Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: HOTĂRÂREA din 15 decembrie 2025 în Cauza Danileţ împotriva României

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

HOTĂRÂREA din 15 decembrie 2025 în Cauza Danileţ împotriva României

EMITENT: Curtea Europeană a Drepturilor Omului
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 317 din 22 aprilie 2026

Comenteaza legea

(Cererea nr. 16.915/21)
Strasbourg


┌──────────────────────────────────────┐
│Art. 10 • Libertatea de exprimare •   │
│Sancţiune disciplinară aplicată de    │
│Consiliul Superior al Magistraturii   │
│unui judecător care a publicat două   │
│mesaje pe pagina sa de Facebook •     │
│Temei juridic suficient de precis •   │
│Consolidarea de către Marea Cameră a  │
│principiilor care decurg din          │
│jurisprudenţa sa privind libertatea de│
│exprimare a magistraţilor pe internet │
│şi pe reţelele de socializare, oferind│
│în acelaşi timp anumite clarificări şi│
│definind o serie de criterii care iau │
│în considerare limitele impuse acestei│
│libertăţi de obligaţia de rezervă     │
│inerentă funcţiei lor • Aplicarea în  │
│speţă a noii grile de control:        │
│evaluarea comparativă a diferitelor   │
│interese aflate în joc şi luarea în   │
│considerare a conţinutului şi a formei│
│fiecăruia dintre cele două mesaje ale │
│reclamantului, a contextului          │
│publicării acestora şi a              │
│repercusiunilor lor, a calităţii în   │
│care acţionează autorul lor, a naturii│
│şi a severităţii sancţiunii aplicate  │
│acestuia şi a efectului său disuasiv  │
│asupra profesiei în ansamblu, precum  │
│şi a garanţiilor procedurale de care a│
│beneficiat • Afirmaţii ale            │
│reclamantului referitoare la chestiuni│
│de interes general, legate direct sau │
│nu de funcţionarea justiţiei •        │
│Afirmaţii care nu sunt de natură să   │
│rupă echilibrul rezonabil ce trebuie  │
│să existe, pe de o parte, între gradul│
│de implicare a reclamantului în       │
│societate, în calitate de judecător,  │
│pentru apărarea ordinii               │
│constituţionale şi a instituţiilor şi,│
│pe de altă parte, obligaţia sa de a-şi│
│păstra independenţa, imparţialitatea  │
│şi aparenţele acestei independenţe şi │
│imparţialităţi în exercitarea         │
│atribuţiilor sale • Motive nerelevante│
│şi insuficiente • Ingerinţă care nu   │
│răspunde unei „nevoi sociale          │
│imperioase“                           │
│Întocmit de grefă. Nu obligă Curtea.  │
└──────────────────────────────────────┘

    Hotărârea este definitivă. Poate suferi modificări de formă.
    În Cauza Danileţ împotriva României,
    Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:
    Arnfinn Bζrdsen, preşedinte, Lado Chanturia, Ioannis Ktistakis, Kateřina Šimáčková, María Elósegui, Gilberto Felici, Saadet Yüksel, Lorraine Schembri Orland, Andreas Zünd, Frédéric Krenc, Davor Derenčinović, Mykola Gnatovskyy, Oddn\'fd Mjöll Arnardóttir, Sebastian Răduleţu, Gediminas Sagatys, Stéphane Pisani, Úna Ní Raifeartaigh, judecători, şi Abel Campos, grefier adjunct,
    după ce a deliberat în camera de consiliu la 18 decembrie 2024, la 14 mai şi la 15 octombrie 2025,
    pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
    PROCEDURA
    1. La originea cauzei se află cererea (nr. 16.915/21) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Vasilică-Cristi Danileţ („reclamantul“), a sesizat Curtea la 18 martie 2021, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia“).
    2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna N.-T. Popescu şi de doamna M.-C.Ghirca-Bogdan, avocate cu sediul în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna O.-F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
    3. Reclamantul denunţă, în special, o încălcare a art. 10 din Convenţie, ca urmare a sancţiunii disciplinare care i-a fost aplicată pentru publicarea a două mesaje pe pagina sa de Facebook.
    4. Cererea a fost atribuită Secţiei a patra a Curţii, în temeiul art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii („Regulamentul“). La 5 octombrie 2021, cererea a fost comunicată Guvernului.
    5. Prin Hotărârea din 20 februarie 2024, o cameră a Secţiei a patra, compusă din Gabriele Kucsko-Stadlmayer, preşedinte, Tim Eicke, Faris Vehabović, Armen Harutyunyan, Ana Maria Guerra Martins, Anne Louise Bormann, Sebastian Răduleţu, judecători, şi Ilse Freiwirth, grefier de secţie, şi-a pronunţat hotărârea. Aceasta a declarat, în unanimitate, admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 10 din Convenţie şi inadmisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie. Printre altele, camera a concluzionat, cu patru voturi la trei, încălcarea art. 10 din Convenţie. Opinia concordantă a judecătorului Răduleţu şi opinia separată comună a judecătorilor Kucsko-Stadlmayer, Eicke şi Bormann au fost anexate hotărârii.
    6. La 20 mai 2024, Guvernul a solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere. La 24 iunie 2024, Colegiul Marii Camere a admis această cerere.
    7. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 §4 şi §5 din Convenţie şi art. 24 din Regulament. Întrucât Marko Bošnjak şi-a încheiat mandatul de preşedinte al Curţii, Arnfinn Bζrdsen a preluat funcţia de preşedinte al Marii Camere în prezenta cauză (art. 10 din Regulament).
    8. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
    9. De asemenea, au fost primite observaţii din partea Media Defence, a Asociaţiei Magistraţilor din România, a Asociaţiei Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului, a Transparency International - România, a Fundaţiei pentru Apărarea Cetăţenilor împotriva Abuzurilor Statului şi a CEU Democracy Institute, cărora preşedintele Marii Camere le autorizase intervenţia în calitate de terţi în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 71 § 1 şi art. 44 § 3 din Regulament). Forumul Judecătorilor din România, a cărui autorizare de a interveni în calitate de terţ în procedura în faţa Camerei (art. 44 § 3 din Regulament) a fost menţinută pentru procedura în faţa Marii Camere, a prezentat, de asemenea, observaţii scrise.
    10. În temeiul art. 34 § 3 şi § 4 din Regulament, preşedintele Marii Camere i-a autorizat, la cererea acestora, pe reclamant şi pe doamna N.-T. Popescu să utilizeze limba română în procedura orală desfăşurată în faţa Curţii.
    11. La 18 decembrie 2024 a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg.
    S-au înfăţişat:
    - pentru Guvern:
    doamna O.-F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, agent, doamna A.-M. Bărbieru, din cadrul Reprezentanţei permanente a României pe lângă Consiliul Europei, coagent, doamna L.-C. Iordache, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, domnul C.-M. Drăguşin, judecător, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, consilieri;

    – pentru reclamant:
    doamna N.-T. Popescu, doamna M.-C. Ghirca-Bogdan, avocaţi, domnul V.-C. Danileţ, reclamant.

    Curtea a ascultat declaraţiile domnului V.-C. Danileţ, ale doamnei M.-C. Ghirca-Bogdan, ale doamnei N.T. Popescu şi ale doamnei O.-F. Ezer, precum şi răspunsurile doamnei M.C. Ghirca Bogdan şi ale doamnei O.-F. Ezer la întrebările adresate de judecători.
    INTRODUCERE
    12. Cererea priveşte, în temeiul art. 10 din Convenţie, sancţiunea disciplinară aplicată reclamantului, judecător, pentru publicarea a două mesaje pe pagina sa de Facebook.
    ÎN FAPT

    Circumstanţele cauzei
    13. Reclamantul s-a născut în 1975 şi locuieşte în Sânmartin.
    14. Reclamantul a intrat în magistratură în anul 1998. La momentul faptelor, şi anume în ianuarie 2019, exercita funcţia de judecător la Tribunalul Cluj. Era cunoscut ca participant activ la dezbaterile privind democraţia, statul de drept şi justiţia şi beneficia de o mare notorietate la nivel naţional în calitate de fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii (denumit în continuare „CSM“), fost vicepreşedinte al unei instanţe, fost consilier al ministrului justiţiei, formator pe probleme juridice, membru fondator a două organizaţii neguvernamentale activând în domeniul democraţiei şi al justiţiei şi autor al mai multor articole pe teme juridice, precum şi pentru luările de poziţii pe reţelele sociale.
    15. În prezent pensionat, reclamantul menţionează că îşi continuă activităţile de sensibilizare în domeniul drepturilor omului.
    A. Publicarea mesajului de către reclamant
    16. În ianuarie 2019, reclamantul a publicat pe pagina sa de Facebook, care număra aproximativ 50.000 de urmăritori, două mesaje care au fost preluate şi comentate de o parte a massmediei şi care au generat numeroase comentarii.
    17. Primul mesaj, postat la 9 ianuarie 2019, avea următorul conţinut (traducere realizată de grefă):
    "Poate că cineva remarcă totuşi succesiunea atacurilor, destructurărilor şi decredibilizărilor la adresa următoarelor instituţii: Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Protecţie şi Pază, Poliţia, Direcţia Naţională Anticorupţie, Jandarmeria, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Armata. Nu par întâmplătoare după declararea sus şi tare a «abuzurilor instituţiilor de forţă». Ştim cu toţii ce ar însemna lipsirea de eficienţă sau, mai rău, preluarea controlului politic asupra acestor instituţii [în cauză]: servicii, poliţie, justiţie, armată? Şi, apropo de Armată: oare s-a aplecat cineva asupra dispoziţiilor art. 118 alin. (1) din Constituţie potrivit cărora «Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea [...] democraţiei constituţionale»? Ce ar fi dacă într-o zi am vedea armata pe stradă păzind... democraţia, că tot am văzut azi că e în scădere coeficientul?! Nu v-ar surprinde să realizaţi că ar fi constituţional!? Eu cred că nu vedem pădurea din cauza copacilor [...]"

    18. Astfel cum avea reclamantul să declare ulterior în faţa Inspecţiei Judiciare (pct. 20 de mai jos), primul său mesaj a fost publicat în contextul prelungirii mandatului şefului Statului Major al Apărării printr-un decret prezidenţial din 28 decembrie 2018. La 14 ianuarie 2019, Ministerul Apărării a solicitat Curţii de Apel Bucureşti suspendarea efectelor decretului în cauză. Iniţial admisă de Curtea de Apel, cererea ministerului a fost declarată inadmisibilă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie („Înalta Curte“) printr-o hotărâre definitivă din 9 aprilie 2019.
    19. Al doilea mesaj, publicat la 10 ianuarie 2019, conţinea un hiperlink către un articol de presă intitulat „Semnalul de alarmă al unui procuror. E un risc enorm să trăieşti în România în momentul de faţă. S-a trecut linia roşie în justiţie“, articol care a fost publicat pe un site naţional de informaţii. În articolul în cauză, care includea o conversaţie cu procurorul C.S., acesta îşi exprimase punctul de vedere cu privire la gestionarea cauzelor penale asigurată de Ministerul Public şi la dificultăţile întâmpinate de procurori în instrumentarea dosarelor care le erau repartizate. Postarea hiperlinkului la acest articol era însoţită de un comentariu redactat de reclamant (traducere realizată de grefă):
    "lată, ăsta procuror cu sânge în instalaţie: vorbeşte deschis despre infractori periculoşi în libertate, despre ideile proaste ale guvernanţilor în modificarea legilor justiţiei, despre linşajele împotriva magistraţilor!"

    B. Sancţiunea disciplinară aplicată reclamantului de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a CSM
    1. Procedura în faţa Inspecţiei Judiciare
    20. La 10 ianuarie 2019, chiar în ziua publicării celui de-al doilea mesaj, făcând trimitere la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (infra, pct. 43), Inspecţia Judiciară s-a sesizat din oficiu în cadrul unei acţiuni disciplinare îndreptate împotriva reclamantului pentru atingerea adusă onoarei şi prestigiului justiţiei. Şapte zile mai târziu, aceasta a început cercetarea în această privinţă. Conţinutul celor două mesaje a fost analizat de inspectorii judiciari. În ceea ce priveşte primul mesaj, care a fost reluat şi comentat de unsprezece media diferite, reclamantul sugera, potrivit inspectorilor, că, pentru a apăra democraţia, intervenţia armatei ar fi o soluţie în conformitate cu Constituţia. În ceea ce priveşte cel de-al doilea mesaj, în care reclamantul publicase un link la un articol din presă, inspectorii au constatat că acesta a adăugat comentarii personale, încurajând magistraţii să se exprime public despre aspecte legate de buna funcţionare a justiţiei, criticând reformele, „linşajele“ împotriva magistraţilor şi efectele negative ale recursului compensatoriu, aderând în acelaşi timp la conţinutul articolului în cauză. Inspectorii au concluzionat că existau indicii potrivit cărora reclamantul nu a respectat obligaţia de rezervă, ceea ce putea aduce atingere prestigiului justiţiei.
    21. În memoriul său depus la Inspecţia Judiciară, reclamantul a precizat că primul mesaj fusese publicat în contextul prelungirii mandatului şefului Statului Major al Apărării şi, prin urmare, nu avea nicio legătură cu activităţile sale judiciare, cu reputaţia sa profesională sau cu prestigiul justiţiei. El a adăugat că, prin al doilea mesaj, şi-a exprimat sprijinul faţă de procurorul C.S. şi a confirmat că îi împărtăşea în continuare punctul de vedere. A solicitat Inspecţiei Judiciare să strângă probe adecvate pentru a dovedi nivelul său de probitate profesională, precum şi prestigiul justiţiei înainte şi după cele două materiale publicate în litigiu.
    22. Inspecţia Judiciară a audiat mai mulţi martori. Majoritatea au descris reclamantul ca fiind un judecător onest, foarte activ în domeniul educaţiei juridice a tinerilor şi cu luări personale de poziţie publice juste.
    23. Reclamantul a fost, de asemenea, audiat de inspectorii judiciari. El a explicat că declaraţiile sale se înscriau în cadrul dezbaterilor publice generate de prelungirea, la 28 decembrie 2018, a mandatului şefului Statului Major printr-un decret prezidenţial, situaţie care generase un conflict instituţional între Ministerul Apărării şi Administraţia Prezidenţială. Acesta a reafirmat că se exprimase în calitate de cetăţean, şi nu de judecător, adăugând că reconfirmarea în funcţie a şefului Statului Major al Apărării reprezenta un subiect deosebit de important pentru societatea românească, deoarece o numire pe criterii politice ar fi putut, în opinia sa, să aibă repercusiuni asupra vieţii cetăţenilor. A precizat că nu era vorba nici despre un avertisment, nici despre o invitaţie la încălcarea legii. El a declarat că avea obiceiul de a comunica în mass-media şi că făcea acest lucru încă din 2003, prin emisiuni de televiziune şi, din 2011, prin publicarea zilnică de mesaje pe contul său de Facebook, la care numărul de urmăritori se ridica la aproximativ 50.000. Despre sprijinul acordat procurorului C. S., reclamantul a indicat că milita pentru independenţa justiţiei şi că sprijinea orice iniţiativă în această privinţă.
    24. Inspecţia Judiciară a admis sesizarea din oficiu pentru atingere adusă onoarei şi prestigiului justiţiei, care constituia o abatere disciplinară potrivit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, şi a exercitat acţiunea disciplinară, sesizând în acest scop Secţia pentru judecători în materie disciplinară a CSM („secţia în materie disciplinară“).

    2. Procedura în faţa Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a CSM
    25. La 16 aprilie 2019 a avut loc o şedinţă în cadrul căreia secţia în materie disciplinară a constatat absenţa reclamantului şi a considerat că nu mai era necesar să audieze din nou martorii. Printre altele, aceasta a depus la dosar observaţiile prezentate de Inspecţia Judiciară şi a amânat pronunţarea deciziei pentru 7 mai 2019.
    26. Prin Hotărârea din 7 mai 2019, secţia în materie disciplinară, compusă exclusiv din judecători, a admis cu majoritatea voturilor acţiunea disciplinară. A constatat că reclamantul săvârşise abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi, în temeiul art. 100 lit. b) din aceeaşi lege (infra, pct. 43), a dispus diminuarea indemnizaţiei reclamantului cu 5% timp de două luni, sancţiune de natură să descurajeze reclamantul să adopte o atitudine similară în viitor.
    27. Constatând că mai multe canale mass-media au publicat mesajele reclamantului, secţia în materie disciplinară a reamintit că judecătorii au obligaţia de a nu aduce atingere demnităţii funcţiei lor sau imparţialităţii şi independenţei justiţiei, precum şi obligaţia de rezervă, obligaţii care au fost ignorate de reclamant. Membrii secţiei în materie disciplinară au reţinut că, în primul mesaj, reclamantul a sugerat că instituţiile publice sunt controlate de politicieni şi a propus intervenţia armatei ca o posibilă soluţie pentru garantarea democraţiei. În ceea ce priveşte al doilea mesaj, aceştia au arătat că reclamantul utilizase expresia sânge în instalaţie (supra, pct. 19), limbaj care, în opinia lor, depăşea limitele decenţei şi pe ale celor care decurg din statutul de magistrat.
    28. În opinia secţiei în materie disciplinară, materialele publicate în litigiu nu conţineau judecăţi de valoare, ci doar alegaţii defăimătoare, nesusţinute de argumente, de natură să repună în discuţie credibilitatea instituţiilor statului, afirmaţii pe care reclamantul alesese să le difuzeze tuturor celor care aveau acces la pagina sa de Facebook, ceea ce era contrar demnităţii funcţiei sale şi aducea atingere imparţialităţii şi bunei imagini a justiţiei. Secţia în materie disciplinară a considerat, de asemenea, că o poziţie adoptată în calitate de simplu cetăţean nu exclude răspunderea disciplinară a persoanei în cauză în raport cu obligaţia de rezervă care îi incumba în calitatea sa de judecător şi a concluzionat că a existat o abatere disciplinară indirectă neintenţionată care a avut un impact asupra încrederii publicului în judecători şi asupra respectării acestora, precum şi asupra prestigiului justiţiei, având în vedere că opiniile astfel exprimate de reclamant în faţa unui public de 50.000 de persoane au fost preluate şi comentate de o mare parte a massmediei, generând dezbateri publice majore.
    29. Trei din cei nouă membri ai secţiei în materie disciplinară au emis o opinie separată în care explicau că reclamantul exprimase, în primul său mesaj, o opinie personală pe un subiect de actualitate la momentul faptelor, şi anume problema prelungirii mandatului şefului de Stat Major al Apărării, care făcuse obiectul unei cereri de suspendare iniţial admise de curtea de apel şi ulterior respinse de Înalta Curte (supra, pct. 18). Potrivit semnatarilor opiniei separate, a interzice de plano magistraţilor orice comentariu critic cu privire la aspecte de interes general înseamnă limitarea excesivă a libertăţii lor de exprimare. Potrivit acestora, interpretările diferite date de mass-media mesajelor reclamantului nu îi erau imputabile, iar simplul fapt că el exprimase o opinie personală pe un subiect de interes public, fără nicio referire la instanţa în cadrul căreia îşi exercita atribuţiile sau la magistraţi, nu putea duce la concluzia că persoana în cauză a încălcat obligaţia de rezervă.

    3. Contestarea sancţiunii disciplinare în faţa Înaltei Curţi
    30. Reclamantul a formulat recurs împotriva sancţiunii disciplinare care îi fusese aplicată. Reamintind, în primul rând, că un magistrat nu poate fi sancţionat decât pentru abaterile disciplinare prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004 (infra, pct. 43), el a contestat hotărârea secţiei în materie disciplinară, susţinând că, în opinia sa, se întemeia pe nerespectarea unor norme de conduită care ţin de deontologie. În continuare, a criticat aprecierile secţiei în materie disciplinară referitoare la caracterul reprobabil al afirmaţiilor sale, reproşându-i că sunt vagi şi lipsite de exemple concrete. În ceea ce priveşte primul mesaj, a susţinut că, în urma publicării acestuia, nu a existat o dezbatere propriu-zisă, ci că anumite mijloace de informare în masă, obişnuite, potrivit afirmaţiilor sale, să critice sistemul judiciar, i-au reinterpretat cu rea-credinţă declaraţiile. A arătat că mesajul în cauză se înscria în cadrul activităţilor de educaţie juridică pe care le desfăşura de mai mulţi ani şi că nu exista nicio probă care să demonstreze un eventual prejudiciu adus prestigiului justiţiei. În ceea ce priveşte cel de-al doilea material publicat în litigiu, reclamantul a confirmat că îşi exprimase admiraţia faţă de procurorul C.S. şi că îşi exprimase acordul cu afirmaţiile acestuia, reamintind că apăra prestigiul justiţiei şi milita în favoarea separaţiei puterilor executivă şi judecătorească. În sfârşit, a deplâns faptul că secţia în materie disciplinară a refuzat să-i aplice o sancţiune mai puţin severă.
    31. Prin Decizia din 18 mai 2020, Înalta Curte a respins ca nefondat recursul reclamantului.
    32. Examinând legalitatea hotărârii contestate, instanţa supremă a observat, după ce a citat textul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 (infra, pct. 43), că instanţa disciplinară a reţinut că obligaţia de rezervă impusă magistraţilor de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (infra, pct. 43) este reluată la art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor (infra, pct. 45). Înalta Curte a explicat că, atunci când conduita unui judecător este considerată incompatibilă cu codul deontologic menţionat, aceasta face obiectul unui control în cadrul procedurii reglementate de art. 64 şi 65 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM (infra, pct. 48), precizând că un asemenea control poate avea loc numai în cazul în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei abateri disciplinare. În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor menţionate în speţă, instanţa supremă a constatat următoarele:
    "57.[...], în ansamblul considerentelor hotărârii atacate, este de remarcat că, în raport cu situaţia de fapt, instanţa disciplinară a analizat întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, iar nu neconformarea la prevederile Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005."

    33. În ceea ce priveşte temeinicia recursului, Înalta Curte a apreciat că secţia în materie disciplinară a analizat faptele atât în lumina dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, cât şi a obligaţiei de rezervă care îi revenea acestuia. Pentru a preciza întinderea obligaţiei de rezervă şi interesul protejat prin aceasta, instanţa supremă a indicat, între altele, următoarele:
    "66. Din perspectiva dreptului la liberă exprimare, este necontestat faptul că judecătorului, în calitate de simplu cetăţean, îi este recunoscută inviolabilitatea dreptului la liberă exprimare. Însă, inclusiv în reglementarea art. 10 alin. (2) din Convenţie, exercitarea dreptului la liberă exprimare «ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti». Astfel, inviolabilitatea dreptului la liberă exprimare nu este absolută, iar în cazul judecătorului, libertatea de exprimare este subordonată obligaţiei de rezervă, limitare inerentă statutului specific funcţiei de magistrat, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu referire la restricţiile ce grefează această libertate în cazul persoanelor care exercită o funcţie publică (Morissens contra Belgiei).
67. Aşa cum s-a reţinut anterior în jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 128 din 27 mai 2019), prin incriminarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, s-a urmărit respectarea obligaţiei de rezervă ce incumbă magistratului, obligaţie ce reprezintă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate) şi presupune moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată. Obligaţia de rezervă trebuie analizată şi din perspectiva necesităţii ca magistratul să-şi conformeze conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate şi să acţioneze în toate împrejurările cu bună-credinţă, corectitudine şi decenţă, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură să încalce obligaţia de rezervă. Pentru aceste argumente, nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că instanţa disciplinară a reţinut numai aprecieri subiective cu privire la conduita aşteptată, fără a exista reguli clare cu privire la ceea ce are voie şi ceea ce nu are voie să posteze un magistrat pe x."

    34. În ceea ce priveşte necesitatea limitării dreptului reclamantului la libertatea de exprimare, Înalta Curte s-a exprimat după cum urmează:
    "68. Totodată, se cuvine a fi menţionat faptul că s-a apreciat cu deplin temei că, prin limitele impuse dreptului la liberă exprimare, este necesar să fie asigurat un just echilibru între exercitarea dreptului la liberă exprimare şi necesitatea de a proteja, în cazul magistraţilor, autoritatea puterii judecătoreşti. Astfel, magistraţilor le incumbă obligaţia de a-şi exprima opiniile într-o manieră prudentă şi echilibrată, subordonat dreptului cetăţeanului la o justiţie independentă, echidistantă faţă de politic, echilibrată şi verticală.
69. În contextul considerentelor hotărârii atacate, a căror reluare în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter superfluu, se reţine că pârâtul judecător are dreptul la liberă exprimare, circumstanţiat, însă, de obligaţia de rezervă specifică funcţiei de magistrat, pentru a se asigura un just echilibru între exerciţiul acestui drept privat fundamental şi interesul legitim public prevalent asociat justiţiei, ca serviciu public, în considerarea echilibrului puterilor statului."

    35. Înalta Curte a considerat că modul în care s-a exprimat reclamantul era necorespunzător şi inadecvat, dat fiind statutul său, şi era de natură să pună la îndoială credibilitatea instituţiilor statului. Astfel, acesta a adus atingere echilibrului care trebuia menţinut între dreptul şi obligaţia în cauză.
    36. În ceea ce priveşte mesajul publicat de persoana în cauză la 10 ianuarie 2019, Înalta Curte a reţinut următoarele:
    "73. Cu referire la comentariul magistratului vizând un articol publicat pe site-ul ziare.com, întemeiat a apreciat instanţa disciplinară că limbajul folosit «iată, acesta procuror cu sânge în instalaţie» depăşeşte cu mult limitele decenţei specifice funcţiei deţinute, care impun sobrietate şi echilibru, de o manieră care să nu prejudicieze imaginea sistemului judiciar. În aceste condiţii, nu pot fi primite criticile prin care recurentul susţine că motivarea hotărârii atacate nu cuprinde referiri relative la această postare. În raport cu susţinerile din recurs, se observă că recurentul invocă justificări ale conduitei sale prin prisma cetăţeanului implicat activ în funcţionarea optimă a justiţiei şi a statului de drept, însă nu formulează nicio critică în ceea ce priveşte tocmai aspectul reţinut de instanţa disciplinară cu privire la limbajul folosit şi cerinţele impuse conduitei magistratului sub acest aspect, considerente pentru care nu poate fi primită nici critica vizând nesancţionarea autorului articolului respectiv, chestiune care nu face obiectul prezentului litigiu."

    37. Referitor la mesajul din 9 ianuarie 2019, Înalta Curte s-a exprimat astfel:
    "70. În cauză, circumscris abaterii disciplinare analizate, în sarcina magistratului s-a reţinut maniera concretă de exprimare, care a condus la ruperea justului echilibru, în sensul celor expuse anterior. Instanţa de recurs împărtăşeşte convingerea instanţei disciplinare, în sensul că pârâtul s-a exprimat într-o manieră neprincipială şi inadecvată statutului deţinut, de natură a pune la îndoială credibilitatea unor instituţii ale statului. Astfel, din conţinutul şi modul de prezentarea opiniilor exprimate, în sensul celor expuse în descrierea situaţiei de fapt de la pct. II.A din prezenta decizie, transpare în mod evident faptul că judecătorul a sugerat că instituţii ale statului ar fi controlate politic şi a prezentat ca soluţie pentru garantarea democraţiei constituţionale posibilitatea ca «armata să iasă în stradă».
    [...]
74. De asemenea, în mod corect a apreciat instanţa disciplinară că opinia exprimată de domnul judecător în sensul că instituţii importante ale statului sunt supuse unor acţiuni de destructurare şi decredibilizare, precum şi întrebarea retorică vizând soluţia ieşirii armatei în stradă, ca remediu constituţional, reflectă o depăşire evidentă a limitelor libertăţii de exprimare acceptate în cazul unui judecător, de natură a aduce atingere prestigiului justiţiei. Privit şi prin prisma comentariilor celor care au luat cunoştinţă de opinia domnului judecător publicată pe pagina sa de x, mesajul se dovedeşte a fi unul care are potenţialul de a genera în percepţia receptorilor asocieri cu evenimente istorice, în acelaşi fel fiind percepută opinia exprimată şi de către publicaţiile din mediul online."

    38. În ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantului din mesajul din 9 ianuarie 2019, Înalta Curte a constatat următoarele:
    "75. În cadrul litigiului disciplinar nu pot forma obiectul analizei veridicitatea ori constituţionalitatea, legalitatea sau temeinicia aspectelor expuse în textele publicate de domnul judecător, pentru a se verifica dacă acestea au o bază factuală, întrucât nici instanţa disciplinară şi nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea recursului nu au competenţa de a examina chestiunile de fapt şi de drept care au făcut obiectul opiniilor exprimate public de către pârât.
76. Relevant, din perspectiva abaterii disciplinare, este faptul că, prin mesajul care a ajuns la cunoştinţa publicului şi a prezentat interes pentru mass-media din mediul online, domnul judecător a exprimat o opinie personală care pune în discuţie credibilitatea instituţiilor statului, printre care şi instituţii ale sistemului judiciar, şi prin care propune un remediu ce nu poate fi considerat ca adecvat expunerii publice a unui judecător."

    39. Înalta Curte a confirmat ulterior constatările secţiei în materie disciplinară referitoare la intenţia indirectă a reclamantului şi la modul în care acesta, prin publicarea celor două mesaje litigioase pe pagina sa de Facebook, care avea aproximativ 50.000 de urmăritori, a acceptat riscul de a aduce atingere prestigiului justiţiei. În ceea ce priveşte efectele comportamentului imputat reclamantului, Înalta Curte a precizat următoarele:
    "81. Contrar susţinerilor recurentului, în deplin acord cu instanţa disciplinară, se reţine că urmarea produsă prin săvârşirea faptei constă în deteriorarea încrederii şi a respectului opiniei publice faţă de funcţia de magistrat, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei, ca sistem şi serviciu în apărarea ordinii de drept, în condiţiile în care opiniile exprimate de domnul judecător au fost preluate în mass-media, generând ample dezbateri publice în condiţiile în care titlurile din mass-media fac referire la remediul propus de domnul judecător pentru apărarea democraţiei constituţionale.
82. Urmarea produsă este reflectată fără echivoc de modul în care în mass-media a perceput şi a preluat opiniile pârâtului. Este elocvent faptul că publicaţiile de ştiri au recepţionat şi au transmis opiniei publice că mesajul magistratul pârât ar fi în sensul că armata ar urma să iasă în stradă şi să apere democraţia constituţională, mesaj care transpare în mod evident din întrebarea retorică din postarea de pe x din 09.01.2019.
    [...]
85. Urmarea produsă este reflectată chiar din modul în care mass-media din mediul online a reflectat opiniile judecătorului cu privire la remediul propus sugestiv în raport cu evenimentele relatate şi care, aşa cum s-a arătat anterior, nu este adecvat statutului magistratului, ca exponent al sistemului de justiţie, asupra căruia se răsfrâng, din punct de vedere al imaginii şi prestigiului, conduitele neconforme individuale care îşi găsesc ecou în spaţiul public."

