Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
HOTĂ?RÂRE din 31 martie 2009
în Cauza Mihuţã împotriva României
EMITENT: CURTEA EUROPEANÃ A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 47 din 21 ianuarie 2010
definitivã la 14 septembrie 2009,
(Cererea nr. 13.275/03)
În Cauza Mihuţã împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 10 martie 2009,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 13.275/03) îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Nicuşor Mihuţã (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 martie 2003 în temeiul <>art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 3 ianuarie 2008, preşedintele Secţiei a treia a decis sã comunice cererea Guvernului. Astfel cum prevede <>art. 29 § 3 din Convenţie , acesta a mai decis sã se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a nãscut în anul 1965 şi locuieşte în Tarragona (Spania).
5. La data de 19 martie 2002, reclamantul a fost arestat, la ordinul procurorului de la Parchetul de pe lângã Tribunalul Hunedoara, sub învinuirea cã ar fi folosit ilegal calitatea de erou al Revoluţiei din Decembrie 1989 pentru a obţine avantaje fiscale. Arestarea sa preventivã a fost prelungitã de tribunal la fiecare 30 de zile.
6. La data de 1 iulie 2002, prin rechizitoriul parchetului, reclamantul şi alţi inculpaţi, printre care şi S.I., au fost trimişi în judecatã. Printr-o încheiere de şedinţã pronunţatã în aceeaşi zi, Judecãtoria Deva a dispus menţinerea mãsurii arestãrii preventive faţã de inculpaţi pânã la data de 29 iulie 2002, întemeindu-se pe <>art. 300 din Codul de procedurã penalã (CPP).
7. În şedinţa din data de 29 iulie 2002, reclamantul a cerut amânarea judecãţii pentru a-şi angaja un avocat. Încuviinţându-i cererea şi ţinând cont de concluziile parchetului, instanţa de fond a menţinut mãsura arestãrii preventive a coinculpaţilor în temeiul art. 300 din CPP.
8. La 26 august şi 9 septembrie 2002 judecãtoria a menţinut arestarea preventivã a reclamantului şi a lui S.I., în temeiul <>art. 300 din CPP , având în vedere cererile de amânare ale parchetului şi alte altor coinculpaţi şi pentru a putea delibera pe fond asupra excepţiilor ridicate.
9. În şedinţa din data de 23 septembrie 2002, reclamantul a arãtat cã instanţa nu putea sã menţinã mãsura arestãrii preventive, ci putea numai sã o prelungeascã printr-o decizie motivatã în temeiul <>art. 155 şi urmãtoarele din CPP. Acesta a solicitat punerea sa în libertate. Printr-o încheiere de şedinţã pronunţatã în aceeaşi zi, judecãtoria a statuat cã instanţa putea menţine, în camera de consiliu, mãsura arestãrii preventive şi cã reclamantul putea contesta aceastã mãsurã odatã cu sentinţa pronunţatã pe fondul cauzei. Judecãtoria i-a respins cererea de punere în libertate şi a menţinut arestarea preventivã cu motivarea cã punerea în libertate a reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publicã şi cã gradul de complexitate a cauzei putea determina pãrţile interesate sã "influenţeze actele şi probele" ce trebuiau prezentate în faţa instanţei.
10. La data de 7 octombrie 2002, reclamantul a solicitat revocarea mãsurii arestãrii preventive motivând prin aceea cã aceastã mãsurã nu putea fi menţinutã, ci prelungitã, şi cã, în orice caz, menţinerea mãsurii nu fusese motivatã. Judecãtoria a menţinut aceastã mãsurã, indicând <>art. 300 din CPP .
11. În şedinţele din 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002, judecãtoria a respins cererile reclamantului de revocare a mãsurii arestãrii preventive sau de înlocuire a acestei mãsuri cu interdicţia de a pãrãsi localitatea. Instanţa a confirmat totodatã arestarea preventivã a inculpaţilor, arãtând cã "motivele iniţiale care o justificau nu s-au schimbat, cã faptele imputate erau grave şi cã pedeapsa prevãzutã de lege era asprã".
