Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 42930/98)
În cauza Crişan împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cadrul unei camere formatã din: J.-P.
Costa, preşedinte, L Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert.V. Butkevych, W. Thomassen, A. Mularoni,
judecãtori; şi T.L. Eariy, grefier adjunct de secţie,
dupã deliberarea ce a avut loc în camera de consiliu, la data de 6 mai 2003,
pronunţã hotãrârea urmãtoare, adoptatã la aceeaşi datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã cererea nr. 42930/98, îndreptatã împotriva României, prin care un cetãţean al acestui stat, domnul Ioan Crişan ("reclamantul"), a sesizat Comisia Europeanã a Drepturilor Omului ("Comisia") la data de 24 iunie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este reprezentat în faţa Curţii de doamna E. Crângariu, avocatã în Baroul Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. I. Tarcea.
3. Reclamantul invocã, în special, încãlcarea dreptului sãu de acces la justiţie, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, având în vedere refuzul instanţelor interne de a examina legalitatea unei decizii emise de o autoritate administrativã pe motivul modificãrii, pe durata procedurii, a legislaţiei referitoare la competenţa instanţelor.
4. Cererea a fost transmisã Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrãrii în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
5. Cererea a fost repartizatã primei secţii a Curţii (conform art. 52 alin. 1 din Regulament). În cadrul acestei secţii, camera desemnatã sã examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Convenţie) a fost constituitã potrivit art. 26 alin. 1 din Regulament.
6. La data de 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat structura secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament). Cererea a fost repartizatã celei de-a doua secţii a Curţii, reorganizatã astfel (art. 52 alin. 1).
7. Prin decizia din 10 septembrie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilã.
8. Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (conform art. 59 alin. 1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
9. Reclamantul, Ioan Crişan, este cetãţean român, nãscut în 1932 şi are domiciliul în Bucureşti. El este reprezentat în faţa Curţii de doamna E. Crângariu, avocatã în Baroul Bucureşti.
Circumstanţele cauzei
10. În 1990, reclamantul a solicitat Comisiei de aplicare (numitã în continuare Comisia) a <>Decretului-lege nr. 118/1990 sã constate cã el fusese persecutat din motive politice în timpul regimului comunist şi sã îi acorde drepturile cuvenite în temeiul decretului sus-menţionat. El a arãtat cã între 1973 şi 1980 şi între 1977 şi 1987 a fost anchetat de poliţie şi concediat din motive politice.
11. Prin decizia din 22 aprilie 1991, Comisia i-a respins cererea.
12. La o datã neprecizatã, reclamantul a contestat aceastã decizie la Tribunalul Municipiului Bucureşti. El şi-a întemeiat contestaţia pe articolul 9 din <>Decretul-lege nr. 118/1990 , conform cãruia persoana interesatã putea face contestaţie la tribunal împotriva deciziei Comisiei.
13. În 1993, reclamantul a solicitat din nou Comisiei sã constate cã fusese persecutat în timpul regimului comunist şi sã îi acorde drepturile cuvenite. El a arãtat cã fusese internat abuziv într-un spital psihiatric între 1973 şi 1981.
14. Prin decizia din 6 ianuarie 1994, Comisia a admis noua sa cerere. Comisia a constatat, mai întâi, cã, între 1973 şi 1981, reclamantul fusese internat din motive politice în spitale psihiatrice, timp de douã luni şi 25 de zile. Aceasta a apreciat, prin urmare, cã reclamantul întruneşte condiţiile prevãzute de articolul 1 din <>Decretul-lege nr. 118/1990 pentru recunoaşterea statutului de persoanã persecutatã din motive politice şi i-a acordat acestuia o indemnizaţie lunarã cu acest titlu.
15. Reclamantul a contestat aceastã decizie la Tribunalul Municipiului Bucureşti. El s-a plâns în special de faptul cã nu toate probele prin care el intenţiona sã dovedeascã numãrul efectiv de zile pe care le petrecuse internat în mod abuziv în spitale psihiatrice fuseserã admise de cãtre Comisie.
