Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
(Cererea nr. 36.820/02)
În Cauza Valentin Dumitrescu împotriva României,
Curtea Europeanã a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecãtori, şi din Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
dupã ce a deliberat în camera de consiliu la data de 11 martie 2008,
pronunţã urmãtoarea hotãrâre, adoptatã la aceastã datã:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se aflã o cerere (nr. 36.820/02) îndreptatã împotriva României, prin care 2 cetãţeni ai acestui stat, domnul Valentin Dumitru Dumitrescu şi, mama sa, doamna Iordana Cornelia Dumitrescu (reclamanţii), au sesizat Curtea la data de 2 octombrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apãrarea drepturilor omului şi a libertãţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de doamna N. Popescu, avocat profesând în Bucureşti, renunţând la serviciile doamnei avocat dupã depunerea observaţiilor. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sãu, domnul R. H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanţii au susţinut în special cã li s-au încãlcat dreptul de acces la o instanţã şi dreptul la respectarea bunurilor din cauza neexecutãrii unei hotãrâri definitive şi a refuzului instanţelor de a analiza pe fond cererea de restituire a unui teren pe vechiul amplasament şi s-au plâns de durata excesivã a procedurilor civile de restituire a terenului respectiv.
4. La data de 24 ianuarie 2006, Curtea a decis sã comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis sã analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
5. În observaţiile sale din data de 31 iulie 2006, reclamantul, moştenitor legal al reclamantei, a informat Curtea despre decesul acesteia, ce a avut loc la data de 13 aprilie 2006. Din motive de ordin practic, prezenta hotãrâre va continua sã facã referire, în faptele pertinente, la reclamanţi, deşi în prezent calitatea de reclamant trebuie atribuitã numai domnului Valentin Dumitru Dumitrescu.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul s-a nãscut în anul 1948 şi locuieşte în Bucureşti. Reclamanta s-a nãscut în anul 1914.
7. O rudã a reclamanţilor, D.G., a dobândit în anul 1940, printr-un contract de vânzare-cumpãrare, un teren agricol în suprafaţã de 4 ha, care a fost naţionalizat în anul 1953 de cãtre autoritãţile comuniste şi folosit de o societate agricolã de stat. Terenul în discuţie, situat într-o regiune de câmpie, în comuna Chiajna, în apropiere de Bucureşti, a fãcut obiectul <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 (<>Legea nr. 18/1991 ) şi a fost recalificat în anul 1996 de cãtre autoritãţi ca teren situat în zona construibilã a oraşului Bucureşti (teren intravilan). Cu toate acestea, comisia pentru aplicarea <>Legii nr. 18/1991 din Chiajna (Comisia Chiajna) a rãmas competentã cu aplicarea acestei legi în privinţa tuturor terenurilor ce fuseserã administrate înainte de 1990 de societatea agricolã din Chiajna, aşa cum a fost şi cazul terenului în cauzã.
A. Acţiune în reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţã de 4 ha
8. În anul 1991, în temeiul <>Legii nr. 18/1991 , reclamanţii le-au solicitat succesiv comisiilor Chiajna şi Bucureşti sã le reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţã de 4 ha în cauzã.
9. În 1992 şi 1994, Comisia Chiajna i-a pus pe nişte foşti funcţionari ai primãriei locale în posesia terenului revendicat de reclamanţi. În anul 1995 şi la data de 28 martie 1996, ea le-a eliberat titluri de proprietate asupra acestui teren, care a fost vândut în aprilie 1996 de cãtre noii proprietari unei societãţi comerciale.
10. La data de 9 mai 1996, comisia abilitatã cu aplicarea <>Legii nr. 18/1991 în Bucureşti şi în judeţul Ilfov, din care fãcea parte comuna Chiajna, (Comisia Ilfov) a respins cererea formulatã de reclamanţi în anul 1991, din cauzã cã aceştia nu au dovedit cã avuseserã un drept de proprietate asupra terenului în discuţie în momentul naţionalizãrii.
11. Reclamanţii au sesizat Judecãtoria Buftea cu o acţiune împotriva Prefecturii Bucureşti şi a Prefecturii Ilfov în anularea Hotãrârii din data de 9 mai 1996. În cursul procedurii, Comisia Chiajna a informat instanţa cã i-a pus pe nişte terţi, conform <>Legii nr. 18/1991 , în posesia unui teren din care fãcea parte şi parcela revendicatã de reclamanţi. Prin Sentinţa din data de 26 noiembrie 1996, Judecãtoria Buftea a admis acţiunea reclamanţilor cu motivarea cã îşi dovediserã, prin contractul de vânzare-cumpãrare din anul 1940 şi prin martori, dreptul de proprietate pe care îl aveau asupra terenului în suprafaţã de 4 ha. În temeiul <>Legii nr. 18/1991 , instanţa a statuat cã reclamanţilor trebuia sã li se reconstituie dreptul de proprietate "asupra terenului în suprafaţã de 4 ha, pe raza comunei Chiajna". Din sentinţã reiese cã reclamanţii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecatã. Aceastã sentinţã a rãmas definitivã prin nerecurare de cãtre pãrţile în litigiu.
B. Cererea de intervenţie voluntarã într-o procedurã ce viza recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu şi punerea în posesie asupra acestui teren
12. La data de 14 februarie 1995, reclamanţii au depus concluzii de intervenţie voluntarã într-o procedurã aflatã pe rol în faţa secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Bucureşti, procedurã care se desfãşura între foştii funcţionari menţionaţi mai sus, alţi terţi şi autoritãţile locale şi care avea ca obiect anularea titlului administrativ de proprietate eliberat în anul 1995 pentru o parte din terenul în cauzã (vezi paragraful 9 de mai sus). Plângându-se de abuzurile Comisiei Chiajna, ei i-au solicitat instanţei sã anuleze titlul de proprietate din anul 1995, sã le recunoascã dreptul de proprietate asupra celor 4 ha dobândite de ruda lor în anul 1940 şi sã oblige autoritãţile competente sã îi punã în posesia acestui teren.
