãi specifice de atac, astfel cum au fost identificate anterior (Radchikov, citatã anterior, pct. 46, şi Bota împotriva României, nr. 16.382/03, pct. 39, 4 noiembrie 2008).
    39. Având în vedere cele de mai sus, Curtea considerã cã utilizarea recursului extraordinar ca un apel mascat şi anularea Hotãrârii definitive din 7 octombrie 2003 au adus atingere justului echilibrul între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale, nerespectând exigenţele unui proces echitabil (Bujniţa, pct. 23 in fine, Radchikov, pct. 52, şi Savinski, pct. 25, hotãrâri citate anterior).
    În consecinţã, a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie.
    B. Cu privire la capãtul de cerere întemeiat pe durata procedurii
    40. Reclamantul considerã cã durata procedurii penale iniţiate împotriva sa nu este rezonabilã.
    1. Cu privire la admisibilitate
    41. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea subliniazã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sã fie declarat admisibil.
    2. Cu privire la fond
    a) Durata procedurii care trebuie luatã în considerare
    42. Pãrţile sunt de acord cu privire la punctul de plecare al perioadei care trebuie luatã în considerare, respectiv 29 aprilie 1997, datã la care reclamantul a fost informat cu privire la acuzaţia adusã împotriva sa.
    43. Reamintind jurisprudenţa Curţii (Aliuţã împotriva României, nr. 73.502/01, pct. 16, 11 iulie 2006), Guvernul apreciazã cã perioada cuprinsã între pronunţarea Hotãrârii interne definitive din 7 octombrie 2003 şi Hotãrârii din 14 martie 2005, pronunţatã de cãtre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul în anulare, nu poate fi luatã în considerare.
    44. Reclamantul respinge acest argument. Acesta considerã cã a trãit în incertitudine de la pronunţarea Deciziei definitive din 7 octombrie 2003 şi pânã în momentul în care a fost înştiinţat cu privire la declanşarea recursului în anulare, incertitudine care a devenit realitate la 14 martie 2005, datã la care recursul în anulare a fost admis, iar reclamantul a fost condamnat.
    45. Curtea considerã necesar sã reaminteascã faptul cã nu pot fi luate în considerare decât perioadele pe parcursul cãrora cauza a fost în mod efectiv pendinte în faţa instanţelor (Aliuţã, citatã anterior, pct. 16-17), excluzând orice perioadã în care o instanţã naţionalã a fost chematã sã decidã dacã era necesar sau nu sã se redeschidã procesul, ţinând seama de faptul cã art. 6 din Convenţie nu se aplicã redeschiderii unei proceduri [Markin împotriva Rusiei (dec.), nr. 59.502/00, 16 septembrie 2004].
    46. În speţã, având în vedere principiile menţionate anterior, în examinarea sa privind caracterul rezonabil al duratei procedurii, Curtea nu va lua în considerare perioada cuprinsã între pronunţarea Hotãrârii interne definitive din 7 octombrie 2003 şi 14 martie 2005, data la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare al Procurorului general (Aliuţã, citatã anterior, pct. 16, şi Bota împotriva României (dec.), nr. 16.382/03, 13 septembrie 2007).
    Prin urmare, Curtea reţine cã durata procedurii care trebuie luatã în considerare este de 6 ani, 5 luni şi 8 zile, acoperind urmãrirea penalã şi 3 grade de jurisdicţie.
    b) Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii
    47. Guvernul considerã cã procedura prezenta o complexitate deosebitã, legatã în special de faptele cauzei şi de necesitatea de administrare a probelor. Astfel, apreciazã cã atât faza de urmãrirea penalã, cât şi faza judecãţii au avut termene rezonabile şi cã nicio perioadã de inactivitate nu putea fi imputatã autoritãţilor. Acesta citeazã a contrario Cauza Tudorache împotriva României (nr. 78.048/01, pct. 19, 29 septembrie 2005), în care numai urmãrirea penalã a cauzei de cãtre parchetul competent durase 7 ani fãrã 5 zile. De asemenea, Guvernul subliniazã cã şedinţele au avut loc în mod periodic şi în termene rezonabile. Acesta observã cã reclamantul şi avocatul sãu au solicitat de 12 ori amânarea şedinţei publice în timpul procedurii ordinare, ceea ce a condus la termene suplimentare, suficient de importante pentru a explica durata globalã a procedurii.
