Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 1.505/02)
Strasbourg
În cauza Ştefanescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstr'f6m, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefιvre, judecãtori, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 1.505/02) îndreptatã împotriva României, prin care 4 cetãţeni ai acestui stat, domnii Anton Reiner, Octavian Paisz, Dezideriu Hejja şi Ioan Konrad (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 10 septembrie 2001 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii sunt reprezentanţi de domnul G. Frunda, avocat din Târgu Mureş. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 4 noiembrie 2005, Curtea a decis sã îi comunice Guvernului cererea întemeiatã pe art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie. În conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din Convenţie, ea a decis sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanţii s-au nãscut, respectiv, în anul 1948, 1934, 1946 şi 1967 şi locuiesc la Târgu Secuiesc.
5. La data de 22 decembrie 1989, în timpul unei manifestaţii populare ce a avut loc la Târgu Secuiesc pentru a susţine revoluţia românã, poliţistul A.A. a fost agresat de particulari şi a decedat din cauza rãnilor.
6. La data de 27 decembrie 1989, spitalul din Târgu Secuiesc a informat poliţia despre decesul lui A.A. În aceeaşi zi a fost întocmit un proces-verbal, cuprinzând datele personale ale victimei, precum şi circumstanţele decesului sãu.
7. La data de 27 decembrie 1989, Parchetul de pe lângã Tribunalul Covasna (Parchetul) a început urmãrirea penalã in rem privind cauzele decesului sãu şi au fost cercetate mai multe persoane.
8. În luna ianuarie 1990, al doilea şi al treilea reclamant, domnii Paisz şi Hejja, au fost interogaţi de poliţie cu privire la participarea lor la evenimentele din 22 decembrie 1989. La data de 31 iulie 1991, domnul Reiner a fost audiat de poliţie referitor la aceleaşi fapte.
9. În luna octombrie 1990 şi în decursul anului 1991, mai mulţi martori, printre care O.A.A. şi V.V., au fost interogaţi de poliţie cu privire la faptele din 22 decembrie 1989. La data de 4 noiembrie 1991, martorul K.G. a fost interogat de poliţie şi a declarat cã a vãzut un grup de persoane lovindu-l pe A.A. Procurorul a întocmit un proces-verbal care atesta faptul cã martorul K.G. îi identificase, în fotografiile prezentate de poliţie, pe domnii Reiner (primul reclamant) şi Paisz ca fãcând parte din persoanele care l-au agresat pe A.A.
10. La data de 31 iulie 1991, tatãl domnului Konrad (al patrulea reclamant) a fost interogat de poliţie. Declaraţia sa menţiona cã fiul sãu era urmãrit în cauzã.
11. La data de 18 noiembrie 1991, martorul H.P. a declarat la Parchet cã a vãzut o persoanã de sex masculin, brunetã, de circa 30-35 de ani, cum agresa victima. El l-a identificat pe domnul Konrad ca fiind aceastã persoanã în fotografiile prezentate de poliţie. Martora P.H.S. a declarat cã ea l-a gãsit pe A.A. într-o stare criticã şi cã a cerut ajutorul populaţiei, dar cã domnul Konrad, apropiindu-se, i-a dat victimei o ultimã loviturã.
12. La datele de 26 noiembrie şi 4 decembrie 1991, faţã de domnii Hejja şi Paisz a fost pusã în mişcare acţiunea penalã pentru sãvârşirea infracţiunii de loviri sau vãtãmãri cauzatoare de moarte. De asemenea, ei au fost arestaţi preventiv, respectiv pânã la data de 27 decembrie 1991 şi 4 ianuarie 1992. În declaraţia pe care a dat-o Parchetului la data de 27 noiembrie 1991, domnul Hejja a declarat cã îi dãduse lui A.A. "5 sau 6 lovituri de picior în zona abdominalã". De asemenea, el a declarat cã-l vãzuse pe domnul Paisz pe stradã, dar cã nu putea spune dacã acesta comisese acte de violenţã asupra victimei.
13. La data de 29 noiembrie 1991, F.O. a declarat la Parchet cã, la data de 22 decembrie 1989, vãzuse un grup de persoane care îl agresau pe A.A. şi cã îl zãrise pe domnul Paisz în mulţime, fãrã sã poatã spune dacã el agresase victima.
14. La data de 3 decembrie 1991, martorul V.V. a fost interogat de poliţie şi a afirmat cã i-a vãzut pe domnii Hejja, Paisz şi Reiner agresând victima. La data de 24 martie 1992, V.V. a fost interogat de Parchet şi a declarat cã i-a vãzut pe domnii Hejja şi Reiner agresând victima. În ceea ce îl priveşte pe domnul Paisz, V.V. a revenit asupra declaraţiei sale din data de 3 decembrie 1991 şi a precizat cã îl confundase cu altcineva.
15. La data de 8 ianuarie 1992, poliţia a emis un mandat de urmãrire pe numele domnului Konrad. În martie şi iunie 1992, Parchetul a interogat şi alţi martori.
16. La data de 24 martie 1992, între domnul Paisz şi martorul O.A.A. a avut loc o confruntare în faţa procurorului însãrcinat cu ancheta. Reclamantul nu era asistat de un avocat. În timpul acestei confruntãri, O.A.A. a declarat cã l-a vãzut pe domnul Paisz pe stradã, dar cã nu putea preciza dacã acesta îl lovise pe A.A. În aceeaşi zi, O.A.A. a fost interogat de Parchet şi a declarat cã nu ştie dacã domnul Hejja era prezent la locul agresiunii şi cã nu putea spune dacã domnul Paisz agresase victima.
17. În noiembrie 1997, Parchetul i-a interogat din nou pe K.G. şi V.V. În procesul-verbal din data de 7 noiembrie 1997, întocmit de poliţie, se menţiona cã F.O. şi domnul Konrad plecaserã din România în Ungaria în anul 1990 şi cã, dupã spusele tatãlui sãu, acesta avea cunoştinţã de faptul cã era cercetat de poliţie.
18. La data de 13 noiembrie 1997, domnul Reiner a fost audiat în calitate de învinuit de cãtre Parchet, care i-a prezentat dosarul de urmãrire penalã. Din declaraţia sa reiese cã a fost informat de faptele de care era învinuit, şi anume participarea la agresiunea lui A.A., şi cã putea beneficia de serviciile unui avocat. Totuşi, domnul Reiner a considerat cã în aceastã fazã a procedurii, prezenţa unui avocat nu era necesarã.