12. La 16 decembrie 2002 şi 13 ianuarie 2003 judecãtoria a menţinut arestarea preventivã a reclamantului şi a lui S.I., fãcând referire la temeiul legal al arestãrii.
13. Prin sentinţa din data de 10 februarie 2003, judecãtoria l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsã de 3 ani de închisoare, reţinând cã probele depuse la dosar confirmau cã partea interesatã îşi procurase şi utilizase un certificat de participant la Revoluţie pentru a putea înmatricula autoturisme fãrã a plãti taxele de import.
14. Reclamantul a introdus apel, arãtând, pe lângã motivele ce ţineau de fondul cauzei, cã judecãtoria nu motivase necesitatea de a menţine arestarea sa preventivã şi cã aceasta confirmase mãsura respectivã, deşi legislaţia naţionalã impunea o hotãrâre de prelungire. Prin decizia din data de 24 iunie 2003, Tribunalul Hunedoara, care a reanalizat elementele din dosar, a confirmat sentinţa pronunţatã în primã instanţã, fãrã a analiza susţinerile reclamantului cu privire la arestarea preventivã.
15. Recursul introdus de pãrţi a fost şi el respins de Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia definitivã din data de 17 februarie 2005.
16. La data de 20 februarie 2004, în timpul procedurii de recurs, reclamantul a fost pus în libertate în temeiul unei încheieri de şedinţã a curţii de apel din data de 19 februarie 2004.
II. Dreptul intern pertinent
17. Prevederile relevante din Constituţie şi din Codul de procedurã penalã, astfel cum erau în vigoare la data faptelor, sunt descrise în cauzele Konolos împotriva României (nr. 26.600/02, 7 februarie 2008, §§ 19 şi 24), Samoila şi Cionca împotriva României (nr. 33.065/03, 4 martie 2008, §§ 36-40) şi Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, § 40, 1 iulie 2008).
18. De la modificarea sa prin <>Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea <>Codului de procedurã penalã şi a unor legi speciale, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, <>Codul de procedurã penalã (CPP) prevede în mod expres obligaţia ca instanţele sã verifice cu regularitate şi pe toatã durata procedurii legalitatea şi temeinicia arestãrii preventive. În plus, este prevãzut un recurs imediat împotriva unei încheieri prin care se dispune menţinerea unei mãsuri provizorii, dupã trimiterea în judecatã.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 5 § 3 din Convenţie
19. Invocând art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul se plânge de durata arestãrii sale preventive şi de lipsa de justificare a menţinerii acestei mãsuri de cãtre instanţele interne, cu încãlcarea <>art. 5 § 3 din Convenţie , care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã arestatã sau deţinutã, în condiţiile prevãzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecatã într-un termen rezonabil sau eliberatã în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonatã unei garanţii privind prezenţa persoanei în cauzã la audiere."
A. Asupra admisibilitãţii
20. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul <>art. 35 § 3 din Convenţie . Pe de altã parte, Curtea mai constatã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
21. Reclamantul subliniazã cã a fost ţinut în arest preventiv de la data de 19 martie 2002 pânã la data de 19 februarie 2004, când Curtea de Apel Alba Iulia a dispus punerea sa în libertate. De asemenea, el observã cã, în contradicţie cu prevederile <>art. 20 şi <>art. 23 § 4 din Constituţie , instanţele naţionale au omis sã motiveze necesitatea de a menţine mãsura arestãrii preventive şi pericolul pentru ordinea publicã pe care l-ar fi reprezentat punerea sa în libertate. De asemenea, el considerã cã necesitatea de a prelungi aceastã mãsurã nu era justificatã de comportamentul sãu.