13. Dupã ce tribunalul şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, la termenul de judecatã din 23 ianuarie 1996, Curtea de Apel a supus dezbaterii pãrţilor şi a declarat admisibilã cererea pãrţilor interesate.
14. Prin Încheierea de şedinţã din data de 25 iunie 1996, Secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti şi-a constatat din oficiu necompetenţa şi a trimis cauza în faţa instanţelor civile.
15. Dupã ce a ţinut o primã şedinţã de judecatã la data de 9 decembrie 1996, prin Sentinţa din data de 10 martie 1997, pe baza contractului de vânzare-cumpãrare din anul 1940 şi a Sentinţei definitive din data de 26 noiembrie 1996 menţionate mai sus, Judecãtoria Sectorului 6 Bucureşti a admis cererea de intervenţie voluntarã a reclamanţilor şi a obligat Prefectura Bucureşti şi Comisia Chiajna la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra terenului în suprafaţã de 4 ha, precizând amplasamentul exact al acestuia, şi la punerea lor în posesia acestui teren.
16. Dupã casarea cu trimitere spre rejudecare a sentinţei menţionate mai sus din 12 octombrie 1998, pentru viciu de procedurã, prin Sentinţa din 12 noiembrie 1999, Judecãtoria Sectorului 6 Bucureşti a respins cererea reclamanţilor de a le reconstitui dreptul de proprietate ca fiind lipsitã de obiect, pe motivul cã "sentinţa definitivã din 26 noiembrie 1996 (...) le recunoscuse şi reconstituise deja dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţã de 4 ha". Judecãtoria a anulat titlul de proprietate eliberat foştilor funcţionari ai primãriei în anul 1995.
17. Reclamanţii au formulat apel împotriva acestei sentinţe, cu motivarea cã cererea lor de reconstituire a dreptului de proprietate urmãrise într-adevãr revendicarea terenului cumpãrat de ruda lor în anul 1940 şi cã Sentinţa definitivã din data de 26 noiembrie 1996 nu identificase cu exactitate amplasamentul terenului care trebuia sã le fie restituit, de unde interesul de a interveni în procedurã. Ei au solicitat tribunalului sã dispunã o expertizã tehnicã topograficã pentru a identifica terenurile în litigiu şi pentru a le constata dreptul de a li se restitui terenul rudei lor.
18. În şedinţa de judecatã din data de 24 martie 2000, Tribunalul Bucureşti a amânat cauza pentru data de 9 mai 2000, deoarece unuia dintre judecãtori nu îi era îngãduit sã judece, întrucât se pronunţase deja la judecarea în primã instanţã a cauzei. La aceastã datã, reclamanţii i-au cerut instanţei sã stabileascã un nou termen pentru a-şi putea pregãti apãrarea.
19. Prin Decizia din data de 11 octombrie 2000, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamanţilor. Pasajele relevante ale deciziei sunt urmãtoarele:
"Dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţã de 4 ha le-a fost reconstituit intervenienţilor prin sentinţa rãmasã definitivã din data de 26 noiembrie 1996 a Judecãtoriei Buftea. Instanţa a decis în mod corect doar sã reconstituie dreptul de proprietate asupra celor 4 ha de teren pe raza comunei Chiajna, în conformitate cu posibilitãţile instanţelor în temeiul <>Legii nr. 18/1991 , deoarece stabilirea dreptului de proprietate şi a amplasamentului terenului în discuţie este un drept exclusiv al comisiei pentru aplicarea <>Legii nr. 18/1991 . A admite un punct de vedere contrar ar avea drept consecinţã intervenţia nelegalã a justiţiei în atribuţiile prevãzute de lege pentru comisiile menţionate mai sus.
Cererea de intervenţie din data de 14 februarie 1995 nu poate fi calificatã drept cerere în revendicare a parcelei de teren în suprafaţã de 4 ha, deoarece din cerere reiese cã reclamanţii nu au solicitat decât reconstituirea dreptului de proprietate. Conform articolului 294 § 1 din Codul de procedurã civilã, reclamanţii nu-şi pot modifica cererea în apel."
20. Dupã ce a ţinut o primã şedinţã de judecatã la data de 22 februarie 2001, când a amânat cauza, stabilind un nou termen din motiv de viciu de procedurã de citare, aşa cum s-a întâmplat şi la datele de 5 aprilie, 13 septembrie, 8 noiembrie şi 20 decembrie 2001, prin Decizia din data de 4 aprilie 2002, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul formulat de reclamanţi, confirmând Decizia din 11 octombrie 2000 a Tribunalului Bucureşti.
21. La o datã neprecizatã în anul 2003, Prefectura Ilfov, de care aparţine comuna Chiajna, le-a precizat reclamanţilor cã, în temeiul normelor de aplicare a <>Legii nr. 18/1991 , comisiile aveau competenţa exclusivã în ceea ce priveşte punerea în posesie şi stabilirea amplasamentelor terenurilor ce trebuiau restituite pãrţilor interesate. Ea a observat cã Sentinţa din 26 noiembrie 1996 nu precizase în dispozitivul sãu cã punerea în posesie a reclamanţilor trebuia sã se facã pe vechiul amplasament al terenului ce îi aparţinuse rudei lor.
C. Contestaţia referitoare la executarea Sentinţei din 26 noiembrie 1996
22. La data de 20 septembrie 1999, reclamanţii au sesizat Judecãtoria Buftea cu o contestaţie referitoare la executarea Sentinţei din 26 noiembrie 1996 a aceleiaşi instanţe, urmãrind interpretarea dispozitivului acestei sentinţe (contestaţie la titlu). În mod special, ei doreau sã afle dacã terenul în suprafaţã de 4 ha ce trebuia sã le fie restituit era cel ce fãcuse obiectul contractului de vânzare-cumpãrare din anul 1940, menţionat în considerentele sentinţei.