16. La data de 26 septembrie 1995, Tribunalul Municipiului Bucureşti a hotãrât sã conexeze cele douã contestaţii introduse de reclamant împotriva deciziilor pronunţate de Comisie la 22 aprilie 1991, respectiv, 6 ianuarie 1994.
17. Prin decizia din 21 octombrie 1997, tribunalul a respins cele douã contestaţii conexe, declarându-le inadmisibile. Acesta a constatat, mai întâi, cã Guvernul a adoptat, la 10 septembrie 1997, Ordonanţa de urgenţã nr. 41 pentru modificarea şi completarea <>Decretului-lege nr. 118/1990 , care a modificat parţial acest decret. Tribunalul a subliniat apoi faptul cã aceastã ordonanţã a intrat în vigoare la data publicãrii sale în "Monitorul Oficial" şi anume, la 7 septembrie 1997 şi cã ea a abrogat în mod expres articolul 9 din <>Decretul-lege nr. 118/1990 , potrivit cãruia persoana interesatã poate contesta decizia Comisiei în faţa unei instanţe.
În final, tribunalul a arãtat cã ordonanţa nu cuprindea nici o precizare referitoare la contestaţiile aflate în curs în faţa unei instanţe şi a decis, prin urmare, sã se declare necompetentã de a se pronunţa în cazul contestaţiilor introduse de reclamant, acestea nemaifiind prevãzute de lege drept cãi de atac împotriva deciziilor Comisiei.
18. Reclamantul a fãcut recurs împotriva acestei hotãrâri. El a subliniat faptul cã tribunalul a încãlcat principiul neretroactivitãţii legii civile, prevãzut de Codul civil.
19. Prin hotãrârea definitivã din 13 februarie 1998, Curtea de Apel a confirmat decizia tribunalului. Aceasta a respins recursul introdus de reclamant, cu motivarea cã tribunalele nu au competenţa de a modifica legalitatea deciziilor Comisiei, având în vedere amendarea <>Decretului-lege nr. 118/1990 prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 41/1997 .
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
1. <>Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instauratã cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în strãinãtate ori constituite în prizonieri
Articolul 5
"(...) se înfiinţeazã în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti câte o comisie alcãtuitã din preşedinte şi cel mult 6 membri.
Preşedintele trebuie sã fie jurist. Din comisie fac parte 2 reprezentanţi ai direcţiilor de muncã şi ocrotiri sociale şi cel mult 4 reprezentanţi ai Asociaţiei foştilor deţinuţi politici şi victime ale dictaturii.
Pentru coordonarea activitãţii comisiilor judeţene, se înfiinţeazã o comisie centralã alcãtuitã din câte un reprezentant al Ministerului Justiţiei, Ministerului Muncii şi Ocrotirilor Sociale şi 5 reprezentanţi ai Asociaţiei foştilor deţinuţi politici şi victime ale dictaturii."
Articolul 9
"(...) Comisia este obligatã sã se pronunţe asupra cererii în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotãrâre motivatã.
Împotriva hotãrârii, persoana interesatã sau direcţiile de muncã şi protecţie socialã pot face contestaţie la tribunalul judeţean sau al municipiului Bucureşti în termen de 15 zile de la comunicarea hotãrârii cãtre aceştia.
Hotãrârea tribunalului este definitivã."
2. <>Ordonanţa de urgenţã nr. 41/1997 din 10 iulie 1997 pentru modificarea şi completarea <>Decretului-lege nr. 118/1990
Articolul II
"Articolul 9 din <>Decretul-lege nr. 118/1990 se abrogã la data intrãrii în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţã."
3. <>Legea nr. 55 din 2 martie 1998 privind aprobarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 41/1997 (publicatã în "Monitorul Oficial" la 9 martie 1998).
"7. Articolul 10 din <>Decretul-lege nr. 118/1990 va avea urmãtorul cuprins: [...] 5. Împotriva deciziei persoana interesatã poate face contestaţie potrivit <>Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 ."
4. <>Legea contenciosului administrativ nr. 29 din 7 noiembrie 1990 .