19. La data de 15 decembrie 1997, prin rechizitoriul procurorului, domnii Hejja şi Paisz, precum şi F.O. au fost trimişi în judecatã în faţa Tribunalului Covasna, pentru sãvârşirea infracţiunii de loviri sau vãtãmãri cauzatoare de moarte, faptã incriminatã de art. 183 din Codul penal. Prin acelaşi rechizitoriu, faţã de domnii Reiner şi Konrad a fost pusã în mişcare acţiunea penalã şi au fost trimişi în judecatã pentru aceeaşi infracţiune. În rechizitoriul sãu, procurorul a arãtat cã, la evenimentele din 22 decembrie 1989, reclamanţii, împreunã cu alte persoane neidentificate, l-au agresat pe poliţistul A.A., aplicându-i lovituri de pumn şi de picior care i-au cauzat moartea. Procurorul a reţinut cã din declaraţiile martorilor K.G. şi V.V. reieşea cã domnii Hejja, Paisz şi Reiner au lovit victima de mai multe ori. Procurorul a precizat cã domnul Konrad nu fusese audiat, deoarece pãrãsise ţara.
20. La data de 9 februarie 1998, Tribunalul a amânat cauza la cererea domnului Paisz, pentru a-şi pregãti apãrarea. La data de 25 februarie 1998, instanţa a amânat cauza pe motivul cã F.O. nu era nici prezentã, nici reprezentatã de un avocat la termenul de judecatã. La data de 16 martie 1998, domnul Hejja i-a cerut instanţei sã amâne cauza din motive de sãnãtate.
21. La data de 25 martie 1998, instanţa l-a audiat pe domnul Reiner, care a negat cã ar fi participat la agresiunea lui A.A. Instanţa a amânat cauza pentru data de 27 aprilie 1998 din cauza lipsei lui F.O. şi a domnului Konrad. La data de 24 aprilie 1998, poliţia a întocmit un proces-verbal pentru a constata cã domnul Konrad şi F.O. nu mai locuiau la Târgu Secuiesc şi cã emigraserã în Ungaria.
22. Prin încheierea de şedinţã din data de 3 iunie 1998, la cererea reclamanţilor, Curtea Supremã de Justiţie a trimis cauza în faţa Tribunalului Bucureşti şi a anulat toate actele de procedurã îndeplinite în faţa Tribunalului Covasna.
23. La data de 7 septembrie 1998, domnul Hejja a solicitat amânarea cauzei din motive de sãnãtate, iar la datele de 10 septembrie şi 8 octombrie 1998 instanţa a luat act de cererea de amânare fãcutã de avocatul pãrţii vãtãmate şi de reclamanţi.
24. La data de 5 noiembrie 1998, în şedinţã publicã în faţa Tribunalului Bucureşti, instanţa a constatat cã domnul Konrad nu a putut fi citat sã se prezinte la şedinţã, acesta fiind plecat definitiv în Ungaria. Instanţa a dispus ca acesta sã fie citat prin afişare pe uşa consiliului local.
25. La data de 21 decembrie 1998, domnul Reiner a fost audiat de instanţã şi şi-a menţinut declaraţiile precedente, arãtând cã nu era implicat în sãvârşirea faptelor de care era învinuit. El a arãtat cã nu l-a vãzut pe domnul Paisz agresând victima şi cã nu putea spune ce fãceau ceilalţi inculpaţi în momentul evenimentelor. De asemenea, el a reamintit faptul cã în anul 1997 a fost invitat la Parchet pentru a da o declaraţie referitoare la faptele imputate. Domnul Konrad, care nu era prezent, a fost reprezentat de un avocat din oficiu. Familia lui A.A. s-a constituit parte civilã.
26. În aceeaşi şedinţã de judecatã, instanţa a admis cererea avocatului domnilor Paisz, Reiner şi Hejja de a proceda la audierea martorilor ce fuseserã interogaţi în cursul urmãririi penale, în anii 1991, 1992 şi 1997, şi, prin urmare, a dispus citarea lor pentru a se prezenta la termenul din 18 ianuarie 1999.
27. La data de 18 ianuarie 1999, instanţa a respins cererea de amânare a şedinţei formulatã de reclamanţi din cauza lipsei avocatului lor, care a fost substituit de unul dintre colaboratorii sãi. Dupã ce l-a audiat pe domnul Paisz, instanţa a audiat 3 martori, V.V., D.E. şi L.L., care au depus mãrturie în cursul urmãririi penale. Martorul V.V. a declarat cã nu cunoaşte niciuna dintre persoanele pe care le-a vãzut agresându-l pe A.A. în anul 1989. Martorul D.E. a declarat cã îi cunoştea de mult timp pe domnii Paisz şi Hejja şi cã nu îi vãzuse pe niciunul dintre reclamanţi agresând victima. La rândul sãu, L.L. a declarat cã nu a recunoscut-o decât pe F.O. în mulţimea de 300-400 de persoane care agresau victima. El a adãugat cã îl cunoştea de mult timp pe domnul Paisz, pe care nu l-a vãzut lovindu-l pe A.A., şi cã pe ceilalţi reclamanţi nu îi cunoaşte.
28. Deoarece ceilalţi martori care au depus mãrturie în cursul urmãririi penale nu s-au prezentat în urma citãrii lor, instanţa a considerat ca audierea lor nu mai era necesarã şi cã tindea, de fapt, la tergiversarea cauzei. Fãrã altã motivare, instanţa a constatat şi cã audierea celorlalţi martori care nu se prezentaserã la termen nu mai era posibilã şi a dispus citirea depoziţiilor acestora depuse la dosarul de urmãrire penalã, în baza art. 329 din Codul de procedurã penalã.
29. Prin Sentinţa din 15 februarie 1999, Tribunalul l-a achitat pe domnul Konrad, apreciind cã dovezile vinovãţiei sale nu erau suficiente. El i-a condamnat pe domnii Paisz şi Hejja la 4 ani de închisoare, iar pe domnul Reiner la 3 ani de închisoare, cu suspendare. De asemenea, i-a condamnat pe reclamanţi, în solidar cu F.O., sã le plãteascã pãrţilor civile daune-interese pentru repararea prejudiciului material şi moral în valoare de 260 milioane lei româneşti. Partea relevantã din considerentele sentinţei este urmãtoarea:
"(...) instanţa constatã cã faptele reţinute în actul de inculpare sunt pe deplin dovedite, acestea desfãşurându-se în modalitatea şi complexitatea situaţiilor expuse în rechizitoriu (...)".