23. Prin Sentinţa din data de 28 octombrie 1999, instanţa a statuat cã cererea lor nu putea fi analizatã în cadrul unei astfel de acţiuni, deoarece dispozitivul Sentinţei din 26 noiembrie 1996 era foarte clar, referindu-se exclusiv la reconstituirea unui titlu de proprietate în baza <>Legii nr. 18/1991 . Pe de altã parte, identificarea şi punerea în posesia unui teren individualizat erau de competenţa exclusivã a comisiilor administrative.
24. Atât apelul, cât şi recursul reclamanţilor împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate, primul prin Decizia din 15 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, iar al doilea prin Decizia din 18 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti.
D. Demersurile reclamanţilor pentru executarea Sentinţei din 26 noiembrie 1996
25. În urma Deciziei din 11 mai 1995 a Consiliului Municipiului Bucureşti, aprobatã în anul 1996 de departamentul de urbanism şi amenajare a teritoriului, mai multe terenuri agricole aflate în vecinãtatea Capitalei, printre care parcela de 4 ha dobânditã de ruda reclamanţilor în anul 1940, au fost recalificate drept terenuri situate în zona construibilã a Bucureştiului. Prin urmare, valoarea comercialã a parcelei respective a crescut rapid.
26. La data de 4 aprilie 1997, Primãria Bucureşti a rãspuns la o scrisoare a reclamanţilor, în sensul cã Comisia Chiajna era competentã cu executarea Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996.
27. La 11 iunie şi 5 septembrie 1997, autoritãţile însãrcinate cu cadastrul din Bucureşti şi Ilfov i-au informat pe reclamanţi cã parcela revendicatã se afla în perimetrul municipiului Bucureşti şi cã aplicarea <>Legii nr. 18/1991 de cãtre Comisia Bucureşti se afla în curs de desfãşurare.
28. La data de 6 ianuarie 1998, reclamanţii i-au solicitat Comisiei Chiajna sã le reconstituie dreptul de proprietate asupra parcelei de 4 ha în cauzã, conform <>Legii nr. 18/1991 , modificatã în 1997, invocând, printre altele, în sprijinul cererii lor, Sentinţa din 26 noiembrie 1996. Comisia Chiajna a refuzat sã îi punã în posesia acestei parcele şi nu le-a fãcut propuneri pentru a-i pune în posesia unui alt teren, conform sentinţei menţionate mai sus.
29. La data de 5 octombrie 1998, invocând, printre altele, Sentinţa definitivã din 26 noiembrie 1996, reclamanţii au depus o plângere penalã la parchetul competent, invocând refuzul primarului din Chiajna de a-i pune în posesia parcelei de 4 ha în discuţie. Ei nu au primit niciun rãspuns la plângere.
30. La data de 20 februarie 2003, reclamanţii i-au solicitat Comisiei Chiajna sã îi punã în posesia unui teren în suprafaţã de 4 ha, conform Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 şi contractului de vânzare-cumpãrare din anul 1940.
31. Prin procesul-verbal din 10 martie 2003, pe care reclamanţii l-au primit şi l-au semnat la data de 22 iulie 2003, Comisia Chiajna i-a pus în posesia a 7 parcele de teren agricol, în suprafaţã totalã de 4 ha, pe raza comunei Chiajna.
32. La data de 10 noiembrie 2003, Comisia Chiajna le-a precizat reclamanţilor, nemulţumiţi de parcelele ce le fuseserã atribuite, cã nu mai existau alte terenuri disponibile în urma aplicãrii <>Legii nr. 18/1991 şi i-a invitat sã se prezinte pentru a li se elibera un titlu de proprietate. Din dosar reiese cã reclamanţii au refuzat sã dea curs acestei invitaţii.
II. Dreptul şi practica internã pertinente
33. În ceea ce priveşte competenţa instanţelor de a analiza deciziile comisiilor administrative abilitate cu aplicarea <>Legii nr. 18/1991 , esenţialul reglementãrii interne relevante, şi anume extrasele din <>Legea nr. 18/1991 , publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 şi republicatã la data de 5 ianuarie 1998, dupã modificãrile aduse prin <>Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 , este descris în Hotãrârea Glod împotriva României (nr. 41.134/98, §§ 22-24, 16 septembrie 2003).
34. Jurisprudenţa internã divergentã referitoare la competenţa instanţelor de a analiza legalitatea modului în care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor ce trebuiau restituite în temeiul <>Legii nr. 18/1991 a fost rezumatã în Hotãrârea Hauler împotriva României (nr. 67.703/01, §§ 19-21, 12 iulie 2007). Dupã modificarea <>Legii nr. 18/1991 prin <>Legea nr. 169/1997 şi <>Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor <>Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale <>Legii nr. 169/1997 , în sensul întinderii, de acum înainte nelimitate, a competenţei instanţelor chemate sã statueze asupra legalitãţii deciziilor administrative ale comisiilor, larga majoritate a instanţelor interne au statuat cã instanţele aveau competenţa sã analizeze legalitatea modului în care comisiile au stabilit amplasamentul terenurilor ce trebuiau sã fie atribuite reclamanţilor (deciziile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 şi 27 iunie 2005 ale curţilor de apel Timişoara, Târgu Mureş şi, respectiv, Bacãu; a contrario, deciziile din 5 aprilie 2000 şi 3 iunie 2005 ale curţilor de apel Oradea şi, respectiv, Craiova). Pe de altã parte, în decizia sa din data de 6 februarie 2002 menţionatã mai sus, Curtea de Apel Timişoara a considerat cã, dupã ce a urmat procedura prevãzutã de <>Legea nr. 18/1991 , reclamanta nu era obligatã sã urmeze procedura <>Legii nr. 1/2000 pentru analizarea chestiunii aplicãrii <>Legii nr. 18/1991 şi, în special, a chestiunii amplasamentului terenului ce îi fusese atribuit de comisie.
