Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: HOTARARE din 2 noiembrie 2010 in Cauza Stefanica si altii impotriva Romaniei

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

HOTARARE din 2 noiembrie 2010 in Cauza Stefanica si altii impotriva Romaniei

EMITENT: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
PUBLICAT: MONITORUL OFICIAL nr. 175 din 11 martie 2011

Comenteaza legea

    (Cererea nr. 38.155/02)

    Hotãrârea devine definitivã în condiţiile prevãzute de art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificãri de formã.
    În Cauza Ştefãnicã şi alţii împotriva României,
    Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunitã într-o camerã compusã din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecãtori, şi din Santiago Quesada, grefier de secţie,
    dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12 octombrie 2010,
    pronunţã prezenta hotãrâre, adoptatã la aceeaşi datã:

                           PROCEDURA
    1. La originea cauzei se aflã Cererea nr. 38.155/02 îndreptatã împotriva României, prin care 18 cetãţeni ai acestui stat (reclamanţii), ale cãror date personale sunt prezentate în anexa la prezenta hotãrâre (anexa), au sesizat Curtea la data de 7 octombrie 2002 în temeiul <>art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia). 2 dintre reclamanţi au decedat dupã introducerea cererii la Curte, iar moştenitorii acestora şi-au exprimat intenţia de a continua procedura. Datele personale ale acestora sunt prezentate, de asemenea, în anexã.
    2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de domnul G. Teodorescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Rãzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamanţii s-au plâns de jurisprudenţa contradictorie a tribunalelor din România în ceea ce priveşte acordarea plãţilor compensatorii în cazul concedierii colective de la aceeaşi bancã de stat.
    4. La 4 martie 2009, preşedintele Secţiei a treia a hotãrât sã comunice Guvernului cererea. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotãrât, de asemenea, cã admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreunã.