22. Fãcând referire la jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul considerã cã arestarea preventivã a reclamantului a luat sfârşit în momentul condamnãrii sale în primã instanţã, la data de 10 februarie 2003, de cãtre Judecãtoria Deva. Astfel, mãsura a durat 10 luni şi 3 sãptãmâni. În opinia sa, aceastã duratã nu este exageratã. De asemenea, Guvernul observã cã hotãrârile de prelungire a arestãrii preventive au fost amplu motivate de instanţã, luând în considerare argumentele pãrţilor.
2. Aprecierea Curţii
a) Perioada care trebuie luatã în considerare
23. Curtea reaminteşte cã perioada acoperitã de <>art. 5 § 1 c) din Convenţie se încheie în general la data la care se statueazã asupra temeiniciei acuzaţiei aduse împotriva pãrţii interesate, chiar dacã acest lucru ar avea loc numai în primã instanţã (Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce priveşte perioada care trebuie luatã în considerare din perspectiva <>art. 5 § 3 din Convenţie , Curtea reaminteşte cã ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) [Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III (extrase)].
24. Curtea constatã încã de la început cã, în cauza de faţã, perioada vizatã de art. 5 § 3 a început la data de 19 martie 2002, data arestãrii reclamantului. În ceea ce priveşte durata arestãrii preventive, ea s-a încheiat odatã cu sentinţa de condamnare pronunţatã de Judecãtoria Deva la data de 10 februarie 2003. Aceastã perioadã a durat, prin urmare, 10 luni, 3 sãptãmâni şi o zi. Curtea considerã cã aceastã duratã este suficient de lungã pentru a putea ridica probleme din perspectiva art. 5 § 3 (Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, §§ 8-24, 4 octombrie 2005, şi Castravet împotriva Moldovei, nr. 23.393/05, §§ 7-14, 13 martie 2007).
b) Justificarea arestãrii preventive
25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa şi care determinã caracterul rezonabil al arestãrii, în sensul <>art. 5 § 3 din Convenţie (vezi, de exemplu, Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 152, CEDO 2000-IV, Calmanovici împotriva României, nr. 42.250/02, §§ 90-94, 1 iulie 2008, şi jurisprudenţa citatã în acestea).
26. Curtea reaminteşte şi cã <>art. 5 § 3 din Convenţie impune necesitatea ca orice perioadã de arest preventiv, indiferent cât de scurtã ar fi ea, sã fie justificatã într-un mod convingãtor de cãtre autoritãţi (vezi Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, şi Sarban, menţionatã mai sus, § 97). O hotãrâre motivatã convinge pãrţile cu privire la faptul cã argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban, menţionatã mai sus, § 98).
27. Curtea observã cã instanţele naţionale au confirmat periodic arestarea preventivã a reclamantului şi a unui alt inculpat. Curtea constatã, în primul rând, cã, de la 1 iulie pânã la 23 septembrie 2002, instanţele naţionale au prelungit aceastã mãsurã fãrã a analiza argumentele reclamantului şi fãrã nicio motivare.
28. Curtea observã cã, la aceastã din urmã datã, judecãtoria a justificat arestarea preventivã prin complexitatea cauzei, prin faptul cã punerea în libertate a reclamantului ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publicã şi prin posibilitatea ca acesta sã influenţeze probele ce trebuiau prezentate în cauzã. Curtea constatã caracterul prea succint şi abstract al motivãrii acestei hotãrâri, care s-a limitat la a menţiona anumite criterii prevãzute de lege, dar care omitea sã specifice modul în care aceste criterii se aplicau în cazul reclamantului (Calmanovici, menţionatã mai sus, §§ 97-98).
29. Desigur, necesitatea de a pãstra ordinea publicã şi de a asigura o bunã desfãşurare a anchetei a fost deja recunoscutã de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privãri de libertate (Letellier împotriva Franţei, hotãrârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki împotriva Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speţã, judecãtoria nu a oferit nicio explicaţie pentru a justifica cum ar fi putut punerea în libertate a reclamantului sã aibã un impact negativ asupra societãţii sau cum ar fi împiedicat ancheta. Mai mult, justificarea detenţiei nu se raporta la situaţia concretã a fiecãreia dintre pãrţile interesate, vizând în mod general persoanele cercetate în cadrul procedurii (Calmanovici, menţionatã mai sus, § 100, şi mutatis mutandis, Dolgova împotriva Rusiei, nr. 11.886/05, § 49, 2 martie 2006).