35. <>Art. 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea cã, în regiunile de câmpie, punerea persoanelor îndreptãţite în posesia unor terenuri situate în afara zonei construibile a unei localitãţi este realizatã de comisia administrativã, nu neapãrat pe vechiul amplasament deţinut de pãrţile interesate. Dupã modificarea acestei legi prin <>Legea nr. 1/2000 , art. 2 prevede cã punerea în posesie se face în mod normal pe vechiul amplasament, cu condiţia ca acelaşi teren sã nu le fi fost atribuit unor terţi conform <>Legii nr. 18/1991 . În ceea ce priveşte terenurile situate în zona construibilã a unei localitãţi, <>Legea nr. 18/1991 , interpretatã prin jurisprudenţa în materie, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul amplasament, în special dacã terenul nu le fusese atribuit unor terţi, înainte de intrarea în vigoare a legii, pentru a-şi construi casa. În mai multe cauze, instanţele interne au statuat pe fond cã, în temeiul <>art. 13 din Legea nr. 18/1991 , fiind vorba chiar de terenurile situate în regiunile de câmpie, refuzul comisiilor administrative de a pune în posesie persoanele îndreptãţite pe vechiul amplasament nu trebuie sã fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994, 9/1995 şi nr. 228/1996 ale Curţii de Apel Galaţi şi Decizia nr. 944 din 15 mai 1996 a Curţii Supreme de Justiţie; a contrario, Decizia din 25 aprilie 1995 a Curţii de Apel Galaţi).
36. Din prevederile <>Legii nr. 18/1991 , în special din art. 8, reiese cã pentru a stabili dreptul de proprietate al persoanelor îndreptãţite asupra terenurilor ce fac obiectul acestei legi, autoritãţile competente procedeazã la reconstituirea acestui drept de proprietate, la cererea pãrţilor interesate, procedurã care se încheie cu eliberarea unui titlu administrativ de proprietate. Procedura administrativã şi, dupã caz, cea judiciarã în discuţie se finalizeazã prin punerea în posesie asupra terenului şi eliberarea titlului de proprietate. De altfel, doctrina şi jurisprudenţa internã au fost divergente în ceea ce priveşte posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare pentru a-şi valorifica dreptul de proprietate pentru o persoanã care, în cadrul procedurii menţionate mai sus, nu beneficia încã de un titlu administrativ de proprietate, ci numai de un certificat administrativ eliberat de comisie şi de un proces-verbal de punere în posesia terenului în litigiu (vezi, pentru admisibilitatea acţiunii, Decizia Curţii de Apel Piteşti nr. 2.159 din 16 octombrie 1998; a contrario, în special Decizia Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie din data de 30 iunie 1997).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 6 § 1 din Convenţie
37. Reclamantul invocã douã încãlcãri ale dreptului sãu de acces la o instanţã din cauza neexecutãrii Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 şi a refuzului instanţelor de a-i analiza pe fond cererea de restituire a unui teren pe vechiul amplasament. De asemenea, el se plânge de durata excesivã a procedurilor în cauzã. Reclamantul invocã art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede urmãtoarele în partea sa relevantã:
"Orice persoanã are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de cãtre o instanţã independentã şi imparţialã (...) care va hotãrî (...) asupra încãlcãrii drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra neexecutãrii Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 a Judecãtoriei Buftea
1. Asupra admisibilitãţii
38. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
39. Dupã ce a contestat modul în care Sentinţa definitivã din 26 noiembrie 1996 a fost executatã la data de 10 martie 2003 de cãtre autoritãţi, în observaţiile sale, reclamantul considerã cã a suferit o încãlcare a dreptului sãu de acces la o instanţã din cauza executãrii tardive a acestei sentinţe. El pune în evidenţã faptul cã aceastã întârziere nu se poate explica prin imposibilitatea autoritãţilor de a identifica amplasamentul pe care îl solicitase sau prin desfãşurarea procedurii în care a intervenit, avându-se în vedere cã din dosar reiese cã autoritãţile ştiau unde era situatã parcela revendicatã şi cã ele nu au obţinut o suspendare a executãrii sentinţei definitive în cauzã. Pe de altã parte, înainte de 10 martie 2003, autoritãţile nu au fãcut nicio propunere de punere în posesie asupra vreunui teren conform Sentinţei din 26 noiembrie 1996.
40. Guvernul apreciazã cã dreptul de proprietate al reclamantului şi al mamei sale asupra terenului în suprafaţã de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna era un drept condiţionat, ce depindea de identificarea amplasamentului. Dacã alegerea amplasamentului aparţinea autoritãţilor, imprecizia reclamantului şi a mamei sale în ceea ce priveşte identificarea vechiului amplasament şi atitudinea lor insistentã cu privire la restituirea vechiului lor teren au determinat Comisia Chiajna sã aştepte sfârşitul procedurilor pentru a-i pune în posesie. În plus, reclamantul a fost informat de Comisia Chiajna despre imposibilitatea punerii în posesie pe amplasamentul deţinut de ruda sa în anul 1940.
41. Curtea reaminteşte cã, potrivit unei jurisprudenţe constante, executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de la ce instanţã ar emana, trebuie consideratã ca fãcând parte integrantã din "proces" în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, Hotãrârea din 19 martie 1997, Culegere de hotãrâri şi decizii, 1997-II, § 40). Pe de altã parte, admiţând faptul cã dreptul de acces la o instanţã nu poate obliga un stat sã asigure executarea fiecãrei sentinţe cu caracter civil, oricare ar fi ea şi oricare ar fi circumstanţele (Sanglier împotriva Franţei, nr. 50.342/99, § 39, 27 mai 2003), ea reitereazã totuşi cã dacã administraţia refuzã sau omite sã se execute ori dacã întârzie sã o facã, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faza judiciarã a procedurii îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby, citatã mai sus, § 41).
42. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de faţã şi a constatat încãlcarea dreptului reclamanţilor la un acces efectiv la o instanţã din cauza executãrii tardive de cãtre autoritãţi a sentinţelor definitive care le obliga, în temeiul <>Legii nr. 18/1991 , sã reconstituie dreptul de proprietate al pãrţilor interesate asupra unor terenuri (vezi, printre altele, Acatrinei împotriva României, nr. 7.114/02, §§ 37-44, 6 octombrie 2006, şi Gavrileanu împotriva României, nr. 18.037/02, §§ 36-46, 22 februarie 2002).