                             ÎN FAPT
    I. Circumstanţele cauzei
    5. Toţi reclamanţii sunt cetãţeni români.
    6. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de cãtre pãrţi, se pot rezuma dupã cum urmeazã:
    7. Toţi reclamanţii sunt foşti angajaţi ai bãncii B., bancã supusã unui proces complex de restructurare a companiilor de stat din România, care a presupus concedieri colective.
    8. Concedierea colectivã a angajaţilor bãncii B. a avut loc în diferite etape între septembrie 1998 şi octombrie 1999. Aceasta a afectat sute de persoane din România care lucrau fie în sediul central, fie în filialele locale ale bãncii, dupã cum urmeazã: 632 de persoane au fost concediate în septembrie 1998, 70 de persoane au fost concediate în februarie 1999 şi 725 de persoane au fost concediate în mai 1999. Nu sunt disponibile cifre exacte cu privire la situaţia finalã a procesului de concediere. Din dosar reiese cã reclamanţii au fost concediaţi în perioada septembrie 1998-octombrie 1999.
    9. Reclamanţii au fãcut mai multe încercãri în vederea primirii sumelor compensatorii pentru concedierea colectivã (a se vedea infra, paragraful 14) de la Agenţia pentru Ocupare şi Formare Profesionalã a Municipiului Bucureşti, agenţie de stat responsabilã cu achitarea acestor plãţi, dar nu au avut succes.
    10. La 3 decembrie 2000, reclamanţii au introdus o acţiune împotriva agenţiei pentru a li se acorda plãţile compensatorii. Aceştia au susţinut cã, în conformitate cu legislaţia aplicabilã, drepturile lor au luat naştere la data încetãrii contractelor lor. Faptul cã banca B. nu a prezentat agenţiei lista persoanelor ale cãror contracte au încetat nu le poate fi imputat angajaţilor. În plus, la nivelul judecãtoriei respective din Bucureşti şi al instanţelor superioare din ţarã exista o jurisprudenţã constantã în sensul admiterii acţiunilor formulate de alţi foşti angajaţi aflaţi într-o situaţie similarã.
    11. Prin Sentinţa din 9 august 2001, Judecãtoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea reclamanţilor. Aceasta a stabilit cã banca B. a prezentat agenţiei municipale doar o listã a persoanelor concediate dupã 8 octombrie 1999 şi nu a trimis lista persoanelor concediate înainte de aceastã datã, chiar dacã fãceau parte din acelaşi proces de concediere colectivã. Instanţa a considerat cã acest fapt a dat naştere unor inegalitãţi fatã de persoanele concediate.
    12. Admiţând recursul introdus de agenţie, prin Decizia irevocabilã din 25 martie 2002 (redactatã la 1 iulie 2002), Tribunalul Bucureşti a casat hotãrârea judecãtoriei şi a concluzionat cã reclamanţii nu îndeplineau cerinţele pentru a primi plãţile compensatorii. Pentru reclamanţii concediaţi între septembrie 1998 şi mai 1999, instanţa de recurs a fãcut referire la o altã condiţie prevãzutã de legislaţia naţionalã, şi anume cã Fondul Proprietãţii de Stat (FPS) ar fi trebuit sã îşi mandateze reprezentanţii speciali din adunarea acţionarilor pentru a se ocupa de reorganizare, în special de concedierea colectivã. În prezenta cauzã, instanţa de recurs a stabilit cã un astfel de mandat nu exista la data concedierii reclamanţilor şi, prin urmare, aceştia nu aveau dreptul la plãţi compensatorii. Pentru reclamanţii concediaţi în perioada august-octombrie 1999, tribunalul a stabilit cã aceştia nu îndeplineau o altã condiţie, şi anume cã nu au demonstrat cã luaserã parte la procedura premergãtoare concedierii. Instanţa a concluzionat cã reclamanţii nu îndeplineau aceste condiţii specifice şi le-a respins cererile.
    13. Reclamanţii au solicitat procurorului general sã promoveze un recurs în anulare împotriva deciziei irevocabile de mai sus, invocând, inter alia, existenţa unor hotãrâri definitive contrare ce privesc alţi foşti angajaţi care se aflau în aceeaşi situaţie ca şi ei, şi anume cei concediaţi înainte de octombrie 1999. Cererile lor au fost respinse.
    II. Dreptul şi practica interne relevante
    A. Legislaţia relevantã privind plãţile compensatorii pentru concedierea colectivã
    14. <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 9/1997 cu privire la unele mãsuri de protecţie pentru persoanele ale cãror contracte individuale de muncã vor fi desfãcute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare, astfel cum a fost modificatã prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 52/1998 pentru modificarea şi completarea <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 9/1997 cu privire la unele mãsuri de protecţie pentru persoanele ale cãror contracte individuale de muncã vor fi desfãcute ca urmare a concedierilor colective prin aplicarea programelor de restructurare, privatizare, lichidare, aprobatã cu modificãri prin <>Legea nr. 108/1997, prevedea cã persoanele ale cãror contracte de muncã au încetat ca urmare a procedurilor de concediere colectivã aveau dreptul la plãţi compensatorii în cuantum de 6 pânã la 12 ori salariul mediu net la nivel naţional. La 24 iunie 1999, <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 98/1999 privind protecţia socialã a persoanelor ale cãror contracte individuale de muncã vor fi desfãcute ca urmare a concedierilor colective, recent adoptatã, a schimbat metoda de stabilire a cuantumului plãţilor compensatorii, care, din acel moment, a fost de 6 pânã la 12 ori salariul mediu net pe unitate.