    40. Instanţa supremă a reamintit că noţiunile menţionate la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, respectiv „onoarea“, „probitatea profesională“ şi „prestigiu al justiţiei“, aveau un caracter „complex şi dinamic“ şi că nu puteau fi limitate sau reglementate în mod foarte precis. Aceasta a apreciat, asemenea secţiei în materie disciplinară, că este imposibil ca aceste noţiuni să fie analizate pe baza unor declaraţii ale martorilor sau a unor sondaje de opinie, astfel cum solicita reclamantul. În ceea ce priveşte aspectul dacă conduita imputată reclamantului se îndepărta de comportamentul impus unui magistrat, Înalta Curte a observat că acesta trebuia soluţionat în raport cu criteriile cuprinse în diverse instrumente internaţionale, în lege, în reglementări infralegislative sau în alte recomandări, care îmbrăcau forme diferite şi aveau o valoare juridică variabilă, dar care, privite în ansamblu, defineau conduita adecvată a unui magistrat diligent. În acest caz, a reţinut că secţia în materie disciplinară a trecut în revistă toate criteriile relevante (consecinţele directe ale faptelor, atingerea adusă bunei imagini şi prestigiului justiţiei, conduita reclamantului, nerespectarea obligaţiilor statutare şi calitatea limbajului folosit), înainte de a aplica sancţiunea respectivă.
    41. Referitor la sancţiunea aplicată reclamantului, Înalta Curte a explicat următoarele:
    "88. Faptul că instanţa disciplinară nu a aplicat cea mai uşoară sancţiune disciplinară - avertismentul -, ci a doua sancţiune ca severitate în ordinea prevăzută de art. 100 din Legea nr. 303/2004, este justificat de următoarele argumente, corect reţinute în hotărârea atacată, şi anume: (i) consecinţele directe şi imediate ale faptei săvârşite au avut ca efect prejudicierea imaginii şi prestigiului justiţiei, care este unul dintre pilonii fundamentali ai statului de drept; (ii) conduita pârâtului a fost de natură a genera suspiciuni publice cu privire la respectarea de către magistrat a obligaţiilor corelative statutului deţinut; (iii) limbajul folosit excedează limitele impuse de decenţa şi probitatea judecătorului; (iv) conduita inadecvată a magistratului aduce atingere imaginii şi prestigiului justiţiei - sub aspectul autorităţii şi aparenţei de imparţialitate -, depărtându-se de etalonul «magistratului diligent», care acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei şi de apărare a intereselor generale ale societăţii şi care îşi subordonează conduita exigenţelor specifice îndatoririlor profesionale şi normelor deontologice.
89. Fără a nega bogata experienţă profesională a recurentului, criticile din recurs nu sunt apte să răstoarne niciunul dintre argumentele avute în vedere la individualizarea sancţiunii disciplinare. În contextul în care conduita inadecvată a magistratului a fost receptată şi reflectată negativ în spaţiul public, aşa cum rezultă cu evidenţă din expunerea situaţiei de fapt de la pct. II.A din prezenta decizie, iar domnul judecător se erijează într-un formator de opinie, aşa cum transpare fără echivoc din asumarea poziţiei de a fi printre cei mai citiţi judecători din sud-estul Europei, prejudiciul adus justiţiei prin faptele descrise nu poate fundamenta aplicarea celei mai uşoare sancţiuni disciplinare.
90. Totodată, este de observat că sancţiunea aplicată este orientată spre limitele inferioare ale sancţiunii prevăzute de art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, fiind dispusă o diminuare de 5% din limita maximă de 25%, pentru o perioadă de numai 2 luni din perioada maximă de un an. Această individualizare a sancţiunii reflectă faptul că s-a apreciat, în raport cu circumstanţele cauzei, că scopul procedurii de angajare a răspunderii disciplinare este atins prin a doua sancţiune ca severitate, aplicată spre limitele inferioare prevăzute de lege."

    CADRUL JURIDIC ŞI PRACTICA RELEVANTE
    I. Dreptul şi practica interne
    A. Constituţia
    42. Dispoziţiile relevante din Constituţia României prevăd următoarele:
    ART. 30
    Libertatea de exprimare

    "(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel [...] sunt inviolabile.
    [...]
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine."

    ART. 31
    Dreptul la informaţie

    "(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. [...]"

    ART. 118
    Forţele armate

    "(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului, pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. [...]"

    B. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
    43. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor („Legea nr. 303/2004“) a fost în vigoare de la 27 septembrie 2004 până la 15 decembrie 2022, dată la care a fost abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 303/2022 (pct. 44 de mai jos). Dispoziţiile relevante din Legea nr. 303/2004 aveau următorul conţinut în formularea în vigoare la momentul faptelor:
    ART. 10

    "Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul. [...]"

    ART. 44

    "Pot participa la concursul de promovare pe loc, în gradul profesional imediat superior, judecătorii şi procurorii care au avut calificativul «foarte bine» la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc următoarele condiţii minime de vechime: [...]"

    ART. 90

    "1. Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi în societate. [...]"

    ART. 99

    "Constituie abateri disciplinare:
    a) manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu;
    b) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;
    c) atitudinile nedemne [adoptate de judecător sau procuror] în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii;
    d) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
    e) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;
    f) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
    g) nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea;
    h) nerespectarea în mod repetat [de către judecător sau procuror] şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
    i) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea de cereri repetate şi nejustificate de abţinere în aceeaşi cauză, care are ca efect tergiversarea judecăţii;
    j) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii, dacă fapta nu constituie infracţiune;
    k) absenţe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanţei ori a parchetului;
    l) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
    m) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
    n) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni;
    o) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
    p) obstrucţionarea activităţii de inspecţie a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
    q) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;
    r) neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege;
    s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat;
    ş) nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii;
    t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

    ART. 100

    "Sancţiunile disciplinare care se pot aplica judecătorilor şi procurorilor, proporţional cu gravitatea abaterilor, sunt:
    a) avertismentul;
    b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 25% pe o perioadă de până la un an;
    c) mutarea disciplinară pentru o perioadă efectivă de la un an la 3 ani la o altă instanţă sau la un alt parchet, chiar de grad imediat inferior;
    d) suspendarea din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni;
    e) retrogradarea în grad profesional;
    f) excluderea din magistratură;
    [...]"

    44. La 16 decembrie 2022, Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor („Legea nr. 303/2022“) a abrogat şi înlocuit Legea nr. 303/2004. Art. 4 din Legea nr. 303/2022 prevede, printre altele, obligaţia magistraţilor de a respecta codul deontologic al profesiei. Art. 271 din Legea nr. 303/2022 prevede următoarele:
    ART. 271

    "Constituie abateri disciplinare:
    a) încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii;
    b) atitudinile nedemne în timpul serviciului faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii;
    c) desfăşurarea de activităţi cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în public sau în timpul serviciului;
    d) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;
    e) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
    f) nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea;
    g) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;
    h) nerespectarea îndatoririi de a se abţine atunci când judecătorul sau procurorul ştie că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abţinerea sa, precum şi formularea unor cereri repetate şi nejustificate de abţinere;
    i) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter, precum şi a altor informaţii de aceeaşi natură de care a luat cunoştinţă în exercitarea funcţiei, cu excepţia celor de interes public, în condiţiile legii;
    j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanţei ori a parchetului;
    k) imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
    l) nerespectarea în mod nejustificat a dispoziţiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanţei sau al parchetului ori a altor obligaţii cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;
    m) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii;
    n) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
    o) obstrucţionarea activităţii inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;
    p) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor;
    q) neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătoreşti sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege;
    r) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului, lipsa totală a motivării ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de judecător sau procuror;
    s) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă."

    C. Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor
    45. Dispoziţiile relevante ale Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328/2005 a CSM, prevăd următoarele:
    ART. 9

    "(1) Judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe.
(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor."

    ART. 17

    "Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate."

    D. Dispoziţiile legale care reglementează procedura disciplinară şi procedura deontologică aplicabile magistraţilor
    46. Inspecţia Judiciară este o structură internă a CSM. Aceasta este condusă de un inspector-şef numit dintre judecători, care are, între altele, atribuţia de a informa CSM cu privire la orice acuzaţie de abatere disciplinară săvârşită de magistraţi în exercitarea atribuţiilor lor. Inspectorul-şef este asistat de un inspector-şef adjunct (procuror); ambii au un mandat de trei ani, reînnoibil o singură dată. Inspecţia Judiciară este alcătuită din inspectori judiciari, care sunt numiţi în această funcţie de către inspectorul-şef, în urma unui concurs, pentru un mandat de trei ani, reînnoibil o singură dată. Membrii Inspecţiei Judiciare sunt suspendaţi de drept din funcţiile judiciare iniţiale pe care le exercitau în cadrul instanţelor şi parchetelor. Potrivit art. 44-47 din Legea nr. 317/2004 privind CSM, în vigoare la data faptelor, Inspecţia Judiciară se putea sesiza din oficiu sau putea fi sesizată de orice persoană interesată cu privire la abateri disciplinare pretins săvârşite de judecători sau de procurori. Inspecţia Judiciară desfăşura ulterior o verificare prealabilă, la finalul căreia putea fie să dispună clasarea sesizării, fie să dispună începerea cercetării disciplinare prin sesizarea uneia dintre secţiile în materie disciplinară ale CSM (Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori). Legea nr. 317/2004 a fost abrogată la 15 decembrie 2022. Legea nr. 305/2022, în prezent în vigoare, cuprinde la art. 44-48 dispoziţii similare celor descrise anterior.
    47. Normele care reglementează procedura disciplinară desfăşurată în faţa secţiilor în materie disciplinară ale CSM pentru judecători sau pentru procurori sunt prezentate în hotărârea pronunţată în Cauza Cotora împotriva României (nr. 30.745/18, pct. 24, 17 ianuarie 2023).
    48. Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a CSM, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1.073/2018 („Regulamentul CSM“), secţiile în materie disciplinară ale CSM soluţionează, de asemenea, cauze în care inspectorii judiciari au constatat existenţa unor indicii privind încălcarea normelor de conduită prevăzute în Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor (art. 64 din Regulamentul CSM). Hotărârea definitivă prin care se constată o încălcare a normelor deontologice ale judecătorilor şi procurorilor se ataşează la dosarul profesional al judecătorului (art. 65 din Regulamentul CSM).

    E. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    49. Prin Decizia nr. 326 din 21 mai 2019, Curtea Constituţională, sesizată cu privire la previzibilitatea art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, a reţinut că legiuitorul nu a enumerat toate cazurile care pot constitui abateri disciplinare în sensul acestei dispoziţii, întrucât norma respectivă trebuia să aibă un caracter abstract, revenind interpreţilor acesteia rolul de a identifica toate cazurile concrete. Făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii, inclusiv, printre altele, la Cauza Sud Fondi S.r.l. şi alţii împotriva Italiei (nr. 75.909/01, pct. 109, 20 ianuarie 2009), Curtea Constituţională a explicat, în continuare, că previzibilitatea unei legi nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Aceasta a apreciat, de asemenea, că limitele libertăţii de exprimare a magistraţilor se circumscriu principiilor generale ale deontologiei profesiei, care implică independenţă, imparţialitate, integritate şi impun conformarea conduitei magistratului în raport cu aceste principii. Din acest punct de vedere, având în vedere gradul de abstractizare al normei legale, legiuitorul nu poate enumera care sunt toate faptele de natură a aduce atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei. În consecinţă, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

    F. Alte elemente ale jurisprudenţei interne
    1. Proceduri disciplinare vizând magistraţii
    50. Părţile au prezentat mai multe exemple de jurisprudenţă naţională. Guvernul a furnizat, în special, câteva hotărâri ale instanţelor naţionale pronunţate anterior faptelor din prezenta cauză, care pot fi rezumate după cum urmează.
    51. Una dintre hotărâri priveşte o contestaţie formulată de un magistrat împotriva unui act administrativ prin care se instituia o interdicţie de a publica opinii separate fără acordul preşedintelui instanţei. Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că judecătorii şi procurorii au obligaţia de rezervă, însă că această obligaţie nu poate limita complet libertatea lor de exprimare. Aceasta a precizat, de asemenea, că utilizarea unor exprimări critice scandaloase, de natură să aducă atingere încrederii justiţiabililor, este interzisă (Hotărârea nr. 2.924 din 20 iunie 2018, pronunţată în cauza nr. 1.290/2/2018).
    52. Într-o altă cauză, referitoare la modul în care magistraţii trebuie să îşi gestioneze conturile de Facebook, Înalta Curte a considerat că acest mijloc de comunicare constituie un „spaţiu public virtual“ şi că, în consecinţă, magistraţii au obligaţia de a evita publicarea oricărui comentariu sau a oricăror expresii cu caracter trivial, licenţios sau injurios la adresa unor persoane identificate ori identificabile. Aceasta a reţinut utilizarea unor astfel de expresii în speţă (fără a le identifica însă în decizie) şi a apreciat că ele au adus atingere integrităţii, eticii şi conduitei corecte, demne şi rezervate a magistraţilor, care aveau obligaţia de a proteja prestigiul justiţiei în sensul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 (Decizia nr. 55 din 26 martie 2018, pronunţată în Cauza nr. 2.270/1/2017).
    53. În sfârşit, una dintre hotărârile prezentate privea o declaraţie televizată făcută de un judecător, în calitatea sa de membru al CSM, referitoare la activitatea profesională a altor membri ai CSM şi a unor judecători şi procurori. Curtea de Apel Bucureşti a arătat că obligaţia de rezervă şi jurisprudenţa relevantă a Curţii în materie de libertate de exprimare a magistraţilor erau aplicabile în cauză, înainte de a concluziona că declaraţiile persoanei în cauză priveau, în realitate, funcţionarea şi reforma sistemului judiciar, aşadar chestiuni de interes general, şi că limitele libertăţii sale de exprimare nu fuseseră depăşite (Hotărârea nr. 5.085 din 5 decembrie 2018, pronunţată în Cauza nr. 8.647/2/2018).
    54. La rândul său, reclamantul a depus mai multe rezoluţii de clasare ale Inspecţiei Judiciare, dintre care două fuseseră emise anterior lunii ianuarie 2019. Aceste rezoluţii pot fi rezumate după cum urmează.
    55. În ceea ce priveşte publicarea de către un magistrat prin intermediul contului său de Facebook, la 11 august 2018, a unui mesaj de susţinere a forţelor de poliţie care interveniseră în mod violent pentru reprimarea unei manifestaţii antiguvernamentale, Inspecţia Judiciară, după examinarea faptelor în lumina dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi a obligaţiei de rezervă, a constatat că mesajul în litigiu fusese publicat în contextul unor ample dezbateri de actualitate în societate şi că nu fusese săvârşită nicio abatere disciplinară de către magistratul în cauză, care, în opinia sa, nu îşi încălcase obligaţiile profesionale (Rezoluţia nr. 6.293/2018 din 7 decembrie 2018).
    56. De asemenea, în legătură cu publicarea de către un magistrat prin intermediul contului său de Facebook, la 7 octombrie 2018, a unui mesaj care critica „orientarea homosexuală a ţării“, Inspecţia Judiciară a constatat că mesajul, redactat cu ocazia referendumului privind căsătoria dintre persoanele de acelaşi sex, exprima mai degrabă dezamăgirea magistratului respectiv faţă de respingerea acestei forme de căsătorie, situaţie care, în aprecierea Inspecţiei, se încadra în limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare (Rezoluţia nr. 7.848 din 28 noiembrie 2018).

    2. Alte proceduri disciplinare care l-au vizat pe reclamant
    57. Anterior prezentei cauze, CSM a considerat, în ceea ce priveşte comentariile publicate în lunile iulie şi august 2018 prin intermediul contului de Facebook al reclamantului, ca răspuns la un interviu al ministrului justiţiei privind numirea procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi o eventuală modificare legislativă în materie penală, că reclamantul nu şi-a respectat obligaţia de rezervă. CSM a constatat că reclamantul a avut o reacţie virulentă faţă de un reprezentant al Ministerului Justiţiei, că a utilizat un limbaj sarcastic şi că şi-a exprimat propriul punct de vedere cu privire la problema juridică ridicată de ministrul justiţiei, subminând astfel imparţialitatea magistraţilor. Instanţa disciplinară a considerat că reclamantul a încălcat astfel normele deontologice [art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor] şi a comunicat concluzia sa Direcţiei resurse umane şi Inspecţiei Judiciare (Hotărârea nr. 583 din 16 aprilie 2019 a CSM, confirmată prin Decizia nr. 5.057 din 2 noiembrie 2023 a Înaltei Curţi, pronunţată în Cauza nr. 6.781/2/2019).
    58. Într-o altă cauză, Înalta Curte a confirmat o decizie a CSM de a nu sancţiona alegerea reclamantului de a acorda un interviu cu privire la chestiuni legislative. În speţă, CSM a considerat că reclamantul nu a depăşit limitele impuse de obligaţia sa de rezervă şi că simplul fapt că ziarele au publicat extrase din acest interviu nu era, în sine, de natură să aducă atingere imparţialităţii şi prestigiului justiţiei (Decizia nr. 192 din 2 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi, pronunţată în Cauza nr. 1.639/1/2020).
    59. Pe de altă parte, Înalta Curte, sesizată cu un recurs formulat de reclamant împotriva unei hotărâri a CSM din 25 mai 2022 prin care s-a dispus excluderea sa din magistratură ca urmare a implicării sale în activităţi cu caracter politic desfăşurate de două entităţi care, în opinia CSM, erau similare formaţiunilor politice [art. 99 lit. d) din Legea nr. 303/2004], a casat hotărârea în materie disciplinară atacată. Din motivarea deciziei Înaltei Curţi reiese că instanţa disciplinară a asimilat în mod eronat două organizaţii neguvernamentale formaţiunilor politice şi că reclamantul nu a participat la activităţi cu caracter politic şi nu şi-a încălcat obligaţia de rezervă (Decizia nr. 30 din 13 februarie 2023 a Înaltei Curţi, pronunţată în Cauza nr. 1.735/1/2022).

    II. Instrumentele internaţionale
    A. Consiliul Europei
    1. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei
    60. Anexa la Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind judecătorii: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile, adoptată la 17 noiembrie 2010 la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaţilor miniştrilor), este formulată după cum urmează în ceea ce priveşte speţa:
    "19. Procedurile judiciare şi problemele privind administrarea justiţiei sunt de interes public. Dreptul la informare cu privire la acestea trebuie exercitat ţinându-se seama de limitele impuse de independenţa justiţiei. Trebuie încurajată crearea de posturi de purtător de cuvânt sau servicii de ştiri şi comunicare aflate în responsabilitatea instanţelor sau a consiliilor judiciare ori ale altei autorităţi independente. Judecătorii ar trebui să fie reţinuţi în relaţiile lor cu mass-media.
    [...]
21. Judecătorii pot exercita activităţi şi în afara funcţiei lor. Pentru a evita conflictele reale sau aparente de interese, participarea lor la aceste activităţi ar trebui limitată la activităţile compatibile cu imparţialitatea şi independenţa lor."

    2. Comisia europeană pentru democraţie prin drept („Comisia de la Veneţia“)
    61. Raportul privind libertatea de exprimare a judecătorilor, adoptat de Comisia de la Veneţia cu ocazia celei de-a 103-a sesiuni plenare de la Veneţia din 19-20 iunie 2015 [CDLAD(2015)018], are următorul cuprins în partea sa relevantă în prezenta cauză:
    "80. Dispoziţiile legislative şi constituţionale europene şi jurisprudenţa relevantă arată că garanţiile libertăţii de exprimare se aplică şi funcţionarilor publici, inclusiv judecătorilor. Cu toate acestea, particularitatea îndatoririlor şi responsabilităţilor lor, precum şi necesitatea de a asigura imparţialitatea şi neutralitatea sistemului judiciar sunt considerate obiective legitime pentru a impune anumite restricţii privind libertatea lor de exprimare, de asociere şi de întrunire, inclusiv activităţile lor politice.
81. Cu toate acestea, Curtea Europeană a considerat că, având în vedere importanţa tot mai mare acordată separaţiei puterilor şi independenţei autorităţii judiciare, orice ingerinţă în libertatea de exprimare a unui judecător necesită o analiză atentă. [...]
84. În ceea ce priveşte participarea judecătorilor la dezbaterea politică, situaţia politică internă în care se desfăşoară dezbaterea este, de asemenea, un element important care trebuie luat în considerare la clarificarea întinderii libertăţii acestora. Astfel, contextul istoric, politic şi juridic al dezbaterii - indiferent dacă discuţia se referă sau nu la o chestiune de interes general sau dacă declaraţiile contestate au fost sau nu au fost făcute în cadrul unei campanii electorale - este deosebit de important. O criză democratică sau o inversare a ordinii constituţionale trebuie, desigur, să fie considerate decisive în contextul concret al unei anumite cauze şi sunt esenţiale pentru determinarea domeniului de aplicare al libertăţilor fundamentale ale judecătorilor."

    62. Modificările succesive aduse legilor justiţiei din România au atras atenţia Comisiei de la Veneţia (a se vedea Avizul nr. 924/2018 privind proiectele de modificare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi a Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, adoptat de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 116-a sesiuni plenare, Veneţia, 19-20 octombrie 2018, şi Avizul nr. 950/2019 privind ordonanţele de urgenţă nr. 7/2019 şi nr. 12/2019 privind revizuirea legilor justiţiei, adoptat de Comisia de la Veneţia în cadrul celei de-a 119-a sesiuni plenare, Veneţia, 21-22 iunie 2019) şi a Grupului de state împotriva corupţiei (Raport interimar de conformitate, Prevenirea corupţiei parlamentarilor, judecătorilor şi procurorilor, adoptat de GRECO în cadrul celei de-a 83-a reuniuni plenare, Strasbourg, 17-21 iunie 2019).

    3. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
    63. Avizul nr. 3 (2002) al CCJE în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii are următorul cuprins în partea sa relevantă în prezenta cauză:
    "b. Imparţialitatea şi comportamentul extrajudiciar al judecătorului
27. Nu pare de dorit ca judecătorul să fie izolat de contextul social în care îşi desfăşoară activitatea: buna funcţionare a justiţiei presupune ca judecătorii să fie în pas cu realitatea. În plus, în calitate de cetăţean, judecătorul se bucură de drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute de Convenţia europeană a drepturilor omului (libertatea de opinie, libertatea religioasă etc.). Prin urmare, acesta ar trebui, ca regulă generală, să rămână liber să desfăşoare activităţile extraprofesionale pe care le alege.
28. Totuşi, aceste activităţi prezintă riscuri pentru imparţialitatea şi, uneori, pentru independenţa sa. Prin urmare, este necesar să se găsească un echilibru rezonabil între gradul de implicare a judecătorului în societate şi menţinerea independenţei şi a imparţialităţii sale, precum şi a aparenţelor acestei independenţe şi a acestei imparţialităţi în exercitarea funcţiilor sale. În acest sens, întrebarea care ar trebui adresată întotdeauna este dacă judecătorul, într-un context social specific şi din perspectiva unui observator informat şi rezonabil, participă la o activitate care i-ar putea compromite în mod obiectiv independenţa sau imparţialitatea."

    64. Avizul nr. 25 (2022) al CCJE în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind libertatea de exprimare a judecătorilor menţionează următoarele:
    "15. Ca regulă sau practică generală, majoritatea statelor membre interzic sau solicită judecătorilor să se abţină de la a face comentarii cu privire la propriile procese sau la cele pendinte sau în desfăşurare ale altor judecători. Unele state membre extind această regulă la cauzele soluţionate, inclusiv la cele ale altor judecători. Cu toate acestea, unele fac o excepţie pentru discutarea jurisprudenţei în cadrul activităţii academice a judecătorilor, în calitate de profesor de drept sau într-un mediu profesional. În multe state, judecătorii sunt supuşi obligaţiei etice sau convenţionale de a nu răspunde la criticile publice cu privire la cauzele lor.
    [...]
69. Sub rezerva unor excepţii, comunicarea privată nu trebuie să facă obiectul unor restricţii privind libertatea de exprimare. Prin comunicare privată se înţelege cea care are loc în mod bilateral sau într-un grup închis la care accesul trebuie să fie permis de către judecător, inclusiv serviciile de mesagerie între persoane sau grupurile închise de pe platformele sociale.
    [...]
72. Judecătorii trebuie să se asigure că respectă autoritatea, integritatea, decenţa şi demnitatea funcţiei lor judiciare. Aceştia trebuie să fie atenţi la faptul că limbajul, ţinuta, fotografiile şi dezvăluirea altor detalii personale ar putea aduce atingere reputaţiei puterii judecătoreşti. Acordarea dreptului judecătorilor de a împărtăşi detalii private, cum ar fi stilul de viaţă sau familia, comportă anumite riscuri în această privinţă. Trebuie să se evalueze dacă o exprimare poate compromite reputaţia judecătorului sau a puterii judecătoreşti în funcţie de circumstanţele cauzei.
73. Judecătorii nu trebuie să interacţioneze în cadrul reţelelor sociale într-un mod care poate afecta negativ percepţia publică a integrităţii judiciare, de exemplu, acţionând ca influenceri."
    Avizul include, de asemenea, următoarele recomandări:
    "Recomandări
1. Un judecător se bucură de dreptul la libertatea de exprimare ca orice alt cetăţean. Pe lângă dreptul individual al judecătorului, principiile democraţiei, separaţiei puterilor şi pluralismului impun libertatea judecătorilor de a participa la dezbaterile de interes public, în special în ceea ce priveşte chestiunile referitoare la puterea judecătorească.
2. În situaţiile în care democraţia, separaţia puterilor sau statul de drept sunt ameninţate, judecătorii trebuie să fie fermi şi au datoria de a se exprima în apărarea independenţei judiciare, a ordinii constituţionale şi a restabilirii democraţiei, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Acest lucru include puncte de vedere şi opinii cu privire la chestiuni sensibile din punct de vedere politic şi se extinde atât la independenţa internă, cât şi externă a judecătorilor la nivel individual şi a puterii judecătoreşti în general. Judecătorii care se exprimă în numele unui consiliu judiciar, al unei asociaţii judiciare sau al unui alt organism reprezentativ al puterii judecătoreşti beneficiază de o latitudine sporită în această privinţă.
3. În afară de asociaţiile judecătorilor, consiliile judiciare sau orice alt organism independent, judecătorii, la nivel individual, au datoria etică de a explica publicului sistemul judiciar, funcţionarea puterii judecătoreşti şi valorile acesteia. Prin îmbunătăţirea gradului de înţelegere, de transparenţă şi prin
    contribuţia la evitarea denaturărilor publice, judecătorii pot contribui la promovarea şi menţinerea încrederii publicului în activitatea judiciară.
4. În exercitarea libertăţii lor de exprimare, judecătorii trebuie să ţină seama de responsabilităţile şi îndatoririle lor specifice în societate şi să dea dovadă de cumpătare în exprimarea punctelor de vedere şi a opiniilor lor în orice împrejurare în care, în ochii unui observator rezonabil, declaraţia lor le-ar putea compromite independenţa sau imparţialitatea, demnitatea funcţiei sau ar putea pune în pericol autoritatea puterii judecătoreşti. În special, aceştia ar trebui să se abţină de la comentarii cu privire la fondul cauzelor pe care le instrumentează. Judecătorii trebuie, de asemenea, să păstreze confidenţialitatea procedurilor.
5. Ca principiu general, judecătorii trebuie să evite să se implice în controverse publice. Chiar şi în cazurile în care este permisă apartenenţa lor la un partid politic sau participarea lor la dezbateri publice, este necesar ca judecătorii să se abţină de la orice activitate politică care le-ar putea compromite independenţa sau imparţialitatea, precum şi reputaţia puterii judecătoreşti.
6. Judecătorii trebuie să fie conştienţi atât de beneficiile, cât şi de riscurile comunicării prin intermediul mass-media. În acest scop, puterea judecătorească trebuie să ofere judecătorilor cursuri de formare care să îi instruiască cu privire la utilizarea mass-media, care pot fi folosite ca un excelent instrument de sensibilizare a publicului. În acelaşi timp, judecătorii trebuie să conştientizeze faptul că, atunci când postează pe reţelele sociale, tot ceea ce publică devine permanent, chiar şi după ce îl şterg, şi poate fi interpretat la discreţie sau chiar scos din context. Folosirea de pseudonime nu protejează împotriva [consecinţelor] unui comportament online lipsit de etică. Judecătorii trebuie să se abţină de la a posta orice lucru care ar putea compromite încrederea publicului în imparţialitatea lor sau ar putea intra în conflict cu demnitatea funcţiei lor sau a puterii judecătoreşti.
    [...]"

    65. Avizul nr. 27 (2024) al CCJE în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind răspunderea disciplinară a judecătorilor menţionează următoarele cu privire la părţile relevante în cauză (notele de subsol au fost omise):
    "V. Motive de răspundere disciplinară
    [...]
26. Judecătorii au dreptul la libertatea de exprimare în temeiul articolului 10 din CEDO, astfel cum se precizează în Avizul nr. 25 (2022). Exercitarea legitimă de către judecători a drepturilor lor în temeiul articolului 10 din CEDO nu trebuie să dea naştere la răspundere disciplinară. Dreptul la libertatea de exprimare include dreptul judecătorilor de a se exprima public cu privire la procedurile disciplinare împotriva lor sau a colegilor lor. Motivele răspunderii disciplinare nu trebuie să deroge nici de la dreptul unui judecător la viaţă privată şi de familie în conformitate cu articolul 8 din CEDO.
27. În fiecare stat membru, legea ar trebui să definească în mod expres şi, pe cât posibil, în termeni specifici motivele pentru care pot fi iniţiate proceduri disciplinare împotriva judecătorilor. Trebuie exclusă posibilitatea introducerii unor motive ad hoc care să se aplice retroactiv. Dispoziţiile vagi (cum ar fi «încălcarea jurământului» sau «comportamentul lipsit de etică») se pretează la o interpretare prea largă şi la abuz, ceea ce poate fi periculos pentru independenţa judecătorilor. Publicarea periodică a deciziilor disciplinare poate contribui la clarificarea suplimentară a dispoziţiilor legislative.
    [...]
29. CCJE subliniază importanţa unui criteriu de prag pentru a delimita conduita necorespunzătoare care poate justifica impunerea de sancţiuni disciplinare de alte forme de comportament necorespunzător.
30. Standardele etice ar trebui să fie clar diferenţiate de conduita necorespunzătoare care justifică sancţiuni disciplinare. Deoarece scopul unui cod de etică este diferit de cel atins printro procedură disciplinară, un cod de etică nu ar trebui să fie utilizat ca instrument de disciplinare a judecătorilor. Atunci când standardele etice şi normele de conduită profesională converg în ceea ce priveşte conduita extrajudiciară care poate compromite încrederea publicului în sistemul judiciar, criteriul pragului ajută la distingerea între comportamentul care nu este etic şi comportamentul care ar trebui să facă obiectul răspunderii disciplinare.
    [...]
VII. Sancţiuni disciplinare împotriva judecătorilor
39. În majoritatea statelor există o listă exhaustivă a eventualelor sancţiuni disciplinare pentru judecători. Cu toate acestea, există încă o anumită marjă de interpretare în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor de la caz la caz. În toate statele, la stabilirea sancţiunii adecvate se aplică principiul proporţionalităţii. Sancţiunile pot include avertismentul, mustrarea, sancţiunea pecuniară, mutarea pe un alt post, suspendarea din funcţie, pensionarea anticipată (obligatorie) şi revocarea din funcţie.
40. CCJE reaminteşte că sancţiunile disciplinare trebuie să fie clar definite prin lege, uşor accesibile şi enumerate într-o listă exhaustivă. Decizia trebuie să fie ghidată de principiul proporţionalităţii. Acesta necesită o evaluare comparativă între gravitatea încălcării şi consecinţele acesteia, pe de o parte, şi natura şi importanţa sancţiunii, pe de altă parte. Revocarea unui judecător ar trebui să fie dispusă doar în ultimă instanţă, în cazuri excepţional de grave. Transferul şi/sau mutarea (chiar şi temporară) a unui judecător sau retrogradarea pot fi justificate numai în caz de abatere judiciară gravă. CCJE pledează împotriva reducerii salariului ca sancţiune disciplinară, deoarece judecătorii trebuie să fie remuneraţi în mod egal pentru muncă similară.
41. Toate circumstanţele atenuante şi agravante ale cazului individual trebuie luate în considerare pentru a stabili în mod clar răspunderea judecătorului în lumina împrejurărilor specifice în care a fost săvârşită abaterea disciplinară.
42. În toate cazurile, atunci când se evaluează sancţiunea adecvată, trebuie să se ia în considerare potenţialul «efect de descurajare» pe care o anumită sancţiune îl poate avea asupra judecătorului în cauză şi asupra altor judecători.
43. CCJE subliniază că anumite măsuri care sunt destinate să aibă sau pot avea acelaşi efect ca sancţiunile disciplinare ar trebui tratate ca atare, cu aplicarea tuturor drepturilor judiciare şi a garanţiilor procedurale. Acest lucru se aplică, de asemenea, oricărei măsuri, indiferent de forma sa, care este destinată să sancţioneze un judecător."