43. Curtea a analizat cauza de faţã şi considerã cã Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingãtor care sã poatã duce la o altã concluzie. În mod special, aceasta observã cã Sentinţa definitivã din 26 noiembrie 1996 dispunea ca autoritãţile locale sã reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului şi al mamei sale asupra unui teren în suprafaţã de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna, fãrã a preciza amplasamentul acestui teren. Curtea observã cã, chiar dacã sentinţa în cauzã nu preciza în mod expres acest lucru, din dreptul intern în materie reiese cã reconstituirea efectivã a dreptului de proprietate implica punerea în posesie asupra unui teren şi eliberarea unui titlu administrativ de proprietate de cãtre autoritãţile locale, singurele competente în materie de executare a sentinţei menţionate mai sus (vezi paragraful 36 de mai sus). Or, Curtea constatã cã Guvernul nu contestã faptul cã reclamantul şi mama sa au primit şi au semnat procesul-verbal de punere în posesie asupra parcelelor în suprafaţã totalã de 4 ha la data de 22 iulie 2003 şi cã au fost invitaţi sã se prezinte pentru a li se elibera titlul de proprietate la data de 10 noiembrie 2003, fãrã ca înainte de aceste date sã li se fi fãcut vreo altã propunere de executare a Sentinţei din 26 noiembrie 1996. Având în vedere dispoziţiile sentinţei în cauzã, trebuie constatat cã în anul 2003, prin cele douã demersuri menţionate mai sus, autoritãţile şi-au îndeplinit obligaţiile ce decurg din aceastã sentinţã, rãmânând în discuţie doar chestiunea termenului de executare. De altfel, reclamantul admite acest lucru în observaţiile sale.
44. Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului pentru a justifica întârzierea în executarea Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996. Pe de o parte, din dosar rezultã cã autoritãţile locale cunoşteau amplasamentul revendicat de reclamant (vezi paragrafele 11 şi 15 de mai sus). Pe de altã parte, având în vedere dispoziţiile sentinţei în discuţie, Curtea este de pãrere cã Comisia Chiajna ar fi putut lua mai devreme iniţiativa pentru a o executa, astfel cum a fãcut-o în anul 2003. Aceasta cu atât mai mult cu cât sentinţa în cauzã nu stabilea amplasamentul terenului ce trebuia acordat reclamantului şi mamei sale, iar comisia era singura autoritate competentã pentru a identifica parcelele libere şi pentru a formula oferte concrete. Prin urmare, Curtea nu este de pãrere cã întârzierea în executare îi este imputabilã reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Acatrinei, citatã mai sus, § 41).
45. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a asigura executarea cu celeritate a Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 a Judecãtoriei Buftea.
46. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
47. Pe de altã parte, Curtea considerã cã, dupã constatarea încãlcãrii, concluzie la care a ajuns din cauza duratei de neexecutare a Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996, nu este cazul sã analizeze separat dacã în speţã a avut loc şi încãlcarea dreptului reclamantului de a i se soluţiona cauza într-un "termen rezonabil", capãt de cerere ce trebuie considerat ca absorbit de cel precedent (vezi, mutatis mutandis, Lunari împotriva Italiei, nr. 21.463/93, § 46, 11 ianuarie 2001, Popea împotriva României, nr. 6.248/03, § 38, 5 octombrie 2006, şi Societatea de gestiune a portului din Campoloro şi societatea fermierã din Campoloro împotriva Franţei, nr. 57.516/00, § 67, 26 septembrie 2006).
B. Asupra refuzului instanţelor interne de a analiza chestiunea punerii în posesie a reclamantului asupra terenului în litigiu pe vechiul amplasament
1. Asupra admisibilitãţii
48. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, aceasta constatã cã nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
49. Reclamantul pune în evidenţã faptul cã obiectul cererii sale de intervenţie voluntarã din 14 februarie 1995 a fost obligarea autoritãţilor locale de a-l pune în posesia terenului în suprafaţã de 4 ha pe vechiul amplasament ce îi aparţinuse rudei sale în anul 1940, obiect diferit de procedura la finalul cãreia el a obţinut, împreunã cu mama sa, Sentinţa definitivã din 26 noiembrie 1996, care nu preciza unde trebuia efectuatã punerea în posesie. Într-un mod similar Cauzei Glod împotriva României (nr. 41.134/98, § 39, 16 septembrie 2003), respingerea cererii de intervenţie voluntarã s-a întemeiat pe "dreptul exclusiv" al comisiilor administrative de a stabili amplasamentul terenului ce trebuia sã le fie atribuit.
50. Guvernul considerã cã prezenta cauzã este diferitã de Cauza Glod menţionatã mai sus, în mãsura în care instanţele interne nu au invocat lipsa de competenţã materialã pentru a analiza cererea reclamantului, ci au statuat cã aceastã cerere este lipsitã de obiect, având în vedere constatarea din Sentinţa definitivã din 26 noiembrie 1996, care le atribuise pãrţilor interesate 4 ha de teren, fãrã a stabili amplasamentul.
51. Curtea a analizat deja chestiunea dreptului de acces la o instanţã în cazul reclamanţilor cãrora, dupã ce au sesizat instanţele interne cu o acţiune ce viza controlul deciziilor luate de comisiile locale pentru a stabili amplasamentul terenurilor atribuite în temeiul <>Legii nr. 18/1991 , li s-a respins acţiunea, fãrã o judecatã pe fond, din cauza competenţei exclusive a comisiilor administrative în materie; ea a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie (Glod, citatã mai sus, §§ 35-40, şi Hauler împotriva României, nr. 67.703/01, §§ 32-37, 12 iulie 2007).