30. Domnii Paisz, Hejja şi Reiner şi Parchetul de pe lângã Tribunalul Bucureşti au formulat apel împotriva acestei sentinţe. Reclamanţii au cerut achitarea pe motivul cã faptele imputate nu constituiau infracţiuni, fiind acte revoluţionare. Ei au subliniat cã victima fusese agresatã de mai multe persoane şi cã era imposibil sã se stabileascã cu certitudine identitatea celor care au participat la agresiune.
31. La termenele de judecatã din 1 octombrie şi 5 noiembrie 1999, avocatul domniilor Paisz, Hejja şi Reiner a solicitat audierea de cãtre Curte a tuturor martorilor ce au depus mãrturie în cursul urmãririi penale, în anii 1991, 1992 şi 1997. Avocatul din oficiu numit sã îl reprezinte pe domnul Konrad s-a alãturat acestei cereri. La acest ultim termen de judecatã, Curtea a respins cererea de audiere a acestor martori pe motivul cã declaraţiile lor fuseserã citite în faţa Tribunalului Bucureşti.
32. Prin Decizia din data de 18 noiembrie 1999, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul Parchetului. Ea a statuat cã instanţa nu ar fi trebuit sã dispunã suspendarea pedepsei domnului Reiner. Pe baza declaraţiilor date de martorii P.H.S. şi H.P. în cursul urmãririi penale, Curtea de Apel l-a condamnat pe domnul Konrad pentru sãvârşirea infracţiunii de loviri sau vãtãmãri cauzatoare de moarte. Ea a respins apelul domnilor Paisz, Reiner şi Hejja apreciind, pe baza declaraţiilor fãcute în cursul urmãririi penale de martorii K.G., H.P. şi V.V., cã au agresat victima. Pe de altã parte, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut cã cererea de achitare fãcutã de avocat în numele domnului Hejja era surprinzãtoare în mãsura în care acesta recunoscuse în cursul procedurii cã a participat la fapte.
33. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii. Ei au cerut achitarea lor, pe motivul cã nu au comis faptele imputate. Ei au arãtat cã domnul Paisz nu fusese prezent la locul agresiunii, cã domnul Reiner fusese prezent, dar cã nu agresase victima şi cã domnul Konrad nu fusese citat corect.
34. Prin Decizia din 26 martie 2001, Curtea Supremã de Justiţie a respins recursurile introduse de reclamanţi şi de Parchetul de pe lângã Curtea de Apel Bucureşti. Pentru a confirma situaţia de fapt descrisã de Curtea de Apel, Curtea Supremã s-a bazat pe declaraţiile date în cursul urmãririi penale de cãtre martorii H.P., V.V., K.G., O.A.A. şi P.H.S. Dupã ce a menţionat fiecare depoziţie, Curtea Supremã a precizat paginile din dosarul de urmãrire penalã la care se aflau declaraţiile.
II. Dreptul intern pertinent
35. Codul de procedurã penalã în vigoare la data evenimentelor:
"ARTICOLUL 327 ALIN. 3
Dacã ascultarea vreunuia dintre martori nu mai este posibilã, instanţa dispune citirea depoziţiei date de acesta în cursul urmãririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei."
"ARTICOLUL 329 ALIN. 3
Dacã în cursul cercetãrii judecãtoreşti administrarea unei probe anterior admise apare inutilã, instanţa, dupã ce ascultã procurorul şi pãrţile, poate dispune ca acea probã sã nu mai fie administratã."
36. Noul Cod de procedurã penalã intrat în vigoare la data de 7 septembrie 2006:
"ARTICOLUL 408^1
1. Hotãrârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a unui drept prevãzut de Convenţia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacã consecinţele grave ale acestei încãlcãri continuã sã se producã şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotãrârii pronunţate.
2. Pot cere revizuirea:
a) persoana al cãrei drept a fost încãlcat;
b) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi dupã moartea acestuia;
c) procurorul.
3. Cererea de revizuire se introduce de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecã cererea în complet de 9 judecãtori.
4. Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rãmânerii definitive a hotãrârii Curţii Europene a Drepturilor Omului (...)
11. Când instanţa constatã cã cererea este fondatã:
a) desfiinţeazã, în parte, hotãrârea atacatã sub aspectul dreptului încãlcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlãturã consecinţele încãlcãrii dreptului;
b) desfiinţeazã hotãrârea şi, când este necesarã administrarea de probe, dispune rejudecarea de cãtre instanţa în faţa cãreia s-a produs încãlcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II (...)."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 1 din Convenţie
37. Reclamanţii se plâng de durata procedurii penale care, conform afirmaţiilor lor, a început în anul 1990 şi s-a finalizat cu condamnarea lor penalã definitivã în anul 2001. Ei invocã art. 6 alin. 1 din Convenţie, care are urmãtorul conţinut:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã (...), care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa."
A. Asupra admisibilitãţii
38. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Durata procedurii ce trebuie luatã în considerare
a) Argumentele pãrţilor
39. Guvernul nu contestã cã procedura penalã s-a încheiat cu Decizia definitivã a Curţii Supreme de Justiţie din data de 26 martie 2001. De asemenea, el subliniazã cã, în ceea ce priveşte România, Convenţia a intrat în vigoare la data de 20 iunie 1994.
40. Guvernul considerã cã punctul de plecare al perioadei ce trebuie luatã în considerare este diferit pentru fiecare reclamant. Astfel, pentru domnii Hejja şi Paisz, procedura penalã a început la datele de 26 noiembrie şi, respectiv, 4 decembrie 1991, datele arestãrii lor. Deşi ei au fost audiaţi de poliţie la datele de 22 şi, respectiv, 26 ianuarie 1990, ei nu au fost informaţi de faptul cã o eventualã acuzaţie penalã era adusã împotriva lor. Astfel, pentru aceşti 2 reclamanţi, durata procedurii a fost de 6 ani şi 9 luni.
41. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, în mãsura în care a fugit în Ungaria, Guvernul considerã cã este imposibil sã se determine cu certitudine data la care el a fost informat de acuzaţiile penale aduse împotriva sa (Popov împotriva Bulgariei, nr. 48.137/99, § 82, 1 decembrie 2005). Poliţia Covasna a emis un mandat de urmãrire pe numele sãu încã din data de 8 ianuarie 1992, însã nicio probã din dosar nu dovedeşte cã reclamantul ar fi avut cunoştinţã de acest mandat, care de altfel nu a fost executat niciodatã. În plus, la data de 29 iunie 2001, poliţia a emis un nou mandat de urmãrire pe numele sãu pentru executarea deciziei de condamnare. Prin urmare, este de datoria reclamantului sã dovedeascã la ce datã a luat cunoştinţã de acuzaţiile aduse împotriva sa.
42. În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Guvernul considerã cã perioada ce trebuie luatã în considerare nu a început decât la data de 13 noiembrie 1997, datã la care a fost audiat pentru prima oarã ca învinuit. În acest sens, el subliniazã cã, deşi domnul Reiner a fost audiat de poliţie pentru prima oarã la data de 31 iulie 1991, el nu a fost informat în timpul audierii cã s-a început urmãrirea penalã împotriva sa. Guvernul face trimitere şi la formularul sãu de cerere completat la data de 10 septembrie 2001, în care a declarat cã a fost inclus printre acuzaţi în anul 1997. Durata procedurii pentru acest reclamant a fost, aşadar, de 3 ani şi 4 luni.
43. Reclamanţii convin cã perioada ce trebuie luatã în considerare pentru 2 dintre ei, şi anume domnii Hejja şi Paisz, este de 6 ani şi 9 luni.
44. În ceea ce priveşte durata ce trebuie luatã în considerare pentru domnii Reiner şi Konrad, ei reamintesc cã în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie, "acuzaţia" se poate defini "ca fiind notificarea oficialã, emanând de la autoritatea competentã, a imputãrii sãvârşirii unei infracţiuni", idee ce corespunde şi noţiunii de "repercusiuni importante asupra situaţiei" suspectului (Hozee împotriva Olandei, nr. 21.961/93, § 43, 22 mai 1998). Ei considerã cã aceastã noţiune o înglobeazã şi pe cea a "urmãrii importante" în ceea ce priveşte situaţia unui suspect.
45. Or, este incontestabil faptul cã urmãrirea penalã a început în anul 1990, aşa cum o demonstreazã numãrul dosarului penal constituit în dreptul intern, şi anume 129/P/1990. Mai mult, la data de 4 noiembrie 1991, martorul F.G. l-a recunoscut, din fotografii, pe domnul Reiner printre agresorii victimei. Prin urmare, ei considerã cã primele acuzaţii penale au fost formulate împotriva acestuia din urmã chiar în momentul constituirii acestui dosar. Deşi nu a fost cercetat şi retrimis în judecatã decât în anul 1997, nu e mai puţin adevãrat faptul cã a avut, înainte de aceastã datã, calitatea de persoanã cercetatã penal. Prin urmare, durata procedurii penale ce trebuie luatã în considerare pentru acest reclamant este, de asemenea, de 6 ani şi 9 luni. Din motive similare, perioada ce trebuie luatã în considerare pentru domnul Konrad este, şi ea, tot de 6 ani şi 9 luni. Faptul cã şi-a stabilit domiciliul în strãinãtate nu are nicio relevanţã în cauzã, în mãsura în care termenele din procedurã au fost aceleaşi pentru toţi reclamanţii.
b) Aprecierea Curţii
46. Curtea observã cã, în materie penalã, "termenul rezonabil" din art. 6 alin. 1 din Convenţie începe din momentul în care o persoanã este "acuzatã"; poate fi vorba de o datã anterioarã sesizãrii instanţei de judecatã, în special cea a arestãrii, a inculpãrii şi a începerii urmãririi penale. "Acuzarea", în sensul art. 6 alin. 1, poate fi definitã "ca notificarea oficialã, emanând de la autoritatea competentã, a imputãrii sãvârşirii unei infracţiuni", idee ce corespunde şi noţiunii de "repercusiuni importante asupra situaţiei" suspectului [a se vedea Reinhardt şi Slimane-Kaid împotriva Franţei, Hotãrârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 660, § 93, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)].
47. Aplicând aceste principii în situaţia faptelor în cauzã, Curtea observã cã pentru domnii Paisz şi Hejja, procedura penalã a început în anul 1991, când au fost arestaţi preventiv. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, aşa cum reiese din declaraţia tatãlui sãu datã la data de 31 iulie 1991, el a avut cunoştinţã încã din anul 1991 de acuzaţiile aduse împotriva sa şi de urmãrirea penalã în desfãşurare (a se vedea paragraful 10).
48. În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Curtea constatã cã, deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea niciun motiv sã presupunã cã este vizat personal şi nimic nu indicã faptul cã în acest stadiu era el însuşi bãnuit de sãvârşirea infracţiunii de loviri sau vãtãmãri cauzatoare de moarte. Deşi este adevãrat cã martorul F.G. l-a menţionat printre agresorii lui A.A., nu a fost luatã nicio mãsurã care ar fi putut avea urmãri importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 pânã în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mãrturie şi nicio altã mãsurã nu a fost luatã împotriva lui. Deşi numãrul dosarului penal indicã faptul cã a fost constituit în anul 1990, nu e mai puţin adevãrat faptul cã era vorba de o urmãrire penalã in rem şi cã era posibil ca ancheta împotriva reclamantului sã înceapã mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a precizat în formularul sãu de cerere trimis Curţii cã a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial cã era bãnuit de sãvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, Curtea apreciazã cã abia la aceastã datã a început procedura penalã în ceea ce îl priveşte.
49. În fine, Curtea observã cã perioada ce trebuie luatã în considerare nu a început în anul 1990, când a început urmãrirea penalã in rem, ci la data de 20 iunie 1994, data intrãrii în vigoare a recunoaşterii dreptului de recurs individual de cãtre România. Pe de altã parte, nimeni nu contestã faptul cã procedura s-a încheiat la data de 26 martie 2001, data respingerii recursului reclamanţilor prin decizia definitivã a Curţii Supreme (a se vedea paragraful 34). Prin urmare, Curtea reţine cã pentru domnii Paisz, Hejja şi Konrad durata procedurii ce trebuie luatã în considerare este de 6 ani şi 9 luni, iar pentru domnul Reiner, de 3 ani şi 4 luni.