Articolul 5
"(...) cel care se considerã vãtãmat [printr-un act administrativ] se va adresa pentru apãrarea dreptului sãu, în termen de 30 de zile de la data când i s-a comunicat actul administrativ (...), autoritãţii emitente (...). În cazul în care cel care se considerã vãtãmat nu este mulţumit de soluţia datã reclamaţiei sale, el poate sesiza tribunalul în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei. [...].
În toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai târziu de un an de la data comunicãrii actului administrativ a cãrui anulare se cere."
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încãlcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie.
20. Reclamantul susţine încãlcarea dreptului sãu de acces la justiţie, având în vedere refuzul instanţelor de a examina legalitatea deciziilor pronunţate de Comisie. El invocã articolul 6 alineatul 1 din Convenţie, ale cãrui prevederi pertinente dispun:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil, (...) de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...), care va hotãrî fie asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
21. Guvernul considerã cã reclamantul nu a suferit o încãlcare a dreptului de acces la justiţie, din moment ce <>Ordonanţa de urgenţã nr. 41/1997 a anulat o cale specialã de atac, permiţând aplicarea unei cãi ordinare de atac şi anume Legea contenciosului administrativ (<>Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990 ). Acesta subliniazã, de asemenea, cã dreptul reclamantului nu a fost încãlcat, ci doar procedura de valorificare a acestuia s-a modificat. Guvernul estimeazã, în final, cã aceastã reformã legislativã a avut ca scop eficientizarea sistemului prin anularea procedurilor speciale şi cã nu a fost menitã sã favorizeze una din pãrţi în detrimentul celeilalte.
22. Reclamantul considerã, dimpotrivã, cã, în cazul sãu, substanţa dreptul de acces la justiţie a fost încãlcat, în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. El aratã, în aceastã privinţã, cã sus-numita Comisie nu oferea garanţiile unei instanţe, în sensul art. în alin. 1 menţionat anterior. Or, nici una din jurisdicţiile sesizate în legãturã cu contestaţiile împotriva deciziilor autoritãţii administrative în cauzã nu a analizat temeiul acestora.
Mai mult, el considerã cã nu e vorba de o simplã modificare a procedurii menitã sã-i valorifice dreptul, aşa cum pretinde Guvernul, cãci, dacã ar fi aşa, instanţele cãtre care el şi-a adresat contestaţiile a fi trebuit sã îşi decline competenţa în favoarea contenciosului administrativ şi nu sã respingã contestaţiile, declarându-le inadmisibile.
23. Curtea observã cã procedura în litigiu are ca obiect legalitatea celor douã decizii ale Comisiei referitoare la drepturile reclamantului care decurg din statutul sãu de persoanã persecutatã din motive politice în timpul regimului comunist, drepturi care au, în mod incontestabil, un caracter civil, în sensul alineatului 1 al articolului 6 sus-menţionat.
24. Curtea reaminteşte cã, fiind vorba de decizii cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, articolul 6 alineatul 1 din Convenţie dispune ca deciziile luate de autoritãţi administrative care nu îndeplinesc cerinţele acestei dispoziţii sã fie supuse controlului ulterior al unui organ judecãtoresc cu depline competenţe (conform hotãrârii în cauza Ortenberg împotriva Austriei, din 25 noiembrie 1994, seria A nr. 295-B, p. 49-50, alin. 31; hotãrârii în cauza Stallingerşi Kuso împotriva Austriei, din 23 aprilie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii 1997-II, p. 679-680, alin. 51).
25. În speţã, Curtea reţine cã sus-numita Comisie, care s-a pr onunţat la 22 aprilie 1991 şi 6 ianuarie 1994 cu privire la drepturile reclamantului ce rezultã din statutul sãu" de persoanã persecutatã, alcãtuitã exclusiv din funcţionari ai Direcţiei de muncã şi protecţie socialã şi din reprezentanţi ai Asociaţiei foştilor deţinuţi politici şi aflatã sub controlul unei comisii centrale formate din reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, în temeiul articolului 5 din <>Decretul-lege nr. 118/1990 , nu îndeplineşte condiţia de independenţã faţã de executiv şi faţã de pãrţi şi nu poate, prin urmare, sã îndeplineascã rolul unei "instanţe", în înţelesul art. 6 alin. 1 menţionat anterior (conform mutatis mutandis, hotãrârii Sramek împotriva Austriei, din 22 octombrie 1984, seria A nr. 84, p. 17, alin. 42). Din acestea rezultã cã, pentru ca cerinţele impuse de art. 6 alin. 1 din Convenţie sã fie îndeplinite, persoana interesatã trebuie sã supunã deciziile luate de autoritatea administrativã în cauzã controlului ulterior al unui organ judecãtoresc cu depline competenţe.