52. Curtea a analizat cauza de faţã şi considerã cã Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingãtor care sã poatã duce la o altã concluzie. În mod special, ea observã cã, la fel ca şi în Cauza Hauler menţionatã mai sus, reclamantul şi mama sa au sesizat instanţele interne cu o acţiune privind aplicarea efectivã a dreptului de proprietate ce le fusese recunoscut prin Sentinţa definitivã din 26 noiembrie 1996, drept pe care ei l-au considerat încãlcat printr-o decizie administrativã care le elibera unor terţi un titlu de proprietate pe vechiul amplasament al terenului ce îi aparţinuse rudei lor, considerând cã ei trebuie puşi în posesia acestui teren. Procedura în care a intervenit reclamantul nu avea, aşadar, acelaşi obiect cu cea soluţionatã prin sentinţa menţionatã mai sus. Deoarece acţiunea reclamantului a fost respinsã din cauza dreptului exclusiv al Comisiei Chiajna de a stabili amplasamentul terenului ce trebuia sã le fie atribuit, rezultã cã, în conformitate cu afirmaţiile instanţelor sesizate cu cauza de faţã, odatã stabilitã suprafaţa de teren la care reclamantul şi mama sa aveau dreptul, nu mai era de datoria instanţelor sã controleze deciziile comisiilor administrative referitoare la punerea în posesie a pãrţilor interesate, în temeiul <>Legii nr. 18/1991 . Or, art. 6 § 1 din Convenţie dispune ca deciziile luate de autoritãţile administrative ce nu îndeplinesc ele însele cerinţele acestei prevederi, cum se întâmplã în cazul de faţã, sã fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenţã deplinã (vezi, mutatis mutandis, Glod, citatã mai sus, §§ 35-36).
53. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciazã cã refuzul instanţelor interne de a analiza chestiunea dreptului reclamantului, în temeiul <>Legii nr. 18/1991 , de a fi pus în posesia terenului în cauzã pe vechiul amplasament, chestiune lãsatã la discreţia comisiei administrative, a adus atingere esenţei înseşi a dreptului sãu de acces la o instanţã (vezi, mutatis mutandis, Hauler, citatã mai sus, § 36, şi Terra Woningen împotriva Olandei, Hotãrârea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; pp. 2122-2123, §§ 52-55).
54. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie.
C. Asupra duratei procedurii ce viza punerea în posesie pe vechiul amplasament
55. Perioada ce trebuie luatã în considerare a început la data de 14 februarie 1995, odatã cu cererea de intervenţie voluntarã a reclamantului, şi s-a încheiat la data de 4 aprilie 2002. Aşadar, ea a durat aproape 7 ani şi douã luni, pentru 8 instanţe şi 3 grade de competenţã.
1. Asupra admisibilitãţii
56. Curtea constatã cã acest capãt de cerere nu este vãdit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constatã cã acesta nu este afectat de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
2. Asupra fondului
57. Reclamantul susţine cã durata procedurii în discuţie a fost excesivã şi cã nu îi este imputabilã.
58. Guvernul apreciazã cã era vorba de o cauzã de complexitate deosebitã, având în vedere cererea de intervenţie a reclamantului care solicita o analizã asupra admisibilitãţii. Pe de altã parte, el observã declinãrile de competenţã şi stabilirea unui nou termen de judecatã din cauzã cã unul dintre judecãtori era incompatibil. Ţinând cont de faptul cã nu existã perioade lungi de inactivitate a instanţelor interne şi cã reclamantul a solicitat mai multe amânãri ale cauzei, el apreciazã cã durata respectivã nu a fost nerezonabilã.
59. Curtea reaminteşte faptul cã rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciazã în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autoritãţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru pãrţile interesate (vezi, printre multe altele, Frydlender împotriva Franţei [MC], nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII).
60. Curtea a analizat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de faţã şi a constatat încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie (vezi Frydlender citatã mai sus).
61. Dupã ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea considerã cã Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingãtor care sã poatã duce la o altã concluzie în cazul de faţã. În primul rând, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese cã analiza admisibilitãţii cererii de intervenţie a reclamantului a întârziat procedura sau a crescut complexitatea cauzei. Mai exact, Curtea observã cã desfãşurarea procedurii a fost marcatã de amânarea repetatã a cauzei pentru noi termene de judecatã din cauza unor vicii ale procedurii de citare, de termenele lungi acordate înainte ca o nouã instanţã sesizatã cu dosarul sã stabileascã primul termen de judecatã şi, în special, de declinãrile de competenţã de la începutul procedurii, cauza nefiind trimisã în faţa instanţelor civile competente decât la data de 25 iunie 1996 (vezi, mutatis mutandis, Ispan împotriva României, nr. 67.710/01, § 44, 31 mai 2007). Întârzierile rezultate din aceste amânãri, precum şi casarea cu trimitere spre rejudecare din 12 octombrie 1998 pentru viciu de procedurã sunt imputabile autoritãţilor. În ceea ce priveşte comportamentul reclamantului, chiar observând cele câteva amânãri pentru un alt termen de judecatã solicitate în special pentru a-şi pregãti apãrarea, Curtea reitereazã faptul cã nu i se poate reproşa cã a folosit diverse cãi de atac interne pentru a-şi apãra drepturile (Simon împotriva Franţei, nr. 66.053/01, § 31, 8 iunie 2004).
62. Curtea apreciazã, prin urmare, cã nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantului nu explicã durata procedurii, privitã în ansamblul ei.
63. Ţinând cont de cele de mai sus şi de jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciazã cã, în speţã, durata procedurii litigioase nu respectã cerinţa "termenului rezonabil".