2. Caracterul rezonabil al procedurii
a) Argumentele pãrţilor
50. Guvernul aratã cã, pentru a stabili caracterul rezonabil al duratei unei proceduri, trebuie ţinut cont de complexitatea cauzei, precum şi de comportamentul pãrţilor şi al autoritãţilor în timpul procedurii. În speţã, faptele imputate reclamanţilor au avut loc în timpul Revoluţiei române, care a avut ca rezultat schimbarea regimului comunist. În acest context, ostilitatea populaţiei faţã de elementele vechii administraţii, din care fãcea parte A.A., este un element ce trebuie luat în seamã pentru a justifica lentoarea începutului procedurii.
51. În ceea ce priveşte comportamentul pãrţilor, Guvernul subliniazã cã reclamanţii au cerut în mai multe rânduri amânarea cauzei în faţa instanţelor naţionale. Mai mult, absenţa domnului Konrad nu poate fi imputatã statului. Pe de altã parte, Guvernul îi solicitã Curţii sã ţinã cont de faptul cã domnii Reiner şi Konrad nu s-au aflat în arest în timpul procedurii.
52. În concluzie, invocând jurisprudenţa Curţii în materie de duratã a procedurii penale, Guvernul apreciazã cã pentru domnul Reiner durata procedurii nu a depãşit termenul rezonabil, iar pentru domnii Hejja şi Paisz, el lasã soluţia la aprecierea Curţii. În ceea ce priveşte durata procedurii pentru domnul Konrad, Guvernul nu adoptã nicio poziţie.
53. Reclamanţii contestã acest argument şi considerã cã durata nerezonabilã a procedurii este imputabilã exclusiv comportamentului autoritãţilor.
b) Aprecierea Curţii
54. Curtea reaminteşte cã natura rezonabilã a duratei unei proceduri se apreciazã în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autoritãţilor competente [a se vedea, printre multe altele, Pκlissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II]. De asemenea, ea reaminteşte cã, în materie penalã, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita "ca o persoanã inculpatã sã rãmânã prea mult în incertitudine privind soarta sa" (Stogm'fcller împotriva Austriei, Hotãrârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 40, § 5).
55. Curtea considerã cã, în speţã, trebuie fãcutã o distincţie în funcţie de reclamanţii în cauzã.
(i) În ceea ce îi priveşte pe domnii Paisz, Hejja şi Konrad
56. Curtea reaminteşte cã ea nu poate fi sesizatã cu capãtul de cerere referitor la durata procedurii penale decât începând cu 20 iunie 1994, data intrãrii în vigoare a Convenţiei în privinţa României. Totuşi, ea trebuie sã ţinã cont de stadiul în care se afla procedura la data de mai sus (Mitap şi M'fcft'fcogl'fc împotriva Turciei, Hotãrârea din 25 martie 1996, Culegere 1996-II, p. 410, § 28). Or, la aceastã datã, urmãrirea penalã dura deja de mai mult de 3 ani.
57. Curtea observã cã, ţinând seama de probele aflate la dosar, prelungirea procedurii în litigiu dincolo de un termen rezonabil nu poate fi reproşatã reclamanţilor. Aşa cum rezultã din actele aflate la dosar, absenţa domnului Konrad nu a contribuit la prelungirea procedurii [a contrario, Vayiθ împotriva Turciei, nr. 18.078/02, § 44, CEDO 2006-... (extrase)]. În orice caz, aceasta nu ar putea justifica durata perioadelor de inactivitate imputabile autoritãţilor şi, cu atât mai puţin, durata totalã a procedurii (Maurano împotriva Italiei, nr. 43.350/98, § 25, 26 aprilie 2001).
58. În acest sens, trebuie observat cã urmãrirea penalã a luat sfârşit abia în anul 1997 şi cã inactivitatea autoritãţilor din perioada 1992-1997 nu pare a fi justificatã de elementele dosarului. În plus, în mãsura în care majoritatea probelor au fost obţinute încã din anul 1992, nu mai existau alte elemente care ar fi putut sã justifice o asemenea duratã, în condiţiile în care miza pentru reclamanţi era foarte mare, având în vedere gravitatea infracţiunii ce le era imputatã şi nesiguranţa juridicã aferentã unei proceduri care s-a desfãşurat, în total, pe o perioadã de aproape 10 ani.
59. Este adevãrat cã durata fazei judiciare posterioare încheierii urmãririi penale nu pare a fi nerezonabilã, în mãsura în care ea a durat aproximativ 3 ani şi 4 luni pentru 3 grade de jurisdicţie. Totuşi, având în vedere durata fazei urmãririi penale, Curtea apreciazã cã, în speţã, durata procedurii în litigiu per ansamblu este excesivã şi nu rãspunde cerinţei de "termen rezonabil".
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1.
(ii) În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner
60.Curtea observã cã procedura a durat 3 ani şi 4 luni pentru acest reclamant, pentru 3 grade de jurisdicţie. Pe de altã parte, ea nu constatã nicio perioadã de inactivitate imputabilã autoritãţilor judiciare. Având în vedere considerentele de mai sus şi analizând-o în ansamblu, Curtea nu considerã durata procedurii ca fiind nerezonabilã.
Prin urmare, nu a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1.
II. Asupra pretinsei încãlcãri a art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie
61. Reclamanţii denunţã respingerea de cãtre instanţe a cererilor lor repetate de audiere a unor martori ale cãror declaraţii fãcute în cursul urmãririi penale au contribuit în mod hotãrâtor la condamnarea lor. Ei invocã art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie, care prevede urmãtoarele:
"1. Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale de cãtre o instanţã (...) care va hotãrî (...) asupra temeiniciei oricãrei acuzaţii în materie penalã îndreptate împotriva sa. (...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)
d) sã întrebe sau sã solicite audierea martorilor acuzãrii şi sã obţinã citarea şi audierea martorilor apãrãrii în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzãrii; (...)"
A. Asupra admisibilitãţii
62. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Pe de altã parte, Curtea constatã cã nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
1. Argumentele pãrţilor
63. Guvernul reaminteşte cã este de competenţa instanţelor naţionale sã aprecieze probele prezentate în faţa lor, precum şi relevanţa lor şi necesitatea audierii martorilor. În temeiul art. 327 alin. 3 din Codul de procedurã penalã, instanţele naţionale aveau dreptul, atunci când anumiţi martori nu puteau fi audiaţi, sã dea citire în faţa instanţei declaraţiilor pe care le-au dat în cursul urmãririi penale. Guvernul subliniazã cã instanţele naţionale nu şi-au întemeiat deciziile în mod hotãrâtor pe declaraţiile martorilor a cãror audiere reclamanţii nu au avut posibilitatea sã o obţinã în cursul urmãririi penale sau al procedurii în faţa instanţei.