    4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
    66. Articolul VI din Rezoluţia privind etica judiciară, adoptată de plen la 21 iunie 2021, prevede următoarele:
    Libertatea de exprimare şi comunicarea
    "Judecătorii îşi exercită libertatea de exprimare într-un mod compatibil cu demnitatea funcţiei lor, dând dovadă de loialitate faţă de Curte. Se abţin să se exprime, sub orice formă şi prin orice mijloace, într-un mod care ar putea dăuna autorităţii sau reputaţiei Curţii sau care ar fi de natură să dea naştere unor îndoieli rezonabile cu privire la independenţa sau imparţialitatea lor. Această regulă se aplică atât exercitării funcţiei de judecător şi funcţiei de reprezentare a Curţii, cât şi activităţilor private sau publice, academice sau de altă natură, desfăşurate în afara Curţii. Judecătorii ar trebui să folosească reţelele sociale cu cea mai mare prudenţă."

    B. Naţiunile Unite
    67. Principiile fundamentale privind independenţa magistraţilor au fost adoptate la al şaptelea Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind prevenirea criminalităţii şi tratamentul infractorilor, desfăşurat la Milano în 1985. Au fost aprobate ulterior de Adunarea Generală în rezoluţiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985. Acestea prevăd în special următoarele:
    Libertatea de exprimare şi de asociere
    "8. În conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, magistraţii se bucură, la fel ca ceilalţi cetăţeni, de libertatea de exprimare, de credinţă, de asociere şi de întrunire; cu toate acestea, în exercitarea acestor drepturi, magistraţii trebuie să se comporte întotdeauna în aşa fel încât să păstreze demnitatea funcţiei lor şi imparţialitatea şi independenţa magistraturii."

    68. La 24 iunie 2019, Raportorul special cu privire la independenţa judecătorilor şi a avocaţilor a prezentat Consiliului pentru Drepturile Omului un raport în care a formulat o serie de recomandări, a căror parte relevantă este următoarea:
    Libertatea de exprimare
    "101. Cu privire la libertatea de exprimare, judecătorii şi procurorii ar trebui să ţină seama de responsabilităţile şi îndatoririle care le revin în calitate de funcţionari şi să dea dovadă de reţinere în orice împrejurare în care exprimă un punct de vedere sau o opinie într-un mod care, din perspectiva unui observator rezonabil, ar putea să dăuneze în mod obiectiv sarcinii lor sau să le compromită independenţa sau imparţialitatea.
102. În principiu, judecătorii şi procurorii nu ar trebui să ia parte la controversele publice. Cu toate acestea, în anumite circumstanţe, pot să-şi exprime punctul de vedere sau opinia cu privire la aspecte politice sensibile, de exemplu atunci când participă la dezbateri publice despre legi sau politici care ar putea avea un impact asupra instituţiilor lor. Dacă democraţia şi statul de drept sunt periclitate, judecătorii au datoria de a se exprima pentru a apăra ordinea constituţională şi restabilirea democraţiei."

    69. În pasajele relevante în speţă, Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (Oficiul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Criminalitate, Viena, 2019) şi Comentariul asupra Principiilor de la Bangalore sunt formulate după cum urmează:
    "[...] 1.2. Judecătorul este independent în relaţiile cu societatea, în general, şi în relaţiile cu părţile aflate într-un litigiu pe care îl are de soluţionat.
    [Extras din „Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară“ cu referire la interpretarea principiului 1.2: „[...] 31. Deşi judecătorul trebuie să adopte un stil de viaţă şi o conduită mai stricte şi mai austere decât oamenii obişnuiţi, ar fi nerezonabil să se aştepte ca acesta să se retragă complet din viaţa publică pentru a duce o viaţă exclusiv privată, axată pe căminul său, familie şi prieteni. Izolarea totală a judecătorului de comunitatea în care trăieşte nu este nici posibilă, nici benefică.“]
    [...]
1.6. Judecătorul promovează şi aplică standarde stricte în materie de deontologie judiciară, pentru a consolida încrederea publicului în sistemul judiciar, încredere fundamentală pentru a menţine independenţa justiţiei.
    [...]
2.2. Judecătorul veghează ca, atât în cadrul instanţei, cât şi în afara acesteia, conduita pe care o adoptă să menţină şi să întărească încrederea publicului, a avocaţilor şi a justiţiabililor în imparţialitatea judecătorului şi a sistemului judiciar.
    [...]
2.4. Judecătorul se abţine de la orice comentariu în legătură cu o cauză aflată în curs de judecare sau care i-ar putea fi dedusă spre judecare care, în mod rezonabil, ar putea afecta soluţia sau ar putea împiedica caracterul evident echitabil al procesului. De asemenea, judecătorul se abţine de la orice comentariu în public sau în alt mod care ar putea afecta caracterul echitabil al procesului oricărei persoane sau al oricărei chestiuni.
    [Extras din „Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară“ cu referire la interpretarea principiului 2.4: „70. Un proces este în curs de desfăşurare până la soluţionarea căii de atac. Se poate considera, de asemenea, că un proces este în curs de desfăşurare ori de câte ori există motive să se creadă că ar putea fi începută o urmărire penală. Acesta este cazul atunci când o infracţiune face obiectul unei anchete, dar nu a fost încă formulată nicio acuzaţie, când o persoană a fost arestată, dar nu a fost încă pusă sub acuzare sau când reputaţia unei persoane a fost pusă în discuţie, iar persoana respectivă ameninţă cu intentarea unei acţiuni în justiţie pentru defăimare.“
    [...]
3.1. Judecătorul trebuie să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproşabilă.
3.2. Comportamentul şi conduita judecătorului trebuie să reafirme încrederea publicului în integritatea sistemului judiciar. Nu este suficient ca justiţia să fie înfăptuită, ci publicul trebuie să considere că justiţia a fost cu adevărat înfăptuită.
    [...]
4.1. Judecătorul evită orice comportament inadecvat, real sau aparent, în toate activităţile sale.
4.2. Fiind supus în permanenţă examinării critice a publicului, judecătorul trebuie să accepte, în mod liber şi de bunăvoie, constrângerile personale care pot fi considerate de un cetăţean obişnuit ca fiind împovărătoare. În particular, judecătorul trebuie să aibă o conduită care să fie conformă cu demnitatea funcţiei de magistrat.
    [...]
4.6. Ca orice alt cetăţean, judecătorul are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere şi de întrunire, dar îşi va exercita aceste drepturi având o conduită conformă cu demnitatea funcţiei judiciare, precum şi cu imparţialitatea şi independenţa corpului judiciar.
    [Extras din „Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore privind conduita judiciară“ cu referire la interpretarea principiului 4.6: „136. Judecătorul ar trebui să nu se implice în mod nepotrivit în controversele publice. Motivul este evident. Esenţa funcţiei de judecător constă în capacitatea de a examina obiectul litigiilor în mod obiectiv şi legal. Este la fel de important ca judecătorul să fie perceput de public ca manifestând această abordare detaşată, imparţială, justă şi lipsită de părtinire, prejudecăţi şi idei preconcepute care este caracteristică judecătorilor. Atunci când un judecător intră în arena politică şi participă la dezbateri publice - exprimându-şi opiniile cu privire la chestiuni controversate, angajându-se în polemici cu persoane publice sau criticând public guvernul - acesta nu mai este perceput, atunci când prezidează o instanţă, ca exercitând o funcţie judiciară. De asemenea, judecătorul nu este considerat imparţial atunci când soluţionează litigii referitoare la chestiuni asupra cărora s-a exprimat public şi, poate mai important, nu mai este perceput ca fiind imparţial atunci când trebuie să pronunţe decizii în cauze în care sunt părţi, avocaţi sau chiar martori personalităţile sau responsabilii din ministere pe care le-a criticat anterior.“]"

    70. Recomandările pentru utilizarea reţelelor de socializare de către judecători, elaborate de Reţeaua Globală de Integritate Judiciară (Oficiul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Criminalitate) şi publicate în ianuarie 2019, sunt redactate după cum urmează în părţile relevante:
    "[...] 5. Utilizarea reţelelor de socializare de către judecători, individual, trebuie să fie în conformitate cu autoritatea morală, integritatea, decenţa şi demnitatea funcţiei lor judiciare.
6. Judecătorii trebuie să fie conştienţi de aspectele practice ale formelor de exprimare şi asociere online şi să le ia în considerare. Aceste aspecte includ o răspândire potenţială mai mare în termeni de publicitate sau amplificare către reţele mai mari, o mai mare persistenţă a declaraţiilor, precum şi implicaţii potenţial semnificative ale unor reacţii relativ minore şi ocazionale (cum ar fi «aprecierea» - «like») sau distribuirea informaţiilor publicate de terţi.
    [...]
8. Atunci când Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară şi Comentariul asupra acestora se referă la capacitatea judecătorilor de a educa publicul şi profesia juridică sau de a face comentarii publice, acest lucru poate include utilizarea reţelelor de socializare, pe lângă alte forme de comunicare.
9. Judecătorii ar trebui să se asigure că gradul de utilizare a reţelelor de socializare nu le afectează capacitatea de a-şi îndeplini atribuţiile judiciare cu competenţă şi diligenţă.
    [...]
12. Judecătorii pot folosi numele lor real şi pot face public statutul lor de judecător pe reţelele de socializare, atât timp cât acest lucru nu contravine normelor etice aplicabile şi reglementărilor în vigoare.
    [...]
14. Judecătorii ar trebui să ţină seama de diversitatea platformelor sociale şi să recunoască faptul că, în cazul unor platforme, poate fi benefică separarea identităţii private de cea profesională. Înţelegerea modului în care funcţionează diversele reţele de socializare şi a tipului de informaţii care pot fi necesare sau adecvate pentru a fi distribuite pe diferite reţele de socializare ar trebui să fie teme care să fie incluse în formarea judecătorilor.
    Conţinut şi comportament pe reţelele de socializare
15. Principiile existente cu privire la demnitatea instanţelor, imparţialitatea şi echitatea judiciară se aplică în egală măsură comunicărilor efectuate pe reţelele de socializare.
16. Judecătorii ar trebui să evite în online exprimarea opiniilor sau împărtăşirea informaţiilor personale care ar putea submina independenţa judiciară, integritatea, echitatea, imparţialitatea, dreptul la un proces echitabil sau încrederea publicului în sistemul judiciar. Acelaşi principiu se aplică judecătorilor indiferent dacă îşi dezvăluie sau nu numele real sau calitatea de judecător pe reţelele de socializare.
17. Judecătorii nu ar trebui să participe la schimburi de mesaje pe platformele sociale sau prin servicii de mesagerie cu părţile, reprezentanţii acestora sau publicul larg cu privire la cauzele pe care le judecă sau ar putea să le judece.
18. Judecătorii trebuie să manifeste prudenţă în ceea ce priveşte tonul şi limbajul pe care le folosesc şi să dea dovadă de profesionalism şi precauţie în toate interacţiunile pe toate platformele sociale. Pentru orice interacţiune pe platformele de socializare (mesaje, comentarii la mesaje, actualizări de stare, fotografii etc.) poate fi util să se ia în considerare impactul acesteia asupra demnităţii judiciare în cazul în care este divulgată publicului larg. Aceeaşi prudenţă este necesară şi în cazul reacţiilor la conţinutul publicat pe reţelele de socializare de alţi utilizatori.
    [...]
25. Judecătorii ar trebui să fie conştienţi de faptul că unele concepte precum «împrietenirea», «urmărirea» etc., în contextul reţelelor de socializare, pot avea un alt sens decât cel din utilizarea tradiţională, putând fi vorba de intimitate şi implicare mai reduse. Cu toate acestea, în cazul în care gradul de interacţiune, fie online, fie altfel, devine mai personal sau mai intim, judecătorii ar trebui să respecte în continuare Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară care impun, în situaţiile corespunzătoare, prudenţă, transparenţă, abţinere, recuzare sau alte acţiuni similare celor stabilite pentru relaţiile convenţionale în offline.
26. Judecătorii ar trebui să monitorizeze periodic conturile lor de pe reţelele de socializare, trecute şi prezente, şi să ia măsuri pentru a revizui, atunci când este necesar, conţinutul şi relaţiile online.
27. Judecătorii ar trebui să dezvolte şi să aplice în mod consecvent un protocol adecvat pentru îndepărtarea şi/sau blocarea urmăritorilor/prietenilor/etc., în special atunci când neaplicarea acestuia ar crea în mod rezonabil o aparenţă de părtinire sau prejudecată.
28. Este prudent şi înţelept ca judecătorii să dea dovadă de diligenţă rezonabilă atunci când îşi fac prieteni şi conexiuni online şi/sau când acceptă cereri de prietenie online.
    [...]
32. Judecătorii sunt sfătuiţi să se familiarizeze cu politicile, regulile şi setările de securitate şi de confidenţialitate ale platformelor sociale pe care le utilizează, să le revizuiască periodic şi să dea dovadă de prudenţă în vederea asigurării integrităţii şi protecţiei personale, profesionale şi instituţionale.
33. Indiferent de opţiunile de configurare, se recomandă ca judecătorii să nu facă niciun comentariu şi să nu se angajeze în vreun comportament pe reţelele de socializare care ar putea fi jenant sau necorespunzător dacă ar deveni public.
34. Judecătorii ar trebui să fie conştienţi de riscurile şi caracterul adecvat al schimbului de informaţii personale pe reţelele de socializare. [...]
35. Judecătorii ar trebui să fie conştienţi de faptul că modul în care sunt percepuţi pe reţelele de socializare poate fi bazat nu numai pe utilizarea activă a acestor reţele, ci şi pe informaţiile pe care ei le primesc şi de la cine le primesc, chiar dacă nu ei au solicitat contactul cu aceştia.
36. Indiferent dacă utilizează sau nu reţelele de socializare, judecătorii ar trebui să fie atenţi la modul în care se comportă în public, deoarece pot fi făcute fotografii sau înregistrări care pot fi răspândite rapid pe reţelele de socializare. [...]"

    C. Uniunea Europeană
    71. În raportul său publicat la 8 iunie 2021 privind evoluţia situaţiei din România în domeniul reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei, în contextul angajamentelor asumate de această ţară în cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare (MCV), Comisia Europeană a consacrat un capitol care include informaţii actualizate privind evoluţiile înregistrate de la Raportul MCV din octombrie 2019 în domeniul reformei sistemului judiciar şi luptei împotriva corupţiei. În părţile sale relevante în speţă, raportul indică următoarele (notele de subsol au fost omise):
    "[...] Trei legi ale justiţiei definesc statutul magistraţilor şi modul de organizare al sistemului judiciar şi al Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, sunt esenţiale pentru asigurarea independenţei magistraţilor şi a bunei funcţionări a sistemului judiciar. Modificările aduse acestor legi ale justiţiei în 2018 şi 2019, care sunt încă în vigoare, au avut un impact grav asupra independenţei, calităţii şi eficienţei sistemului judiciar. Printre motivele serioase de îngrijorare identificate se numără crearea Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie (SIIJ), regimul de răspundere civilă a judecătorilor şi a procurorilor, regimurile de pensionare anticipată, condiţiile de intrare în profesie, precum şi statutul şi numirea în funcţie a procurorilor de rang înalt. Punerea în aplicare a legilor modificate a confirmat în scurt timp aceste motive de îngrijorare, iar în anii următori au apărut noi elemente problematice. [...]
    În perioada de raportare, conform informaţiilor furnizate de instituţiile judiciare, s-a înregistrat o reducere generală a activităţii Inspecţiei Judiciare, şi anume mai puţine proceduri disciplinare din oficiu care ridică semne de întrebare cu privire la obiectivitate. Cu toate acestea, există în continuare cazuri care au dat naştere unor preocupări cu privire la cercetările disciplinare şi sancţiunile severe aplicate magistraţilor care critică eficienţa şi independenţa sistemului judiciar. Întârzierile din partea Inspecţiei Judiciare în examinarea plângerilor sunt, de asemenea, considerate o modalitate de a menţine presiunea asupra judecătorului sau procurorului atât timp cât cercetarea este în curs. [...]"

    72. Raportul Comisiei Europene privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare (MCV), publicat la 22 noiembrie 2022, include un capitol dedicat inspecţiei judiciare şi procedurilor disciplinare instrumentate de aceasta în legătură cu magistraţii. Părţile din raport relevante în speţă sunt formulate astfel:
    "[...] În 2021 şi 2022, numărul acţiunilor disciplinare înregistrate de Consiliul Superior al Magistraturii a rămas, în general, stabil. Cu toate acestea, există în continuare cazuri în care iniţierea cercetărilor disciplinare şi sancţiunile impuse magistraţilor în urma acestora par să fi fost legate de exprimarea unor opinii critice cu privire la aspecte legate de statul de drept. Astfel de cercetări sunt iniţiate de Inspecţia Judiciară fie din oficiu, fie la sesizarea CSM. CJUE a indicat cu claritate că independenţa sistemului judiciar ar putea fi subminată dacă acţiunile disciplinare sunt deturnate de la scopurile lor legitime şi utilizate pentru a exercita un control politic asupra hotărârilor judecătoreşti sau presiuni asupra judecătorilor. Pe lângă cazurile menţionate în Raportul din 2022 privind statul de drept, au existat şi alte cercetări disciplinare împotriva unor judecători care au fost percepute ca o formă de presiune şi de represalii pentru sentinţele pronunţate de aceştia, în special în cazurile de corupţie la nivel înalt.
    Deşi pentru ultimii trei ani nu sunt disponibile informaţii publice cu privire la acţiunile disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară, s-a asigurat o mai mare previzibilitate şi transparenţă prin hotărârea CSM de a publica, în format anonimizat, pe un portal accesibil exclusiv magistraţilor, hotărârile disciplinare care au devenit definitive şi încălcările codului deontologic.
    [Recomandarea] [din MCV din 2018 «Numirea imediată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, a echipei interimare de conducere a Inspecţiei Judiciare şi numirea, în termen de trei luni, prin concurs, a unei noi conduceri a Inspecţiei Judiciare.»] a devenit caducă. Noua conducere a Inspecţiei Judiciare are acum ocazia de a veghea ca cercetările disciplinare să nu mai fie utilizate ca instrumente prin care se exercită presiune asupra activităţii judecătorilor şi a procurorilor, în conformitate cu jurisprudenţa CJUE. Comisia va continua să analizeze felul în care acest obiectiv este pus în practică în cadrul rapoartelor privind statul de drept. [...]"

    D. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului
    73. În Cauza López Lone şi alţii împotriva Hondurasului (excepţii preliminare, fond, despăgubiri şi cheltuieli de judecată, Hotărârea din 5 octombrie 2015, seria C nr. 302), care privea, printre altele, dreptul la libertatea de exprimare a patru judecători (Adan Guillermo López Lone, Luis Alonso Chévez de la Rocha, Ramón Enrique Maldonado Barrios şi Tirza del Carmen Flores Lanza) care criticaseră public lovitura de stat împotriva preşedintelui Zelaya Rosales şi care făcuseră obiectul unor proceduri disciplinare ca urmare a luărilor lor de poziţie, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a constatat, în unanimitate, încălcarea dreptului acestora la libertatea de exprimare, garantat de art. 13 alin. (1) din Convenţia americană privind drepturile omului (CADR). Fragmentele redate mai jos sunt extrase din rezumatul neoficial întocmit de grefa Curţii Interamericane (traducerea grefei):
    "[...]
    Art. 23 (drepturi politice), 13 (libertatea de exprimare), 15 (dreptul la întrunire) şi 16 (libertatea de asociere), coroborate cu art. 1 alin. (1) (obligaţia de a respecta şi de a garanta drepturile) şi (2) (obligaţia de a adopta măsuri de drept intern) din [Convenţia americană]: Curtea Interamericană subliniază existenţa unei legături strânse între drepturile politice, libertatea de exprimare, dreptul la întrunire şi libertatea de asociere, precum şi modul în care aceste drepturi, privite împreună, sunt plasate în centrul democraţiei. Aceasta consideră că, în situaţii de ruptură instituţională, precum cele survenite în urma unei lovituri de stat, relaţia dintre aceste drepturi devine cu atât mai importantă, în special atunci când sunt exercitate împreună pentru a protesta împotriva unei atingeri aduse ordinii constituţionale şi democraţiei. Curtea [Interamericană] observă că declaraţiile sau acţiunile în favoarea democraţiei trebuie să beneficieze de cea mai largă protecţie posibilă şi că, în funcţie de circumstanţe, acestea pot avea un impact asupra unuia sau asupra tuturor acestor drepturi. Dreptul de a apăra democraţia face parte din dreptul de a participa la afacerile publice, care presupune, de asemenea, exercitarea altor drepturi, precum libertatea de exprimare şi dreptul la întrunire.
    Pronunţându-se asupra dreptului de a participa la viaţa politică, asupra libertăţii de exprimare şi asupra dreptului la întrunire al persoanelor care exercită funcţii judiciare, Curtea [Interamericană] constată existenţa unui consens regional cu privire la necesitatea de a restrânge participarea judecătorilor la activităţi politice partizane, având în vedere, în special, că, în unele state din regiune, orice participare la viaţa politică, cu excepţia exercitării dreptului de vot, este, în general, interzisă. Curtea [Interamericană] subliniază că restrângerea participării judecătorilor, în vederea protejării independenţei şi imparţialităţii acestora, este compatibilă cu [Convenţia americană]. De asemenea, aceasta observă că [Curtea Europeană a Drepturilor Omului] a considerat că anumite restricţii privind libertatea de exprimare a judecătorilor sunt necesare ori de câte ori autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti riscă să fie puse în discuţie [Wille împotriva Liechtensteinului (MC), nr. 28.396/95, pct. 64, 28 octombrie 1999, Nota de informare nr. 11, şi Koudechkina împotriva Rusiei, nr. 29.492/05, pct. 86, 26 februarie 2009, Nota de informare nr. 116].
    Curtea Interamericană consideră, totuşi, că puterea statelor de a reglementa sau de a restrânge aceste drepturi nu este una discreţionară. Orice limitare a drepturilor consacrate de [Convenţia americană] trebuie interpretată în mod restrictiv. O restricţie privind participarea judecătorilor la activităţi politice partizane nu trebuie să aibă ca efect împiedicarea acestora de a participa la orice dezbatere privind chestiuni politice. În această privinţă, există uneori situaţii în care un judecător consideră, în calitate de cetăţean, că are o datorie morală de a se exprima.
    În consecinţă, Curtea [Interamericană] constată că restricţiile care limitează, în mod obişnuit, dreptul judecătorilor de a participa la activităţi politice partizane nu sunt aplicabile în situaţii de criză democratică gravă, precum cea în discuţie în speţă. Ar fi contrar independenţei inerente puterilor statului ca judecătorii să fie privaţi de dreptul de a se exprima împotriva unei lovituri de stat. Mai mult, simplul fapt că au fost iniţiate proceduri disciplinare împotriva judecătorilor ca urmare a acţiunilor lor împotriva loviturii de stat era de natură să aibă un efect disuasiv şi să constituie astfel o restrângere nejustificată a drepturilor lor.
    În consecinţă, Curtea [Interamericană] consideră că procedurile disciplinare iniţiate împotriva domnilor López Lone şi Chévez de la Rocha au adus atingere libertăţii lor de exprimare, dreptului lor la întrunire şi drepturilor lor politice, iar procedurile iniţiate împotriva doamnei Flores Lanza şi a domnului Barrios Maldonado au adus atingere libertăţii lor de exprimare şi drepturilor lor politice. În plus, Curtea [Interamericană] concluzionează că, din cauza excluderii lor din magistratură, domnii López Lone, Chévez de la Rocha şi doamna Flores Lanza nu mai pot participa la activitatea [Asociaţiei Judecătorilor
    pentru Democraţie] şi că, prin urmare, această măsură constituie, de asemenea, o restrângere nejustificată a libertăţii lor de asociere [...]."

    III. Elemente de drept comparat
    74. Din elementele de care dispune Curtea cu privire la legislaţia şi practica statelor membre ale Consiliului Europei şi, în special, dintr-un studiu referitor la treizeci şi cinci de state membre reiese că obligaţia de rezervă reprezintă un principiu fundamental menit să garanteze faptul că judecătorii şi procurorii menţin standarde ridicate de integritate, imparţialitate şi profesionalism, că aceasta se aplică atât conduitei lor profesionale, cât şi celei din viaţa privată şi că, în trei state membre, se aplică chiar şi după demisie sau după pensionare. În douăzeci şi două de state membre, această obligaţie este prevăzută de lege, iar în treisprezece state membre este consacrată în codurile de conduită sau în cartele etice, care pot avea sau nu caracter obligatoriu. Studiul confirmă că libertatea de exprimare a judecătorilor şi a procurorilor este limitată de obligaţia de rezervă.
    75. În ceea ce priveşte dezbaterile publice, cincisprezece state membre impun judecătorilor şi procurorilor obligaţia de a da dovadă de reţinere pentru a proteja integritatea sistemului judiciar. Două state au, în această privinţă, o abordare relativ liberală, iar alte trei au o abordare mai restrictivă. Judecătorii şi procurorii sunt, în general, supuşi obligaţiei de prudenţă şi trebuie să evite declaraţiile publice care ar putea submina încrederea publicului în sistemul judiciar. Exprimarea politică este strict interzisă în zece state membre. În schimb, abordarea în materia libertăţii academice este mai permisivă în douăsprezece state membre, care permit judecătorilor să se implice în activităţi didactice şi de cercetare, însă cu moderaţie şi cu condiţia respectării imparţialităţii şi a nedivulgării informaţiilor confidenţiale. Luările de poziţie publice cu privire la proceduri pendinte nu sunt, în general, recomandate în douăzeci şi unu de state membre.
    76. În contextul utilizării reţelelor sociale, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte standarde ridicate de profesionalism şi discreţie, în vederea protejării integrităţii puterii judecătoreşti. Astfel, în nouă state membre, având în vedere natura intrinsec publică a platformelor online, judecătorii şi procurorii sunt îndrumaţi să acţioneze ca şi cum declaraţiile lor ar fi accesibile unui public larg, indiferent de setările de confidenţialitate sau de publicul vizat. În plus, în şapte state membre, aceleaşi principii de moderaţie se aplică atât conturilor personale, cât şi celor profesionale de pe reţelele sociale. În optsprezece state membre, limbajul utilizat pe aceste platforme constituie, de asemenea, un factor important în respectarea standardelor judiciare, accentul fiind pus pe necesitatea de a evita exprimări susceptibile să submineze încrederea publicului în imparţialitatea şi demnitatea puterii judecătoreşti.

    ÎN DREPT
    I. Obiectul litigiului în faţa Marii Camere
    77. Conform jurisprudenţei Curţii, „cauza“ trimisă la Marea Cameră este cererea aşa cum a fost declarată admisibilă de cameră [Fedotova şi alţii împotriva Rusiei (MC), nr. 40.792/10 şi alte 2, pct. 83, 17 ianuarie 2023; şi Communauté genevoise d’action syndicale (CGAS) împotriva Elveţiei (MC), nr. 21.881/20, pct. 78, 27 noiembrie 2023, cu trimiterile suplimentare].
    78. Curtea observă că, prin Hotărârea sa din 20 februarie 2024, camera a declarat inadmisibil capătul de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 8 din Convenţie şi că numai capătul de cerere referitor la art. 10 a fost declarat admisibil. Prin urmare, cauza retrimisă în faţa Marii Camere priveşte temeinicia capătului de cerere invocat din perspectiva acestei din urmă dispoziţii.

    II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
    79. Reclamantul susţine că sancţiunea disciplinară dispusă de Secţia pentru judecători în materie disciplinară a CSM la 7 mai 2019 şi confirmată de Înalta Curte la 18 mai 2020 constituie o ingerinţă disproporţionată în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, astfel cum este prevăzut la art. 10 din Convenţie, potrivit căruia:
    "1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

    A. Hotărârea camerei
    80. Prin Hotărârea din 20 februarie 2024, camera a concluzionat, cu majoritate de voturi (supra, pct. 5), că a existat o încălcare a art. 10 din Convenţie. Reamintind totodată obligaţia de rezervă a magistraţilor şi faptul că reclamantul a formulat afirmaţiile în litigiu pe pagina sa de Facebook, care era deschisă şi accesibilă publicului, camera a constatat că instanţele naţionale nu au efectuat nicio evaluare comparativă a intereselor aflate în joc în conformitate cu criteriile enunţate în jurisprudenţa Curţii, nici nu au analizat în mod adecvat necesitatea ingerinţei, ci s-au limitat la o examinare a modului în care reclamantul s-a exprimat, fără a transpune expresiile utilizate de acesta în contextul unei dezbateri privind chestiuni de interes general.
    81. În ceea ce priveşte primul mesaj publicat de reclamant, camera a reîncadrat afirmaţiile persoanei în cauză în contextul lor şi a constatat că acestea se asemănau unor judecăţi de valoare referitoare la chestiuni de interes general privind separaţia puterilor şi necesitatea de a proteja independenţa instituţiilor unui stat democratic. În ceea ce priveşte cel de-al doilea mesaj în litigiu, camera a considerat că luarea de poziţie a reclamantului se înscria în cadrul unei dezbateri privind chestiuni de interes general, şi anume reformele legislative referitoare la sistemul judiciar. Prin urmare, orice ingerinţă în exercitarea libertăţii de a furniza sau de a primi informaţii ar fi trebuit să fie supusă unui control strict, marja de apreciere a autorităţilor statului pârât fiind restrânsă. Camera a mai observat că, prin utilizarea expresiei „procuror cu sânge în instalaţie“, reclamantul a lăudat curajul unui procuror care formulase în mod public critici asupra unor chestiuni de interes general ce vizau sistemul judiciar şi nu a încercat să se exprime într-o manieră depreciativă.
    82. În ceea ce priveşte sancţiunea, camera a constatat că aceasta nu era cea mai puţin severă, că nu se întemeia pe motive suficiente pentru a caracteriza o atingere adusă demnităţii şi onoarei profesiei de magistrat şi că avusese un efect disuasiv, întrucât era de natură să descurajeze nu numai reclamantul însuşi, ci şi alţi judecători să participe, pe viitor, la dezbaterea publică asupra unor chestiuni referitoare la separaţia puterilor sau la reformele legislative care privesc instanţele judecătoreşti şi, mai general, asupra aspectelor legate de independenţa justiţiei. Judecătorul Răduleţu a formulat o opinie concordantă, iar judecătorii Kucsko Stadlmayer, Eicke şi Bormann au formulat o opinie separată comună.