    15. <>Art. 46 din Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 98/1999 a obligat angajatorii sã înştiinţeze în scris agenţiile implicate în procesul de concediere colectivã, aprobat în programul de restructurare, şi sã trimitã lista personalului ce urmeazã a fi concediat. În baza acestor liste, agenţiilor competente li s-a solicitat sã ofere servicii premergãtoare concedierii, inclusiv consiliere şi îndrumare profesionalã. Pentru a avea dreptul la plãţi compensatorii, persoanele afectate de concedierea colectivã erau obligate sã participe la aceste programe premergãtoare concedierii.
    B. Jurisprudenţa în cereri similare
    16. În cauze similare, foşti angajaţi ai bãncii B., concediaţi înainte de octombrie 1999, au solicitat recunoaşterea dreptului lor la plãţi compensatorii. Ca urmare a refuzului agenţiei de a le plãti despãgubiri, aceştia au formulat acţiuni în faţa instanţelor interne competente. Dreptul acestora la plãţi compensatorii a fost recunoscut prin diferite hotãrâri definitive pronunţate de tribunale între iunie 2000 şi septembrie 2001. Motivarea a fost diferitã: unele tribunale au considerat cã a fost îndeplinitã condiţia privind mandatul special al FPS, altele nici nu au luat în considerare aceastã condiţie specialã.
    Condiţia cu privire la participarea la procedurile premergãtoare concedierii a fost luatã în considerare în mod indirect în unele hotãrâri. În hotãrârile respective s-a fãcut referire la faptul cã angajatorul nu a prezentat agenţiilor competente lista personalului concediat înainte de octombrie 1999.
    Unele hotãrâri subliniazã faptul cã procesul de concediere colectivã s-a desfãşurat în mai multe etape şi cã persoanele concediate înainte de octombrie 1999 au fost private de protecţia socialã oferitã de plãţile compensatorii, deşi condiţiile de concediere au fost identice şi nu a existat niciun motiv obiectiv pentru aceastã discriminare.
    17. Un alt grup de foşti angajaţi, care au fost concediaţi între august 1998 şi mai 1999 şi care au pierdut în instanţã printr-o decizie irevocabilã a Tribunalului Bucureşti din 31 ianuarie 2002, au formulat o cerere cãtre procurorul general pentru a introduce un recurs în anulare în favoarea lor. Acesta din urmã a acceptat cererea lor şi a depus o cerere în acest sens la Curtea Supremã de Justiţie.
    Prin Decizia din 1 octombrie 2003, Curtea Supremã de Justiţie a admis recursul în anulare şi a casat decizia irevocabilã pronunţatã în cauza respectivã. Instanţa a concluzionat cã lipsa mandatului special al FPS (emis în august 1999) nu a afectat dreptul persoanelor ale cãror contracte de muncã au încetat ca urmare a concedierii colective de a primi plãţi compensatorii. De asemenea, aceasta a explicat cã, în cazul unei interpretãri contrare, efectele ar fi inacceptabile, pentru cã ar crea o discriminare între persoane aflate pe aceeaşi poziţie sau pe poziţii similare. Aceasta a adãugat şi cã, în cazul în care foştii angajaţi nu au fost implicaţi în procedurile premergãtoare concedierii colective din cauza neglijenţei angajatorului, aceştia aveau în continuare dreptul de a primi plãţi compensatorii.
    18. Hotãrârile irevocabile ulterioare pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti la 30 iunie 2003 şi la 3 septembrie 2004 au urmat aceeaşi abordare şi au recunoscut dreptul la plãţi compensatorii foştilor angajaţi concediaţi în aceeaşi perioadã ca reclamanţii.
    C. Dreptul intern cu privire la cãile extraordinare de atac
    19. Art. 330 din Codul de procedurã civilã, în vigoare la momentul respectiv, prevedea cã procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremã de Justiţie, hotãrârile judecãtoreşti irevocabile. Acest recurs în anulare a fost abrogat de dreptul intern prin <>Ordonanţa de urgenţã a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedurã civilã.
    20. Art. 329 din Codul de procedurã civilã reglementeazã recursul în interesul legii. Dispoziţiile în vigoare la momentul respectiv prevedeau cã procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, avea dreptul, pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitarã a legii, sã cearã Curţii Supreme de Justiţie sã se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferitã din partea instanţelor judecãtoreşti. Soluţiile nu au efect asupra hotãrârilor judecãtoreşti examinate. În 2005 au fost fãcute amendamente şi a devenit posibilã recunoaşterea dreptului colegiilor de conducere ale curţilor de apel de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o astfel de cerere.
    21. Art. 322 pct. 9 din Codul de procedurã civilã prevede cã o cauzã poate fi revizuitã în faţa instanţelor interne în cazul în care Curtea Europeanã a Drepturilor Omului a constatat o încãlcare a drepturilor sau libertãţilor fundamentale.