    48. Reclamantul contestã acest argument şi considerã cã durata nerezonabilã a procedurii este imputabilã exclusiv conduitei autoritãţilor. Acesta subliniazã cã amânãrile pe care le-a solicitat în timpul procedurii se justificau prin motive obiective şi nu au fost solicitate în scop dilatoriu. De asemenea, reclamantul subliniazã cã, prin efectul deciziei de casare pronunţate de Curtea Supremã de Justiţie la 10 ianuarie 2001, la 4 ani de la începerea procedurii, aceasta a reînceput de la zero. În plus, reclamantul subliniazã cã avizul medical solicitat de judecãtorie nu a fost emis decât cu aproximativ 8 luni mai târziu. Ţinând seama de miza litigiului, reclamantul solicitã Curţii sã constate o încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a duratei nerezonabile a procedurii.
    49. Curtea reaminteşte cã acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciazã în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanţilor şi cel al autoritãţilor competente, precum şi miza litigiului pentru persoanele în cauzã [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII, Hartman împotriva Republicii Cehe, nr. 53.341/99, pct. 73, CEDO 2003-VIII]. De asemenea, aceasta reaminteşte cã statele contractante trebuie sã organizeze propriul sistem judecãtoresc astfel încât instanţele acestora sã poatã garanta oricui dreptul de a obţine o hotãrâre definitivã în termen rezonabil (Loffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, pct. 21, 3 octombrie 2000).
    50. De asemenea, Curtea precizeazã cã numai întârzierile imputabile statului pot conduce la constatarea nerespectãrii "termenului rezonabil" (Proszak împotriva Poloniei, 16 decembrie 1997, pct. 40, Culegere de hotãrâri şi decizii, 1997-VIII).
    51. În speţã, Curtea constatã cã procedura se referea la o infracţiune sãvârşitã împotriva unei persoane, care implica 2 acuzaţi, şi cã aceasta ridica probleme juridice privind încadrarea faptelor imputate acuzaţilor, precum şi privind stabilirea cauzelor care au dus la decesul lui N.C. Prin urmare, cauza prezenta o anumitã complexitate fapticã şi juridicã.
    52. În ceea ce priveşte comportamentul autoritãţilor, Curtea observã mai întâi cã urmãrirea penalã a început la 29 aprilie 1997, atunci când reclamantul a fost informat de acuzaţiile aduse împotriva sa, şi s-a încheiat odatã cu sesizarea judecãtoriei prin rechizitoriul din data de 19 ianuarie 1998. Acest interval de mai puţin de un an nu conţine perioade de inactivitate nejustificatã şi nu aratã o lipsã de coordonare în activitatea organelor de urmãrire penalã [Lazãr împotriva României (dec.), nr. 7.022/02, 6 octombrie 2009].
    53. Cu privire la faza de judecatã, Curtea observã cã, odatã ce a fost încheiatã urmãrirea penalã, iar cauza a fost trimisã în judecatã, procedura s-a desfãşurat cu promptitudine, au avut loc şedinţe la intervale regulate, iar judecãtoria a luat mãsurile necesare în vederea administrãrii probelor şi a interogãrii martorilor şi inculpaţilor.
    Curtea observã astfel cã Tribunalul Bucureşti a judecat cauza în aproximativ 10 luni, hotãrârea în primã instanţã fiind pronunţatã la data de 29 octombrie 1998. În acest termen au avut loc şedinţe la intervale regulate. Hotãrârea în apel a fost pronunţatã la 30 iunie 1999, şi anume 8 luni mai târziu, dar nici acest termen nu poate fi considerat nerezonabil.
    În continuare, Curtea observã faptul cã procedura din faţa Curţii Supreme de Justiţie s-a întins pe o perioadã mai lungã. Astfel, Curtea Supremã de Justiţie a pronunţat hotãrârea de casare cu retrimitere în primã instanţã la 10 ianuarie 2001, ceea ce reprezintã o duratã de aproape 18 luni. În acest termen au avut loc 4 şedinţe, iar reclamantul a solicitat de 3 ori amânarea cauzei.
    54. În continuare, Curtea observã cã respectiva cauzã a fost casatã cu retrimitere în primã instanţã, ca urmare a omisiunii instanţelor inferioare de a rãspunde la cererile formulate de acuzaţi cu privire la necesitatea de a obţine avizul Comisiei Superioare Medico-Legale pentru clarificarea contradicţiilor din rapoartele medicale şi pentru stabilirea cauzelor decesului lui N.C.
    În aceastã privinţã, Curtea reaminteşte cã, deşi nu este competentã pentru a analiza modul în care instanţele naţionale au interpretat şi au aplicat dreptul intern, aceste casãri cu retrimitere se datoreazã erorilor comise de instanţele inferioare în timpul examinãrii cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, pct. 46, 25 noiembrie 2003). În plus, repetarea acestor casãri denotã o disfuncţie a sistemului judiciar naţional (Cârstea şi Grecu împotriva României, nr. 56.326/00, pct. 42, 15 iunie 2006).