    B. Argumentele părţilor
    1. Reclamantul
    83. Încă de la început reclamantul precizează că, în afara activităţii sale de magistrat, a fost membru al CSM şi că, de mai mulţi ani, este cunoscut în ţara sa ca o personalitate foarte activă în domeniul educaţiei juridice, precum şi pentru publicarea unei serii de lucrări privind independenţa justiţiei, imparţialitatea judecătorilor sau deontologia magistraţilor. El explică faptul că a ţinut cursuri pentru publicul larg şi, uneori, pentru jurnalişti, despre funcţionarea sistemului judiciar, statul de drept şi drepturile omului şi afirmă că a format aproximativ cinci sute de persoane cu scopul ca acestea să transmită, la rândul lor, aceste cunoştinţe juridice. El adaugă că beneficiază de o anumită notorietate în mass-media şi la nivel naţional, arătând că pagina sa de Facebook are în prezent aproximativ 100.000 de urmăritori.
    84. Reclamantul arată în continuare că, în perioada anterioară publicării mesajelor în litigiu, contextul naţional era marcat, printre altele, de dezbateri privind modificările aduse legilor justiţiei, modificări care avuseseră ecouri atât la nivel naţional, cât şi european, precum şi de discuţii publice referitoare la numirea unui nou şef al Statului Major al Apărării, care scoteau în evidenţă riscurile unui conflict de natură politică.
    85. Reclamantul consideră că ingerinţa căreia îi făcea obiectul, în speţă, în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, nu era previzibilă. În acest sens, el face trimitere la expresiile „manifestări care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale sau prestigiului justiţiei“, prevăzute la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 (infra, pct. 43), şi „acte [...] de natură să compromită demnitatea [...] în profesie“ (infra, pct. 45), utilizate în Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, susţinând că acestea nu permit o distincţie clară între faptele şi actele care pot aduce atingere normelor deontologice, care consacră standarde etice şi care pot da naştere unor proceduri disciplinare. El adaugă că instanţele naţionale utilizau în mod conjugat cele două categorii de expresii, arătând că au procedat astfel inclusiv în speţă. Potrivit reclamantului, obligaţia de rezervă este mai degrabă rezultatul unei evoluţii jurisprudenţiale care nu îndeplinea, în opinia sa, cerinţa previzibilităţii. El critică, de asemenea, dispoziţiile menţionate, apreciindu-le ca fiind foarte vagi şi, prin urmare, susceptibile de a fi aplicate oricărui judecător sau procuror, în orice domeniu, privat sau profesional. Consideră, totodată, că, în afara interdicţiei de a comunica pe reţelele de socializare cu privire la cauze pendinte, nu există, la nivel intern, dispoziţii legale previzibile privind utilizarea reţelelor de socializare de către magistraţi (supra, pct. 43).
    86. Reclamantul face trimitere la mai multe rezoluţii de clasare ale Inspecţiei Judiciare în cauze în care magistraţi se exprimaseră public şi făcuseră obiectul unor anchete disciplinare, susţinând că acestea sprijină teza existenţei unei puteri discreţionare a autorităţilor naţionale de a decide ce tip de exprimare intră sub incidenţa art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 (supra, pct. 54-56).
    87. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, reclamantul apreciază că cele două materiale publicate în litigiu priveau chestiuni de interes public şi că, prin urmare, marja de apreciere a autorităţilor trebuia să fie restrânsă. Referitor la primul mesaj, el susţine că prelungirea mandatului şefului Statului Major al Apărării generase ample dezbateri în mass-media cu mult înainte de publicarea mesajului respectiv şi afirmă că acesta privea respectarea statului de drept, făcând trimitere, în acest sens, la punctul 31 din Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore, precum şi la contextul descris supra la pct. 84. Fără a contesta obligaţia sa de rezervă, reclamantul explică faptul că a intervenit în mod imparţial, pentru a sublinia pericolele oricărei influenţe politice asupra funcţionării instituţiilor fundamentale ale statului, precum şi necesitatea respectării dispoziţiilor constituţionale, în special a principiului separaţiei puterilor într-un stat democratic. El adaugă că intenţia sa a fost de a invita cititorii să îşi imagineze ipoteza în care, într-o zi, armata ar ieşi în stradă împotriva voinţei poporului, sub pretextul apărării democraţiei.
    88. Reclamantul susţine, de asemenea, că procedura judiciară iniţiată la 14 ianuarie 2019, ulterior publicării mesajului său, având ca obiect suspendarea efectelor decretului de prelungire a mandatului şefului Statului Major al Apărării, privea exclusiv chestiuni procedurale, şi nu aspectele menţionate în postarea sa. Mai mult, el apreciază că, având în vedere notorietatea sa, reprezenta „vocea sistemului judiciar“, ceea ce implica, în opinia sa, o marjă de apreciere restrânsă pentru autorităţile naţionale. Reclamantul mai arată că sancţiunea care i-a fost aplicată nu a fost cea mai puţin severă şi că aceasta a rămas consemnată în dosarul său profesional, apreciind, în consecinţă, că a avut un efect disuasiv asupra magistraţilor care ar dori să se exprime public.
    89. În ceea ce priveşte, în sfârşit, expresia „sânge în instalaţie“, a cărei utilizare în cel de al doilea mesaj a fost criticată de autorităţile naţionale, reclamantul consideră că numai limba română poate reda în mod adecvat mesajul pe care a dorit să îl transmită. El contestă teza Guvernului potrivit căreia expresia ar fi utilizată de persoane cu un nivel scăzut de educaţie, afirmând că românii recurg frecvent la aceasta pentru a lăuda curajul cuiva şi că este utilizată, în special, de bloggeri, politicieni sau funcţionari. În susţinerea afirmaţiilor sale, reclamantul a depus la dosar douăzeci şi trei de articole de presă în care expresia în cauză este utilizată, pe rând, între altele, de un ministru cu referire la agenţi de poliţie care nu au promovat un examen profesional, de jurnalişti pentru a lăuda curajul unui sportiv sau pentru a critica un fost judecător, de bloggeri la adresa unor judecători care nu au dispus arestarea unui inculpat, precum şi în cadrul unei campanii de donare de sânge. Reclamantul reaminteşte că a utilizat expresia în litigiu pentru a evidenţia curajul procurorului C.S., care îndrăznise să critice politicienii ce modificaseră legile justiţiei.
    90. Din cele ce precedă, reclamantul deduce că motivele invocate de instanţele naţionale pentru a-l sancţiona nu erau nici pertinente, nici suficiente.

    2. Guvernul
    91. Guvernul recunoaşte existenţa unei ingerinţe în exercitarea dreptului reclamantului la libertatea de exprimare. Acesta apreciază însă că ingerinţa respectivă era prevăzută de lege, urmărea scopuri legitime şi era necesară într-o societate democratică.
    92. Guvernul consideră că temeiul juridic pe care s-a întemeiat sancţiunea disciplinară aplicată reclamantului era accesibil şi previzibil. În acest sens face trimitere la Hotărârea Eminağaoğlu împotriva Turciei (nr. 76.521/12, pct. 130, 9 martie 2021), susţinând că aceasta priveşte o situaţie similară, în care Curtea, în prezenţa unor dispoziţii legale pe care le apreciază ca fiind analoage, ar fi pornit de la premisa că ingerinţa era prevăzută de lege. Potrivit Guvernului, art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 se referea la respectarea obligaţiei de rezervă, iar o jurisprudenţă relevantă în acest sens era accesibilă reclamantului pe site-urile Înaltei Curţi, CSM şi Inspecţiei Judiciare, precum şi pe portalul de jurisprudenţă al instanţelor române. Acesta se referă, de asemenea, la Decizia Curţii Constituţionale din 21 mai 2019 (supra, pct. 49), precum şi la exemplele de jurisprudenţă internă pe care le consideră cele mai relevante în speţă (supra, pct. 50-53).
    93. În plus, făcând trimitere la pct. 119 din Hotărârea Panioglu împotriva României (nr. 33.794/14, 8 decembrie 2020), Guvernul invită Curtea să ia în considerare circumstanţele personale ale reclamantului - şi anume faptul că acesta era judecător, că a tradus în limba română Principiile de la Bangalore, că era formator în domeniul juridic şi, în special, formator la Institutul Naţional al Magistraturii, că era fost membru al CSM şi, de asemenea, că a făcut obiectul altor anchete disciplinare - şi să concluzioneze că acesta era în măsură să anticipeze consecinţele disciplinare ale afirmaţiilor sale sau ale utilizării unor expresii vulgare în mesajele publicate.
    94. Guvernul aminteşte, în plus, că legislaţia aplicată în speţă a fost abrogată între timp şi că abaterea disciplinară în discuţie nu a fost preluată în noua legislaţie, care, precizează acesta, face însă trimitere la obligaţia magistraţilor de a respecta codul deontologic aplicabil, care interzice comportamentele susceptibile să le compromită demnitatea în exercitarea funcţiilor lor (supra, pct. 44).
    95. În ceea ce priveşte scopul urmărit de ingerinţă, Guvernul consideră că aceasta viza cel puţin un scop legitim în sensul art. 10 din Convenţie, şi anume garantarea autorităţii şi a imparţialităţii puterii judecătoreşti.
    96. Referitor la necesitatea ingerinţei şi la contextul în care au fost formulate afirmaţiile în litigiu, Guvernul apreciază că instanţele interne au aplicat în mod corect sancţiunea disciplinară prevăzută de lege, după ce au pus în balanţă dreptul reclamantului la libertatea de exprimare şi obligaţia sa de rezervă.
    97. În ceea ce priveşte primul mesaj, publicat de reclamant la 9 ianuarie 2019, Guvernul susţine că acesta nu privea funcţionarea justiţiei, ci un conflict instituţional între două autorităţi publice (Ministerul Apărării şi Administraţia Prezidenţială) referitor la prelungirea mandatului şefului Statului Major al Apărării, chestiune care, arată acesta, putea fi supusă controlului instanţelor. Guvernul afirmă că respectivul conflict opunea doi reprezentanţi ai unor partide politice diferite şi apreciază, prin urmare, că era vorba despre o problemă de natură politică, reamintind, în acest sens, că, potrivit punctului 5 din Avizul nr. 25/2022 (supra, pct. 64), magistraţii nu au dreptul de a se exprima într-un asemenea domeniu. Acesta adaugă că mesajul în litigiu menţiona o preluare a controlului politic asupra armatei, subliniind că putea fi citit de către cei aproximativ 50.000 de urmăritori ai paginii de Facebook a reclamantului şi că a fost preluat şi comentat de o mare parte a mass-mediei.
    98. Potrivit Guvernului, mesajul respectiv constituia, în mod simbolic, un apel la arme pentru apărarea democraţiei. Guvernul îi reproşează, de asemenea, reclamantului că s-a exprimat cu privire la un subiect care făcea deja obiectul unei dezbateri publice legate de contestarea în justiţie a unui decret prezidenţial, aşadar cu privire la o cauză pendinte sau susceptibilă de a fi soluţionată de instanţe, ceea ce, în opinia sa, este contrar atât punctelor 2.4 şi 4.6 din Principiile de la Bangalore (supra, pct. 69), cât şi punctului 15 din Avizul nr. 25/2022 (supra, pct. 64). Guvernul apreciază, în plus, că persoana în cauză a utilizat un limbaj incendiar şi că, în orice caz, modul în care s-a exprimat şi consecinţele mesajului său au depăşit limitele libertăţii sale de exprimare. Potrivit Guvernului, reclamantul ar fi trebuit să dea dovadă de prudenţă şi să anticipeze repercusiunile mesajului său, cu atât mai mult având în vedere rolul său de „influencer“, dat fiind numărul mare de urmăritori ai paginii sale de Facebook.
    99. În ceea ce priveşte cel de-al doilea mesaj, publicat la 10 ianuarie 2019, Guvernul consideră că traducerea expresiei „sânge în instalaţie“ prin „avoir du sang dans les veines“ este inexactă, întrucât nu reflectă caracterul vulgar al expresiei româneşti utilizate de reclamant, care ar fi mai degrabă, în opinia sa, echivalentul expresiei franceze „avoir des couilles“ („a avea ouă“). Guvernul admite că mesajul în cauză privea funcţionarea justiţiei, însă susţine că instanţele naţionale l-au sancţionat pe reclamant - care, în opinia sa, s-ar fi erijat întrun influencer în domeniul justiţiei - exclusiv pentru utilizarea acestei expresii vulgare şi triviale, reamintind că acestea se află într-o poziţie mai bună decât Curtea pentru a aprecia caracterul grosier al expresiei şi că beneficiază de o marjă de apreciere în această privinţă; în acest context, Guvernul face trimitere la punctele 72 şi 73 din Avizul nr. 25/2022 (supra, pct. 64), precum şi la punctul 18 din Recomandările pentru utilizarea reţelelor de socializare de către judecători (supra, pct. 70). Guvernul apreciază, de asemenea, că opinia separată comună anexată hotărârii camerei consolidează teza pe care o susţine.
    100. În cele din urmă, în ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Guvernul arată că reclamantului i-a fost aplicată a doua sancţiune ca severitate şi apreciază că aceasta nu a avut un efect disuasiv asupra altor magistraţi care ar dori să se exprime în limitele drepturilor conferite de libertatea de exprimare şi ale responsabilităţilor ce le revin. În acest sens, Guvernul face referire la patru exemple de jurisprudenţă ulterioare situaţiei de fapt din speţă, în care magistraţi care au publicat un studiu privind sistemul judiciar, un articol despre „asediul sistemului judiciar“, au semnat o scrisoare de protest referitoare la modificarea legilor justiţiei ori au susţinut un discurs public pe teme legate de justiţie nu au fost sancţionaţi. În opinia Guvernului, sancţiunea disciplinară aplicată în prezenta cauză a fost amplu motivată şi a fost stabilită după evaluarea comparativă a intereselor aflate în joc. Prin urmare, în opinia acestuia, nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

    3. Observaţiile terţilor intervenienţi
    a) Forumul Judecătorilor din România
    101. Terţul intervenient apreciază că modificările succesive aduse legilor care reglementează funcţionarea sistemului judiciar au avut efecte negative asupra independenţei justiţiei, întrucât ar fi accentuat, în special, imixtiunea puterii executive în sfera de competenţă a puterii judecătoreşti. Acesta arată că amendamentele în cauză au fost criticate de mai multe organizaţii internaţionale, precum şi de asociaţii şi profesionişti ai dreptului care îşi desfăşoară activitatea în România.
    102. Terţul intervenient explică faptul că România a adoptat o abordare foarte restrictivă în ceea ce priveşte dreptul judecătorilor la libertatea de exprimare, în special referitor la activităţile politice. Consideră că legislaţia internă care impune aceste restricţii nu este suficient de previzibilă, întrucât, în opinia terţului intervenient, lasă o marjă de interpretare excesiv de largă şi permite calificarea ca nelegală a oricărei conduite adoptate de un judecător. Potrivit Forumului Judecătorilor, magistraţii nu se pot baza nici pe o definiţie clară a noţiunilor de „onoare“, „probitate“ şi „prestigiu al justiţiei“, nici pe o jurisprudenţă consacrată sau pe o practică constantă a Inspecţiei Judiciare pentru a aprecia dacă riscă să fie sancţionaţi disciplinar în temeiul art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004. Prin urmare, începând cu anul 2018, ar fi fost efectuate numeroase anchete vizând magistraţi, printre care unii care ocupau funcţii importante.
    103. Terţul intervenient arată că, la 23 decembrie 2021, cinci sute de magistraţi români au semnat o scrisoare deschisă adresată CSM şi ministrului justiţiei, prin care solicitau abrogarea dispoziţiei menţionate, pe motiv că aceasta nu permite identificarea comportamentelor de natură să aducă atingere onoarei şi probităţii profesionale. Acesta precizează că dispoziţia legală respectivă a fost ulterior abrogată (supra, pct. 44). Terţul intervenient reaminteşte, de asemenea, că, în raportul său adresat Parlamentului European şi Consiliului, publicat la 8 iunie 2021, Comisia Europeană şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la situaţii în care au fost iniţiate anchete disciplinare şi au fost aplicate sancţiuni severe magistraţilor care criticaseră eficienţa şi independenţa puterii judecătoreşti (supra, pct. 71). În plus, făcând trimitere la Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE“) Inspecţia Judiciară (C-817/21, 11 mai 2023, EU: C: 2023: 391) şi la raportul Comisiei Europene adresat Parlamentului European şi Consiliului, publicat la 22 noiembrie 2022 (supra, pct. 72), organizaţia intervenientă explică faptul că anumite proceduri disciplinare desfăşurate, adesea din oficiu, de Inspecţia Judiciară împotriva magistraţilor au fost percepute ca o formă de presiune asupra activităţii judiciare, ba chiar ca un instrument de control politic al acesteia.
    104. Forumul Judecătorilor subliniază că societatea românească a fost guvernată, în trecut, de un regim totalitar, afirmând că dezvoltarea unei atitudini civice nu este încă pe deplin realizată şi că opinia publică nu reacţionează prompt în faţa unor decizii care ar putea pune în discuţie statul de drept sau independenţa sistemului judiciar. În opinia terţului intervenient, necesitatea respectării dreptului judecătorilor la libertatea de exprimare este cu atât mai importantă într-un asemenea context. Astfel, eventualele limitări ar trebui să fie clar justificate, iar activitatea interzisă ar trebui să aibă o legătură evidentă cu menţinerea imparţialităţii judecătorilor în exercitarea funcţiilor lor. În acest sens, organizaţia intervenientă reaminteşte că un judecător este, de asemenea, membru al societăţii şi nu poate fi constrâns să se izoleze şi să se deconecteze de la realităţile sociale.

    b) Media Defence
    105. Amintind că rolul presei este de a informa publicul cu privire la chestiuni de interes general şi că publicul are dreptul de a primi astfel de informaţii, terţul intervenient apreciază că, datorită expertizei lor, judecătorii constituie o sursă importantă de informaţii pentru jurnalişti atunci când sunt puse în discuţie subiecte complexe sau tehnice. Acesta consideră că, deşi obligaţia de rezervă trebuie respectată, judecătorilor nu ar trebui să li se interzică participarea la discuţii cu presa pe teme de interes general, în scopul informării şi sensibilizării publicului. În opinia organizaţiei interveniente, restricţiile impuse libertăţii de exprimare a judecătorilor pot avea consecinţe asupra accesului jurnaliştilor la anumite informaţii şi, prin urmare, impun un control atent din partea Curţii. Media Defence face trimitere, în acest sens, la punctele 1 şi 2 din Avizul nr. 25 (2022) al CCJE (supra, pct. 64), precum şi la opinia Comisiei Internaţionale a Juriştilor prezentată Raportorului special al Naţiunilor Unite privind independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, care încurajează comunicarea între puterea judecătorească şi public.
    106. Terţul intervenient aminteşte că orice limitare adusă dreptului judecătorilor la libertatea de exprimare trebuie să fie prevăzută de o lege clară, precisă şi previzibilă în mod rezonabil. În special, cadrul juridic ar trebui să indice întinderea puterii discreţionare conferite autorităţilor statului competente şi modalităţile de exercitare a acesteia în raport cu scopul legitim urmărit, pentru a permite judecătorilor să îşi adapteze conduita.
    107. Deşi observă diferenţe între prezenta cauză şi cauzele Baka împotriva Ungariei [(MC), nr. 20.261/12, 23 iunie 2016] şi Żurek împotriva Poloniei (nr. 39.650/18, 16 iunie 2022), terţul intervenient apreciază că, chiar şi atunci când judecătorii nu ocupă funcţii înalte, autorităţile statului nu ar trebui să beneficieze decât de o marjă de apreciere restrânsă în ceea ce priveşte restricţiile aduse dreptului lor la libertatea de exprimare asupra chestiunilor de interes general, precum cele referitoare la statul de drept sau la democraţie. Acesta face, de asemenea, trimitere la raportul prezentat Consiliului pentru Drepturile Omului de Raportorul special cu privire la independenţa judecătorilor şi a avocaţilor (supra, pct. 68), precum şi la documentele relevante ale Consiliului Europei (supra, pct. 60-65) şi consideră că simplul fapt că anumite chestiuni pot avea implicaţii politice nu ar trebui să împiedice un judecător să îşi exercite dreptul la libertatea de exprimare.
    108. În opinia Media Defence, principala întrebare care trebuie pusă pentru a stabili dacă dreptul judecătorilor la libertatea de exprimare trebuie protejat priveşte contribuţia discursului la o dezbatere de interes general. Terţul intervenient apreciază, totodată, că factorii care trebuie luaţi în considerare la evaluarea comparativă a intereselor în cauză sunt natura conţinutului şi tonul utilizat, contextul, modalitatea de exprimare şi sancţiunea aplicată.

    c) Asociaţia Magistraţilor din România (AMR), Asociaţia Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului (AJADO), Transparency International România (TI-Ro) şi Fundaţia pentru Apărarea Cetăţenilor împotriva Abuzurilor Statului (FACIAS)
    109. Organizaţiile interveniente arată, în primul rând, că instrumentele internaţionale prevăd obligaţia judecătorilor de aşi exercita dreptul la libertatea de exprimare cu prudenţă şi moderaţie, pentru a-şi păstra independenţa şi aparenţa de imparţialitate, precum şi pentru a menţine încrederea societăţii în sistemul judiciar şi în organele jurisdicţionale. Acestea adaugă că art. 10 § 2 din Convenţie prevede în mod expres posibilitatea restrângerii libertăţii de exprimare pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
    110. Organizaţiile interveniente explică, în continuare, că libertatea de exprimare a judecătorilor este guvernată de un ansamblu de norme consacrate la nivel internaţional şi, în special, în cadrul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene. Potrivit acestora, noţiuni precum cele cuprinse în legislaţia română relevantă nu pot, în principiu, să fie considerate imprevizibile, în măsura în care legea urmăreşte protejarea autorităţii şi imparţialităţii sistemului judiciar şi se adresează unor profesionişti formaţi să aplice şi să interpreteze dreptul.
    111. Potrivit organizaţiilor interveniente, dreptul magistraţilor la libertatea de exprimare ar trebui să fie limitat în ceea ce priveşte discursurile publice cu caracter politic şi fără legătură cu funcţionarea sistemului judiciar. Într-o asemenea ipoteză, obligaţia de rezervă ar trebui să prevaleze în vederea protejării autorităţii şi a imparţialităţii puterii judecătoreşti. În plus, acestea consideră că nu există o abordare unitară între statele membre ale Consiliului Europei cu privire la problema în cauză şi că autorităţile naţionale ale acestor state ar trebui, prin urmare, să beneficieze de o marjă largă de apreciere pentru a stabili nivelul de intervenţie a magistraţilor în chestiuni politice. Pe de altă parte, având în vedere istoria recentă a statelor din Europa de Est, organizaţiile interveniente apreciază că este imperativ să se consolideze conştientizarea publicului cu privire la principiul separaţiei puterilor, precum şi la cel al imparţialităţii şi independenţei sistemului judiciar, ceea ce ar justifica limitarea dreptului magistraţilor la libertatea de exprimare pe subiecte de natură politică.
    112. Organizaţiile interveniente adaugă că declaraţiile publice ale unui judecător referitoare la chestiuni potenţial litigioase, chiar de interes public general, nu pot fi protejate de libertatea de exprimare în cazul în care ele conţin implicit o soluţie „preferabilă“ pentru respectivele litigii, întrucât, în opinia lor, imparţialitatea puterii judecătoreşti ar fi astfel pusă în discuţie.
    113. În cele din urmă, acestea susţin că limitarea dreptului judecătorilor la libertatea de exprimare în cazul unor declaraţii publice care conţin termeni indecenţi este permisă de normele internaţionale. Acestea consideră, totodată, că instanţele naţionale sunt cel mai bine plasate pentru a aprecia caracterul eventual indecent al cuvintelor utilizate. Potrivit organizaţiilor interveniente, dificultăţile de apreciere şi de înţelegere pe care le implică traducerea anumitor expresii constituie un argument solid în favoarea recunoaşterii unei marje largi de apreciere în beneficiul autorităţilor naţionale.

    d) CEU Democracy Institute, Rule of Law Clinic
    114. Pe baza unui studiu privind dreptul naţional şi dreptul Uniunii, terţul intervenient arată că problema libertăţii de exprimare a magistraţilor prezintă trei aspecte principale. În primul rând, este în general acceptat că magistraţii pot fi supuşi unei obligaţii de rezervă sporite, inclusiv atunci când se exprimă pe reţelele de socializare, în vederea protejării autorităţii şi a imparţialităţii puterii judecătoreşti; cu toate acestea, obligaţia de rezervă nu poate fi interpretată ca interzicând luări de poziţie publice, individuale sau colective. În al doilea rând, terţul intervenient arată că, în situaţii de criză a statului de drept, obligaţia de rezervă „consolidată“ este înlocuită de o libertate de exprimare „consolidată“ pentru judecători, întrucât o asemenea situaţie justifică o datorie a magistraţilor de a se exprima pentru a apăra statul de drept, inclusiv prin exprimări care pot depăşi limitele obişnuite ale obligaţiei de rezervă. În al treilea rând, terţul intervenient explică faptul că CJUE nu a fost încă chemată să se pronunţe asupra limitelor libertăţii de exprimare a magistraţilor în asemenea situaţii de criză, însă a luat totuşi în considerare un asemenea factor contextual în jurisprudenţa sa recentă pentru a aprecia conformitatea cu dreptul Uniunii a unor măsuri adoptate la nivel naţional (în special în cazul Poloniei şi al României).
    115. Terţul intervenient face, de asemenea, trimitere la regimul aplicabil magistraţilor francezi, ale cărui principii de bază au fost recent sintetizate într-un aviz din 13 decembrie 2023 al Consiliului Superior al Magistraturii adresat ministrului justiţiei, potrivit căruia obligaţiile magistraţilor sunt interpretate în mod strict atunci când aceştia se exprimă în cadrul atribuţiilor lor judiciare, cu privire la activitatea jurisdicţională proprie sau a colegilor lor, însă le este recunoscută o libertate mai largă în afara acestui cadru, sub rezerva respectării obligaţiei de rezervă. Terţul intervenient precizează, în acest sens, că magistraţii rămân supuşi obligaţiilor deontologice atunci când exercită drepturile recunoscute oricărui cetăţean, mai ales atunci când utilizează reţelele de socializare şi îşi menţionează profesia, situaţie care impune o vigilenţă sporită, precum şi evitarea oricărei trivialităţi, vehemenţe sau imprudenţe. Acesta subliniază că, în sistemul francez, obligaţia de rezervă nu interzice luările de poziţie publice, individuale sau colective. Totodată, arată că obligaţia judecătorilor de a se exprima pentru a apăra statul de drept şi independenţa justiţiei atunci când aceste valori sunt ameninţate este un principiu recunoscut de mai mulţi preşedinţi ai Curţii şi de preşedintele CJUE.
    116. Terţul intervenient face trimitere, de asemenea, la dreptul Uniunii Europene şi, în special, la Codul de conduită a membrilor şi a foştilor membri ai Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C2021/397/01), care prevede că judecătorii trebuie să îşi exercite mandatul cu independenţă, integritate, demnitate, imparţialitate, loialitate şi discreţie şi să se asigure că comportamentul lor nu aduce atingere percepţiei publice a imparţialităţii. Acesta arată, de asemenea, că, în afara instituţiei lor, judecătorii trebuie să evite orice comentariu care ar putea aduce atingere reputaţiei lor şi să respecte rezerva impusă de funcţiile pe care le exercită. În ceea ce priveşte jurisprudenţa CJUE, terţul intervenient face trimitere la Hotărârea Connolly (CJCE, 6 martie 2001, C-274/99 P, EU:C:2001:127) şi arată că aceasta a fost citată recent în Cauza Real Madrid (CJUE, 4 octombrie 2024, C-633/22, Real Madrid Club de Futbol, EU:C:2024:843, pct. 45-53), care confirmă, în opinia sa, că, în dreptul Uniunii, la fel ca în dreptul Convenţiei, urmărirea şi sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru declaraţii publice privind chestiuni de interes general formulate în afara cadrului profesional sunt rareori justificate, în special atunci când magistratul se exprimă pentru a apăra statul de drept într-un context de criză democratică. Terţul intervenient adaugă că doctrina a evidenţiat importanţa acordată de CJUE utilizării abordării contextuale în cauzele privind atingerile aduse statului de drept şi că instanţa europeană sus-menţionată s-a pronunţat în mai multe cauze referitoare la independenţa judecătorilor din România, examinând, între altele, măsuri care ridicau problema conformităţii anumitor practici cu principiile statului de drept şi cu supremaţia dreptului Uniunii. În sfârşit, terţul intervenient menţionează mai multe articole de doctrină publicate între 2022 şi 2024 de autori români, care ar evidenţia presiuni şi abuzuri de putere exercitate, începând cu anul 2017, faţă de magistraţi români, situaţie care ar fi fost de altfel confirmată de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii într-un raport din 2023 privind practicile în materie de drepturi ale omului în România.

    C. Motivarea Curţii
    1. Cu privire la existenţa ingerinţei
    117. Părţile sunt de acord că sancţiunea disciplinară aplicată reclamantului a constituit o ingerinţă în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare garantat de art. 10 § 1 din Convenţie. Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită [a se vedea, în acelaşi sens, Delfi AS împotriva Estoniei (MC), nr. 64.569/09, pct. 118, CEDO 2015, Halet împotriva Luxemburgului (MC), nr. 21.884/18, pct. 108, 14 februarie 2023, şi Sanchez împotriva Franţei (MC), nr. 45.581/15, pct. 122, 15 mai 2023].
    118. Pentru a fi în conformitate cu Convenţia, ingerinţa trebuie să fie „prevăzută de lege“, să urmărească unul sau mai multe dintre scopurile legitime vizate de art. 10 § 2 şi să fie „necesară într-o societate democratică“.