30. Curtea mai constatã cã instanţa a menţinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, repetând de-a lungul timpului aceleaşi criterii, pe baza aceleiaşi formule. Or, o astfel de justificare nu este conformã cu cerinţele <>art. 5 § 3 din Convenţie (Mansur împotriva Turciei, hotãrârea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, § 55, şi Svipsta, menţionatã mai sus, § 109).
31. Pe de altã parte, Curtea reaminteşte cã <>art. 5 § 3 din Convenţie le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o mãsurã de arestare preventivã, sã ia în considerare mãsurile alternative prevãzute de legislaţia naţionalã. Într-adevãr, articolul citat mai sus garanteazã nu numai "dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil", ci prevede şi cã punerea în libertate poate fi subordonatã unei garanţii ce asigurã prezentarea pãrţii interesate la termenul de judecatã (Jablonski împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Or, în cauza de faţã, instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de mãsurã alternativã nu ar fi fost pertinentã.
32. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciazã cã, nemotivând suficient respingerile cererilor de punere în libertate ale reclamantului şi neluând în considerare posibilitatea luãrii unor mãsuri alternative, autoritãţile nu au oferit motive "pertinente şi suficiente" pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv pe perioada în discuţie. De aceea, Curtea apreciazã cã nu mai este necesar sã se stabileascã în ce mãsurã autoritãţile competente au contribuit cu o "diligenţã specialã" la continuitatea procedurii (Dolgova, menţionatã mai sus, § 50 in fine).
Prin urmare, a avut loc încãlcarea <>art. 5 § 3 din Convenţie .
II. Asupra pretinsei încãlcãri a <>art. 5 § 4 din Convenţie
33. Reclamantul considerã cã faptul cã, de la data de 1 iulie şi pânã la data de 2 decembrie 2002, judecãtoria a dispus "menţinerea" arestãrii sale preventive l-a lipsit de orice posibilitate de a determina controlul legalitãţii menţinerii sale în arest, cu încãlcarea <>art. 5 § 4 din Convenţie , care prevede urmãtoarele:
"Orice persoanã lipsitã de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul sã introducã un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sã statueze într-un termen scurt asupra legalitãţii deţinerii sale şi sã dispunã eliberarea sa dacã deţinerea este ilegalã."
A. Asupra admisibilitãţii
34. Curtea constatã cã arestarea preventivã a reclamantului a fost menţinutã succesiv de la data de 1 iulie 2002 pânã la data de 10 februarie 2003 şi cã reclamantul se plânge de imposibilitatea de a contesta aceste încheieri de şedinţã în faţa instanţelor naţionale. Cu toate acestea, Curtea observã cã reclamantul nu a sesizat Curtea cu acest capãt de cerere decât la data de 4 martie 2003. Prin urmare, ea considerã cã, în ceea ce priveşte încheierile de şedinţã pronunţate înainte de data de 4 septembrie 2002, termenul de 6 luni impus de art. 35 din Convenţie nu a fost respectat. Rezultã cã aceastã parte a capãtului de cerere este tardivã şi trebuie respinsã în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
35. Curtea constatã cã, în ceea ce priveşte încheierile de şedinţã pronunţate începând cu data de 4 septembrie 2002, acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Pe de altã parte, constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
36. Reclamantul subliniazã cã a contestat încheierile de şedinţã ce dispuneau plasarea şi menţinerea sa în arest preventiv, conform dreptului intern.