    Chiar dacã în speţã nu a existat decât o singurã casare, Curtea observã cã celeritatea procedurii în faţa instanţei de prim grad şi a celei de apel a contribuit în mod negativ la termenul global al procedurii, având în vedere cã, datoritã erorilor fãcute de aceste instanţe, procedura a trebuit sã fie reluatã de la zero.
    55. În ceea ce priveşte durata procedurii care a urmat, Curtea observã cã, în general, aceasta s-a judecat într-un termen rezonabil, ţinând seama de faptul cã hotãrârea definitivã a fost pronunţatã la 2 ani şi 9 luni de la pronunţarea deciziei de casare, perioadã în timpul cãreia au fost pronunţate 3 hotãrâri judecãtoreşti.
    56. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, Curtea acceptã argumentul acestuia conform cãruia cererile de amânare nu au avut un caracter dilatoriu, dar admite cã cererile respective au condus totuşi la anumite tergiversãri.
    57. Dupã ce a examinat toate elementele care i-au fost prezentate, Curtea considerã cã, deşi litigiul ar fi putut fi condus cu mai multã celeritate, durata litigiului, consideratã în ansamblul sãu, nu poate fi apreciatã ca fiind nerezonabilã.
    Prin urmare, art. 6 § 1 din Convenţie nu a fost încãlcat cu privire la respectarea cerinţei unui termen rezonabil.
    II. Cu privire la celelalte pretinse încãlcãri
    58. În ceea ce priveşte celelalte capete de cerere invocate de reclamant şi întemeiate pe art. 6 § 1 şi 2 din Convenţie, ţinând seama de toate elementele aflate în posesia sa şi în mãsura în care este competentã sã se pronunţe cu privire la afirmaţiile formulate, Curtea nu constatã nicio încãlcare a drepturilor şi libertãţilor garantate de articolele Convenţiei. Rezultã cã aceste capete de cerere trebuie respinse ca fiind în mod vãdit nefondate, în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie. În ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 5 § 1 (legalitatea arestãrii preventive), Curtea observã cã arestarea preventivã a reclamantului a luat sfârşit la 4 august 1997, în timp ce acest capãt de cerere nu a fost invocat în faţa Curţii decât la 29 iulie 2005, şi anume dupã mai mult de 6 luni [Floricã împotriva României (dec.), nr. 49.781/99, 10 iunie 2003].
    Prin urmare, Curtea concluzioneazã cã acest capãt de cerere este fie în mod vãdit nefondat, fie tardiv şi trebuie respins în temeiul art. 35 din Convenţie.
    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    59. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
    A. Prejudiciu
    60. Reclamantul solicitã 434 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând diferenţa de salariu dintre salariul pe care l-ar fi primit dacã nu ar fi fost acuzat de omor şi salariul pe care l-a primit efectiv, ca urmare a reintegrãrii sale pe un post inferior din cauza procedurii penale iniţiate împotriva sa. În aceastã privinţã, prezintã calcule privind salariul pe care l-a primit efectiv în perioada cuprinsã între ianuarie 1998-iunie 2002 şi calcule ale salariilor pe care ar fi trebuit sã le primeascã dacã ar fi ocupat acelaşi post pe care îl ocupa înainte de arestarea sa, pentru aceeaşi perioadã. În plus, reclamantul solicitã 15.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit.
    61. Guvernul considerã cã cererea cu titlu de prejudiciu material este speculativã şi excesivã şi solicitã Curţii sã o respingã integral. În ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins, Guvernul considerã cã o eventualã hotãrâre a Curţii de constatare a încãlcãrii Convenţiei ar putea constitui în sine o reparaţie echitabilã suficientã. În orice caz, acesta considerã cã suma solicitatã este excesivã.
    62. În ceea ce priveşte cererea pentru prejudiciul material, Curtea nu observã nicio legãturã directã de cauzalitate între încãlcarea constatatã şi prejudiciul material pretins şi respinge aceastã cerere.
    63. În schimb, aceasta considerã cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi remediat doar prin constatarea încãlcãrii din prezenta hotãrâre. Pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie şi ţinând seama de circumstanţele specifice ale cauzei, Curtea considerã cã trebuie sã i se acorde reclamantului 4.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi sã fie respinse cererile de reparaţie echitabilã cu titlu de prejudiciu moral pentru celelalte capete de cerere.