                           ÎN DREPT
    22. În baza art. 6 § 1, a art. 2 § 1 şi a art. 13 şi 17 din Convenţie, reclamanţii s-au plâns cã respingerea cererii lor de Tribunalul Bucureşti era contrarã soluţiei pronunţate în mod definitiv de alte tribunale şi cã au fost astfel privaţi de plãţile compensatorii la care aveau dreptul. De asemenea, aceştia s-au plâns cã instanţele interne nu au fost imparţiale sau independente şi au pronunţat o hotãrâre eronatã în cauza lor.
    23. Curtea este suveranã în a face încadrarea juridicã a faptelor ce sunt deduse judecãţii, nefiind ţinutã de încadrarea juridicã fãcutã de cãtre pãrţi sau de cãtre Guvern. Un capãt de cerere se caracterizeazã prin faptele pretinse, şi nu doar prin temeiurile sau argumentele juridice invocate (a se vedea Powell şi Rayner împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1990, paragraful 29, seria A nr. 172, şi Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, paragraful 44, Culegere de hotãrâri şi decizii 1998-I). Având în vedere acest lucru, Curtea considerã cã cererile reclamantului vor fi examinate în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie.
    I. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 6 § 1 din Convenţie
    24. Reclamanţii s-au plâns cã instanţele interne au adoptat soluţii contradictorii în probleme legale similare. Dispoziţiile relevante ale art. 6 § 1 sunt redactate dupã cum urmeazã:
    "Orice persoanã are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de cãtre o instanţã [...], care va hotãrî [...] asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]."
    A. Cu privire la admisibilitate
    25. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este în mod vãdit nefondat în sensul art. 35 § 1 din Convenţie. De asemenea, Curtea constatã cã acesta nu prezintã niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.
    B. Cu privire la fond
    1. Argumentele pãrţilor
    26. Guvernul considerã cã jurisprudenţa contradictorie în cadrul unui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanţe având o competenţã teritorialã determinatã nu este în sine incompatibilã cu cerinţele art. 6 § 1. Potrivit acestuia, reclamanţii nu au dovedit cã jurisprudenţa divergentã este adoptatã în mod consecvent la nivel naţional sau de instanţele superioare şi au prezentat doar un numãr limitat de exemple de hotãrâri divergente.
    27. În continuare, Guvernul subliniazã cã, spre deosebire de situaţia de fapt din Cauza Beian împotriva României (nr. 1) [nr. 30.658/05, CEDO 2007-XIII (extrase)], jurisprudenţa divergentã în prezenta cauzã nu provine de la instanţa superioarã. Acesta considerã cã era de competenţa instanţelor naţionale sã interpreteze legea şi cã, în absenţa unei hotãrâri a Curţii Supreme de Justiţie destinate sã creeze o practicã unitarã, existenţa unor interpretãri diferite ale dispoziţiilor legale aplicabile nu încalcã principiul securitãţii raporturilor juridice.
    28. În ceea ce priveşte Hotãrârea pronunţatã de Curtea Supremã de Justiţie la data de 1 octombrie 2003, Guvernul observã cã aceasta nu era destinatã unificãrii practicii instanţelor inferioare, ci se referea la o anumitã cauzã. Totuşi, acesta a atras atenţia asupra faptului cã, la momentul respectiv, dreptul intern prevedea o soluţie în cazul jurisprudenţei divergente, şi anume un recurs în interesul legii (a se vedea supra, paragraful 20).
    29. Reclamanţii au contestat argumentul Guvernului şi au reiterat cã în cauze similare cu cea a lor s-au pronunţat hotãrâri definitive contradictorii.
    2. Motivarea Curţii
    30. Curtea observã cã a concluzionat anterior cã anumite divergenţe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricãrui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazeazã pe un ansamblu de instanţe de fond şi de recurs având o competenţã teritorialã determinatã [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 24.846/94 şi 34.165/96-34.173/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII]. Aceastã concluzie a fost pronunţatã în raport cu sistemele juridice care includ o curte supremã, al cãrei rol precis era acela de a soluţiona contradicţiile dintre deciziile instanţelor inferioare [a se vedea Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii, citatã anterior, şi Schwarzkopf şi Taussik împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 42.162/02, 2 decembrie 2008].
    31. Curtea observã cã prezenta cauzã se referã la o problemã legalã ce îi afecteazã pe foştii angajaţi ai bãncii B. care au fãcut parte din acelaşi proces de concediere colectivã. Aceasta acceptã faptul cã miza problemei legale nu era un subiect de interes general pentru întreaga societate, asemenea jurisprudenţei contradictorii în ceea ce priveşte restituirea în Cauza Tudor Tudor împotriva României (nr. 21.911/03, paragraful 31, 24 martie 2009), dar a afectat o categorie bine definitã de persoane. Totuşi, aceasta considerã cã reclamanţii, ca oricare alt cetãţean, aveau dreptul la un proces echitabil pentru stabilirea pretenţiilor lor civile, iar dreptul la un proces echitabil include dreptul la securitatea raporturilor juridice. În acest sens, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa, potrivit cãreia principiul securitãţii raporturilor juridice decurge din Convenţie şi constituie unul dintre elementele de bazã ale statului de drept [a se vedea Beian (nr. 1), citatã anterior, paragraful 39].