26. Or, Curtea remarcã, în aceastã privinţã, cã instanţele sesizate de reclamant printr-o contestaţie împotriva deciziilor Comisiei care s-a pronunţat cu privire la drepturile sale cu caracter civil s-au declarat incompetente sã verifice legalitatea acestor decizii, motivând aceasta prin modificarea, pe parcursul procedurii, a legislaţiei privitoare la competenţa instanţelor.
27. Curtea admite cã reforma legislativã realizatã prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 41/1997 din 10 iulie 1997 şi de <>Legea nr. 55 din 2 martie 1998 de aprobare a ordonanţei nu a avut ca scop, aşa cum subliniazã Guvernul, influenţarea soluţionãrii litigiului adus de reclamant în faţa instanţelor naţionale, având în vedere cã aceasta nu viza, în mod evident, sã acorde mai multe şanse de succes uneia din pãrţi în detrimentul celeilalte (a contrario, hotãrârea Zielinski şi Pradal şi Gonzales şi alţii împotriva Franţei, din 28 octombrie 1999, Culegere 1999-VII, alin. 57). Totuşi, noua procedurã introdusã prin dispoziţiile legislative sus-menţionate şi aplicarea sa în speţã de cãtre instanţe a determinat, în cauzã, imposibilitatea reclamantului de a supune deciziile emise de o autoritate administrativã care nu îndeplineşte exigenţele unei "instanţe", în sensul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, verificãrii ulterioare a unui organ judecãtoresc.
28. Pe de altã parte şi ţinând cont cã Guvernul afirmã cã a fost vorba doar de o schimbare a procedurii ce trebuie urmatã de reclamant, având în vedere cã reforma legislativã a permis aplicarea cãii de recurs ordinare şi anume, a acţiunii în contencios administrativ în temeiul articolului 5 din <>Legea nr. 29 din 7 septembrie 1990 , Curtea observã cã a examinat deja acest argument al Guvernului în etapa examinãrii admisibilitãţii cererii, atunci când a concluzionat cã eficacitatea utilizãrii, de cãtre reclamant, a unei astfel de cãi de recurs era departe de a fi stabilitã cu suficientã certitudine, luând în considerare circumstanţele speciale ale cauzei. Or, Curtea nu distinge în cauzã elemente noi care sã îi permitã sã ajungã, în aceastã etapã, la o concluzie diferitã.
29. În lumina celor prezentate, Curtea considerã cã imposibilitatea instanţelor de a examina legalitatea deciziilor autoritãţii administrative referitoare la drepturile cu caracter civil ale reclamantului, pe motivul modificãrii, pe durata procedurii, a legislaţiei în materia competenţei instanţelor, încalcã substanţa dreptului reclamantului de acces la justiţie.
30. Prin urmare, a avut loc o încãlcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încãlcare a articolului 13 din Convenţie
31. Reclamantul se plânge cã nu a dispus de un recurs eficace, în scopul obţinerii drepturilor garantate prin <>Decretul-lege nr. 118/1990 . El invocã articolul 13 din Convenţie, care dispune cã:
"Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încãlcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
32. Curtea reaminteşte cã, atunci când dreptul revendicat este un drept cu caracter civil, art. 6 alin. 1 reprezintã lex specialis în raport cu art. 13, ale cãrui garanţii sunt incluse în principiu în acesta. Dat fiind cã plângerea reclamantului a fost deja examinatã pe terenul art. 6 alin. 1 din Convenţie, Curtea nu considerã necesar sã analizeze şi incidenţa în cauzã a art. 13 (a se vedea hotãrârea C.E.D.O. în cauza Kudla împotriva Poloniei, cererea nr. 30210/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. 146).