    B. Cheltuieli de judecatã
    64. De asemenea, reclamantul solicitã 191 EUR pentru cheltuielile de judecatã efectuate în faţa instanţelor interne (costul expertizei medicale şi al onorariului avocatului) şi 1.260 EUR pentru cele efectuate în faţa Curţii (onorariul avocatului). Acesta depune la dosar o chitanţã dovedind plata unei sume de aproximativ 41 EUR, reprezentând cheltuielile aferente pentru obţinerea avizului din partea Comisiei Superioare Medico-Legale, şi o chitanţã de aproximativ 150 EUR pentru onorariul avocatului, pentru reprezentarea reclamantului în procedura din faţa Curţii Supreme de Justiţie, precum şi contractul aferent de asistenţã judiciarã. În ceea ce priveşte cheltuielile suportate pentru onorariul avocatului în faţa Curţii, avocata reclamantului pune la dispoziţie un contract de asistenţã judiciarã ce conţine acordul acestuia pentru ca plata sumelor respective de cãtre Curte sã fie efectuatã direct avocatei sale; aceasta prezintã, de asemenea, o notã referitoare la numãrul de ore facturate şi la activitãţile desfãşurate.
    65. Guvernul subliniazã cã cheltuielile pentru onorariul avocatului în faţa Curţii nu au fost stabilite efectiv şi cã, în orice caz, suma este excesivã în raport cu complexitatea cauzei. Acesta solicitã Curţii sã nu acorde decât cheltuielile considerate reale, necesare, rezonabile şi dovedite.
    66. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.
    67. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecatã efectuate în faţa instanţelor interne, ţinând seama de toate elementele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã acordarea sumei de 150 EUR reclamantului.
    Cu privire la cheltuielile pentru onorariul avocatului în procedura din faţa Curţii, trebuie sã se constate cã, în temeiul contractului de asistenţã judiciarã depus la dosar, reclamantul are obligaţia de a plãti respectivele cheltuieli. În consecinţã, în mãsura în care avocata are dreptul sã solicite plata onorariului sãu în temeiul contractului, cheltuielile corespunzãtoare sunt într-adevãr "reale" (a se vedea, mutatis mutandis, Tebieti Muhafize Cemiyyeti şi Israfilov împotriva Azerbaidjanului, nr. 37.083/03, pct. 106, CEDO 2009-...).
    Cu toate acestea, trebuie aplicatã o oarecare reducere, având în vedere constatarea conform cãreia nu a existat nicio încãlcare cu privire la unul dintre capetele de cerere în privinţa cãrora avocatul a prezentat observaţii în faţa Curţii (a se vedea, mutatis mutandis, Nourmagomedov împotriva Rusiei, nr. 30.138/02, pct. 69, 7 iunie 2007). Având în vedere documentele care se aflã în posesia sa şi criteriile mai sus menţionate, Curtea considerã cã este rezonabil sã se acorde reclamantului suma de 1.000 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Având în vedere convenţia încheiatã între partea interesatã şi avocata acesteia, doamna N. Popescu, Curtea hotãrãşte cã suma menţionatã anterior va fi plãtitã direct acesteia din urmã.
    C. Dobânzi moratorii
    68. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.

                    PENTRU ACESTE MOTIVE,
                       În unanimitate,
                           CURTEA

    1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din Convenţie, referitoare la securitatea raporturilor juridice şi la durata procedurii, şi inadmisibilã pentru celelalte capete de cerere;
    2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a nerespectãrii principiului securitãţii raporturilor juridice;
    3. hotãrãşte cã nu a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie ca urmare a duratei procedurii;
    4. hotãrãşte:
    a) cã statul pârât trebuie sã plãteascã, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilã la data plãţii:
    (i) 4.000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, sumã ce va fi plãtitã reclamantului;
    (ii) 150 EUR (o sutã cincizeci de euro), plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre reclamant, pentru cheltuielile de judecatã efectuate în procedura din faţa instanţelor interne, sumã ce va fi plãtitã reclamantului;
    (iii) 1.000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuielile de judecatã referitoare la procedura din faţa Curţii, sumã ce va fi plãtitã direct doamnei N. Popescu, care l-a reprezentat pe reclamant în calitate de avocat;
    b) cã, de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade, şi majoratã cu trei puncte procentuale;
    5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
    Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris, la 7 decembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament.

                      Josep Casadevall,
                         preşedinte

                      Santiago Quesada,
                          grefier

                          --------
Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele de Contracte, Cereri si Notificari modificate conform GDPR"


Da, vreau sa primesc newsletterul zilnic cu stiri, noutati, articole, dezbateri pe teme juridice