    32. Curtea considerã cã, de îndatã ce un stat adoptã o soluţie pentru a reglementa concedierea colectivã a sute de persoane de la companiile de stat, aceasta trebuie pusã în aplicare cu claritate şi coerenţã rezonabilã în scopul evitãrii, pe cât posibil, a incertitudinii şi a ambiguitãţii pentru persoanele interesate de mãsurile de punere în aplicare a acesteia. În acest context, ar trebui sã se sublinieze cã incertitudinea - fie ea legislativã, administrativã sau rezultatã din practicile aplicate de cãtre autoritãţi - este un factor important care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31.443/96, paragraful 151, CEDO 2004-V; Pãduraru împotriva României, nr. 63.252/00, paragraful 92, CEDO 2005-XII (extrase), şi Beian împotriva României (nr. 1), citatã anterior, paragraful 33].
    33. Curtea observã cã hotãrârile judecãtoreşti aplicabile în prezenta cauzã care privesc dreptul la plãţi compensatorii se aplicã şi persoanelor aflate într-o situaţie similarã, şi anume persoanelor concediate din diferite filiale ale aceleiaşi companii, înainte de octombrie 1999, pe care angajatorul lor le-a privat de dreptul la plãţi compensatorii. Întrucât nu au fost considerate de companie ca fiind vizate de concedierea colectivã, persoanele respective nu au fost implicate nici în procedurile premergãtoare concedierii. În plus, potrivit <>Ordonanţei de urgenţã a Guvernului nr. 98/1999, pentru a beneficia de asistenţa premergãtoare concedierii, trebuia ca numele acestora sã fie trimise agenţiilor responsabile cu prestarea acestor servicii. Astfel cum reiese din diversele hotãrâri depuse în cauzã, angajatorul nu a trimis agenţiilor listele cu persoanele concediate înainte de octombrie 1999.
    34. De asemenea, Curtea observã cã, deşi a fost respinsã acţiunea în justiţie a reclamanţilor pentru plãţi compensatorii, în hotãrârile definitive ale mai multor instanţe s-a recunoscut dreptul la efectuarea acestor plãţi în favoarea persoanelor aflate în situaţii similare. Aceste hotãrâri contradictorii indicã o abordare divergentã a instanţelor interne în ceea ce priveşte interpretarea condiţiilor prevãzute de lege pentru acordarea plãţilor compensatorii, în ciuda situaţiilor factuale similare.
    35. Fãrã sã considere necesar sã se pronunţe cu privire la soluţia ce ar fi trebuit sã fie datã acţiunii reclamanţilor (a se vedea, mutatis mutandis, Vincic şi alţii împotriva Serbiei, nr. 44.698/06 şi urm. par. 56, 1 decembrie 2009), Curtea apreciazã cã diversitatea interpretãrilor dreptului intern din partea diferitelor tribunale care se pronunţã în calitate de ultimã instanţã a condus la o incertitudine judiciarã în soluţionarea unor pretenţii civile similare.
    36. Curtea considerã necesarã analizarea aprofundatã a argumentului Guvernului, conform cãruia exista un mecanism care sã asigure interpretarea uniformã a legii aplicabile. În acest sens, Curtea observã cã tribunalele erau competente sã se pronunţe ca ultimã instanţã şi, în consecinţã, Curtea Supremã de Justiţie nu putea interveni în soluţionarea cauzelor în cadrul procedurilor ordinare.
    37. Reclamanţii au solicitat procurorului general sã introducã una dintre cele douã cãi extraordinare de atac şi ambele cereri au fost respinse. În acelaşi timp, o cerere a altor persoane a fost admisã şi s-a finalizat printr-o soluţie favorabilã pentru persoanele implicate (a se vedea supra, paragraful 17). Decizia pronunţatã de Curtea Supremã de Justiţie în aceste proceduri extraordinare se referea la aplicarea specificã a legii în cauza respectivã şi nu era destinatã sã uniformizeze interpretãrile contradictorii ale legislaţiei naţionale (a se vedea mutatis mutandis, Tudor Tudor, citatã anterior, paragraful 29). În plus, Curtea îşi reitereazã concluzia din Cauza Tudor Tudor (citatã anterior), conform cãreia intervenţia Curţii Supreme de Justiţie era posibilã doar prin intermediul unui recurs în anulare care contrazicea în sine principiul securitãţii raporturilor juridice.
    Curtea recunoaşte cã aprecierea faptelor unei cauze de cãtre o instanţã inferioarã şi evaluarea fãcutã de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru pãrţi cu plângeri foarte asemãnãtoare. Aceastã realitate nu încalcã în sine principiul securitãţii raporturilor juridice.
    Totuşi, atunci când existã divergenţe cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale în esenţã similare în cazul persoanelor aflate în grupuri aproape identice, apare o problemã în privinţa securitãţii raporturilor juridice. Aceasta a fost situaţia şi în aceastã cauzã.