64. Astfel, domnul Paisz a fost condamnat pe baza declaraţiilor fãcute de coinculpata sa F.O. şi de martorii V.V., O.A.A. şi K.G. în cursul urmãririi penale. Or, V.V. a fost audiat de instanţã şi reclamantul a avut posibilitatea sã obţinã audierea lui O.A.A. cu ocazia confruntãrii lor din data de 24 martie 1992. Mai mult, declaraţia lui K.G. datã în faţa Parchetului întãrea afirmaţiile lui V.V.
65. În ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja, el a fost condamnat pe baza propriei sale declaraţii din data de 27 noiembrie 1991 şi a declaraţiilor date de V.V., K.G. şi H.P. în cursul cercetãrii penale. În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, instanţele l-au condamnat pe baza declaraţiilor lui V.V. şi K.G., declaraţia acestuia din urmã fiind luatã în considerare în mãsura în care se corobora cu declaraţia lui V.V. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Guvernul subliniazã cã el s-a dezinteresat total de procedurã.
66. Reclamanţii contestã teza Guvernului. Fãcând trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, ei considerã cã instanţele naţionale nu au respectat principiul contradictorialitãţii şi subliniazã cã nu au avut ocazia sã conteste mãrturiile care îi incriminau sau sã îi interogheze pe autori nici în momentul declaraţiei, nici ulterior. În plus, ei aratã cã aceste instanţe naţionale le-au respins cererile de audiere a martorilor fãrã nicio motivare.
2. Aprecierea Curţii
67. Curtea constatã, în primul rând, cã cerinţele paragrafului 3 lit. d) din art. 6 din Convenţie reprezintã aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. Prin urmare, ea va analiza cererea din perspectiva acestor douã texte combinate (a se vedea, printre altele, Asch împotriva Austriei, Hotãrârea din 26 aprilie 1991, seria A nr. 203, p. 10, § 25, Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotãrârea din 23 aprilie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-III, § 49).
68. Apoi, Curtea reaminteşte cã admisibilitatea probelor ţine în primul rând de normele de drept intern şi cã, în principiu, este de competenţa instanţelor naţionale sã aprecieze elementele adunate de ele [Pκlissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 45, CEDO 1999-II]. Misiunea încredinţatã Curţii prin Convenţie nu constã în a se pronunţa asupra chestiunii dacã declaraţiile martorilor au fost pe bunã dreptate admise ca probe, ci în a cerceta dacã procedura privitã în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probã, a avut un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Van Mechelen şi alţii, menţionatã mai sus, § 50).
69. Într-adevãr, aşa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri (a se vedea, printre altele, Isgro împotriva Italiei, Hotãrârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-A, p. 12, § 34, şi L'fcdi împotriva Elveţiei, Hotãrârea din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, § 47, p. 21), în anumite situaţii se poate dovedi necesar, pentru autoritãţile judiciare, sã recurgã la declaraţii date încã din faza cercetãrii prealabile. Dacã acuzatul a avut o ocazie adecvatã şi suficientã sã conteste asemenea declaraţii, în momentul în care au fost fãcute sau mai târziu, utilizarea lor nu încalcã în sine art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d). Cu toate acestea, rezultã cã drepturile de apãrare sunt limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 atunci când o condamnare se bazeazã, exclusiv sau într-o mãsurã hotãrâtoare, pe declaraţiile date de o persoanã pe care acuzatul nu a putut sã o interogheze sau a cãrei audiere nu a putut fi obţinutã nici în faza urmãririi penale, nici în timpul dezbaterilor (a se vedea, printre altele, Rachdad împotriva Franţei, nr. 1.846/01, § 24, 13 noiembrie 2003, şi P.S. împotriva Germaniei, nr. 33.900/96, §§ 22-24, 20 decembrie 2001).
70. Curtea reaminteşte cã paragraful 1 din art. 6, combinat cu paragraful 3, obligã statele contractante sã ia mãsuri pozitive ce constau în special în a-i permite acuzatului sã interogheze sau sã obţinã interogarea martorilor acuzãrii (Barberà'61, Messeguκ şi Jabardo împotriva Spaniei, Hotãrârea din 6 decembrie 1988, seria A nr. 146, p. 33, § 78). Astfel de mãsuri ţin, într-adevãr, de "diligenţa" de care statele contractante trebuie sã dea dovadã pentru a asigura exercitarea efectivã a drepturilor garantate de art. 6 (Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 67, CEDO 2001-VIII).
71. Curtea apreciazã cã trebuie fãcutã o distincţie în funcţie de reclamanţii în cauzã.
a) În ceea ce îi priveşte pe domnii Paisz, Reiner şi Konrad
72. Curtea constatã cã, în cauza de faţã, majoritatea martorilor ale cãror declaraţii au fost luate în considerare de instanţele naţionale pentru a-şi întemeia deciziile nu au fost niciodatã audiaţi de un judecãtor, cu excepţia lui V.V., audiat de Tribunalul Bucureşti. În faţa acestei instanţe şi contrar declaraţiei date în cursul urmãririi penale, acest martor a negat cã i-ar fi vãzut pe reclamanţi agresând victima. Totuşi, Curtea observã cã instanţele nu au arãtat motivele care le-au determinat sã acorde întâietate mãrturiei fãcute de V.V. în cursul urmãririi penale mai degrabã decât declaraţiei pe care acesta a fãcut-o în faţa instanţei. Într-adevãr, motivarea sentinţei Tribunalului Bucureşti, singura instanţã care l-a audiat pe V.V., s-a redus la o simplã trimitere la rechizitoriul Parchetului, fãrã nicio menţiune suplimentarã. Curtea de Apel şi Curtea Supremã fac trimitere numai la declaraţia datã de V.V. în cursul urmãririi penale, indicând chiar paginile din dosarul de urmãrire penalã, fãrã a menţiona sau a comenta faptul cã şi-a schimbat depoziţia în faţa instanţei.
73. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi martori, ale cãror declaraţii fãcute în cursul urmãririi penale au contribuit în mod hotãrâtor la condamnarea reclamanţilor, Curtea subliniazã cã nu au fost niciodatã audiaţi de instanţe. Atât Tribunalul cât şi Curtea de Apel au respins, fãrã o motivare suficientã, cererile repetate ale reclamanţilor care solicitau audierea directã a acestor martori de cãtre judecãtori. Mai mult, aşa cum reiese din elementele aflate în posesia sa, Curtea constatã cã în cursul urmãririi penale reclamanţii nu au avut ocazia sã se confrunte cu martorii. Prin urmare, nici în faza urmãririi penale, nici în timpul dezbaterilor, pãrţile interesate nu au putut interoga sau obţine audierea acestor martori. Deşi declaraţiile acestor martori au fost citite în faţa instanţei, ei nu au putut verifica credibilitatea lor şi nici sã punã la îndoialã declaraţiile lor.
74. În ceea ce îl priveşte pe martorul O.A.A., Curtea constatã cã între acesta şi domnul Paisz a avut loc o confruntare în cursul cercetãrii prealabile. Totuşi, în mãsura în care în declaraţia sa din 24 martie 1992, martorul O.A.A. declarase cã nu poate spune dacã reclamantul agresase victima, subiectul însuşi al dezbaterii ar putea ridica semne de întrebare. În plus, Curtea constatã cã confruntarea s-a desfãşurat în faţa procurorului însãrcinat cu cercetarea prealabilã, care nu îndeplinea cerinţele de independenţã şi imparţialitate ale unui magistrat (Pantea, menţionatã mai sus, § 238), şi cã reclamantul nu a beneficiat de asistenţa unui avocat. Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea acuzatului de a se confrunta cu martorii hotãrâtori în prezenţa judecãtorului care trebuie, în ultimul rând, sã ia o decizie asupra cauzei (Graviano împotriva Italiei, nr. 10.075/02, § 38, 10 februarie 2005). Prin urmare, Curtea apreciazã cã o astfel de confruntare nu putea scuti instanţele de obligaţia de a proceda la audierea martorilor acuzãrii în prezenţa acuzatului.
75. Pe de altã parte, Curtea constatã cã, dacã este adevãrat cã instanţele au statuat asupra fondului cauzei dupã 10 ani de la comiterea faptelor, astfel încât localizarea martorilor respectivi prezenta probabil o anumitã dificultate [Scheper împotriva Olandei (dec.), nr. 39.209/02, 5 aprilie 2005], nu e mai puţin adevãrat faptul cã aceastã dificultate nu poate fi imputatã reclamanţilor şi cã aceastã motivare nu a fost invocatã de instanţele naţionale.
76. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constatã cã situaţia sa este diferitã de cea a reclamantului din Cauza Ivanciuc împotriva României [(dec.), nr. 18.624/03, CEDO 2005-XI]. Astfel, în aceastã cauzã, reclamantul se plângea de faptul cã a fost condamnat fãrã sã fi fost audiat de o instanţã, fapt care îi putea fi imputat în mãsura în care nu a fost niciodatã prezent în cursul procedurii. Or, în cauza de faţã, reclamantul, deşi nu a fost prezent la termenul de judecatã, a fost totuşi reprezentat de un avocat care a întrebat dacã poate interoga martorii (a se vedea paragraful 31 şi Hotãrârea Lucà'61 împotriva Italiei, nr. 33.354/96, § 43, CEDO 2001-II).
77. În lumina celor de mai sus şi ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea considerã cã drepturile de apãrare au suferit o limitare, astfel încât domnii Paisz, Reiner şi Konrad nu au beneficiat de un proces echitabil.
Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe aceşti reclamanţi.
b) În ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja
78. Curtea observã, împreunã cu Guvernul, cã instanţele naţionale şi-au întemeiat soluţia de condamnare a domnului Hejja nu numai pe declaraţiile martorilor, ci şi pe declaraţia sa din cursul urmãririi penale. Pe de altã parte, Curtea constatã cã, aşa cum reiese din dosar, domnul Hejja nu a revenit asupra declaraţiei sale în cursul procedurii judiciare. Rezultã cã soluţia de condamnare a acestui reclamant nu s-a întemeiat, exclusiv sau într-o mãsurã hotãrâtoare, pe declaraţiile fãcute de persoanele pe care nu le-a putut interoga sau a cãror audiere nu a putut sã o obţinã nici în faza urmãririi penale, nici în timpul dezbaterilor.
79. Desigur, în declaraţia sa datã în faţa instanţei, martorul V.V. a revenit asupra declaraţiei pe care o fãcuse cu 10 ani înainte în cursul urmãririi penale. Totuşi, în condiţiile speciale care îl privesc pe domnul Hejja, lipsa de motivare a instanţelor în ceea ce priveşte prioritatea acordatã declaraţiei date de V.V. în anul 1991 nu este suficientã pentru a constata cã drepturile de apãrare ale reclamantului au fost limitate într-un mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie.
Prin urmare, nu a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Hejja.
III. Asupra celorlalte pretinse încãlcãri
80. Invocând art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, reclamanţii se plâng de faptul cã au fost lipsiţi de posibilitatea de a-şi pleda cauza în ceea ce priveşte temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept, din cauzã cã nu s-au putut face ascultaţi, la termenul de judecatã din 18 ianuarie 1999, prin intermediul avocatului pe care îl aleseserã. Invocând art. 14 din Convenţie combinat cu art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie, ei se plâng cã nu au avut un proces echitabil din cauza originii lor etnice maghiare.
81. În ceea ce priveşte capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 3 lit. c) din Convenţie, Curtea observã cã, în ceea ce îi priveşte pe domnii Paisz, Hejja şi Reiner, avocatul lor şi-a asigurat substituirea de cãtre unul dintre colaboratorii sãi care a putut participa la dezbateri. Ea apreciazã cã din acest fapt nu decurge nicio încãlcare a drepturilor de apãrare. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, trebuie menţionat cã, la termenul din 18 ianuarie 1999, el nu era prezent, nu-şi alesese un avocat care sã-l reprezinte şi a fost reprezentat de un avocat din oficiu. Mai mult, el a fost achitat prin Sentinţa Tribunalului din 15 februarie 1999. În concluzie, drepturile sale la apãrare nu au fost încãlcate prin lipsa unui avocat liber ales.
82. Referitor la capãtul de cerere al reclamanţilor întemeiat pe art. 14 din Convenţie combinat cu art. 6 alin. 1 şi 3 lit. d), Curtea constatã cã nu este susţinut, deoarece nimic din dosar nu dezvãluie vreo discriminare.