    2. Cu privire la legalitatea ingerinţei
    a) Principiile generale
    119. Curtea aminteşte că termenii „prevăzută de lege“, care figurează la art. 10 § 2, nu numai că impun ca măsura incriminată să aibă un temei juridic în dreptul intern, ci vizează şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabililor şi previzibilă în privinţa efectelor sale [a se vedea, printre altele, Delfi AS, citată anterior, pct. 120, Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei (MC), nr. 931/13, pct. 142, 27 iunie 2017, NIT S.R.L. împotriva Republicii Moldova (MC), nr. 28.470/12, pct. 158, 5 aprilie 2022, şi Sanchez, citată anterior, pct. 124].
    120. În ceea ce priveşte cerinţa previzibilităţii, Curtea a statuat în mai multe rânduri că o „lege“, în sensul art. 10 § 2, este o normă formulată cu suficientă precizie pentru a permite justiţiabilului să îşi regleze conduita. Recurgând la nevoie la consiliere adecvată, acesta trebuie să fie în măsură să prevadă, într-un grad rezonabil în împrejurările cauzei, consecinţele care pot să decurgă dintr-o acţiune determinată. Aceste consecinţe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Astfel, nu încalcă, în sine, cerinţa previzibilităţii unei legi care, deşi conferă o putere de apreciere, precizează întinderea şi modalităţile de exercitare cu suficientă claritate, ţinând seama de scopul legitim urmărit, pentru a oferi individului o protecţie adecvată împotriva arbitrarului [Magyar Kétfarkú Kutya Párt împotriva Ungariei (MC), nr. 201/17, pct. 94, 20 ianuarie 2020, şi trimiterile citate]. Deşi de dorit, certitudinea este uneori însoţită de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să se poată adapta la schimbările de situaţie. În consecinţă, multe legi utilizează, prin forţa lucrurilor, formulări mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică [Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21.279/02 şi 36.448/02, pct. 41, CEDO 2007-IV, Delfi AS, citată anterior, pct. 121, Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy, citată anterior, pct. 143, şi Sanchez, citată anterior, pct. 125]. Gradul de precizie al legislaţiei interne - care nu poate prevedea toate ipotezele - depinde în mare măsură de conţinutul legii în cauză, de domeniul pe care aceasta este menită să îl reglementeze, precum şi de numărul şi de statutul celor cărora li se adresează (NIT S.R.L., pct. 160, Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy, pct. 144, şi Delfi AS, pct. 122, citate anterior).
    121. Prin urmare, un anumit grad de incertitudine cu privire la cazurile-limită nu este suficient în sine pentru a face ca aplicarea unei dispoziţii legale să fie imprevizibilă. De asemenea, o dispoziţie legală nu se opune cerinţei "previzibilităţii", în sensul Convenţiei, pentru simplul motiv că se pretează la mai multe interpretări. Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte tocmai la disiparea incertitudinilor care ar putea persista în ceea ce priveşte interpretarea normelor, ţinând seama de evoluţiile practicii cotidiene [Gorzelik şi alţii împotriva Poloniei (MC), nr. 44.158/98, pct. 65, CEDO 2004-I, Magyar Kétfarkú Kutya Párt, citată anterior, pct. 97, şi Sanchez, citată anterior, pct. 126].
    122. Caracterul inedit, în special în raport cu jurisprudenţa, al problemei juridice ridicate nu constituie în sine o atingere adusă cerinţelor accesibilităţii şi previzibilităţii legii, din moment ce soluţia reţinută se înscrie în rândul interpretărilor posibile şi previzibile în mod rezonabil (a se vedea Sanchez, citată anterior, pct. 127, şi, mutatis mutandis, Soros împotriva Franţei, nr. 50.425/06, pct. 58, 6 octombrie 2011, Huhtamδki împotriva Finlandei, nr. 54.468/09, pct. 51, 6 martie 2012, şi X şi Y împotriva Franţei, nr. 48.158/11, pct. 61, 1 septembrie 2016).
    123. Competenţa Curţii de a controla respectarea dreptului intern este, aşadar, limitată întrucât revine, în primul rând, autorităţilor naţionale şi, în special, instanţelor judecătoreşti sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern [a se vedea, printre altele, Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy, citată anterior, pct. 144, Kudrevičius şi alţii împotriva Lituaniei (MC), nr. 37.553/05, pct. 110, CEDO 2015, şi NIT S.R.L., citată anterior, pct. 160]. Cu excepţia situaţiilor în care interpretarea reţinută este arbitrară sau în mod vădit nerezonabilă, sarcina Curţii se limitează la a stabili dacă efectele acesteia sunt compatibile cu Convenţia [Radomilja şi alţii împotriva Croaţiei (MC), nr. 37.685/10 şi 22.768/12, pct. 149, 20 martie 2018, NIT S.R.L., citată anterior, pct. 160, şi Centrul pentru Democraţie şi Preeminenţa Dreptului împotriva Ucrainei, nr. 10.090/16, pct. 108, 26 martie 2020]. În orice caz, nu este de competenţa Curţii să se pronunţe cu privire la oportunitatea tehnicilor alese de legiuitorul statului pârât pentru a reglementa un anumit domeniu; rolul ei se limitează la a verifica dacă metodele adoptate şi consecinţele acestora sunt conforme cu Convenţia (Gorzelik şi alţii, pct. 67, Delfi AS, pct. 127, şi Sanchez, pct. 128, citate anterior).
    124. În aceste condiţii, Curtea aminteşte că, pentru a îndeplini cerinţele privind calitatea legii, dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecţie împotriva atingerilor arbitrare ale autorităţii publice aduse drepturilor garantate de Convenţie. În privinţa aspectelor legate de drepturile fundamentale ar fi contrar statului de drept, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice consacrate de Convenţie, ca legea să nu indice cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere conferite autorităţilor competente [Navalnîi împotriva Rusiei (MC), nr. 29.580/12 şi alte 4, pct. 115, 15 noiembrie 2018, şi jurisprudenţa citată].
    125. Această cerinţă este deosebit de relevantă în cazul procedurilor disciplinare iniţiate împotriva magistraţilor, având în vedere poziţia eminentă pe care o ocupă magistratura în rândul organelor statului într-o societate democratică, precum şi importanţa crescândă acordată, într-o astfel de societate, necesităţii de a proteja independenţa justiţiei (Baka, citată anterior, pct. 165). În acest context, sistemul juridic instituit ar trebui să fie în măsură să asigure o aplicare coerentă şi uniformă a legii tuturor judecătorilor care se află în situaţii similare, pentru a asigura respectarea principiului securităţii juridice, unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept [a se vedea, mutatis mutandis, Nejdet Şahin şi Perihan Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 13.279/05, pct. 56, 20 octombrie 2011, şi Parohia greco-catolică Lupeni şi alţii împotriva României (MC), nr. 76.943/11, pct. 116, 29 noiembrie 2016]. Curtea va reveni asupra acestui aspect ulterior (infra, pct. 165), întrucât problema, care se ridică din perspectiva legalităţii ingerinţei şi a protecţiei împotriva eventualelor abuzuri, se suprapune cu chestiuni similare analizate din perspectiva criteriului „necesităţii într-o societate democratică“ prevăzut la art. 10 § 2 (a se vedea, mutatis mutandis, Gaspar împotriva Rusiei, nr. 23.038/15, pct. 41 şi referinţele citate, 12 iunie 2018, şi Eminağaoğlu, citată anterior, pct. 150).

    b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
    126. Curtea constată de la bun început că sancţiunea disciplinară aplicată reclamantului în urma anchetei disciplinare avea un temei juridic, şi anume art. 99 lit. a) şi art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 (supra, pct. 26 şi 32), şi că aceste dispoziţii erau accesibile persoanei în cauză. Curtea observă, de asemenea, că instanţele naţionale au stabilit existenţa abaterii disciplinare prevăzute la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 în contextul dreptului judecătorilor la libertatea de exprimare şi al obligaţiei lor de rezervă.
    127. Curtea reţine că, potrivit reclamantului, dispoziţiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu erau previzibile, nici în general, nici în ceea ce priveşte utilizarea reţelelor de socializare (supra, pct. 85). Guvernul susţine contrariul (supra, pct. 91-94).
    128. Curtea constată că art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 califica drept abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu“. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă erau previzibile conduitele susceptibile să constituie o abatere disciplinară.
    129. Curtea observă că din lectura dispoziţiei legale în discuţie, rezultă că legiuitorul a utilizat o formulare destul de generală pentru a defini comportamentul care constituie o abatere disciplinară. În consecinţă, art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu precizează în mod expres conduitele sancţionabile şi se pretează, într-adevăr, la mai multe interpretări. În această privinţă, Curtea aminteşte că, în domeniul normelor disciplinare, a avut deja ocazia să sublinieze că utilizarea unor formulări mai mult sau mai puţin ample permite evitarea unei rigidităţi excesive şi adaptarea la schimbările de situaţie (Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei, nr. 21.722/11, pct. 175-178, 9 ianuarie 2013). În caz contrar ar exista riscul ca textul în cauză să nu acopere în mod complet materia pe care o reglementează şi să fie necesar să fie revizuit constant în funcţie de numeroasele circumstanţe noi care pot apărea în practică (idem, citată anterior, pct. 175 şi, mutatis mutandis, Kudrevičius şi alţii, citată anterior, pct. 109). În plus, în ceea ce priveşte normele referitoare la comportamentul membrilor corpului judiciar este necesar să se adopte o abordare rezonabilă în aprecierea gradului de precizie al dispoziţiilor aplicabile (Eminağaoğlu, citată anterior, pct. 130, şi Oleksandr Volkov, citată anterior, pct. 178).
    130. Curtea observă că, sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate întemeiată pe lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, Curtea Constituţională a confirmat, ulterior faptelor din prezenta cauză, că legiuitorul a ales să nu enumere toate situaţiile susceptibile să constituie abateri disciplinare, conferind acestei norme un caracter abstract, şi că revenea instanţelor naţionale sarcina de a o aplica de la caz la caz pentru a identifica situaţiile concrete care puteau da naştere unor abateri disciplinare (supra, pct. 49). Curtea aminteşte că nu este de competenţa sa să se pronunţe cu privire la oportunitatea tehnicilor legislative alese de legiuitorul unui stat pârât pentru a reglementa un anumit domeniu (supra, pct. 123 - a se vedea şi Kövesi împotriva României, nr. 3.594/19, pct. 192, 5 mai 2020). În plus, astfel cum a precizat deja, cerinţa previzibilităţii nu exclude posibilitatea ca legea să fie, într-o anumită măsură, lăsată la interpretarea instanţelor (supra, pct. 123 - a se vedea, de exemplu, Kudrevičius şi alţii, citată anterior, pct. 110). Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă, în speţă, textul dispoziţiei legale menţionate, interpretat în lumina jurisprudenţei interpretative care o însoţeşte, îndeplinea condiţia previzibilităţii legii în ceea ce priveşte efectele sale (Oleksandr Volkov, citată anterior, pct. 179, şi a se vedea, în acelaşi sens, Sanchez, citată anterior, pct. 134 şi 137).
    131. În această privinţă, din exemplele de jurisprudenţă prezentate de părţi, dintre care unele sunt anterioare datei la care reclamantul a săvârşit faptele în litigiu (supra, pct. 50-56), rezultă că instanţele naţionale au avut ocazia, în cadrul procedurilor disciplinare cu care au fost sesizate, să se pronunţe asupra compatibilităţii diferitelor comportamente adoptate de judecători şi procurori cu dispoziţiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004. Instanţele naţionale au statuat în mod constant că trebuie să aprecieze dreptul judecătorilor la libertatea de exprimare ţinând seama de obligaţia acestora de rezervă şi au examinat dacă conduita imputată era de natură să aducă atingere prestigiului justiţiei şi încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar (supra, pct. 51 şi 55). De asemenea, jurisprudenţa în cauză indică faptul că, pentru a stabili dacă a fost săvârşită o abatere disciplinară, autorităţile competente au analizat conţinutul mesajului exprimat de magistrat şi contextul în care acesta a fost formulat, pentru a verifica dacă era vorba despre declaraţii referitoare la funcţionarea sistemului judiciar sau despre afirmaţii de altă natură (supra, pct. 52, 53, 55 şi 56). Acestea au luat în considerare şi tonul utilizat, arătând că expresiile „scandaloase“ ori cu caracter „trivial, licenţios sau injurios“ erau susceptibile să aducă atingere integrităţii şi conduitei rezervate cerute magistraţilor (supra, pct. 51 şi 52). În sfârşit, instanţele naţionale au apreciat că reţelele de socializare constituie un „spaţiu public“ şi au reamintit obligaţia magistraţilor de a evita publicarea oricărui comentariu sau a unor expresii cu caracter trivial, licenţios sau injurios la adresa unor persoane identificate sau identificabile (supra, pct. 52).
    132. Având în vedere acest context jurisprudenţial naţional, trebuie să se constate că instanţele naţionale au identificat o serie de criterii utilizate în mod constant de autorităţile disciplinare şi, ulterior, de ele însele, pentru a stabili dacă, într-o anumită cauză, exista o abatere disciplinară astfel cum este definită la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 în cazul publicării de mesaje de către magistraţi, inclusiv pe reţelele de socializare. În plus, interpretarea acestei dispoziţii de către instanţele naţionale competente în speţă să examineze sancţiunea disciplinară aplicată reclamantului era coerentă cu practica instanţelor naţionale în acest tip de litigii. Astfel, Înalta Curte a examinat dreptul reclamantului la libertatea de exprimare ţinând seama de obligaţia sa de rezervă în calitate de judecător şi a verificat, în situaţia concretă a cauzei, conţinutul şi forma mesajelor publicate de acesta, precum şi modalităţile de difuzare a acestora către public. De asemenea, este de remarcat faptul că Înalta Curte a precizat că este imposibil să fie enumerate într-un text de lege toate comportamentele susceptibile de a constitui o încălcare a obligaţiei de rezervă (a se vedea punctul 67 din decizia Înaltei Curţi citată la pct. 33, supra, precum şi la pct. 40, supra), înscriindu-se astfel în linia deciziei pronunţate de Curtea Constituţională la 21 mai 2019 (supra, pct. 49).
    133. Pe de altă parte şi independent de volumul jurisprudenţei interne disponibile la momentul relevant, Curtea observă că reclamantul avea o vechime îndelungată în magistratură şi era implicat în numeroase alte activităţi legate de exercitarea atribuţiilor sale judiciare în calitate de magistrat (supra, pct. 14). El era, aşadar, un expert în domeniul juridic, în măsură să acţioneze cu prudenţă, acordând o atenţie deosebită verificării interpretării date termenilor în discuţie pentru a evalua riscurile comportamentului său în exercitarea profesiei sale (a se vedea Brisc împotriva României, nr. 26.238/10, pct. 94, 11 decembrie 2018, şi Panioglu, citată anterior, pct. 106). Având în vedere indicaţiile care existau în ordinea juridică română (supra, pct. 131), Curtea consideră că reclamantul ar fi putut prevedea riscurile la care se expunea şi să îşi adapteze comportamentul pentru a le evita (Kudrevičius şi alţii, citată anterior, pct. 114, şi Tλte împotriva Franţei, nr. 59.636/16, pct. 52, 26 martie 2020).
    134. În sfârşit, în ceea ce priveşte argumentul reclamantului potrivit căruia nu exista o distincţie clară între normele etice, pe de o parte, şi normele disciplinare care pot fi aplicate în speţă, pe de altă parte (supra, pct. 85), Curtea subliniază importanţa ca autorităţile naţionale să definească în mod clar dispoziţiile legale care reglementează răspunderea disciplinară a magistraţilor, precizând sfera comportamentelor susceptibile de a constitui abateri disciplinare. Asemenea CCJE, care, în recomandările formulate în Avizul nr. 27 (2024) adresat Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, insistă, la rândul său, asupra necesităţii ca legea să definească în mod expres şi, pe cât posibil, în termeni specifici motivele pentru care poate fi iniţiată o procedură disciplinară împotriva unui judecător, Curtea apreciază că normele etice trebuie să fie clar diferenţiate de normele care sancţionează abaterile disciplinare şi că, atunci când aceste două tipuri de norme converg în privinţa unui comportament extrajudiciar susceptibil să compromită încrederea publicului în puterea judecătorească, un criteriu de prag trebuie să permită să se distingă abaterile care pot justifica aplicarea unor sancţiuni disciplinare de alte forme de încălcare (supra, pct. 65).
    135. În speţă, astfel cum a explicat şi Înalta Curte (supra, pct. 32), un asemenea criteriu a fost avut în vedere de instanţa disciplinară pentru a distinge între comportamentele contrare codului deontologic şi cele care constituie abateri disciplinare. Intenţia legiuitorului naţional de a distinge între cele două tipuri de răspundere rezultă, de asemenea, din opţiunea acestuia de a defini abaterile disciplinare într-o lege (supra, pct. 43), în timp ce procedura referitoare la nerespectarea codului deontologic era reglementată printr-un act normativ de rang inferior din categoria legislaţiei secundare (supra, pct. 45). În plus, trebuie să se observe că se aplicau - şi continuă să se aplice - dispoziţii procedurale distincte după cum comportamentul unui magistrat era considerat contrar codului de conduită sau constituind o abatere disciplinară (supra, pct. 48). În sfârşit, Curtea acordă importanţă împrejurării că Înalta Curte a arătat că, în cazul reclamantului, autoritatea disciplinară a considerat că se impunea continuarea procedurii pentru abatere disciplinară (supra, pct. 32, in fine), realizând astfel o distincţie între abaterea disciplinară prevăzută la art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 şi procedura privind nerespectarea codului deontologic.
    136. În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantului potrivit căreia întinderea obligaţiei de rezervă nu era definită în mod clar (supra, pct. 85, in fine), Curtea consideră că, prin acest argument, persoana în cauză critică caracterul vag al limitelor impuse dreptului său la libertatea de exprimare, având în vedere obligaţia concurentă de rezervă ce îi revine în calitate de judecător. Pentru Curte, această chestiune, la fel ca şi cea privind faptul dacă reclamantul a dispus de garanţii suficiente împotriva arbitrarului în procedura disciplinară îndreptată împotriva sa, este strâns legată de problema dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică, în circumstanţele speţei şi în lumina scopului sau scopurilor legitim(e) urmărit(e) (a se vedea, mutatis mutandis, Kövesi, citată anterior, pct. 194).
    137. Având în vedere ansamblul consideraţiilor de mai sus, Curtea apreciază că dispoziţiile care au constituit temeiul juridic al ingerinţei în cauză erau formulate cu o precizie suficientă, în sensul art. 10 din Convenţie, pentru a permite reclamantului, el însuşi judecător, să îşi ajusteze conduita în circumstanţele speţei.

    3. Cu privire la existenţa unuia sau a mai multor scopuri legitime
    138. Curtea aminteşte că a subliniat în mod repetat rolul special al puterii judecătoreşti în societate: în calitate de garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un stat de drept, aceasta trebuie să se bucure de încrederea cetăţenilor pentru ca judecătorii să îşi poată îndeplini misiunea [a se vedea, printre altele, Baka, citată anterior, pct. 164, şi Gu\'f0mundur Andri Ástrá\'f0sson împotriva Islandei (MC), nr. 26.374/18, pct. 283, 1 decembrie 2020]. Având în vedere importanţa principiilor subsidiarităţii şi responsabilităţii partajate, înscrise în prezent în preambulul Convenţiei, sistemul Convenţiei nu poate funcţiona în mod corespunzător în absenţa unor judecători independenţi şi imparţiali [Grzeda împotriva Poloniei (MC), nr. 43.572/18, pct. 324, 15 martie 2022]. În contextul prezentei cauze, Curtea consideră important să amintească faptul că imparţialitatea şi independenţa judecătorilor, care se numără printre garanţiile prevăzute de art. 6 § 1, constituie condiţii indispensabile pentru preeminenţa dreptului (a se vedea, mutatis mutandis, Gu\'f0mundur Andri Ástrá\'f0sson, citată anterior, pct. 239), unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, inerent tuturor articolelor Convenţiei [a se vedea, printre numeroase alte hotărâri, Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31.107/96, pct. 58, CEDO 1999-II, Baka, citată anterior, pct. 117, şi Grzeda, citată anterior, pct. 339].
    139. În paralel, art. 10 § 2 din Convenţie prevede în mod expres garantarea autorităţii şi a imparţialităţii puterii judecătoreşti ca obiectiv legitim care poate justifica impunerea anumitor restricţii în privinţa dreptului la libertatea de exprimare (supra, pct. 79). Pe acest temei, Curtea a recunoscut că este legitim să existe aşteptări ca funcţionarii din sistemul judiciar să îşi exercite cu reţinere libertatea de exprimare ori de câte ori autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti ar putea fi puse în discuţie (Baka, citată anterior, pct. 164). Toate instrumentele internaţionale relevante (supra, pct. 60-69), inclusiv Recomandările pentru utilizarea reţelelor de socializare de către judecători publicate de Oficiul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Criminalitate (a se vedea, supra, pct. 15 şi 16, citate la pct. 70), urmăresc, de altfel, acelaşi scop.
    140. În acest context, Curtea reafirmă că buna funcţionare a sistemului judiciar naţional este de o importanţă sporită pentru buna funcţionare a sistemului Convenţiei în ansamblul său şi consideră obligaţia de rezervă a magistraţilor - menită să protejeze încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar - ca făcând parte din „îndatoririle şi responsabilităţile“ necesare pentru garantarea autorităţii şi a imparţialităţii puterii judecătoreşti, în sensul art. 10 § 2 din Convenţie.
    141. În lumina motivelor invocate de autorităţile naţionale, Curtea observă că sancţiunea aplicată reclamantului pentru publicarea celor două mesaje în litigiu pe pagina sa de Facebook (supra, pct. 28 şi 34) a fost consecinţa nerespectării obligaţiei de rezervă inerente funcţiei de magistrat (a se vedea pct. 67 din hotărârea Înaltei Curţi citată la pct. 33, supra). Având în vedere importanţa bunei funcţionări a sistemului judiciar naţional (supra, pct. 138 şi 140), Curtea consideră că nu există nicio îndoială că măsura disciplinară în discuţie urmărea un scop legitim, şi anume acela, prevăzut de art. 10 § 2 din Convenţie, de a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

    4. Cu privire la necesitatea ingerinţei într-o societate democratică
    a) Principiile generale
    i. Cu privire la dreptul la libertatea de exprimare în general
    142. Principiile fundamentale referitoare la necesitatea, întro societate democratică, a unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare sunt bine stabilite în jurisprudenţa Curţii şi au fost sintetizate, între altele, în cauzele Handyside împotriva Regatului Unit (7 decembrie 1976, seria A nr. 24), Morice împotriva Franţei [(MC), nr. 29.369/10, pct. 124, CEDO 2015], Delfi AS (citată anterior, pct. 131-139) şi Perinθek împotriva Elveţiei [(MC), nr. 27.510/08, pct. 196-197, cu trimiterile jurisprudenţiale menţionate în acea decizie, CEDO 2015 (extrase)], după cum urmează:
    "i. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile esenţiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte «informaţiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează, neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitatea deschisă, fără de care nu există o «societate democratică». În forma consacrată la art. 10, aceasta este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător.
ii. În sensul art. 10 § 2, adjectivul «necesar» implică o nevoie socială imperioasă. În general, «necesitatea» unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare trebuie să fie stabilită în mod convingător. Într-adevăr, autorităţilor naţionale le revine în primul rând sarcina de a evalua dacă există o asemenea nevoie de natură să justifice ingerinţa şi, în acest scop, beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, aceasta este dublată de controlul Curţii care vizează atât legislaţia, cât şi deciziile care o aplică.
iii. În exercitarea puterii sale de control, Curtea trebuie să considere ingerinţa în lumina ansamblului problemei, inclusiv cuvintele în litigiu şi contextul în care au fost difuzate. În special, Curţii îi revine să determine dacă măsura incriminată era «proporţională cu scopurile legitime urmărite» şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt «relevante şi suficiente». Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art. 10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante."

    ii. Cu privire la libertatea de exprimare pe internet şi pe reţelele de socializare
    143. În ceea ce priveşte internetul şi reţelele de socializare, Curtea face trimitere la principiile generale sintetizate în Hotărârea pronunţată în Cauza Sanchez (citată anterior, pct. 158-166):
    "158. Internetul a devenit în prezent unul dintre principalele mijloace de exercitare a libertăţii de exprimare, în sensul că furnizează instrumente esenţiale pentru participarea la activităţi şi discuţii privind chestiuni politice şi la dezbateri de interes general (Vladimir Kharitonov împotriva Rusiei, nr. 10.795/14, pct. 33, 23 iunie 2020, şi Melike împotriva Turciei, nr. 35.786/19, pct. 44 in fine, 15 iunie 2021).
159. Posibilitatea persoanelor de a se exprima pe internet constituie un instrument fără precedent de exercitare a libertăţii de exprimare [a se vedea Delfi AS, citată anterior, pct. 110, Times Newspapers Ltd împotriva Regatului Unit (nr. 1 şi 2), nr. 3.002/03 şi 23.676/03, pct. 27, CEDO 2009, şi Ahmet Yıldırım împotriva Turciei, nr. 3.111/10, pct. 48, CEDO 2012]. Ţinând cont de faptul că internetul contribuie semnificativ la îmbunătăţirea accesului publicului la ştiri şi, în general, la facilitarea difuzării de informaţii [Delfi AS, citată anterior, pct. 133], funcţia bloggerilor şi a utilizatorilor populari de platforme sociale poate fi, de asemenea, comparată cu cea de «câine de pază public» în ceea ce priveşte protecţia oferită de art. 10 [Magyar Helsinki Bizottság împotriva Ungariei (MC), nr. 18.030/11, pct. 168, 8 noiembrie 2016].
160. Curtea a constatat că site-urile web au permis «apariţia unui jurnalism cetăţenesc», întrucât informaţii politice ignorate de mass-media tradiţională sunt difuzate prin intermediul acestora către un număr mare de persoane şi devin accesibile unui număr mare de utilizatori de Internet, care le pot vizualiza, distribui şi comenta (Cengiz şi alţii împotriva Turciei, nr. 48.226/10 şi 14.027/11, pct. 52, CEDO 2015). În general, utilizarea noilor tehnologii, în special în domeniul politic, este în prezent un fapt acceptat, fie că este vorba despre Internet, fie despre aplicaţii mobile care pot fi puse la dispoziţia «alegătorilor [de către un partid politic ca] forum pentru a-şi exprima opinia», «dar şi [pentru ca partidul] să transmită un mesaj politic în sine»; cu alte cuvinte, o aplicaţie mobilă poate deveni un instrument care permite alegătorilor să îşi exercite libertatea de exprimare (Magyar Kétfarkú Kutya Párt, citată anterior, pct. 88 şi 89).
161. Totuşi, avantajele acestui instrument de informare, reţea electronică ce deservea miliarde de utilizatori în toată lumea, prezintă anumite pericole (Colegiul Editorial al Pravoye Delo şi Ştekel împotriva Ucrainei, nr. 33.014/05, pct. 63, CEDO 2011): internetul este un instrument de informare şi de comunicare care se deosebeşte de presa scrisă, mai ales în privinţa capacităţii de a depozita şi de a disemina informaţiile, iar comunicaţiile online şi conţinutul acestora riscă mult mai mult decât presa scrisă să aducă atingere exercitării şi respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în special dreptului la respectarea vieţii private (Bonnet, citată anterior, pct. 43, Société Éditrice de Mediapart şi alţii împotriva Franţei, nr. 281/15 şi 34.445/15, pct. 88, 14 ianuarie 2021, M.L. şi W.W. împotriva Germaniei, nr. 60.798/10 şi 65.599/10, pct. 91, 28 iunie 2018, Cicad împotriva Elveţiei, nr. 17.676/09, pct. 59, 7 iunie 2016, şi Colegiul Editorial al Pravoye Delo şi Ştekel împotriva Ucrainei, nr. 33.014/05, pct. 63, CEDO 2011).
162. Afirmaţiile vădit ilicite, mai ales afirmaţiile calomnioase, care instigă la ură sau la violenţă, se pot difuza ca niciodată până acum în întreaga lume în câteva secunde şi, uneori, rămân online pentru o lungă perioadă de timp [Savva Terentyev împotriva Rusiei, nr. 10.692/09, pct. 79, 28 august 2018, şi Savcı \'c7engel împotriva Turciei (dec.), nr. 30.697/19, pct. 35, 18 mai 2021]."