37. Citând jurisprudenţa Curţii în materie, Guvernul reaminteşte cã <>art. 5 § 4 din Convenţie se mulţumeşte cu existenţa unui control judiciar al prelungirii mãsurii arestãrii preventive şi nu obligã statele contractante sã instaureze un dublu grad de jurisdicţie pentru examinarea cererilor de prelungire a arestãrii preventive. În opinia sa, în speţã, dreptul reclamantului garantat de art. 5 § 4 citat mai sus a fost respectat prin existenţa mai multor verificãri ale legalitãţii şi temeiniciei mãsurii arestãrii preventive, verificãri ce au avut loc în scurt timp în faţa instanţelor naţionale. Guvernul mai observã cã, astfel cum a precizat Judecãtoria Deva în sentinţa sa din data de 23 septembrie 2002, încheierile de şedinţã ce dispuneau menţinerea mãsurii arestãrii preventive puteau fi contestate deodatã cu sentinţa pronunţatã pe fondul cauzei.
2. Aprecierea Curţii
a) Principii generale stabilite de jurisprudenţa Curţii
38. Curtea reaminteşte cã art. 5 § 4 nu garanteazã niciun drept, ca atare, la un recurs împotriva hotãrârilor ce dispun sau ce prelungesc o mãsurã de detenţie. Cu toate acestea, un stat care se doteazã cu un astfel de sistem trebuie, în principiu, sã le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primã instanţã (Toth împotriva Austriei, hotãrârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Aceastã cale de atac îi oferã pãrţii interesate garanţii suplimentare privind evaluarea necesitãţii de a se prelungi arestarea preventivã [Van Thuil împotriva Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie sã ducã, în scurt timp, la o hotãrâre judecãtoreascã prin care sã se punã capãt arestãrii, dacã aceasta se dovedeşte a fi ilegalã (Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III).
39. La fel ca orice altã prevedere a Convenţiei şi a protocoalelor sale, art. 5 § 4 trebuie sã se interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacrã sã nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective (vezi, printre altele, Artico împotriva Italiei, hotãrârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33, şi Schops împotriva Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-I).
40. Prima garanţie fundamentalã care se desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din Convenţie este dreptul de a-ţi fi analizatã efectiv cererea de judecãtorul sesizat cu un recurs împotriva unei mãsuri de detenţie. Desigur, aceastã prevedere nu obligã magistratul sã studieze în profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care le consacrã ar fi golite de sens dacã judecãtorul ar putea omite sã ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi susceptibile sã arunce o umbrã de îndoialã peste "legalitatea" privãrii de libertate (Nikolova împotriva Bulgariei [MC], nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II).
b) Aplicarea principiilor de mai sus în cauza de faţã
41. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului, bazat pe lipsa dreptului de a formula recurs împotriva acestor hotãrâri, Curtea observã, cu titlu preliminar, cã Guvernul însuşi, reluând argumentele Judecãtoriei Deva expuse în sentinţa sa din data de 23 septembrie 2002, indicã faptul cã reclamantului îi era permis sã conteste încheierile de şedinţã litigioase deodatã cu sentinţa pronunţatã pe fondul cauzei. Prin urmare, sistemul juridic naţional prevedea un recurs.
42. Curtea mai constatã cã prin încheierile de şedinţã din 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie şi 2 decembrie 2002 s-a menţinut mãsura arestãrii preventive, respingându-se, în acelaşi timp, cererile de eliberare ale reclamantului. Or, analizând chestiuni similare cu cele ale cauzei de faţã, Curtea a constatat deja cã incertitudinea jurisprudenţialã care caracteriza la data evenimentelor respingerea unei cereri de eliberare nu le putea cauza prejudiciu reclamanţilor sub aspectul refuzului dreptului însuşi de a formula recurs împotriva încheierilor prin care li se resping cererile de eliberare (vezi Samoilã şi Cionca, menţionatã mai sus, §§ 40 şi 74).