    38. În lumina consideraţiilor precedente, Curtea concluzioneazã cã, în absenţa unui remediu care sã rezolve aceste divergenţe, soluţionarea diferitã a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situaţii similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie sã fi diminuat încrederea publicului în actul de justiţie, aceastã încredere fiind cu certitudine o componentã esenţialã a statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Vincic, citatã anterior, paragraful 56). Incertitudinea juridicã în cauzã i-a privat pe reclamanţi de un proces echitabil.
    39. Prin urmare, a fost încãlcat art. 6 § 1 în aceastã privinţã.
    40. Având în vedere constatarea anterioarã, Curtea considerã cã nu este necesar sã se continue examinarea celorlalte capete de cerere în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie.
    II. Cu privire la pretinsa încãlcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie
    41. În esenţã, reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, coroborat cu art. 14 din Convenţie, cã au fost privaţi de plãţile compensatorii, în timp ce alte persoane aflate în situaţii similare cu ale lor au primit plãţile respective.
    42. Având în vedere constatãrile de la paragraful 39 menţionat anterior, Curtea considerã cã nu este necesar sã mai examineze aceste capete de cerere.
    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    43. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
    A. Prejudiciu
    44. Cu privire la prejudiciul material, reclamanţii au solicitat împreunã 198.000 euro (EUR), sumã corespunzãtoare valorii plãţilor compensatorii la care aceştia considerau cã au dreptul, sumã actualizatã în raport cu rata inflaţiei. Guvernul a solicitat ca, în cazul în care Curtea constatã o încãlcare a Convenţiei, reclamanţii se pot prevala de art. 322 pct. 9 al Codului de procedurã civilã, care le conferã dreptul sã se adreseze instanţelor naţionale cu o cerere de revizuire pentru a restabili situaţia existentã înainte de încãlcarea Convenţiei. În orice caz, Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive şi nejustificate.
    45. În primul rând, Curtea a precizat cã o hotãrâre în care se constatã o încãlcare impune statului pârât obligaţia legalã de a pune capãt acestei încãlcãri şi de a acorda o reparaţie pentru consecinţele acesteia, astfel încât sã se restabileascã pe cât posibil situaţia existentã înainte de încãlcare [a se vedea Brumãrescu împotriva României (reparaţie echitabilã) (MC), nr. 28.342/95, paragraful 19, CEDO 2001-I, şi Fostul rege al Greciei şi alţii împotriva Greciei (MC) (reparaţie echitabilã), nr. 25.701/94, paragraful 72].
    46. Având în vedere încãlcarea constatatã în prezenta cauzã şi motivele care au stat la baza acesteia (a se vedea supra, paragrafele 35 şi 38, în special trimiterea la soluţia datã acţiunilor în instanţã ale reclamanţilor), precum şi la dispoziţiile art. 322 pct. 9 al Codului de procedurã civilã (a se vedea supra, paragraful 21), şi ţinând seama de principiul subsidiaritãţii, Curtea considerã cã pretenţiile reclamanţilor trebuie respinse.
    47. De asemenea, reclamanţii au solicitat 90.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. Guvernul a considerat aceastã sumã excesivã în lumina jurisprudenţei Curţii în cauze similare.
    48. Curtea considerã cã reclamanţii au suferit cu certitudine un prejudiciu moral în urma încãlcãrii dreptului lor la un proces echitabil. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordã fiecãrui reclamant 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
    B. Cheltuieli de judecatã
    49. Reclamanţii au solicitat suma de 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecatã. În acest sens, reclamanţii au prezentat o listã detaliatã care includea redactarea documentelor legale prezentate Curţii şi autoritãţilor interne prin care s-a solicitat promovarea unei cãi extraordinare de atac. De asemenea, aceştia au prezentat facturi pentru serviciile de traducere (observaţii şi hotãrâri judecãtoreşti pronunţate în cauze similare) în valoare de aproximativ 750 EUR.
    50. Guvernul a considerat pretenţiile acestora excesive şi a contestat justificarea sumelor solicitate ca asistenţã juridicã pentru procedurile interne extraordinare şi pentru serviciile de traducere.
    51. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecatã numai în mãsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora.
    52. În speţã, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã acordarea sumei de 40 EUR fiecãrui reclamant pentru cheltuielile de judecatã, plus orice altã sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit de cãtre aceştia.
    C. Dobânzi moratorii
    53. Curtea considerã necesar ca rata dobânzilor moratorii sã se întemeieze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, majoratã cu 3 puncte procentuale.