    iii. Cu privire la libertatea de exprimare a judecătorilor
    144. Principiile generale privind libertatea de exprimare a judecătorilor au fost expuse în Cauza Baka (citată anterior, pct. 162-167), după cum urmează:
    "162. Curtea a admis că era legitim ca statul să impună membrilor cu funcţii publice, ca urmare a statutului lor, o obligaţie de rezervă, dar, de asemenea, a afirmat că este vorba, totuşi, despre persoane care beneficiază cu acest titlu de protecţia art. 10 din Convenţie (Vogt, citată anterior, pct. 53, şi Guja, citată anterior, pct. 70). Prin urmare, Curţii îi revine sarcina, ţinând seama de circumstanţele fiecărei cauze, să cerceteze dacă s-a respectat un just echilibru între dreptul fundamental al persoanei la libertatea exprimare şi interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcţia publică să se conformeze scopurilor enunţate la art. 10 § 2. În exercitarea unui astfel de control, Curtea trebuie ţină seama de faptul că, atunci când miza este libertatea de exprimare a funcţionarilor, «îndatoririle şi responsabilităţile» prevăzute la art. 10 § 2 sunt de o importanţă deosebită care justifică să se acorde autorităţilor naţionale o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă ingerinţa denunţată este proporţională cu obiectivul menţionat mai sus (Vogt, citată anterior, pct. 53, şi Albayrak împotriva Turciei, nr. 38.406/97, pct. 41, 31 ianuarie 2008).
163. Curtea reaminteşte că, având în vedere locul important, între organele statului, pe care îl ocupă justiţia într-o societate democratică, această abordare se aplică şi în cazul unei restricţii care afectează libertatea de exprimare a unui judecător în exerciţiul funcţiei, chiar dacă judecătorii nu fac parte din administraţie în sens strict (Albayrak, citată anterior, pct. 42, şi Pitkevich, decizie citată anterior).
164. Curtea a recunoscut că este legitim să existe aşteptări ca funcţionarii din sistemul judiciar să îşi exercite cu reţinere libertatea de exprimare ori de câte ori autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti ar putea fi puse în discuţie (Wille, citată anterior, pct. 64, Kayasu, citată anterior, pct. 92, Koudechkina, citată anterior, pct. 86, şi Di Giovanni, citată anterior, pct. 71). Divulgarea anumitor informaţii, fie şi exacte, trebuie să fie făcută cu moderaţie şi decenţă (Koudechkina, citată anterior, pct. 93). Curtea a subliniat în mod repetat rolul special al puterii judecătoreşti în societate: în calitate de garant al justiţiei, valoare fundamentală într-un stat de drept, trebuie să se bucure de încrederea cetăţenilor pentru a-şi îndeplini misiunea (ibidem, pct. 86, şi Morice, citată anterior, pct. 128). Acesta este motivul pentru care, în exercitarea funcţiei lor jurisdicţionale, autorităţilor judiciare li se cere maximă discreţie atunci când trebuie să se pronunţe, pentru a li se garanta imaginea de judecători imparţiali (Olujić, citată anterior, pct. 59).
165. În paralel, Curtea a subliniat, de asemenea, [...] că, având în vedere, în special, importanţa crescută ataşată separării puterilor şi necesităţii de a păstra independenţa justiţiei, trebuie să examineze cu atenţie orice ingerinţă în ceea ce priveşte libertatea de exprimare a unui judecător aflat într-o astfel de situaţie [Harabin, 2004 (citată anterior); a se vedea, de asemenea, Wille, citată anterior, pct. 64]. În plus, aspectele legate de funcţionarea justiţiei sunt de interes general; or, dezbaterile privind chestiuni de interes public se bucură în general de un nivel ridicat de protecţie, în temeiul art. 10 (Koudechkina, citată anterior, pct. 86, şi Morice, citată anterior, pct. 128). Chiar dacă o chestiune care suscită o dezbatere are implicaţii politice, acest simplu fapt nu este suficient în sine pentru a împiedica un judecător să dea o declaraţie cu privire la respectivul subiect (Wille, citată anterior, pct. 67). Într-o societate democratică, chestiunile legate de separarea puterilor se pot referi la subiecte foarte importante despre care publicul are interesul legitim de a fi informat şi care ţin de dezbaterea politică (Guja, citată anterior, pct. 88).
166. În contextul art. 10 din Convenţie, Curtea trebuie să examineze declaraţiile în cauză ţinând seama de circumstanţe şi de întregul context al cauzei (a se vedea, mutatis mutandis, Morice, citată anterior, pct. 162). Curtea trebuie să examineze ingerinţa contestată în lumina cauzei în ansamblul său (Wille, citată anterior, pct. 63, şi Albayrak, citată anterior, pct. 40), acordând o importanţă deosebită funcţiei ocupate de reclamant, declaraţiilor sale şi circumstanţelor în care au fost făcute.
167. În sfârşit, Curtea aminteşte că teama de pronunţare a unei sancţiuni are un «efect disuasiv» asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare, în special în ceea ce-i priveşte pe alţi judecători care ar dori să participe la dezbaterea publică privind aspecte legate de administrarea justiţiei şi a sistemului judiciar (Koudechkina, citată anterior, pct. 99-100). Acest efect, care afectează societatea în ansamblul său, este, de asemenea, un factor de luat în considerare în evaluarea proporţionalităţii sancţiunii sau măsurii represive impuse (Koudechkina, citată anterior, pct. 99)."

    b) Specificul prezentei cauze şi abordarea adoptată de Curte
    145. Curtea observă, pentru început, că prezenta cauză se deosebeşte de anumite cauze cu care a fost sesizată anterior şi care priveau, de asemenea, libertatea de exprimare a magistraţilor. Astfel cum a subliniat reclamantul în observaţiile sale, a fost sancţionat pentru exprimarea unei opinii personale pe pagina sa de Facebook, care era deschisă publicului şi avea câteva zeci de mii de urmăritori. În ceea ce priveşte primul său mesaj, publicat la 9 ianuarie 2019, reclamantul şi-a exprimat, de asemenea, o opinie personală cu privire la o chestiune de interes general care nu era direct legată de funcţionarea justiţiei. Prezenta cauză trebuie, aşadar, diferenţiată de cauzele referitoare la magistraţii care s-au exprimat public în calitatea lor de preşedinte de instanţă, procuror-şef, reprezentant al unei asociaţii profesionale sau membru al unui consiliu judiciar (a se vedea, de exemplu, Baka, citată anterior, pct. 168 şi 171, Brisc, citată anterior, pct. 104 şi 105, Kövesi, citată anterior, pct. 205, 207, 209 şi 210, Eminağaoğlu, citată anterior, pct. 133151, Miroslava Todorova împotriva Bulgariei, nr. 40.072/13, pct. 174-178, 19 octombrie 2021, Żurek, citată anterior, pct. 221, 222 şi 224) sau de cauzele privind sancţiuni aplicate magistraţilor pentru declaraţii sau luări de poziţie publice formulate în alte contexte decât pe reţelele de socializare deschise publicului larg [a se vedea, printre altele, Wille împotriva Liechtensteinului (MC), nr. 28.396/95, pct. 61-70, CEDO 1999-VII, Kayasu împotriva Turciei, nr. 64.119/00 şi 76.292/01, pct. 100-107, 13 noiembrie 2008, Koudechkina împotriva Rusiei, nr. 29.492/05, pct. 93-100, 26 februarie 2009, Goryaynova împotriva Ucrainei, nr. 41.752/09, pct. 60-67, 8 octombrie 2020, Guz împotriva Poloniei, nr. 965/12, pct. 89-98, 15 octombrie 2020, Kozan împotriva Turciei, nr. 16.695/19, pct. 59-70, 1 martie 2022, M.D. şi alţii împotriva Spaniei, nr. 36.584/17, pct. 83-91, 28 iunie 2022, Di Giovanni împotriva Italiei, nr. 51.160/06, pct. 75-86, 9 iulie 2013, Panioglu, citată anterior, Simić împotriva Bosniei şi Herţegovinei (dec.), nr. 75.255/10, 15 noiembrie 2016, şi Poyraz împotriva Turciei, nr. 15.996/06, 7 decembrie 2010].
    146. Date fiind stabilitatea jurisprudenţei sale şi importanţa pe care, din perspectiva securităţii juridice, o are previzibilitatea acesteia, Curtea a aplicat în mod constant criterii care îi permit, în cauzele citate la punctul precedent, să aprecieze în ce măsură magistraţii în cauză beneficiau sau nu beneficiau de protecţia art. 10 din Convenţie. Cu toate acestea, particularităţile prezentei cauze oferă Marii Camere ocazia de a confirma şi de a consolida principiile care se desprind din jurisprudenţa sa în materia libertăţii de exprimare a magistraţilor pe internet, aducând totodată anumite clarificări şi definind o serie de criterii care ţin seama de limitele impuse acestei libertăţi de obligaţia de rezervă inerentă funcţiei lor.
    147. Criteriile în discuţie - aplicabile diferitelor forme pe care le poate îmbrăca libertatea de exprimare a magistraţilor pe internet şi pe reţelele de socializare [mesaje publicate pe propria pagină de Facebook sau comentarii formulate ca răspuns la mesajele altor utilizatori ai reţelelor de socializare, inclusiv afirmaţii, fotografii, videoclipuri ori constând în simple „aprecieri“ (likes) etc.] - trebuie să ghideze instanţele naţionale în evaluarea comparativă a drepturilor şi intereselor concurente aflate în joc. Curtea ţine să sublinieze că o asemenea evaluare comparativă trebuie să se facă între, pe de o parte, dreptul la libertatea de exprimare garantat magistraţilor, la fel ca oricărei persoane, prin art. 10 § 1 din Convenţie şi, pe de altă parte, obligaţia de rezervă, o valoare socială care îşi are originea în obligaţia deontologică impusă magistraţilor în vederea protejării încrederii justiţiabililor în sistemul judiciar şi care, în acest sens, face parte din „îndatoririle şi responsabilităţile“ prevăzute la art. 10 § 2 din Convenţie.
    148. Având în vedere interdependenţa acestora, numai în urma unei examinări globale a ansamblului acestor criterii se poate stabili dacă o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a unui magistrat pe internet şi pe reţelele de socializare este sau nu proporţională.

    c) Criteriile aplicabile în evaluarea comparativă a drepturilor şi a intereselor concurente aflate în joc
    149. Curtea subliniază, cu titlu preliminar, că nu este necesar să se stabilească o ierarhie între diferitele criterii prezentate mai jos şi nici să se instituie o anumită ordine de examinare a acestora: unele pot avea o relevanţă mai mare sau mai mică în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy, citată anterior, pct. 166).
    i. Conţinutul şi forma afirmaţiilor sau ale altor manifestări ale libertăţii de exprimare a magistraţilor pe reţelele de socializare
    150. Curtea aminteşte de la bun început că afirmaţiile făcute de magistraţi cu privire la chestiuni de interes general beneficiază, în principiu, de un nivel ridicat de protecţie în temeiul art. 10 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Koudechkina, citată anterior, pct. 86-95, Guz, citată anterior, pct. 90-93, sau Kozan, citată anterior, pct. 62, 63 şi 65), ceea ce nu este valabil pentru declaraţiile de fapt şi opiniile personale care nu privesc astfel de chestiuni şi care, în plus, sunt susceptibile să aducă atingere altor interese publice sau private (a se vedea, de exemplu, Poyraz, citată anterior, pct. 67, 75-77, Simić, citată anterior, pct. 35 şi 36, şi Di Giovanni, citată anterior, pct. 81).
    151. Subiectele legate de funcţionarea aparatului judiciar sau de reformele în materie de justiţie sunt, fără îndoială, de interes general. Totuşi, acestea nu sunt singurele chestiuni cu privire la care magistraţii îşi pot exercita în mod legitim libertatea de exprimare în temeiul art. 10 din Convenţie, întrucât izolarea lor faţă de comunitatea în care trăiesc nu este nici posibilă, nici benefică (a se vedea extrasul din Comentariu la Principiile de la Bangalore referitor la principiul 1.2, supra, pct. 69).
    152. Astfel, atunci când democraţia sau statul de drept este grav ameninţat, judecătorii se pot exprima pentru a apăra independenţa justiţiei, ordinea constituţională şi restabilirea democraţiei, atât la nivel naţional, cât şi internaţional. Aceasta include posibilitatea ca judecătorii, atunci când contextul istoric, politic sau juridic al unei dezbateri care ar avea implicaţii politice serioase o justifică, să formuleze opinii concrete cu privire la chestiuni în legătură cu care publicul are un interes legitim de a fi informat (supra, pct. 61, 64 şi 68).
    153. Cu toate acestea, asemenea luări de poziţie prezintă riscuri pentru imparţialitatea magistraţilor şi, uneori, chiar pentru independenţa lor. Prin urmare, este necesar să se găsească un echilibru rezonabil între gradul de implicare a judecătorului în societate şi menţinerea independenţei şi a imparţialităţii sale, precum şi a aparenţelor acestei independenţe şi a acestei imparţialităţi în exercitarea atribuţiilor sale. Prin urmare, întrebarea care trebuie pusă întotdeauna este dacă judecătorul, într-un anumit context social şi din perspectiva unui observator informat şi rezonabil, participă la o activitate care ar putea compromite în mod obiectiv independenţa sau imparţialitatea sa (a se vedea, de asemenea, supra, punctele 61-66 şi 69).
    154. Deşi judecătorilor li se recunoaşte astfel dreptul de a se exprima în scopul protejării înseşi fundamentelor statului de drept, acest drept este inseparabil de obligaţia de rezervă, la fel de necesară pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea sistemului judiciar. În acest sens, chiar şi aparenţele pot avea importanţă sau, aşa cum spune un proverb englezesc, „justice must not only be done, it must also be seen to be done“ („nu trebuie doar să se facă dreptate, trebuie să se şi vadă că se face dreptate“). Este vorba despre încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire justiţiabililor [Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76.639/11, pct. 62, 25 septembrie 2018, şi Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei (MC), nr. 55.391/13 şi alte 2, pct. 149, 6 noiembrie 2018]. Curtea reiterează că buna funcţionare a sistemelor judiciare naţionale - care se întemeiază pe imperativul protejării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor în sensul art. 6 § 1 din Convenţie - are o importanţă fundamentală pentru buna funcţionare a sistemului Convenţiei.
    155. În ceea ce priveşte forma pe care o îmbracă afirmaţiile făcute de magistraţi în exercitarea libertăţii lor de exprimare pe reţelele de socializare, aceasta nu este exceptată de la obligaţiile ce le revin magistraţilor în cadrul obligaţiei de rezervă. Atât instrumentele adoptate în cadrul Consiliului Europei, cât şi celelalte instrumente internaţionale menţionate mai sus, în special Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară (supra, pct. 61-65, 69) şi Recomandările pentru utilizarea reţelelor de socializare de către judecători (supra, pct. 70), insistă asupra obligaţiei magistraţilor, în temeiul art. 10 § 2 din Convenţie, de a da dovadă de circumspecţie şi prudenţă în ceea ce priveşte tonul şi limbajul utilizate, ţinând seama de consecinţele asupra demnităţii justiţiei ale oricărui mesaj pe care l-ar publica pe platformele de social media sau ale oricărei alte forme de interacţiune cu alţi utilizatori ai acestor platforme. Acelaşi lucru este valabil şi pentru judecătorii Curţii înşişi, astfel cum prevede Rezoluţia privind etica judiciară (supra, pct. 66).
    156. Pentru Curte, claritatea limbajului utilizat de judecătorii care doresc să îşi exercite libertatea de exprimare este esenţială: aceasta ar trebui să permită evitarea posibilităţii de a lăsa loc unor interpretări multiple care ar putea slăbi încrederea justiţiabililor în sistemul judiciar.

    ii. Contextul afirmaţiilor în litigiu şi calitatea în care acţionează autorul acestora
    157. Instanţelor naţionale le revine sarcina de a examina afirmaţiile în litigiu în lumina cauzei în ansamblu, ţinând seama în mod special de circumstanţele în care acestea au fost formulate şi de funcţia magistratului care le-a exprimat (Baka, citată anterior, pct. 166).
    158. Contextul istoric are o importanţă deosebită în evaluarea comparativă a drepturilor şi a intereselor concurente. Curtea însăşi a acordat importanţă unui astfel de context atunci când a fost chemată să se pronunţe asupra existenţei sau inexistenţei unei nevoi sociale imperioase de a recurge la o ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie (Perinθek împotriva Elveţiei, citată anterior, pct. 242, şi trimiterile citate). Trecerea timpului constituie, în opinia sa, o împrejurare de natură să extindă sfera libertăţii de exprimare de care beneficiază participanţii la o dezbatere (a se vedea, mutatis mutandis, Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64.915/01, pct. 69, CEDO 2004-VI, Orban şi alţii împotriva Franţei, nr. 20.985/05, pct. 52, 15 ianuarie 2009, sau Dink împotriva Turciei, nr. 2.668/07 şi alte 4, pct. 135, 14 septembrie 2010).
    159. În stadiul actual al jurisprudenţei sale, Curtea recunoaşte magistraţilor care ocupă anumite funcţii în sistemul judiciar (de exemplu, preşedinte de instanţă, procuror-şef, purtător de cuvânt al unei instanţe, reprezentant al unei asociaţii profesionale sau membru al unui consiliu judiciar) o protecţie sporită a libertăţii lor de exprimare, întrucât luările lor de poziţie publice sunt, foarte frecvent, animate de dorinţa de a proteja sistemul judiciar (supra, pct. 145). Deşi calitatea în care acţionează judecătorul sau procurorul care formulează afirmaţiile în litigiu într-un anumit context poate fi luată în considerare în cadrul evaluării comparative a drepturilor şi intereselor aflate în joc, care justifică, după caz, o sferă mai largă a limitelor admisibile, aceasta nu înseamnă că judecătorii şi procurorii „obişnuiţi“, care nu ocupă funcţii specifice în sistemul judiciar şi care nu acţionează într-o calitate specială, nu ar putea să se exprime public cu privire la chestiuni de interes general.
    160. Cu toate acestea, Curtea aminteşte obligaţia de reţinere care incumbă, în contextul unei cauze pendinte, tuturor magistraţilor, aceştia fiind astfel obligaţi să se abţină de la orice comentariu despre care se poate considera în mod rezonabil că ar influenţa rezultatul sau ar compromite caracterul echitabil al procedurii (Wille, citată anterior, pct. 67, Eminağaoğlu, citată anterior, pct. 138-140; a se vedea, de asemenea, Principiile de la Bangalore, citate supra, pct. 69, precum şi extrasul din Comentariu asupra Principiilor de la Bangalore referitor la principiul 2.4).

    iii. Repercusiunile afirmaţiilor în litigiu
    161. Curtea a avut ocazia să sublinieze avantajele pe care le prezintă posibilitatea ca persoanele să se exprime pe internet. Acest vector de comunicare a devenit în prezent unul dintre principalele mijloace de exercitare a libertăţii de exprimare, în sensul că furnizează instrumente esenţiale pentru participarea la activităţi şi discuţii privind chestiuni politice şi la dezbateri de interes general. Acesta este însă însoţit de o serie de riscuri, care îl deosebesc în mod special de presa scrisă, în special în ceea ce priveşte capacitatea sa de a stoca şi de a difuza informaţii (Sanchez, citată anterior, pct. 158-161, cu alte exemple citate).
    162. În acest context şi având în vedere riscurile inerente oricărui mesaj exprimat de oricine, inclusiv de către magistraţi, pe internet şi pe reţelele de socializare, instanţele naţionale trebuie să ia în considerare, în cadrul evaluării comparative a drepturilor şi a intereselor concurente în joc, ansamblul efectelor prejudiciabile pe care declaraţiile unui magistrat pe social media le-au produs sau erau susceptibile să le producă (a se vedea, mutatis mutandis, Halet, citată anterior, pct. 148). Este de competenţa instanţelor naţionale să facă distincţia între afirmaţiile magistraţilor formulate pe reţele de socializare deschise şi, prin urmare, accesibile unui număr nelimitat de utilizatori şi cele făcute pe reţele de socializare închise, rezervate unui cerc privat de „prieteni“ sau chiar închise publicului şi accesibile numai profesioniştilor dreptului; caracterul disproporţionat sau nu al măsurilor luate în acest sens (a se vedea, printre altele, Kozan, citată anterior, pct. 66) poate depinde, într-adevăr, de acest aspect.

    iv. Severitatea sancţiunii
    163. În contextul art. 10, Curtea a subliniat în mod repetat că natura şi severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate în considerare atunci când este evaluată proporţionalitatea unei atingeri aduse dreptului la libertatea de exprimare garantat de art. 10 din Convenţie cu scopul (scopurile) legitim(e) urmărit(e) [a se vedea, printre multe altele, referitor la libertatea de exprimare a jurnaliştilor, Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33.348/96, pct. 115, CEDO 2004-XI]. Acest principiu se aplică şi sancţiunilor aplicate sau susceptibile de a fi aplicate magistraţilor (a se compara, de exemplu, Di Giovanni, citată anterior, pct. 83, referitor la o sancţiune cu avertisment, şi Miroslava Todorova, citată anterior, pct. 176, privind o reducere a salariului).
    164. Efectul disuasiv pe care o sancţiune îl poate avea nu numai asupra magistratului vizat, ci şi asupra profesiei în ansamblul său reprezintă, de asemenea, un factor ce trebuie luat în considerare pentru aprecierea proporţionalităţii ingerinţei în raport cu scopul (scopurile) legitim(e) urmărit(e) (a se vedea, de exemplu, mutatis mutandis, Eminağaoğlu, citată anterior, pct. 124, Żurek, citată anterior, pct. 227, şi Kozan, citată anterior, pct. 68). Acelaşi lucru este valabil şi pentru efectul cumulat al diferitelor sancţiuni aplicate unui reclamant (Lewandowska-Malec împotriva Poloniei, nr. 39.660/07, pct. 70, 18 septembrie 2012).

    v. Respectarea garanţiilor procedurale
    165. Atunci când se iniţiază o procedură disciplinară împotriva unui judecător, este în joc încrederea publicului în funcţionarea puterii judecătoreşti. Orice magistrat care face obiectul unei astfel de proceduri trebuie să beneficieze de garanţii efective şi adecvate împotriva arbitrarului (Baka, citată anterior, pct. 174). Aceasta include posibilitatea de a supune măsura contestată controlului unui organ independent şi imparţial, competent să examineze toate chestiunile de fapt şi de drept relevante, pentru a se pronunţa asupra legalităţii măsurii respective şi pentru a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor. În faţa acestui organ de control, magistratul în cauză trebuie să beneficieze de o procedură contradictorie, pentru aşi putea prezenta punctul de vedere şi a combate argumentele autorităţilor (Eminağaoğlu, citată anterior, pct. 150 şi jurisprudenţa citată; şi Kövesi, citată anterior, pct. 210). Revine, de asemenea, autorităţilor naţionale sarcina de a furniza, în deciziile lor, motive relevante şi suficiente pentru a justifica faptul că procedurile disciplinare şi sancţiunile aplicate erau necesare şi proporţionale cu scopurile legitime urmărite (Miroslava Todorova împotriva Bulgariei, citată anterior, pct. 171, 178 şi 179).

    d) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
    166. Curtea reaminteşte că revine în primul rând autorităţilor interne, în special instanţelor judecătoreşti, sarcina de a interpreta şi de a aplica dreptul intern într-un mod care să asigure deplina aplicare a Convenţiei. În ceea ce o priveşte, îi revine în cele din urmă sarcina de a stabili dacă modul în care este aplicat acest drept are consecinţe conforme cu principiile Convenţiei (Gu\'f0mundur Andri Ástrá\'f0sson, citată anterior, pct. 250, şi trimiterile jurisprudenţiale menţionate).
    167. Curtea reaminteşte, de asemenea, că a stabilit treptat, în jurisprudenţa sa, modalităţi de control menite să respecte pe deplin principiul subsidiarităţii. În acest sens, îi revine sarcina de a verifica dacă instanţele naţionale au aplicat în mod adecvat principiile Convenţiei astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa sa, astfel încât hotărârile lor să fie compatibile cu aceasta [a se vedea, printre altele, Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36.022/97, CEDO 2003-VIII, pentru o aplicare a acestei forme de control].
    168. În această privinţă, Curtea subliniază că se aşteaptă cu atât mai mult ca instanţele naţionale să ţină seama, la elaborarea deciziilor lor, de jurisprudenţa sa cu cât aceasta este, privind aspectele în litigiu, atât substanţială, cât şi stabilă şi că a consacrat un ansamblu de principii şi criterii obiective, care pot fi aplicate cu uşurinţă. Curtea a constatat astfel existenţa unei încălcări atunci când a apreciat, în raport cu oricare dintre dispoziţiile Convenţiei, că instanţele naţionale nu şi-au motivat hotărârile în mod suficient de detaliat şi nici nu au soluţionat litigiul cu care au fost sesizate în lumina principiilor definite în jurisprudenţa sa (a se vedea, printre altele, Makdoudi împotriva Belgiei, nr. 12.848/15, pct. 94-98, 18 februarie 2020, şi Lashmankin şi alţii împotriva Rusiei, nr. 57.818/09 şi alte 14, pct. 454, 7 februarie 2017, ca exemple ale lipsei unor „motive relevante şi suficiente“ în temeiul art. 8 şi 11 din Convenţie). În schimb, atunci când instanţele naţionale au examinat faptele cu atenţie, au aplicat normele relevante în materie de protecţie a drepturilor omului cu respectarea Convenţiei şi a jurisprudenţei şi au asigurat un just echilibru între diferitele interese sau drepturi în joc, numai motive serioase pot determina Curtea să substituie aprecierea instanţelor naţionale cu cea proprie [a se vedea, în ceea ce priveşte art. 8 din Convenţie, M.A. împotriva Danemarcei (MC), nr. 6.697/18, pct. 149, 9 iulie 2021].
    169. Mai precis, în ceea ce priveşte art. 10 din Convenţie, Curtea se aşteaptă ca instanţele naţionale să efectueze o evaluare comparativă a drepturilor sau a intereselor în cauză pe baza criteriilor pe care le-a consacrat în jurisprudenţa sa. Aceasta insistă asupra faptului că un raţionament insuficient sau lacunele din raţionamentul instanţelor naţionale au determinato, de asemenea, să constate o încălcare a acestei dispoziţii, fie pentru că lacunele menţionate aveau ca efect să o împiedice să exercite un control efectiv asupra aspectului dacă autorităţile naţionale au aplicat în mod corect standardele stabilite în jurisprudenţa sa, fie pentru că instanţele naţionale le-au aplicat în mod insuficient şi, prin urmare, nu au furnizat „motive relevante şi suficiente“ pentru a justifica ingerinţa în cauză (a se vedea, de exemplu, Ergündoğan împotriva Turciei, nr. 48.979/10, pct. 33, 17 aprilie 2018, şi Ibragim Ibragimov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 1.413/08 şi 28.621/11, pct. 106-111, 28 august 2018). În anumite contexte, atunci când exerciţiul de evaluare comparativă a fost realizat de autorităţile naţionale în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii, aceasta din urmă va avea nevoie de motive solide pentru a substitui punctul său de vedere celui al instanţelor naţionale [Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40.660/08 şi 60.641/08, pct. 106 şi 107, CEDO 2012, şi MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39.401/04, pct. 150-155, 18 ianuarie 2011].
    170. Totuşi, fiind vorba de o restricţie privind libertatea de exprimare a unui judecător şi având în vedere poziţia eminentă pe care o ocupă magistratura în rândul organelor statului într-o societate democratică, precum şi importanţa crescândă acordată, într-o astfel de societate, necesităţii de a proteja independenţa justiţiei, Curtea trebuie să exercite un control strict al motivelor invocate de autorităţi pentru a justifica restricţia în cauză şi al caracterului proporţional sau nu al acesteia (Baka, citată anterior, pct. 165). Aceasta echivalează, în speţă, cu a lăsa autorităţilor naţionale o marjă de apreciere restrânsă pentru a aprecia dacă ingerinţa denunţată de reclamant din perspectiva art. 10 din Convenţie răspundea unei „nevoi sociale imperioase“ şi era proporţională cu scopul legitim urmărit.
    171. În prezenta cauză nu există nicio îndoială că autorităţile naţionale, şi în special Înalta Curte, au depus eforturi pentru a aplica cu loialitate jurisprudenţa Curţii, în lumina anumitor principii generale şi a criteriilor consacrate la momentul faptelor. Curtea reaminteşte totuşi că particularităţile prezentei cauze i-au permis să consolideze şi să clarifice principiile generale care se desprind din jurisprudenţa sa în materia protecţiei libertăţii de exprimare a magistraţilor pe reţelele de socializare şi a limitelor acestei libertăţi, precum şi să rafineze condiţiile operaţiunii de evaluare comparativă ce trebuie realizată între drepturile şi interesele concurente în joc (supra, pct. 145-165). Revine, aşadar, Curţii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, să aplice în speţă noua grilă de control pe care tocmai a definit-o, trecând succesiv în revistă diferitele criterii ale acesteia în raport cu circumstanţele specifice ale prezentei cauze şi cu motivele reţinute de autorităţi, în special de Înalta Curte (a se vedea, pentru o abordare similară, Halet, citată anterior, pct. 178).
    172. Deşi cele două mesaje ale reclamantului au făcut obiectul unei analize comune din partea autorităţilor naţionale în cadrul procedurii disciplinare în urma căreia autorului lor i-a fost aplicată o sancţiune unică pentru afirmaţiile făcute în ambele, Curtea constată că acestea au conţinuturi diferite şi că nu se înscriu în acelaşi context (supra, pct. 17 şi 19). Aceasta consideră, aşadar, oportun, în aplicarea criteriilor definite supra la pct. 145-165, să le examineze separat, în măsura în care particularităţile fiecărui mesaj impun o asemenea analiză.
    i. Conţinutul şi forma mesajelor
    α) Primul mesaj (publicat de reclamant la 9 ianuarie 2019)
    173. Potrivit Guvernului, afirmaţiile reclamantului nu priveau funcţionarea justiţiei, ci un conflict instituţional între două autorităţi publice (Ministerul Apărării şi Administraţia Prezidenţială) cu privire la prelungirea mandatului şefului Statului Major al Apărării, chestiune de natură politică ce putea fi supusă controlului justiţiei (supra, pct. 97). Potrivit reclamantului, intervenţia sa viza problema necesităţii separaţiei puterilor într-un stat democratic, în contextul unui conflict între Administraţia Prezidenţială şi Ministerul Apărării privind numirea viitorului şef al Statului Major al Apărării (supra, pct. 87).
    174. Având în vedere dosarul, Curtea observă că, prin publicarea pe pagina sa de Facebook a mesajului din 9 ianuarie 2019, reclamantul a participat, fără îndoială, la o controversă cu caracter politic (supra, pct. 23, 87 şi 97). După cum a reamintit anterior Curtea, această împrejurare nu este în sine suficientă pentru a împiedica luarea de poziţie a unui magistrat cu privire la o chestiune de interes public care ar putea apărea în cadrul unei asemenea controverse (supra, pct. 151 şi 152).
    175. Pentru Curte, afirmaţiile reclamantului potrivit cărora democraţia constituţională ar fi în pericol în cazul preluării controlului politic al instituţiilor publice puteau fi considerate ca urmărind apărarea ordinii constituţionale şi păstrarea independenţei instituţiilor unui stat democratic. În acest sens, ele se aseamănă unor judecăţi de valoare, care, prin natura lor, nu se pretează la o demonstrare a exactităţii (Morice, citată anterior, pct. 126). În ceea ce priveşte însă chestiunea dacă aceste judecăţi de valoare aveau o „bază factuală“ suficientă, Curtea constată, asemenea Camerei (a se vedea pct. 70 şi 77 din hotărârea sa), că organele disciplinare nu au contestat argumentul reclamantului potrivit căruia în societatea civilă avea loc o dezbatere majoră cu privire la prelungirea mandatului şefului Statului Major al Apărării (a se vedea supra, pct. 27-28); în ceea ce priveşte Înalta Curte, aceasta a constatat că afirmaţiile în litigiu nu puteau face obiectul unei examinări pentru a verifica dacă aveau o bază factuală, întrucât nici ea însăşi, nici instanţa disciplinară nu aveau competenţa de a examina aspectele de fapt şi de drept la care se refereau opiniile exprimate public de reclamant. Totuşi, Înalta Curte a stabilit că, din punct de vedere disciplinar, afirmaţiile reclamantului reprezentau „opinia personală“ a acestuia (a se vedea pct. 75 şi 76 din decizia Înaltei Curţi citată la pct. 38; a se vedea şi pct. 201 de mai jos).
    176. Niciunul dintre motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a restrânge libertatea de exprimare a reclamantului nu indică în ce mod afirmaţiile acestuia ar fi perturbat buna funcţionare a sistemului judiciar naţional şi ar fi adus atingere demnităţii şi onoarei profesiei de magistrat sau încrederii pe care justiţiabilii ar trebui să o aibă în aceasta (a se vedea, a contrario, Simić, citată anterior, pct. 35 şi 36).
    177. Curtea reiterează, în acest sens, că se aşteaptă ca instanţele naţionale să efectueze o evaluare comparativă a drepturilor sau a intereselor în cauză pe baza criteriilor pe care le-a consacrat şi că un raţionament insuficient sau lacune în raţionamentul instanţelor naţionale pot avea ca efect împiedicarea Curţii să exercite un control efectiv asupra chestiunii dacă autorităţile naţionale au aplicat în mod corect standardele stabilite în jurisprudenţa sa (supra, pct. 169).
    178. În continuare, în ceea ce priveşte forma mesajului, Curtea constată că reclamantul a formulat o serie de întrebări referitoare la intervenţia armatei care puteau da naştere mai multor interpretări (supra, pct. 17): Înalta Curte a văzut în acestea o evocare de către reclamant a posibilităţii, ca soluţie pentru garantarea democraţiei constituţionale, ca armata să iasă în stradă (supra, pct. 37). Potrivit Guvernului, mesajul reclamantului, publicat în contextul unui conflict de natură politică, reprezenta un „apel la arme“ în vederea apărării democraţiei (supra, pct. 97). Reclamantul afirmă, la rândul său, că intenţia sa era de a invita cititorii să îşi imagineze, într-o zi, armata ieşind în stradă împotriva voinţei poporului, sub pretextul apărării democraţiei (supra, pct. 87).
    179. Curtea reaminteşte, în această privinţă, că lipsa de claritate a afirmaţiilor formulate de un magistrat pe reţelele de socializare poate fi problematică, în special dacă acestea pot fi înţelese de cititori ca o incitare, fie şi implicită sau indirectă, la ură sau la violenţă (supra, pct. 156). Deşi, în speţă, ar fi fost de preferat ca reclamantul să utilizeze un limbaj mai clar, evitând astfel să lase loc unor interpretări diferite, trebuie totuşi să se constate că referirile la armată conţinute în mesajul său scot în evidenţă în principal, sub o formă retorică, temerile sale cu privire la un risc de influenţă politică asupra instituţiei menţionate. În lipsa altor elemente care să susţină fie o eventuală intenţie a reclamantului de a-şi îndemna cititorii să iasă în stradă sau să recurgă la violenţă, fie efecte în acest sens pe care afirmaţiile în litigiu le-ar fi produs asupra cititorilor menţionaţi, aceste simple referiri la armată, oricât de ambigue ar putea părea, nu pot fi suficiente pentru a rupe echilibrul care trebuia menţinut între gradul de implicare al reclamantului, în calitate de judecător, în societate şi păstrarea independenţei şi a imparţialităţii sale, precum şi a aparenţelor acestei independenţe şi imparţialităţi în exercitarea atribuţiilor sale (supra, pct. 153).