43. Pe de altã parte, Curtea constatã cã, dupã trimiterea în judecatã a cauzei, hotãrârile prin care se dispunea menţinerea reclamantului în arest preventiv nu erau suficient motivate sau erau lipsite de orice motivare (vezi paragrafele 25-34 de mai sus). Aceste hotãrâri nu puteau aşadar sã fie considerate compatibile cu cerinţele unui control judiciar efectiv al legalitãţii arestãrii în cauzã.
44. În plus, Curtea observã cã, deşi reclamantul a exercitat recursul indicat de judecãtorie (vezi paragrafele 9 şi 14 de mai sus), tribunalul nu i-a analizat motivele referitoare la nelegalitatea arestãrii sale preventive. Or, o astfel de analizã se impunea cu atât mai mult cu cât instanţa care a dispus menţinerea mãsurii nu şi-a motivat hotãrârile şi nu a analizat argumentele reclamantului referitoare la lipsa de justificare a unei astfel de mãsuri (Svipsta, menţionatã mai sus, §§ 130-134, şi, a contrario, Van Thuil, menţionatã mai sus).
45. În continuare, Curtea trebuie sã analizeze dacã acest din urmã recurs putea duce, pe termen scurt, la o hotãrâre judecãtoreascã prin care sã se punã capãt arestãrii dacã aceasta s-ar fi dovedit nelegalã (Baranowski, menţionatã mai sus, § 68). În acest sens, Curtea observã cã recursul împotriva hotãrârilor în cauzã era legat de judecarea pe fond şi cã hotãrârea instanţei de apel nu a intervenit decât dupã circa 4 luni şi douã sãptãmâni de la încetarea situaţiei litigioase, când reclamantul era deţinut dupã condamnare (Konolos împotriva României, nr. 26.600/02, § 36, 7 februarie 2008).
46. În fine, Curtea ia notã de modificãrile legislative aduse de <>Legea nr. 281/2003 Codului de procedurã penalã, care prevede în mod expres un recurs imediat împotriva unei hotãrâri ce dispune menţinerea unei mãsuri provizorii dupã trimiterea în judecatã a unui acuzat.
47. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constatã cã reclamantul nu a beneficiat de un recurs în faţa unei instanţe, în conformitate cu cerinţele <>art. 5 § 4 din Convenţie .
Prin urmare, a avut loc încãlcarea acestei prevederi.
III. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
48. Reclamantul se plânge de arestarea sa preventivã prin decizia procurorului şi de faptul cã nu a fost trimis imediat în faţa unei instanţe, cu încãlcarea <>art. 5 § 3 din Convenţie . Invocând <>art. 6 § 1 din Convenţie , el se plânge de inechitatea procedurii penale pornite împotriva sa şi de durata acesteia, pe care o considerã exageratã. În observaţiile sale din data de 4 iulie 2008, reclamantul afirmã cã nu a putut obţine audierea martorului apãrãrii, I.R. Prin scrisoarea din data de 19 noiembrie 2007, el se plânge de tratamentele inumane la care susţine cã ar fi fost supus în momentul arestãrii sale şi pe durata detenţiei sale.
49. Curtea constatã cã reclamantul a fost arestat preventiv la data de 19 martie 2002 şi cã, aşa cum reiese din dosar, a fost prezentat cu 30 de zile mai târziu în faţa unui magistrat abilitat sã exercite funcţii judiciare în vederea analizãrii legalitãţii arestãrii sale. Or, în mãsura în care reclamantul a sesizat Curtea cu acest capãt de cerere la data de 4 martie 2003, capãtul sãu de cerere este tardiv [Mujea împotriva României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].
50. În ceea ce priveşte susţinerile reclamantului cu privire la inechitatea procedurii penale, Curtea observã cã, din totalitatea elementelor aflate la dispoziţia sa, rezultã cã ele nu sunt întemeiate. Ea reaminteşte cã, în principiu, instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia elementele culese de ele şi relevanţa celor a cãror prezentare o doresc acuzaţii (Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 31, § 68). Din hotãrârile instanţelor interne rezultã cã reclamantul a beneficiat de o procedurã publicã şi contradictorie şi cã temeiul condamnãrii sale consta într-o serie de elemente de probã. În ceea ce priveşte capãtul de cerere referitor la imposibilitatea de a obţine interogarea martorului I.R., trebuie menţionat cã el a fost introdus tardiv în faţa Curţii.