64. Prin urmare, a avut loc încãlcarea art. 6 § 1.
II. Asupra pretinselor încãlcãri ale art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie
65. Reclamantul se plânge, pe de o parte, de refuzul instanţelor de judecatã interne de a-i analiza pe fond cererea de intervenţie voluntarã ce viza punerea sa în posesia terenului de 4 ha pe vechiul amplasament, considerând cã este lipsit de acest teren şi cã nu a beneficiat de un recurs efectiv în acest sens. Pe de altã parte, el se plânge de termenul în care autoritãţile au executat Sentinţa din 26 noiembrie 1996 a Judecãtoriei Buftea. El invocã art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat şi - în ceea ce priveşte primul capãt de cerere - coroborat cu art. 13 din Convenţie, articole care prevãd urmãtoarele în pãrţile lor relevante:
Articolul 13
"Orice persoanã, ale cãrei drepturi şi libertãţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încãlcate, are dreptul sã se adreseze efectiv unei instanţe naţionale (...)."
Articolul 1 din Protocolul nr. 1
"Orice persoanã fizicã sau juridicã are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauzã de utilitate publicã şi în condiţiile prevãzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considerã necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilitãţii
66. În ceea ce priveşte punerea în posesie a reclamantului şi a mamei sale pe vechiul amplasament ce îi aparţinuse unei rude, Guvernul considerã cã ei nu beneficiazã de un "bun" sau cel puţin de o "speranţã legitimã" în privinţa amplasamentului litigios, deoarece nicio instanţã nu a precizat cã ei aveau dreptul sã li se atribuie acest amplasament.
67. Reclamantul considerã cã avea o "speranţã legitimã" în ceea ce priveşte punerea în posesia terenului în suprafaţã de 4 ha pe amplasamentul respectiv deoarece, deşi Sentinţa din data de 10 martie 1997 a Judecãtoriei Sectorului 6 Bucureşti, care le recunoştea dreptul asupra acestui amplasament, fusese casatã, nicio instanţã nu a analizat şi nu a respins pe fond, în procedura ulterioarã, cererea de intervenţie privind amplasamentul în cauzã.
68. Curtea considerã cã argumentul Guvernului tinde la invocarea unei excepţii de inadmisibilitate din cauza necompetenţei ratione materiae în ceea ce priveşte primul capãt de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, având în vedere natura cererii şi elementele aflate la dosar, apreciazã cã trebuie sã uneascã aceastã excepţie cu fondul.
69. Pe de altã parte, în ceea ce priveşte ambele capete de cerere, Curtea constatã cã ele nu sunt vãdit neîntemeiate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Mai mult, ea constatã cã nu sunt afectate de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, le declarã admisibile.
B. Asupra fondului
1. Asupra refuzului autoritãţilor de a-l pune pe reclamant în posesia terenului pe vechiul amplasament
70. Având în vedere constatarea referitoare la dreptul de acces la o instanţã prevãzut de art. 6 § 1 (paragrafele 51-54 de mai sus), Curtea apreciazã cã nu este necesar sã analizeze separat dacã, în speţã, a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, analizat separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie (Glod, citatã mai sus, § 46, Hauler, citatã mai sus, § 41, şi Crisan împotriva României, nr. 42.930/98, § 32, 27 mai 2003). Aceastã concluzie scuteşte, pe de altã parte, Curtea sã se pronunţe asupra excepţiei ridicate de Guvern (Moschopoulos-Ve∩noglou şi alţii împotriva Greciei, nr. 32.636/05, § 35, 18 octombrie 2007).
2. Asupra executãrii tardive a Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996
71. Admiţând cã în temeiul sentinţei menţionate mai sus reclamantul şi mama sa erau îndreptãţiţi sã li se atribuie un teren în suprafaţã de 4 ha situat pe raza comunei Chiajna, Guvernul îşi reitereazã argumentele prezentate cu privire la art. 6 § 1 din Convenţie (paragraful 40 de mai sus) pentru a justifica executarea tardivã, în anul 2003, a acestei sentinţe definitive.
72. Reclamantul considerã cã era de datoria autoritãţilor sã execute sentinţa în cauzã şi cã a fost lipsit înainte de anul 2003 de exercitarea dreptului sãu de proprietar asupra terenului în suprafaţã de 4 ha.
73. Fãcând referire la jurisprudenţa aplicabilã în materie (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, 28 septembrie 2004, şi Gavrileanu, citatã mai sus, § 52), Curtea constatã cã, în speţã, Sentinţa definitivã din 26 noiembrie 1996 a creat în beneficiul reclamantului şi al mamei sale "speranţa legitimã" de a li se reconstitui un drept de proprietate asupra unui teren de 4 ha pe raza comunei Chiajna, aceastã creanţã constituind aşadar o "valoare patrimonialã" ce duce la aplicarea garanţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
74. Cu toate acestea, Curtea constatã cã, în speţã, autoritãţile locale însãrcinate sã execute sentinţa respectivã nu au îndeplinit demersurile necesare acestui scop decât în noiembrie 2003, întârzierea fiindu-le imputabilã (vezi paragrafele 44-45 de mai sus). Curtea observã cã Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilã pentru ingerinţa cauzatã prin neexecutarea într-un termen rezonabil a sentinţei definitive pronunţate în speţã; aşadar, ea era arbitrarã şi încãlca principiul legalitãţii. O astfel de concluzie scuteşte Curtea de a mai cerceta dacã a fost pãstrat un just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele de apãrare a dreptului individual al reclamantului (Gavrileanu, citatã mai sus, § 55).
75. Prin urmare, Curtea apreciazã cã avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicãrii art. 41 din Convenţie
76. Conform art. 41 din Convenţie,
"Dacã Curtea declarã cã a avut loc o încãlcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacã dreptul intern al înaltei pãrţi contractante nu permite decât o înlãturare incompletã a consecinţelor acestei încãlcãri, Curtea acordã pãrţii lezate, dacã este cazul, o reparaţie echitabilã."
A. Prejudiciu
77. Reclamantul solicitã suma de 2.800.000 euro (EUR) cu titlu de daune materiale suferite din cauza nerestituirii terenului de 4 ha pe vechiul amplasament, prejudiciu calculat în funcţie de valoarea acestui teren. Pe de altã parte, el solicitã suma de 40.000 EUR cu titlu de daune morale suferite, printre altele, ca urmare a frustrãrii şi neplãcerilor cauzate de faptele autoritãţilor descrise în cererea sa adresatã Curţii.