    β) Al doilea mesaj (publicat de reclamant la 10 ianuarie 2019)
    180. Al doilea mesaj publicat de reclamant conţinea un hiperlink care trimitea către un site de ştiri care publicase un articol de presă conţinând un interviu cu procurorul C.S. privind gestionarea cauzelor penale de către Ministerul Public şi dificultăţile întâmpinate de procurori în soluţionarea dosarelor repartizate acestora. Hiperlinkul era însoţit de un scurt comentariu al reclamantului, în care acesta afirma „iată, ăsta procuror cu sânge în instalaţie“ şi lăuda curajul respectivului procuror pentru faptul că îndrăznea să vorbească deschis despre punerea în libertate a unor deţinuţi periculoşi, despre iniţiative pe care le dezaproba, privind modificarea legilor referitoare la organizarea sistemului judiciar, precum şi despre linşarea magistraţilor (supra, pct. 19).
    181. În opinia Curţii, nu există nicio îndoială că mesajul reclamantului - care marca adeziunea sa la conţinutul articolului în cauză şi, în special, la ideile exprimate de procurorul C.S. cu privire la problemele cu care se confruntau judecătorii şi procurorii români la momentul faptelor - privea chestiuni de interes general referitoare la reforme legislative privind sistemul judiciar, aşadar la funcţionarea sistemului judiciar, subiect care necesită un nivel ridicat de protecţie în temeiul art. 10 din Convenţie (supra, pct. 60, 64, 144 şi 151).
    182. În ceea ce priveşte forma mesajului, Curtea observă că expresia românească „sânge în instalaţie“, utilizată de reclamant, a constituit principalul element care a determinat instanţele naţionale să îl sancţioneze pe acesta (supra, pct. 27 şi 36). Această expresie face, de altfel, obiectul unei controverse între părţi în faţa Marii Camere în ceea ce priveşte traducerea (supra, pct. 89 şi 99).
    183. Desigur, autorităţile naţionale sunt mai bine plasate decât Curtea pentru a înţelege şi a aprecia anumite fraze şi locuţiuni, precum şi intenţia care a stat la baza utilizării acestora într-o cauză dată şi, în special, modul în care publicul le-ar putea interpreta şi felul cum ar reacţiona la acestea (a se vedea, mutatis mutandis, Panioglu, citată anterior, pct. 116; a se vedea şi observaţiile terţilor intervenienţi, supra, pct. 113). Deşi nu este exclus ca o singură expresie utilizată de un magistrat să poată justifica, în sine, o sancţiune disciplinară atunci când tonul sau limbajul folosit este de natură să pună sub semnul întrebării circumspecţia şi prudenţa necesare pentru a nu aduce atingere imaginii justiţiei, trebuie totuşi să se constate că instanţele naţionale nu au explicat în ce mod expresia în litigiu era de natură să depăşească „cu mult limitele decenţei cerute de funcţia“ ocupată de reclamant (a se compara cu Panioglu, citată anterior, pct. 40 şi 117) şi de o gravitate care să justifice aplicarea unei sancţiuni disciplinare (supra, pct. 134).
    184. O asemenea explicaţie ar fi putut evita controversa prezentată în faţa Curţii cu privire la sensul şi nivelul de decenţă al acestei expresii: întrucât, în timp ce, pentru Guvern, aceasta este o expresie vulgară şi trivială, utilizată de persoane puţin instruite, pentru reclamant nu are acest caracter, în măsura în care fusese utilizată deja anterior în mass-media de politicieni sau funcţionari (supra, pct. 89). Curtea trimite, în această privinţă, la pct. 169 şi 177 de mai sus referitoare la consecinţele unui raţionament insuficient sau lacunar al instanţelor interne atunci când acestea efectuează o evaluare comparativă a drepturilor sau a intereselor în cauză pe baza criteriilor consacrate în jurisprudenţa sa.

    ii. Contextul afirmaţiilor reclamantului şi calitatea în care acesta acţionează
    α) Primul mesaj (publicat de reclamant la 9 ianuarie 2019)
    185. Afirmaţiile reclamantului puteau fi înţelese în mod rezonabil, prin referirea la Constituţie şi la necesitatea de a păstra separaţia puterilor, ca vizând apărarea ordinii democratice. Acestea au fost formulate în contextul unei dezbateri asupra unor chestiuni de interes general privind prelungirea mandatului şefului Statului Major al Apărării, eveniment care generase un conflict instituţional între Ministerul Apărării şi Administraţia Prezidenţială şi care făcuse obiectul primei pagini a mass-mediei (supra, pct. 23, 87 şi 97).
    186. În această privinţă, Curtea reaminteşte că judecătorii au dreptul, atunci când democraţia sau statul de drept sunt grav ameninţate, să se exprime public asupra aspectelor de interes general, prezentând puncte de vedere şi opinii cu privire la chestiuni despre care publicul are un interes legitim de a fi informat (supra, pct. 152). În plus, afirmaţiile formulate într-un asemenea context beneficiază, de regulă, de un nivel ridicat de protecţie în temeiul art. 10 din Convenţie (supra, pct. 150 şi 154).
    187. Împrejurarea că, la momentul faptelor, reclamantul nu ocupa nicio funcţie înaltă în ierarhia sistemului judiciar şi nu era nici purtător de cuvânt al instanţei în cadrul căreia îşi desfăşura activitatea, nici preşedinte al unei asociaţii profesionale nu îl împiedica pe reclamant, care formulase afirmaţii în cadrul activităţilor sale de sensibilizare în domeniul drepturilor omului (supra, pct. 14 şi 83), să beneficieze de garanţia protecţiei libertăţii sale de exprimare în temeiul art. 10 din Convenţie, garanţie recunoscută tuturor magistraţilor, atât timp cât limitele acestei libertăţi nu sunt depăşite (supra, pct. 159 şi 160).
    188. Curtea mai observă că mesajul reclamantului nu privea o procedură judiciară „pendinte“ (supra, pct. 97) la data publicării sale. Publicarea a avut loc, de fapt, înainte de introducerea în faţa instanţelor naţionale a unei proceduri judiciare legate de controversa politică asupra căreia reclamantul se exprimase (supra, pct. 18 şi 88). Simplul fapt, invocat de Guvern, că un articol de presă menţiona, la data publicării mesajului de către reclamant, posibilitatea iniţierii unei proceduri judiciare nu este un motiv suficient pentru a considera că reclamantul ar fi dat dovadă de imprudenţă. A concluziona contrariul ar echivala cu acceptarea unei prezumţii de „risc de procedură“ ori de câte ori o controversă politică sau de altă natură beneficiază de o anumită mediatizare, ceea ce ar putea restrânge, în mod disproporţionat, exercitarea de către un magistrat a libertăţii sale de exprimare, în sensul art. 10 din Convenţie (supra, pct. 69).

    β) Al doilea mesaj (publicat de reclamant la 10 ianuarie 2019)
    189. Instanţele naţionale s-au limitat la a constata că utilizarea de către reclamant a expresiei româneşti „sânge în instalaţie“ era suficientă pentru angajarea răspunderii sale disciplinare (supra, pct. 36 şi 181), fără a o plasa în contextul general în care au fost formulate afirmaţiile în litigiu (Vajnai împotriva Ungariei, nr. 33.629/06, pct. 53, CEDO 2008) şi fără a examina dacă expresia în cauză fusese utilizată în scopuri pur stilistice (Gül şi alţii împotriva Turciei, nr. 4.870/02, pct. 41, 8 iunie 2010, şi Grebneva şi Alisimchik împotriva Rusiei, nr. 8.918/05, pct. 52, 22 noiembrie 2016, cu trimiterile suplimentare).
    190. La fel ca anumiţi terţi intervenienţi (supra, pct. 101-104, 116, in fine), Curtea constată că luarea de poziţie a reclamantului se înscria în mod evident în cadrul unei dezbateri privind chestiuni de interes general referitoare la reformele legislative ale sistemului judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Żurek, citată anterior, pct. 224, Kozan, citată anterior, pct. 64, Miroslava Todorova, citată anterior, pct. 175, Kövesi, citată anterior, pct. 207, şi Baka, citată anterior, pct. 171), chestiuni care au făcut de asemenea obiectul unor dezbateri în faţa Comisiei de la Veneţia (supra, pct. 62) şi a Comisiei Europene (supra, pct. 71-72). Acest context nu a fost luat în considerare de instanţele naţionale în aprecierea celui de-al doilea mesaj al reclamantului, care, prin urmare, nu a făcut obiectul examinării riguroase impuse de circumstanţele speţei.
    191. În ceea ce priveşte calitatea în care acţionează reclamantul, astfel cum a subliniat Curtea anterior (supra, pct. 187), acesta şi-a exprimat opinia personală în cadrul demersului său de sensibilizare pentru apărarea drepturilor omului, asupra unor chestiuni privind funcţionarea justiţiei şi cu ocazia unei dezbateri de interes general; aşadar, el putea beneficia, în general, de o libertate de exprimare mai amplă.

    iii. Repercusiunile afirmaţiilor reclamantului
    α) Primul mesaj (publicat de reclamant la 9 ianuarie 2019)
    192. Desigur, prin publicarea mesajului prin intermediul contului său de Facebook, un cont deschis şi larg accesibil publicului (a se vedea, a contrario, Kozan, citată anterior, pct. 66), reclamantul a acceptat un anumit număr de riscuri inerente utilizării internetului, care permite propagarea foarte rapidă şi la o scară foarte largă a afirmaţiilor formulate, inclusiv a mesajelor de ură sau a apelurilor la violenţă (a se vedea Sanchez, citată anterior, pct. 143, supra). Cu toate acestea, astfel cum a constatat Curtea mai sus, mesajul reclamantului nu conţinea nicio incitare la violenţă sau la revoltă populară care să impună, din partea sa, o obligaţie particulară de reţinere sau de prudenţă sporită [a se vedea, a contrario, Savva Terentyev împotriva Rusiei, nr. 10.692/09, pct. 79, 28 august 2018, şi Savcı \'c7engel împotriva Turciei (dec.), nr. 30.697/19, pct. 35, 18 mai 2021]. Chiar dacă nu priveau o chestiune legată de funcţionarea justiţiei, afirmaţiile sale - care puteau fi considerate ca vizând apărarea ordinii constituţionale - erau pe deplin legitime (supra, pct. 150 şi 152).
    193. Deşi Înalta Curte a avut grijă, în decizia sa, să identifice efectele prejudiciabile ale mesajului publicat de reclamant pe pagina sa de Facebook (supra, pct. 34 şi 37), aceasta şi-a limitat însă constatările la forma şi tonalitatea afirmaţiilor reclamantului: astfel, a omis să plaseze afirmaţiile în cauză în contextul naţional în care au fost formulate şi nici nu a explicat motivele pentru care mesajul adusese atingere, în opinia sa, demnităţii profesiei de magistrat (a se vedea pct. 75 din decizia Înaltei Curţi citat supra la pct. 38, precum şi supra la pct. 175; a se vedea şi, mutatis mutandis, Savva Terentyev, citată anterior, pct. 82).
    194. În orice caz, Curtea observă că niciun element din dosar nu susţine teza potrivit căreia mesajul reclamantului ar fi compromis independenţa şi imparţialitatea justiţiei, dreptul la un proces echitabil sau încrederea pe care publicul trebuie să o aibă în magistratură (a se vedea punctul 16 din Recomandările pentru utilizarea reţelelor de socializare de către judecători, supra, pct. 70). Simplul fapt că afirmaţiile reclamantului au făcut obiectul câtorva articole de presă şi că „erau de natură a sugera cititorilor o legătură cu evenimente istorice“ (supra, pct. 37) nu este suficient, în sine, pentru a aduce atingere demnităţii funcţiei sale de judecător sau imparţialităţii şi independenţei justiţiei.

    β) Al doilea mesaj (publicat de reclamant la 10 ianuarie 2019)
    195. Curtea observă că al doilea mesaj, la fel ca primul, a fost publicat pe pagina de Facebook a reclamantului, pagină deschisă, fără nicio restricţie de acces şi, prin urmare, accesibilă unui număr mare de utilizatori (a se vedea, a contrario, Kozan, citată anterior, pct. 66, şi, mutatis mutandis, Sanchez, citată anterior, pct. 161 şi 162, supra, pct. 143).
    196. Acest al doilea mesaj - care privea funcţionarea sistemului judiciar, aşadar o chestiune de interes general - nu conţinea afirmaţii defăimătoare, de ură sau care să incite la violenţă, a căror difuzare sau menţinere online ar fi putut suscita temeri legitime în privinţa demnităţii funcţiei sale de judecător (supra, pct. 180-181).
    197. Deşi Înalta Curte pare să fi considerat că utilizarea expresiei româneşti „sânge în instalaţie“ aduce atingere demnităţii funcţiei de judecător a reclamantului şi imparţialităţii şi independenţei justiţiei, aceasta nu se pronunţă în mod clar cu privire la repercusiunile concrete ale postării în litigiu (supra, pct. 183). Or, niciun element din dosar nu susţine teza potrivit căreia mesajul în cauză ar fi compromis în mod efectiv imparţialitatea şi independenţa justiţiei sau încrederea publicului în magistratură şi ar fi atins pragul de gravitate care să justifice aplicarea unei sancţiuni disciplinare (a se vedea punctul 16 din Recomandările pentru utilizarea reţelelor de socializare de către judecători, supra, pct. 70).

    iv. Severitatea sancţiunii
    198. Curtea observă de la bun început că autorităţile naţionale au aplicat reclamantului o singură sancţiune - o reducere a salariului cu 5% pentru o durată de două luni - pentru afirmaţiile formulate în cadrul celor două mesaje publicate pe pagina sa de Facebook, fără a preciza în ce măsură fiecare dintre cele două mesaje a contribuit la abaterea disciplinară constatată şi la sancţiunea globală aplicată.
    199. După cum a reamintit anterior, afirmaţiile formulate de reclamant în fiecare dintre cele două mesaje priveau chestiuni de interes general cu privire la care publicul avea un interes legitim de a fi informat (supra, pct. 152 şi 196), iar afirmaţiile formulate într-un astfel de context beneficiază, în general, de un nivel ridicat de protecţie în temeiul art. 10 din Convenţie (supra, pct. 150).
    200. Deşi nu era vorba despre cea mai severă sancţiune (supra, pct. 43), natura sancţiunii aplicate reclamantului era de natură să îl descurajeze să formuleze afirmaţii similare în viitor. Aceasta era, în plus, susceptibilă să aibă un efect disuasiv asupra profesiei în ansamblul său (supra, pct. 164).

    v. Respectarea garanţiilor procedurale
    201. În cele din urmă, Curtea observă că afirmaţiile formulate de reclamant în cadrul celor două mesaje publicate pe pagina sa de Facebook au făcut obiectul unei singure proceduri judiciare: declanşată de Inspecţia Judiciară, care s-a sesizat din oficiu în aceeaşi zi cu publicarea celui de-al doilea mesaj, aceasta a continuat în faţa Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a CSM, care a admis acţiunea disciplinară împotriva reclamantului şi i-a aplicat o sancţiune, procedura fiind finalizată prin decizia Înaltei Curţi, care a respins ca nefondat recursul reclamantului.
    202. Trebuie să se constate că reclamantul a beneficiat de posibilitatea de a-şi prezenta argumentele şi de a propune probe atât în faţa Inspecţiei Judiciare, cât şi în faţa Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a CSM, care este un organ independent şi imparţial (a se vedea Cotora împotriva României, nr. 30.745/18, pct. 36-39, 17 ianuarie 2023, a se compara cu Catană împotriva Republicii Moldova, nr. 43.237/13, pct. 75-85, 21 februarie 2023). Sistemul naţional oferea, de asemenea, reclamantului posibilitatea de a solicita controlul măsurii în litigiu de către o altă autoritate independentă şi imparţială, şi anume Înalta Curte, competentă atât să se pronunţe asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii luate de secţia în materie disciplinară a CSM împotriva sa, cât şi să o anuleze, dacă era cazul (supra, pct. 21-23, 30; a se compara cu Eminağaoğlu, citată anterior, pct. 150, şi Kövesi, citată anterior, pct. 157 şi 158).
    203. Rezultă însă că, în speţă, nici secţia în materie disciplinară a CSM, nici Înalta Curte nu au examinat, deşi aveau posibilitatea, dacă judecăţile de valoare formulate de reclamant în primul mesaj aveau o „bază factuală“ suficientă (a se vedea supra pct. 175 şi pct. 75 din decizia Înaltei Curţi, citat supra la pct. 38, şi, a contrario, Cotora, citată anterior, pct. 37, 44, 54 şi 56).
    204. În plus, instanţele naţionale nu au indicat motivele concrete pentru care expresia românească „sânge în instalaţie“, conţinută în al doilea mesaj, era, în opinia lor, de natură să depăşească „cu mult limitele decenţei specifice funcţiei deţinute“ de reclamant (supra, pct. 183). Acestea au omis, de asemenea, să examineze contextul în care reclamantul formulase aceste afirmaţii (supra, pct. 185), limitându-se la a constata că simpla utilizare a expresiei în litigiu de către reclamant era suficientă pentru a justifica sancţiunea disciplinară. În lumina acestor constatări, Curtea are îndoieli cu privire la calitatea şi întinderea controlului jurisdicţional efectuat în speţă, care nu par să fi fost suficiente (a se vedea, a contrario, Cotora, citată anterior, pct. 47-56).

    vi. Concluzie
    205. Având în vedere ansamblul consideraţiilor de mai sus, Curtea apreciază că afirmaţiile formulate de reclamant în cadrul celor două mesaje publicate pe pagina sa de Facebook nu erau de natură să rupă echilibrul rezonabil care trebuie să existe, pe de o parte, între gradul de implicare a reclamantului, în calitate de judecător, în societate, pentru apărarea ordinii constituţionale şi a instituţiilor şi, pe de altă parte, obligaţia sa de a-şi păstra independenţa, imparţialitatea şi aparenţele acestei independenţe şi imparţialităţi în exercitarea atribuţiilor sale. Fie că era vorba despre primul mesaj, care viza apărarea ordinii constituţionale şi păstrarea independenţei instituţiilor, fie despre al doilea, care privea funcţionarea aparatului judiciar naţional, afirmaţiile sale se refereau la chestiuni de interes general cu privire la care publicul avea un interes legitim de a fi informat. Niciunul dintre motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a restrânge libertatea de exprimare a reclamantului nu indică în mod convingător în ce fel aceste afirmaţii ar fi perturbat buna funcţionare a sistemului judiciar naţional şi ar fi adus atingere demnităţii şi onoarei profesiei de magistrat sau încrederii pe care justiţiabilii ar trebui să o aibă în aceasta.
    206. După ce a cântărit diferitele interese aflate în joc şi a luat în considerare conţinutul şi forma fiecăruia dintre cele două mesaje ale reclamantului, contextul în care acestea au fost publicate şi repercusiunile lor, calitatea în care a acţionat autorul lor, natura şi severitatea sancţiunii aplicate acestuia şi efectul său disuasiv asupra profesiei în ansamblul său, precum şi garanţiile împotriva arbitrarului de care a beneficiat, Curtea apreciază că ingerinţa în litigiu nu se întemeia pe motive „relevante şi suficiente“ şi că, prin urmare, nu răspundea unei „nevoi sociale imperioase“.
    207. Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.

    III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
    208. Art. 41 din Convenţie prevede:
    "Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."

    209. Reclamantul, care nu solicită nicio sumă cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material sau moral eventual suferit, solicită suma de 5.232 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată despre care afirmă că au fost suportate în cadrul procedurii desfăşurate în faţa camerei şi suma de 4.473,44 EUR pentru cele pe care susţine că le-a suportat în cadrul procedurii urmate în faţa Marii Camere. În susţinerea cererii sale, el arată că sumele solicitate corespund onorariului de avocat pentru redactarea de către doamna M.-C Ghirca-Bogdan a observaţiilor depuse în faţa Marii Camere (1.650 EUR) şi pentru pledoaria susţinută în faţa acesteia (500 EUR), precum şi cheltuielilor de transport ale acestei reprezentante (911,72 EUR). La aceste sume se adaugă onorariul de avocat pentru pledoaria doamnei N.-T. Popescu (500 EUR) şi cheltuielile de transport ale acesteia (911,72 EUR). În plus, cere ca suma acordată de Curte să fie plătită direct în conturile bancare ale avocatelor, în conformitate cu acordul scris al fiecăreia.
    210. Guvernul declară că lasă la aprecierea Curţii cuantumul care urmează a fi acordat, dacă este cazul, cu titlu de cheltuieli de judecată.
    211. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. Potrivit art. 60 § 2 şi § 3 din Regulament, pretenţiile formulate în temeiul art. 41 trebuie să fie cuantificate şi defalcate pe rubrici; în caz contrar, Curtea poate respinge cererea, în tot sau în partel [Yüksel Yalθınkaya împotriva Turciei (MC), nr. 15.669/20, pct. 429, 26 septembrie 2023, şi Karácsony şi alţii împotriva Ungariei (MC), nr. 42.461/13 şi 44.357/13, pct. 189, 17 mai 2016]. Caracterul real al onorariului unui reprezentant este stabilit dacă reclamantul le-a plătit sau trebuie să le plătească în temeiul unei obligaţii legale sau contractuale [Merabishvili împotriva Georgiei (MC), nr. 72.508/13, pct. 371, 28 noiembrie 2017, cu trimiterile citate]. În ceea ce priveşte numărul de avocaţi necesari în speţă şi tarifele facturate, acestea sunt elemente pe care Curtea le ia în considerare, după caz, atunci când apreciază caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată [a se vedea, de exemplu, Yüksel Yalθınkaya, citată anterior, pct. 429, şi Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 55, CEDO 2000-XI].
    212. În speţă, Curtea consideră că, având în vedere contractele de asistenţă juridică depuse, reclamantul este obligat din punct de vedere juridic să plătească onorariile facturate de avocatele sale (pentru o concluzie similară, a se vedea, printre numeroase alte exemple, Yüksel Yalθınkaya, citată anterior, pct. 430, Toptanış împotriva Turciei, nr. 61.170/09, pct. 60-62, 30 august 2016, şi Bilgen împotriva Turciei, nr. 1.571/07, pct. 104-106, 9 martie 2021). De asemenea, Curtea consideră că suma solicitată nu este excesivă în raport cu activitatea juridică necesară pentru procedura în faţa Camerei şi, ulterior, pentru procedura în faţa Marii Camere. Având în vedere documentele de care dispune şi jurisprudenţa sa, Curtea apreciază rezonabil să acorde reclamantului întregul cuantum solicitat cu titlu de cheltuieli de judecată, şi anume suma de 9.705,44 EUR. Sumele datorate, din acest total, respectiv doamnei avocat M.C. Ghirca-Bogdan (3.061,72 EUR) şi doamnei avocat N.-T. Popescu (6.643,72 EUR) urmează a fi virate direct în conturile bancare ale acestora.

    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    CURTEA:
    1. hotărăşte, cu zece voturi la şapte, că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;
    2. hotărăşte, cu zece voturi la şapte,
    a) că statul membru pârât trebuie să plătească reclamantului (în conturile bancare ale reprezentantelor sale), în termen de trei luni, suma de 9.705,44 EUR (nouă mii şapte sute cinci euro şi patruzeci şi patru de eurocenţi), convertită în moneda statului pârât, la rata aplicabilă la data efectuării plăţii, la care se adaugă orice sumă care ar putea fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată;
    b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte.

    Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 15 decembrie 2025, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.

                    Grefier adjunct,
                    Abel Campos
                    Preşedinte,
                    Arnfinn Bζrdsen

    La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:
    - opinia concordantă a judecătorului Krenc;
    – opinia concordantă comună a judecătorilor Gnatovskyy şi Răduleţu;
    – opinia separată comună a judecătorilor Ktistakis, Šimáčková, Elósegui, Felici, Derenčinović, Arnardóttir şi Ní Raifeartaigh.

    Opinia concordantă a judecătorului Krenc
    1. Am apreciat, alături de majoritate, că art. 10 din Convenţie a fost încălcat în prezenta cauză. Totuşi, raţionamentul meu diferă în mod semnificativ de cel dezvoltat în prezenta hotărâre şi aş dori să îl expun separat.
    2. În realitate, poziţia mea în prezenta cauză se întemeiază pe distincţia care trebuie făcută, în opinia mea, între afirmaţiile reclamantului, pe de o parte, şi sancţiunea disciplinară care i-a fost aplicată, pe de altă parte.
    I. Afirmaţiile
    3. În opinia mea şi pentru a spune acest lucru de la bun început, autorităţile naţionale ar fi putut considera că reclamantul a depăşit limitele libertăţii de exprimare recunoscute judecătorului.
    4. Acord o importanţă deosebită obligaţiei de rezervă a judecătorului. Această obligaţie îşi găseşte justificarea în necesara încredere pe care justiţia trebuie să o inspire publicului. Este vorba despre protejarea legitimităţii actului de judecată, evitând orice luare de poziţie care ar putea conduce la punerea în discuţie a independenţei şi a imparţialităţii magistratului şi, prin aceasta, la fragilizarea instituţiei din care face parte.
    Judecătorul nu este un influencer. El nu poate coborî în arenă, implicându-se în lupte partizane. Judecătorul trebuie să păstreze distanţa, din două motive pe care le consider esenţiale.
    În primul rând, judecătorul nu poate prejudeca cauze pe care, eventual, ar putea fi chemat să le soluţioneze.
    În al doilea rând şi mai general, judecătorul nu trebuie să piardă niciodată din vedere că, prin poziţiile sale, implică justiţia în ansamblul ei. Aşa cum Curtea a arătat în Cauza Morice împotriva Franţei, „cuvântul magistratului [...] este receptat ca expresia unei aprecieri obiective care angajează nu doar persoana care se exprimă, ci şi, prin intermediul acesteia, întreaga instituţie a Justiţiei“ [Morice împotriva Franţei (MC), nr. 29.369/10, pct. 168, CEDO 2015].

    5. Este astăzi admis că judecătorul poate, ba chiar trebuie, (Żurek împotriva Poloniei, nr. 39.650/18, pct. 222, 16 iunie 2022), să renunţe la rezerva sa atunci când funcţionarea independentă a justiţiei şi statul de drept sunt grav ameninţate [Baka împotriva Ungariei (MC), nr. 20.261/12, pct. 158-176, 23 iunie 2016]. Atunci când valorile fondatoare ale Convenţiei sunt în pericol, este legitim ca judecătorii să îşi exprime îngrijorările, păstrând totodată măsura impusă de funcţia lor.
    În afara acestui cadru, obligaţia de rezervă se impune, iar judecătorul trebuie să manifeste o prudenţă sporită în utilizarea reţelelor de socializare (a se vedea, în acest sens, Rezoluţia privind etica judiciară adoptată de Curte, la pct. 66 din hotărâre). Desigur, judecătorului nu i se poate interzice să se exprime pe reţelele de socializare. Însă acesta nu poate ignora pericolele legate de polemică şi polarizare pe care anumite reţele le favorizează.
    Atunci când alege să se exprime acolo, judecătorul trebuie să fie constant animat de preocuparea de a proteja autoritatea şi legitimitatea instituţiei pe care a ales să o servească. Aceasta implică reţinere atât cu privire la formă, cât şi cu privire la fond. Judecătorul nu poate folosi statutul său pentru a-şi impune punctele de vedere în afara atribuţiei sale de a judeca şi trebuie să se distanţeze de controversele publice. Gardian al statului de drept, judecătorul nu este un mandatar politic şi este el însuşi ţinut de principiul separaţiei puterilor. El trebuie să rămână acel terţ care păstrează distanţa indispensabilă pentru a soluţiona conflicte şi pentru a-şi juca rolul de pacificator social. Este, aşadar, imperativ să rămână deasupra confruntărilor şi pasiunilor.

    6. În lumina celor de mai sus, consider că autorităţile naţionale au putut aprecia, în speţă - ţinând seama şi de marja de apreciere care trebuie să le fie recunoscută -, că limitele libertăţii de exprimare au fost depăşite de reclamant prin conţinutul celor două mesaje în litigiu publicate pe Facebook. Remarc faptul că cele două mesaje au fost difuzate la un interval de o zi (9 şi 10 ianuarie 2019). Autorităţile naţionale nu au concluzionat în mod nefondat că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de rezervă în ceea ce priveşte conţinutul - cel puţin ambiguu - al primului mesaj şi limbajul ales în cel de-al doilea, pentru a-l susţine pe procurorul C.S.
    Sub acest aspect, regret că nu pot urma majoritatea, cu atât mai mult cu cât autorităţile interne şi-au motivat în mod detaliat constatarea potrivit căreia reclamantul a depăşit limitele inerente funcţiei sale.