III. Cu privire la aplicarea articolului 41 din Convenţie
33. Conform articolului 41 din Convenţie:
"În cazul în care Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciul material şi moral
34. Reclamantul solicitã un prejudiciu material de 110.000 dolari SUA (USD), reprezentând diferenţa între salariul pe care ar fi trebuit sã îl primeascã în calitate de cercetãtor şi pensia care i s-a acordat între 1 decembrie 1973 şi 1 iunie 1994. El solicitã în plus despãgubiri pentru prejudiciu moral în valoare de 100.000 USD, cu scopul de a evita în viitor noi încãlcãri ale drepturilor prevãzute de Convenţie.
35. Guvernul se opune acordãrii sumelor solicitate de reclamant. Acesta remarcã, în aceastã privinţã, cã reclamantul pretinde despãgubirea pentru un prejudiciu material care s-a produs înainte de sesizarea instanţelor interne şi, mai mult chiar, înainte de ratificarea Convenţiei de cãtre România. Guvernul apreciazã, de asemenea, cã cererea reclamantului de acordare de despãgubiri pentru prejudiciu moral este incompatibilã cu noţiunea europeanã de ordine publicã, care se opune acordãrii de despãgubiri de naturã punitivã şi preventivã.
36. Curtea reţine ca unic temei în acordarea unei satisfacţii echitabile în speţã faptul cã reclamantul nu a beneficiat de accesul la justiţie pentru a contesta deciziile Comisiei care s-a pronunţat asupra drepturilor sale cu caracter civil. Curtea n-ar putea sã speculeze care ar fi fost rezultatul procesului în caz contrar, dar nu considerã nerezonabilã aprecierea cã persoana interesatã a suferit o pierdere realã de şansã (conform hotãrârii în cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, cererea nr. 25444/94, C.E.D.O. 1999-II, alin. 80). Pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41, Curtea îi acordã suma globalã de 4.000 euro pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecatã
37. Reclamantul solicitã 1.000 USD cu titlu de cheltuieli de judecatã, justificaţi dupã cum urmeazã: 250 USD pentru fiecare din etapele procedurii în faţa instanţelor interne şi 500 USD pentru procedura iniţiatã în faţa organelor Convenţiei.
38. Guvernul este de acord cu restituirea cheltuielilor justificate şi proporţionale legate de procedura în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.
39. Curtea reaminteşte cã, potrivit jurisprudenţei sale, plata cheltuielilor de judecatã în temeiul art. 41 presupune ca aceste cheltuieli sã fie dovedite ca reale şi necesare şi, în plus, sã aibã un nivel rezonabil (hotãrârea în cauza latridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilã), cererea nr. 31107/96, C.E.D.O. 2000-XI, alin. 54). În plus, cheltuielile de judecatã pot fi recuperate doar în mãsura în care se raporteazã la încãlcarea constatatã (Beleyer împotriva Italiei (satisfacţie echitabilã), nr. 33202/96, hotãrârea din 28 mai 2002, alin. 27).
40. Aplicând aceste criterii prezentei cauze şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea hotãrãşte sã acorde reclamantului 600 euro cu titlu de cheltuieli de judecatã.
C. Majorãri de întârziere
41. Curtea hotãrãşte sã aplice majorãri de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicatã de Banca centralã europeanã, la care se vor adãuga 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:
1. hotãrãşte cã a fost încãlcat articolul 6 alineatul 1 din Convenţie;
2. hotãrãşte cã nu este necesar sã se pronunţe asupra capãtului de cerere fondat pe articolul 13 din Convenţie;
3. hotãrãşte cã:
a. statul pârât trebuie sã plãteascã reclamantului, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 4.000 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral şi 600 euro pentru cheltuieli de judecatã, care urmeazã sã fie plãtiţi în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plãţii;
b. aceastã sumã va fi majoratã, începând de la data expirãrii termenului menţionat pânã la momentul efectuãrii plãţii, cu o dobândã simplã de întârziere egalã cu dobânda minimã pentru împrumut practicatã de Banca centralã europeanã, valabilã în aceastã perioadã, la aceasta adãugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.
Redactatã în limba francezã şi comunicatã în scris la data de 27 mai 2003, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
_________________
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