51. Curtea mai observã cã procedura penalã îndreptatã împotriva reclamantului a început la data de 19 martie 2002 şi a luat sfârşit la data de 17 februarie 2005. Ea a durat aproximativ 2 ani şi 11 luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Or, conform jurisprudenţei Curţii în materie (Reiner şi alţii împotriva României, nr. 1.505/02, § 60, 27 septembrie 2007) şi având în vedere probele depuse la dosar, aceastã duratã nu pare sã fie excesivã.
52. Curtea observã cã plângerea privind tratamentele inumane aplicate reclamantului nu este susţinutã, având în vedere cã nu a fost prezentat niciun început de probã (vezi, mutatis mutandis, Kls împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269). Pe de altã parte, din dosar nu reiese cã reclamantul ar fi sesizat instanţele naţionale cu o plângere penalã împotriva pretinsului agresor.
53. Rezultã cã aceste capete de cerere sunt fie tardive, fie vãdit neîntemeiate şi trebuie respinse fãcând aplicarea <>art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie .
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
54. Conform <>art. 41 din Convenţie :
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
55. Reclamantul solicitã suma de 500.000 euro (EUR) pentru daunele materiale şi morale suferite din cauza arestãrii sale preventive.
56. Guvernul considerã cã, în mãsura în care cererea vizeazã în principal <>art. 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie, reclamantul nu poate solicita reparaţia unui prejudiciu material. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, el considerã cã suma solicitatã este excesivã şi cã o eventualã constatare a încãlcãrii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientã a prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde cã l-a suferit.
57. Curtea constatã cã singura bazã ce trebuie reţinutã pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în speţã, în încãlcarea art. 5 §§ 3 şi 4. În ceea ce priveşte prejudiciul material, ea observã cã reclamantul nu l-a exprimat în cifre şi cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între faptele care au determinat-o sã constate încãlcarea Convenţiei şi prejudiciul material pentru care reclamantul solicitã despãgubirea. Prin urmare, ea respinge aceastã cerere.
58. Curtea considerã totuşi cã reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuând în echitate, astfel cum prevede <>art. 41 din Convenţie , ea îi acordã suma de 3.000 EUR, cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecatã
59. Reclamantul solicitã rambursarea cheltuielilor de judecatã, însã fãrã a preciza cuantumul lor, pe care îl lasã la aprecierea Curţii. El ataşeazã la dosar chitanţe în valoare aproximativã de 150 EUR, reprezentând cheltuieli cu traduceri şi curierat în relaţia cu Curtea, precum şi cheltuieli angajate în timpul unei proceduri penale diferite de cea relevantã în speţã.
60. Guvernul observã cã reclamantul nu şi-a cuantificat cererile şi cã documentele justificative prezentate în faţa Curţii nu au o legãturã directã cu cauza de faţã.
61. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speţã, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 150 EUR drept cheltuieli de judecatã, pe care i-o acordã reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
62. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie, acesta din urmã în ceea ce priveşte menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv dupã data de 4 septembrie 2002, şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 5 § 3 din Convenţie ;
3. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea <>art. 5 § 4 din Convenţie ;
4. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform <>art. 44 § 2 din Convenţie , suma de 3.000 EUR (trei mii euro), cu titlu de daune morale, şi 150 EUR (una sutã cincizeci euro), cu titlu de cheltuieli de judecatã;
b) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii şi la acestea sã se adauge orice sumã ce ar putea fi datoratã drept impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, ulterior fiind comunicatã în scris la data de 31 martie 2009, fãcând aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
_______
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