83. Rezultã cã aceste capete de cerere sunt vãdit neîntemeiate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
IV. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
84. Conform art. 41 din Convenţie, "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
85. Domnul Hejja solicitã suma de 45.000 euro (EUR) cu titlu de daune materiale. Aceastã sumã include cheltuielile legate de procedurã, de deplasarea membrilor familiei sale pentru a-l vizita la închisoare şi de trimitere de colete, despãgubirea pentru prejudiciul suferit din cauza arestãrii sale ilegale, tratamentul medical pe care a trebuit sã-l urmeze. De asemenea, el solicitã suma de 15.000 EUR cu titlu de daune morale pe care le-a suferit din cauza atingerii aduse reputaţiei sale, cauza fiind mediatizatã pe larg.
86. Domnii Reiner şi Paisz solicitã fiecare suma de 40.000 EUR cu titlu de daune materiale pentru prejudicii similare cu cele menţionate de domnul Hejja. Domnul Reiner solicitã şi restituirea sumei pe care a fost condamnat sã le-o plãteascã pãrţilor civile. Ei solicitã fiecare suma de 10.000 EUR cu titlu de daune morale.
87. Domnul Konrad solicitã suma de 30.000 EUR cu titlu de daune materiale pentru cheltuielile legate de necesitatea de a pãrãsi ţara sub presiunea autoritãţilor române, precum şi suma de 10.000 EUR cu titlu de daune morale pentru atingerea adusã reputaţiei sale din cauza mediatizãrii procesului şi pentru discriminarea suferitã din cauza apartenenţei sale la minoritatea maghiarã.
88. În ceea ce priveşte prejudiciul material invocat de reclamanţi, Guvernul considerã cã Curtea nu poate specula asupra soluţiei pe care ar fi avut-o procedura penalã în cazul în care martorii ar fi fost audiaţi de instanţe (Arnasson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, § 42, 15 octombrie 2003). Mai mult decât atât, Guvernul observã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate directã între durata procedurii şi prejudiciile invocate de reclamanţi referitoare la tratamentul medical şi la cheltuielile lor de transport.
89. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul considerã cã o constatare a încãlcãrii ar fi suficientã pentru a repara pretinsul prejudiciu moral al reclamanţilor. Pe de altã parte, el apreciazã cã sumele solicitate cu acest titlu sunt excesive şi reaminteşte cã, în cauze similare, Curtea a acordat cu acest titlu 4.000 EUR (Forcellini împotriva San Marino, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003, De Biagi împotriva San Marino, nr. 36.451/97, § 27, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci francezi (Constantinescu împotriva României, 27 iunie 2000, § 82).
90. Curtea constatã cã singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constã, în speţã, în faptul cã reclamanţii nu au beneficiat de un proces echitabil (cu excepţia domnului Hejja) şi într-un termen rezonabil (cu excepţia domnului Reiner). Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost soluţia procesului în caz contrar, însã nu considerã cã ar fi nerezonabil sã considere cã pãrţile interesate au suferit un prejudiciu moral real în procesul respectiv [Pκlissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II].
91. Prin urmare, statuând în echitate, în sensul art. 41, Curtea îi acordã domnului Paisz suma de 4.050 EUR, domnului Hejja 1.050 EUR şi domnului Reiner suma de 3.000 EUR.
92. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, Curtea constatã cã el s-a abţinut de la participarea la procedurã şi considerã necesar sã ţinã cont de acest element în evaluarea prejudiciului moral suferit. Statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocã suma de 2.000 EUR.
93. În plus, Curtea reaminteşte cã, atunci când nişte particulari, cum este cazul în speţã, au fost condamnaţi la finalul unei proceduri care încalcã cerinţele art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea pãrţilor interesate reprezintã, în principiu, un mijloc adecvat de remediere a încãlcãrii constatate (a se vedea Genãel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004). În acest sens, ea observã cã art. 408^1 din Codul de procedurã penalã român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat o încãlcare a drepturilor şi libertãţilor fundamentale ale unui reclamant.
B. Cheltuieli de judecatã
94. Reclamanţii solicitã şi rambursarea cheltuielilor de judecatã suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, însã fãrã a preciza valoarea lor şi fãrã a prezenta documente justificative.
95. Guvernul observã cã reclamanţii nu au furnizat niciun document pentru a-şi justifica cheltuielile şi îi solicitã Curţii sã le respingã cererea.
96. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecatã decât în mãsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil. În speţã, în mãsura în care reclamanţii nu au furnizat documente justificative relevante în sprijinul cererii lor de rambursare a cheltuielilor suportate în procedurile interne referitoare la prezenta cerere, Curtea nu le va aloca nicio sumã cu acest titlu. Totuşi, Curtea admite cã pãrţile interesate au suportat anumite cheltuieli pentru a obţine corectarea încãlcãrii Convenţiei la nivel european. Statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, ea considerã rezonabil sã le aloce împreunã suma de 1.500 EUR, cu titlu de cheltuieli de judecatã.
C. Dobânzi moratorii
97. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declarã cererea admisibilã în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 în ceea ce priveşte durata procedurii şi pe art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie, şi inadmisibilã în rest;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii în privinţa domnilor Octavian Paisz, Dezideriu Hejja şi Ioan Konrad;
3. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii în privinţa domnului Anton Reiner;
4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îi priveşte pe domnii Octavian Paisz, Anton Reiner şi Ioan Konrad;
5. hotãrãşte cã nu a avut loc încãlcarea art. 6 alin. 3 lit. d) din Convenţie în ceea ce îl priveşte pe domnul Dezideriu Hejja;
6. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului Octavian Paisz, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 4.050 EUR (patru mii cincizeci euro), cu titlu de daune morale;
b) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului Anton Reiner, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro), cu titlu de daune morale;
c) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului Dezideriu Hejja, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 1.050 EUR (una mie cincizeci euro), cu titlu de daune morale;
d) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului Ioan Konrad, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (douã mii euro), cu titlu de daune morale;
e) ca statul pârât sã le plãteascã împreunã reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, suma de 1.500 EUR (una mie cinci sute euro), cu titlu de cheltuieli de judecatã;
f) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii, la care trebuie adãugate orice sume ce ar putea fi datorate cu titlu de impozit;
g) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de reparaţie echitabilã pentru rest. Redactatã în limba francezã, apoi comunicatã în scris la data de 27 septembrie 2007 în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
----------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