                       PENTRU ACESTE MOTIVE,
                           În unanimitate,
                               CURTEA:

    1. declarã admisibil capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 în ceea ce priveşte insecuritatea raporturilor juridice;
    2. hotãrãşte cã a fost încãlcat art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte încãlcarea principiului securitãţii raporturilor juridice;
    3. hotãrãşte cã nu este necesar sã se examineze admisibilitatea sau fondul celorlalte capete de cerere;
    4. hotãrãşte:
    a) ca statul pârât sã plãteascã fiecãrui reclamant, în termen de 3 luni de la data rãmânerii definitive a hotãrârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, urmãtoarele sume care trebuie convertite în moneda naţionalã a statului pârât la rata de schimb aplicabilã la data plãţii:
    (i) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice altã sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit;
    (ii) 40 EUR (patruzeci de euro), plus orice sumã ce poate fi datoratã cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecatã;
    b) ca, de la expirarea termenului menţionat şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândã simplã, la o ratã egalã cu rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal practicatã de Banca Centralã Europeanã, aplicabilã pe parcursul acestei perioade şi majoratã cu 3 puncte procentuale;
    5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile în rest.
    Redactatã în limba englezã, apoi comunicatã în scris, la 2 noiembrie 2010, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.

                Josep Casadevall,
                   preşedinte

                Santiago Quesada,
                     grefier

    ANEXÃ

                            LISTA RECLAMANŢILOR


┌────┬───────────────────────────────────┬────────────────┬─────────────────┐
│ Nr.│    Numele şi prenumele            │ Data naşterii  │    Domiciliul   │
├────┼───────────────────────────────────┼────────────────┼─────────────────┤
│ 1. │Mariana Ştefãnicã                  │    1957        │  Bucureşti      │
│ 2. │Aurora Vasile                      │    1969        │  Bucureşti      │
│ 3. │Dorina Iliuţã                      │    1954        │  Bucureşti      │
│ 4. │Emilia-Mihaela Florescu            │    1953        │  Bucureşti      │
│ 5. │Diana Nicula                       │    1969        │  Bucureşti      │
│ 6. │Cristiana Curuţchi                 │    1970        │  Bucureşti      │
│ 7. │Mariana Damian                     │    1961        │  Bucureşti      │
│ 8. │Magdalena Dinu (Grecu, înainte     │                │                 │
│    │de divorţ)                         │    1967        │  Bucureşti      │
│ 9. │Carmen Gabriela Linţoiu            │    1965        │  Bucureşti      │
│10. │Ioana Oancea (decedatã),           │    1952        │  Bucureşti      │
│    │prin moştenitoarea Laura Mãdãlina  │                │                 │
│    │Oancea                             │    1983        │  Bucureşti      │
│11. │Adrian Cosmin Bratoşin             │    1973        │  Bucureşti      │
│12. │Elena Cristina Badea               │    1969        │  Bucureşti      │
│13. │Irina-Magda Bejenaru               │    1968        │  Bucureşti      │
│14. │Maria Magdalena Trif               │    1975        │  Bucureşti      │
│15. │Valeria Stamate (decedatã),        │    1948        │  Bucureşti      │
│    │prin moştenitorul Tudor Dan Stamate│    1980        │  Bucureşti      │
│16. │Melania-Aurelia Stan               │    1969        │  Bucureşti      │
│17. │Lizette Dumitrescu                 │    1967        │  Bucureşti      │
│18. │Simona-Gabriela Voineagu           │    1968        │  Bucureşti      │
└────┴───────────────────────────────────┴────────────────┴─────────────────┘

___________

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Hotarare, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, HOTARARE din 2 noiembrie 2010

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"