78. Guvernul apreciazã cã nu este cazul sã repare prejudiciul material pretins de reclamant, având în vedere cã a fost pus în posesia unui teren în conformitate cu Sentinţa din 26 noiembrie 1996. În ceea ce priveşte cererea de daune morale, el apreciazã cã nu existã nicio legãturã de cauzalitate între prejudiciul pretins şi presupusele încãlcãri ale Convenţiei şi, în subsidiar, cã o eventualã hotãrâre de condamnare din partea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfãcãtoare în acest sens. Pe de altã parte, el considerã cã suma solicitatã este excesivã, având în vedere jurisprudenţa Curţii.
79. Curtea constatã cã, în ceea ce priveşte cererea întemeiatã pe lipsa de restituire a terenului pe vechiul amplasament, singura bazã ce trebuie reţinutã pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constã, în speţã, în faptul cã reclamantul nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanţã pentru a se analiza chestiunea dreptului sãu de a i se atribui terenul în cauzã, chestiune lãsatã la discreţia comisiilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost soluţia procesului în caz contrar, dar nu considerã nerezonabil sã creadã cã partea interesatã a suferit o realã pierdere de şansã (vezi, mutatis mutandis, Glod citatã mai sus, § 50, şi Hauler, citatã mai sus, § 45). Pe de altã parte, Curtea admite cã reclamantul a suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrãrii provocate de întârzierea în executarea sentinţei definitive pronunţate în favoarea sa, din cauza lipsei de acces la o instanţã şi ca urmare a duratei excesive a procedurii civile şi cã acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încãlcãrilor în discuţie. Statuând în echitate, conform art. 41, ea îi acordã suma de 8.000 EUR pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecatã
80. Reclamantul solicitã şi suma de 13.675 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate în faţa instanţelor interne şi, în special, în faţa Curţii, pe care le detaliazã astfel:
a) 3.265 EUR pentru munca depusã de avocatul care l-a reprezentat în faţa Curţii în anul 2006 şi care i-a redactat observaţiile (reclamantul a furnizat o convenţie de onorarii, cu tarifele orare ale avocatului, şi un decont orar al muncii depuse de acesta);
b) 10.500 EUR pentru alte cheltuieli suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii, referitor la care prezintã copii ale unor contracte de asistenţã judiciarã pentru procedurile interne, indicând onorariile percepute de avocaţii sãi, pentru o sumã totalã de 2.600.000 lei româneşti (ROL), respectiv 320 EUR la momentul respectiv, conform informaţiilor furnizate de Banca Naţionalã a României; de asemenea, el mai pune la dispoziţie fotocopiile recipiselor poştale privitoare la taxele poştale de corespondenţã cu Curtea.
81. Guvernul observã cã reclamantul nu a oferit documente justificative decât pentru o parte din cheltuielile pe care pretinde cã le-a suportat. Referitor la cheltuielile avute în faţa instanţelor interne, el apreciazã cã reclamantul putea cere instanţelor rambursarea lor. Referitor la procedura în faţa Curţii, el îşi exprimã îndoiala faţã de realitatea menţiunilor din decontul orar al avocatului sãu, considerând, în orice caz, cã onorariile sunt excesive.
82. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecatã decât în mãsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului acestora. În speţã, ţinând cont de elementele aflate în posesia sa şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea considerã rezonabilã suma de 250 EUR cu titlu de cheltuieli de judecatã suportate în procedurile naţionale şi de 1.500 EUR pentru procedura în faţa Curţii. Din aceastã a doua sumã trebuie dedusã suma perceputã cu titlu de ajutor judiciar, plãtitã de Consiliul Europei, şi anume 850 EUR. Prin urmare, Curtea îi acordã reclamantului 650 EUR pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
83. Curtea considerã potrivit ca rata dobânzii moratorii sã se bazeze pe rata dobânzii facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene, majoratã cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declarã cererea admisibilã;
2. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte dreptul reclamantului de acces la o instanţã din cauza întârzierii în executarea Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996 şi a lipsei de analizã pe fond a cererii sale de intervenţie voluntarã referitoare la punerea în posesie pe vechiul amplasament;
3. hotãrãşte cã nu este necesar sã analizeze capãtul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie referitor la durata procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţã de 4 ha;
4. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza duratei procedurii privind cererea de intervenţie voluntarã;
5. hotãrãşte cã nu este necesar sã analizeze capãtul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, separat şi coroborat cu art. 13 din Convenţie, privind lipsa de analizã pe fond a cererii de intervenţie voluntarã referitoare la punerea în posesie pe vechiul amplasament;
6. hotãrãşte cã a avut loc încãlcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza întârzierii în executarea Sentinţei definitive din 26 noiembrie 1996;
7. hotãrãşte:
a) ca statul pârât sã îi plãteascã reclamantului, în 3 luni de la data rãmânerii definitive a prezentei hotãrâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 8.000 EUR (opt mii euro) pentru toate prejudiciile, 250 EUR (douã sute cincizeci euro) pentru cheltuielile de judecatã suportate în cadrul procedurilor naţionale şi 650 EUR (şase sute cincizeci euro) pentru cele suportate în procedura în faţa Curţii;
b) ca sumele respective sã fie convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plãţii şi ca la acestea sã fie adãugatã orice sumã ce ar putea fi datoratã cu titlu de impozit;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi pânã la efectuarea plãţii, aceste sume sã se majoreze cu o dobândã simplã având o ratã egalã cu cea a facilitãţii de împrumut marginal a Bãncii Centrale Europene valabilã în aceastã perioadã, majoratã cu 3 puncte procentuale;
8. respinge cererea de reparaţie echitabilã în rest.
Întocmitã în limba francezã, ulterior fiind comunicatã în scris la data de 1 aprilie 2008 pentru a face aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Stanley Naismith,
grefier adjunct
--------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