    II. Sancţiunea
    7. Dacă autorităţile naţionale au putut aprecia că reclamantul a încălcat limitele obligaţiei sale de rezervă, consider totuşi că afirmaţiile acestuia nu puteau justifica sancţiunea disciplinară care i-a fost aplicată. Tocmai din cauza aplicării acestei sancţiuni, apreciez că art. 10 din Convenţie a fost încălcat în speţă.
    8. Orice sancţiune - disciplinară sau disimulată - aplicată unui judecător pentru afirmaţii făcute de acesta impune o atenţie deosebită din partea Curţii, având în vedere importanţa independenţei justiţiei într-o societate democratică [Baka, citată anterior, pct. 165; Grzęda împotriva Poloniei (MC), nr. 43.572/18, pct. 302, 15 martie 2022].
    Astfel, chiar dacă afirmaţiile reclamantului puteau fi considerate ca depăşind rezerva aşteptată de la un judecător, ele nu erau, în opinia mea, de o gravitate care să justifice sancţiunea disciplinară aplicată.

    9. Prezenta hotărâre nu se concentrează îndeajuns asupra sancţiunii. Or, aceasta constituie ingerinţa în litigiu în sensul art. 10 § 2 din Convenţie şi ridică o problemă crucială, atât prin principiul său, cât şi prin obiectul său.
    În Avizul nr. 27, CCJE „[a subliniat] importanţa unui criteriu de prag pentru a delimita conduita necorespunzătoare care poate justifica impunerea de sancţiuni disciplinare de alte forme de comportament necorespunzător“ (pct. 29 din aviz, pct. 65 din hotărâre).
    Potrivit CCJE, „[s]tandardele etice ar trebui să fie clar diferenţiate de conduita necorespunzătoare care justifică sancţiuni disciplinare. Deoarece scopul unui cod de etică este diferit de cel atins printr-o procedură disciplinară, un cod de etică nu ar trebui să fie utilizat ca instrument de disciplinare a judecătorilor. Atunci când standardele etice şi normele de conduită profesională converg în ceea ce priveşte conduita extrajudiciară care poate compromite încrederea publicului în sistemul judiciar, criteriul pragului ajută la distingerea între comportamentul care nu este etic şi comportamentul care ar trebui să facă obiectul răspunderii disciplinare“ (pct. 30 din aviz, pct. 65 din hotărâre).
    Există, aşadar, o diferenţă atât de principiu, cât şi de grad între încălcarea unei norme deontologice sau etice, pe de o parte, şi aplicarea unei sancţiuni disciplinare, pe de altă parte.

    10. A sancţiona un judecător nu este un act banal. A afecta direct salariul său este cu atât mai puţin un gest banal şi ar fi profund greşit să se minimalizeze semnificaţia unei asemenea sancţiuni financiare, care produce un efect de descurajare (chilling effect) incontestabil nu doar asupra celui vizat, ci mai ales asupra celorlalţi magistraţi.
    A considera că o reducere a salariului cu 5% timp de două luni ar fi marginală şi, în cele din urmă, nesemnificativă înseamnă a ignora pericolul intrinsec al unei asemenea sancţiuni pentru un magistrat şi pentru profesie în ansamblu. Astfel de sancţiuni pot, într-adevăr, să descurajeze magistraţii să îşi exprime poziţia cu privire la chestiuni care privesc direct justiţia.

    11. Nu susţin nicidecum că magistraţii nu pot face obiectul unor sancţiuni disciplinare. Subliniez însă că este necesar un „prag“ pentru aceasta şi îmi este dificil să consider că acest prag a fost atins în speţă într-o asemenea măsură încât să justifice o reducere a salariului.
    12. În plus, caracterul inadecvat al reducerii salariului ca sancţiune disciplinară a fost deja denunţat. Mă refer din nou la Avizul nr. 27 al CCJE, care, fără echivoc, „pledează împotriva reducerii salariului ca sancţiune disciplinară, deoarece judecătorii trebuie să fie remuneraţi în mod egal pentru muncă similară“ (pct. 40 şi 65 din hotărâre). Acest aviz deosebit de relevant şi recent (6 decembrie 2024) ar fi meritat o mai mare atenţie din partea Curţii.
    Mă întreb foarte sincer dacă asemenea reduceri salariale au într-adevăr vreun sens.

    III. Principiul care mă ghidează: protejarea independenţei justiţiei
    13. Cu alte cuvinte, poziţia mea în prezenta cauză se întemeiază integral pe preocuparea de a proteja independenţa justiţiei, piatra de temelie a statului de drept.
    Astfel, necesitatea de a păstra această independenţă şi, corelativ, încrederea cetăţeanului în justiţie mă determină să consider că autorităţile naţionale au putut aprecia că reclamantul, prin publicările sale pe Facebook, a depăşit limitele libertăţii sale de exprimare.
    Aceleaşi consideraţii mă conduc însă la concluzia că reducerea de salariu aplicată reclamantului constituia o măsură excesivă din perspectiva acestei independenţe.

    IV. O ocazie ratată
    14. Din această perspectivă, prezenta hotărâre mă preocupă atunci când enunţă garanţiile procedurale care trebuie oferite magistratului anchetat disciplinar. Curtea le formulează la pct. 165 într-o manieră mult prea timidă, din punctul meu de vedere, întrucât insistă exclusiv asupra controlului jurisdicţional al deciziei luate de autoritatea disciplinară.
    Or, nimic nu justifică faptul că autoritatea disciplinară însăşi ar putea fi exceptată de la cerinţele de independenţă şi imparţialitate. Această autoritate trebuie să se dovedească, atât în drept, cât şi în fapt, suficient de independentă faţă de puterea aflată la guvernare. Acest aspect este absolut crucial atunci când sunt vizaţi magistraţi. Este vorba despre prevenirea sancţiunilor abuzive sau arbitrare menite să reducă judecătorii la tăcere sau chiar să îi îndepărteze din magistratură.

    15. Este adevărat că, începând cu hotărârea pronunţată în Cauza Le Compte, jurisprudenţa Curţii privind art. 6 care consacră dreptul la un proces echitabil este consolidată în sensul că, atunci când o autoritate disciplinară însărcinată cu examinarea contestaţiilor privind „drepturi şi obligaţii cu caracter civil“ nu îndeplineşte toate cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie, această dispoziţie nu este încălcată dacă sancţiunea aplicată poate fi supusă ulterior controlului unui organ jurisdicţional cu „competenţă de fond“ care, la rândul său, oferă garanţiile prevăzute la art. 6 § 1 (Le Compte, Van Leuven şi De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, pct. 51, seria A nr. 43; Albert şi Le Compte împotriva Belgiei, 10 februarie 1983, pct. 29, seria A nr. 58; a se vedea, mai recent, Eminağaoğlu împotriva Turciei, nr. 76.521/12, pct. 103, 9 martie 2021).
    În opinia mea, însă, această posibilitate de control ulterior nu este suficientă pentru a asigura o protecţie concretă şi efectivă a independenţei magistratului vizat. Atunci când miza o reprezintă sancţiuni aplicate judecătorilor (reducere de salariu, transfer, suspendare sau chiar revocare), autoritatea disciplinară trebuie să prezinte încă de la început un anumit număr de garanţii minime, în fruntea cărora se află independenţa şi imparţialitatea. Faptul că este posibil, ulterior, la cererea persoanei vizate, un control jurisdicţional al sancţiunii nu poate eluda importanţa garanţiilor pe care trebuie să le ofere imediat autoritatea disciplinară care aplică sancţiunea.
    Situaţia este aceeaşi în ceea ce priveşte principiul contradictorialităţii, al cărui beneficiu nu ar putea fi limitat în faţa singurului organ de control sesizat cu calea de atac (pct. 165 din hotărâre).

    16. Observ în acest sens că standardele stabilite în prezent de Curte sunt inferioare celor prevăzute în Magna Carta a judecătorilor, care afirmă că „procedurile disciplinare trebuie să se deruleze în faţa unui organism independent şi să existe posibilitatea de a contesta soluţia în faţa unei instanţe de judecată“ (pct. 6 - subliniere adăugată).
    Mai mult decât atât, mi se pare că propria noastră Curte se situează într-o poziţie mai rezervată în raport cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care impune cerinţa independenţei atât în privinţa organelor însărcinate cu efectuarea anchetelor şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor, cât şi în privinţa instanţei competente să aplice o sancţiune, pe lângă existenţa posibilităţii unei contestări ulterioare în justiţie a deciziilor acestei instanţe (a se vedea Hotărârea CJUE din 18 mai 2021, Asociaţia „Forumul Judecătorilor din România“ şi alţii, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 şi C-397/19, pct. 198; Hotărârea CJUE din 11 mai 2023, Inspecţia Judiciară, C-817/21, pct. 48 şi 49).
    Este important ca, în privinţa acestor chestiuni fundamentale pentru statul de drept, cele două curţi europene să fie în armonie. În speţă, Luxemburgul ne arată direcţia de urmat.

    17. Din acest punct de vedere, hotărârea Marii Camere reprezintă o ocazie ratată. Desigur, problema independenţei şi imparţialităţii CSM nu se punea concret în speţă. Era însă vorba despre o chestiune de principiu pe care Marea Cameră, în calitatea sa de formaţiune supremă de judecată, putea şi trebuia să o clarifice, independent de cauza concretă, în cadrul criteriilor aplicabile atunci când sunt puse în discuţie sancţiuni aplicate judecătorilor pentru luări de poziţie publice. „Curtea a declarat frecvent că hotărârile sale nu servesc doar pentru soluţionarea cauzelor în care a fost sesizată, ci, în sens mai larg, pentru a clarifica, proteja şi dezvolta normele Convenţiei şi, astfel, pentru a contribui la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care şi le-au asumat. Deşi sistemul instituit de Convenţie are ca obiect fundamental să ofere o cale de atac particularilor, acesta are de asemenea ca scop să soluţioneze, în interesul general, chestiuni care ţin de ordinea publică, ridicând standardele de protecţie a drepturilor omului şi extinzând jurisprudenţa în acest domeniu la întreaga comunitate a statelor care sunt părţi la Convenţie“ [Paposhvili împotriva Belgiei (MC), nr. 41.738/10, pct. 130, 13 decembrie 2016].
    Principiile enunţate de prezenta hotărâre riscă să rămână pur teoretice în lipsa unor garanţii procedurale adecvate care să asigure respectarea lor.
    Se poate admite în mod serios, în numele Convenţiei, că pot fi aplicate sancţiuni disciplinare magistraţilor de către o autoritate care nu este suficient de independentă faţă de puterea existentă sau care dă dovadă de părtinire? Personal, nu pot accepta acest lucru şi regret profund că în privinţa acestui punct esenţial Curtea a rămas rezervată.

    Opinia concordantă comună a judecătorilor Gnatovskyy şi Răduleţu
    (Traducere)
    1. Suntem de acord fără rezerve cu criteriile stabilite de Marea Cameră pentru aprecierea ingerinţelor în exercitarea de către judecători a libertăţii lor de exprimare în temeiul art. 10 din Convenţie şi aprobăm aplicarea acestor criterii în prezenta cauză, care a condus, pe bună dreptate, la constatarea unei încălcări. Scopul prezentei opinii concordante este de a expune consideraţii suplimentare care întăresc această concluzie.
    A. Un set de criterii clare pentru punerea în balanţă a drepturilor şi a intereselor concurente
    2. Importanţa prezentei hotărâri constă în principal în criteriile stabilite de Marea Cameră pentru aprecierea ingerinţelor în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare al judecătorilor, care decurge din art. 10 din Convenţie, mai ales atunci când aceştia nu sunt magistraţi de rang înalt şi aleg să se exprime asupra unor chestiuni de interes general (pct. 149-165 din hotărâre). Această evoluţie remediază o lacună existentă în jurisprudenţa Curţii, evidenţiată de judecătorul Răduleţu în opinia sa concordantă anexată hotărârii Camerei. Criteriile definite sunt flexibile şi adaptabile diferitelor contexte naţionale (pct. 149 al hotărârii), oferind totodată judecătorilor reguli previzibile privind limitele obligaţiei lor de rezervă.
    3. Deşi toate criteriile enunţate în prezenta hotărâre sunt relevante pentru aprecierea cauzelor referitoare la exercitarea de către judecători a libertăţii lor de exprimare, dorim totuşi să subliniem importanţa pe care o au garanţiile procedurale într-o procedură disciplinară intentată împotriva unui judecător (pct. 165 al hotărârii). Pe de o parte, orice măsură aplicată trebuie să fie examinată de un organ independent şi imparţial, cu competenţă deplină de a analiza toate aspectele relevante de fapt şi de drept. Pe de altă parte, autorităţile naţionale trebuie să furnizeze motive relevante şi suficiente în sprijinul măsurilor disciplinare luate. Numai în aceste condiţii Curtea poate controla în mod real compatibilitatea unor asemenea măsuri cu exigenţele art. 10 din Convenţie.
    4. O atenţie deosebită trebuie acordată limbajului utilizat de judecători atunci când participă la dezbateri publice (pct. 155-156 ale hotărârii). Acest criteriu are două componente: în primul rând, limbajul trebuie să fie clar, astfel încât să evite orice ambiguitate sau interpretare eronată; în al doilea rând, judecătorii trebuie să dea dovadă de circumspecţie şi prudenţă în tonul şi raţionamentul lor, având în vedere posibilele consecinţe asupra demnităţii judiciare. Din această perspectivă, revine în primul rând instanţelor naţionale sarcina de a aprecia limbajul utilizat şi de a motiva în mod adecvat orice decizie adoptată în această privinţă. Abia atunci Curtea va putea evalua în mod corespunzător măsurile disciplinare impuse pentru afirmaţii inadecvate, astfel cum s-a arătat mai sus.

    B. Libertatea de exprimare a judecătorilor văzută ca spectru
    5. Imaginea spectrului permite o mai bună delimitare a întinderii reale a libertăţii de exprimare a judecătorului. La un capăt al spectrului se află o interdicţie strictă de a se exprima: sunt vizate comentariile privind fondul unor cauze pendinte, orice manifestare de părtinire, o poziţie politică partizană sau un comportament susceptibil să aducă atingere înaltei moralităţi şi imparţialităţii cerute corpului judiciar. La celălalt capăt se află principiul consacrat în Hotărârea Baka împotriva Ungariei [(MC), nr. 20.261/12, pct. 168, 23 iunie 2016], potrivit căruia judecătorii, în special cei care exercită funcţii administrative de rang înalt, pot avea nu numai dreptul, ci şi obligaţia de a se exprima cu privire la chestiuni ce privesc buna funcţionare şi independenţa puterii judecătoreşti.
    6. Între aceste două extreme se situează o vastă zonă intermediară, care priveşte exprimarea asupra unor chestiuni de interes public. În opinia noastră, atunci când un judecător alege să îşi exercite libertatea de exprimare în această zonă, libertatea menţionată nu este mult mai restrânsă decât cea de care se bucură ceilalţi cetăţeni. În consecinţă, autorităţile naţionale chemate să evalueze declaraţiile publice ale unui judecător trebuie să dea dovadă de o prudenţă deosebită. În lipsa unor elemente clare şi concrete care să demonstreze că declaraţiile unui judecător au adus efectiv atingere autorităţii şi imparţialităţii puterii judecătoreşti, autorităţile trebuie să se abţină de la orice ingerinţă în exercitarea drepturilor pe care acesta le are în temeiul art. 10. Un risc teoretic sau abstract nu poate constitui un temei suficient pentru aplicarea unei sancţiuni.

    C. Rolul contemporan al reţelelor de socializare: riscuri şi avantaje
    7. Hotărârea Marii Camere subliniază, pe bună dreptate, riscurile importante la care se expun judecătorii atunci când se exprimă pe reţelele de socializare [a se vedea, în special, trimiterea la hotărârea pronunţată în Cauza Sanchez împotriva Franţei (MC), nr. 45.581/15, pct. 161, 15 mai 2023, menţionată la pct. 161 al hotărârii; a se vedea şi pct. 161-162 şi 192]. Recunoscând existenţa acestor riscuri, considerăm totodată esenţial să fie avute în vedere şi avantajele considerabile ale unei asemenea prezenţe online, în special în contextul „noilor“ democraţii sau al democraţiilor „în curs de consolidare“. În societăţile în care reţelele de socializare constituie principalul forum al dezbaterii publice şi, adesea, cadrul unor atacuri populiste împotriva instituţiilor, magistratura nu se poate limita la a rămâne un participant invizibil sau tăcut. O prezenţă activă şi adecvată a corpului judiciar pe aceste platforme îndeplineşte funcţii esenţiale. În primul rând, contribuie la demistificarea instituţiei, permiţând judecătorilor să ofere educaţie juridică publică şi să explice statul de drept în termeni accesibili. În al doilea rând, această prezenţă contribuie la umanizarea puterii judecătoreşti, consolidând încrederea publicului prin faptul că arată că judecătorii nu constituie o castă distantă şi izolată, ci membri autentici şi implicaţi ai societăţii pe care o servesc. În al treilea rând, aceasta permite ordinii judiciare să contracareze dezinformarea, constituind o sursă cu autoritate, element indispensabil pentru menţinerea legitimităţii sale. Acest aspect este cu atât mai important în statele în care încrederea publicului în instituţii se află în curs de consolidare. În al patrulea rând, permite nu doar magistraţilor care ocupă funcţii de rang înalt, ci şi oricărui judecător să contribuie la dezbaterea publică, cu respectarea parametrilor stabiliţi în prezenta hotărâre.

    D. Dincolo de dictonul „a se exprima numai prin hotărâri judecătoreşti“
    8. În sfârşit, ideea clasică potrivit căreia „judecătorii trebuie să se exprime numai prin hotărârile lor“ nu mai poate fi considerată ca având o relevanţă universală în secolul XXI. Deşi acest dicton poate continua să reprezinte un ideal în anumite culturi judiciare, este insuficient pentru a orienta conduita judecătorilor într-o lume în care opinia publică se formează în mare măsură în spaţiul public digital. În această nouă realitate, participarea directă şi chibzuită a unui judecător la dezbaterea publică poate constitui un atu important pentru statul de drept.
    9. În speţă, reclamantul, persoană publică ale cărei activităţi şi expertiză se axau pe funcţionarea democraţiei şi pe protecţia statului de drept, a formulat o serie de declaraţii publice care constituiau o parte coerentă şi inteligibilă a rolului său. Deşi aceasta nu este, fără îndoială, o cale pe care toţi judecătorii trebuie sau ar trebui să o urmeze, sancţionarea categorică a unui asemenea angajament ar fi de natură să producă efecte prejudiciabile. O asemenea abordare ar risca să aibă un efect descurajator şi să îi determine pe judecători, în general, să se abţină de la participarea la viaţa civică generală a statului lor. Un astfel de rezultat i-ar izola pe judecători tocmai într-un moment în care este esenţial ca aceştia să fie înţeleşi de cetăţenii pe care îi servesc.

    Opinia separată comună a judecătorilor Ktistakis, Šimáčková, Elósegui, Felici, Derenčinović, Arnardóttir şi Ní Raifeartaigh
    (Traducere)
    1. Cu regret, nu putem fi de acord cu concluzia majorităţii, conform căreia în prezenta cauză a fost încălcat art. 10 din Convenţie. În opinia noastră, ingerinţa în exercitarea de către reclamant a dreptului său la libertatea de exprimare se întemeia pe motive relevante şi suficiente şi era proporţională cu scopurile legitime urmărite, şi anume garantarea autorităţii şi a imparţialităţii puterii judecătoreşti.
    2. Suntem pe deplin de acord cu stabilirea de către Curte a unor criterii orientative menite să asiste instanţele naţionale în aprecierea necesităţii şi a proporţionalităţii măsurilor luate ca răspuns la afirmaţiile făcute de judecători pe reţelele de socializare (pct. 149-165 din hotărâre). Utilizarea tot mai frecventă a acestor platforme de către persoane publice, inclusiv membri ai corpului judiciar, va genera inevitabil noi litigii la nivel naţional, impunând astfel existenţa unor orientări fundamentate pe principii. Cele cinci criterii definite de Marea Cameră - desprinse din jurisprudenţa Curţii, precum şi din cadrul european şi internaţional mai amplu - merită, în opinia noastră, o deplină aprobare.
    3. Totuşi, atunci când aplicăm aceste criterii circumstanţelor prezentei cauze, nu ajungem la aceleaşi concluzii ca majoritatea. Acesta este, în esenţă, punctul în care ne aflăm în dezacord. Reclamantul a susţinut că notorietatea şi experienţa sa profesională îi confereau o libertate de exprimare mai amplă. El a invocat calitatea sa de formator, de fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii („CSM“), de autor de publicaţii juridice şi de participant la dezbateri privind independenţa justiţiei. De asemenea, a subliniat că pagina sa de Facebook avea zeci de mii de urmăritori (pct. 23 şi 83 din hotărâre). Un asemenea profil poate, într-adevăr, spori interesul publicului pentru opiniile reclamantului, însă nu modifică întinderea obligaţiilor judiciare care îi incumbă. Judecătorii şi procurorii nu se pot bucura de o libertate de exprimare mai largă decât atunci când se exprimă, în exercitarea funcţiilor lor oficiale, asupra unor chestiuni care privesc direct funcţionarea justiţiei. Or, nu acesta a fost cazul în speţă. Reclamantul s-a exprimat în calitate de persoană privată, rămânând astfel pe deplin supus obligaţiei de rezervă inerente funcţiei sale de magistrat. În ceea ce priveşte aplicarea celor cinci criterii în circumstanţele concrete ale cauzei, subliniem în special următoarele.
    a) Conţinutul şi forma afirmaţiilor reclamantului
    4. Primul mesaj publicat de reclamant pe Facebook (la 9 ianuarie 2019), deşi prezentat ca înscriindu-se într-o dezbatere politică, consta într-o serie de întrebări retorice susceptibile de mai multe interpretări. Instanţele naţionale au putut în mod rezonabil să înţeleagă aceste remarci ca implicând, chiar şi ipotetic, posibilitatea ca armata să intervină în viaţa politică pentru a proteja democraţia. Din partea unui judecător în funcţie, un asemenea limbaj - susceptibil de a fi interpretat drept un apel la utilizarea forţei - era incompatibil cu reţinerea care se aşteaptă de la titularii unor funcţii judiciare. Deşi judecătorii sunt liberi să contribuie la dezbateri privind chestiuni de interes public, ei trebuie să o facă într-o manieră care să păstreze atât demnitatea funcţiei lor, cât şi încrederea publicului în imparţialitatea acestora. Ambiguitatea mesajului reclamantului, adresat unui public de aproximativ 50.000 de urmăritori (pct. 16 din hotărâre), era de natură să aducă atingere atât demnităţii funcţiei judiciare, cât şi acestei încrederi.
    5. Suntem, de asemenea, în dezacord cu aprecierea majorităţii în privinţa celui de-al doilea mesaj al reclamantului (din 10 ianuarie 2019). Formula utilizată pentru a elogia un procuror - o expresie familiară pe care instanţele interne au considerat-o indecentă - nu întrunea nivelul de sobrietate cerut unui judecător care se exprimă în public. Autorităţile naţionale sunt cele mai în măsură să aprecieze nuanţele decenţei lingvistice, în contextul propriei culturi şi al propriei limbi. Concluzia lor, potrivit căreia termenii utilizaţi au depăşit limitele decenţei aşteptate din partea magistraţilor, se înscrie în marja lor de apreciere.

    b) Contextul afirmaţiilor şi calitatea pe care o revendică autorul
    6. Se impune stabilirea unei distincţii între cele două mesaje. În primul mesaj, din 9 ianuarie 2019, reclamantul a intervenit într-un conflict instituţional între Ministerul Apărării şi Administraţia Prezidenţială cu privire la numirea şefului Statului Major al Apărării. Scopul obligaţiei de rezervă a magistraţilor este tocmai acela de a evita atragerea justiţiei în controverse cu caracter politic, în special asupra unor chestiuni care ar putea fi ulterior supuse controlului instanţelor. În speţă era vorba despre un dezacord instituţional între Preşedinţie şi Guvern privind prelungirea mandatului şefului Statului Major al Apărării. În mod previzibil şi contrar celor susţinute de judecătorul reclamant, problema a fost soluţionată pe cale paşnică de instanţele interne (pct. 18 din hotărâre). Prin participarea în mod public la această controversă din cadrul puterii executive, reclamantul şi-a asumat riscul de a afecta percepţia neutralităţii judiciare. Referirile sale la armată ca soluţie pentru garantarea democraţiei constituţionale şi trimiterea la art. 118 alin. (1) din Constituţia României nu aveau legătură directă cu problema în discuţie şi puteau fi interpretate în mod rezonabil ca o aluzie la recurgerea la forţă. Prin urmare, instanţele naţionale erau îndreptăţite să considere că formularea utilizată era imprudentă şi ambiguă, incompatibilă cu demnitatea funcţiei judiciare.
    7. Al doilea mesaj, din 10 ianuarie 2019, îl elogia pe un procuror prin intermediul unei expresii pe care autorităţile interne au considerat-o inadecvată şi indecentă. Nu identificăm niciun temei care să permită punerea la îndoială a acestei aprecieri. Chiar dacă admitem că declaraţiile reclamantului se înscriau în cadrul unui dezbateri privind chestiuni de interes public, referitoare în special la reforme legislative care afectau sistemul judiciar (pct. 61, 64 şi 71 din hotărâre), acest element nu poate fi considerat ca exonerându-l pe reclamant de obligaţia de rezervă inerentă funcţiei de magistrat. În plus, limbajul ambiguu utilizat, calificat de instanţele naţionale drept inadecvat şi indecent, nu corespundea nivelului de claritate şi reţinere aşteptat de la un membru al corpului judiciar. Integritatea judiciară, element indispensabil al încrederii publicului în administrarea justiţiei, presupune utilizarea unui limbaj prudent şi măsurat, care să facă motivarea hotărârilor judecătoreşti accesibilă cititorului obişnuit şi să permită puterii judecătoreşti să impună respectul pe care trebuie să îl inspire într-o societate democratică.

    c) Repercusiunile afirmaţiilor formulate
    8. Instanţele naţionale au apreciat că primul mesaj a fost larg difuzat, că a fost preluat de mass-media şi că a contribuit la diminuarea încrederii publicului în puterea judecătorească. Aceste constatări factuale, întemeiate pe elemente concrete, justifică deferenţa Curţii. Autorităţile statului au considerat în mod întemeiat că comportamentul reclamantului risca să aducă atingere autorităţii justiţiei.
    9. Expresia utilizată în al doilea mesaj, accesibilă publicului pe pagina de Facebook a reclamantului, fără restricţii de acces, era susceptibilă să banalizeze imaginea puterii judecătoreşti şi să erodeze încrederea publicului în decenţa acesteia. Instanţele naţionale au putut concluziona în mod rezonabil că un asemenea limbaj, utilizat de un judecător a cărui pagină de Facebook avea zeci de mii de urmăritori, a avut efecte negative asupra prestigiului şi legitimităţii justiţiei.

    d) Severitatea sancţiunii
    10. Sancţiunea aplicată - o reducere a salariului cu 5% pentru o perioadă de două luni - se număra printre cele mai puţin severe măsuri disciplinare existente (pct. 43 şi 88 din hotărâre). Aceasta nu punea în discuţie competenţa generală sau profesionalismul reclamantului, ci viza exclusiv nerespectarea de către acesta a obligaţiei de rezervă cu ocazia publicării mesajelor litigioase. În opinia noastră, raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost suficient de convingător sub acest aspect.

    e) Garanţiile procedurale
    11. În sfârşit, reclamantul a beneficiat de garanţii procedurale adecvate. Astfel cum a confirmat recent Hotărârea Cotora împotriva României (nr. 30.745/18, 17 ianuarie 2023), procedura disciplinară desfăşurată în faţa Secţiei pentru judecători în materie disciplinară a CSM, precum şi controlul ulterior efectuat de Înalta Curte îndeplinesc cerinţele art. 6 din Convenţie. Prezenta procedură a urmat traseul procedural descris în Cauza Cotora şi a oferit garanţii echivalente. Argumentele reclamantului au fost examinate în mod corespunzător în lumina jurisprudenţei Curţii noastre. Nu identificăm niciun indiciu al arbitrarului sau al lipsei de echitate în procedura internă.
    În plus, nu suntem convinşi de argumentul majorităţii, potrivit căruia instanţele interne nu ar fi analizat dacă judecăţile de valoare formulate de reclamant în primul mesaj aveau o „bază factuală“ (pct. 203 din hotărâre). Prezenta cauză se distinge de cauzele de defăimare, întrucât afirmaţiile reclamantului constituiau un comentariu de ordin social referitor la o dezbatere majoră existentă în societatea civilă. În acest context nu vedem niciun motiv pentru a contesta abordarea adoptată de Înalta Curte, care nu a tras nicio concluzie negativă din faptul că reclamantul nu a putut demonstra temeinicia afirmaţiilor sale şi care a subliniat, dimpotrivă, că acesta a pus sub semnul întrebării credibilitatea instituţiilor statului şi a făcut aluzie la soluţia inadecvată reprezentată de ieşirea armatei în stradă (pct. 37 şi 38 din hotărâre).

    12. Combinând cele cinci criterii, nu vedem niciun motiv pentru a contesta concluzia instanţelor naţionale potrivit căreia cele două intervenţii publice ale reclamantului au depăşit în mod clar limitele rezervei care se impune magistraţilor atunci când participă la o dezbatere publică privind chestiuni sensibile din punct de vedere politic sau instituţional. În opinia noastră, autorităţile interne au rămas pe deplin în limitele marjei lor de apreciere şi au reuşit să asigure un just echilibru între libertatea de exprimare a reclamantului şi necesitatea fundamentală de a proteja autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti. În plus, reiese din jurisprudenţa noastră constantă că autorităţile unui stat sunt cele mai în măsură să aprecieze sensul, tonul şi impactul social al declaraţiilor făcute în contextul lingvistic, cultural şi politic propriu acelui stat. În absenţa oricărui indiciu al arbitrarului sau al relei-credinţe, nu revine unei instanţe internaţionale sarcina de a repune în discuţie această apreciere - cu atât mai mult atunci când judecătorii respectivi nu vorbesc limba în care au fost formulate afirmaţiile şi nu pot deci evalua nuanţele, conotaţiile sau rezonanţa lor în spaţiul public intern. Reţinerea judiciară nu reprezintă o slăbiciune în asemenea circumstanţe; ea constituie o manifestare nu numai a respectului pentru principiul subsidiarităţii, ci şi a limitelor competenţei noastre instituţionale.
    13. Judecătorii au obligaţia de a da dovadă de moderaţie şi prudenţă atunci când participă la dezbateri publice. Această obligaţie este valabilă şi pentru membrii Curţii noastre (pct. 66 din hotărâre). Compensaţia consacrată pentru această reţinere este oferită de protecţia juridică sporită pe care Convenţia o acordă funcţiilor judiciare. Ne temem că, dând dreptate unor judecători care acţionează ca influenceri obişnuiţi, în locul confirmării faptului că magistraţii sunt mesageri ai prudenţei şi moderaţiei într-o lume din ce în ce mai polarizată, prezenta hotărâre ar putea fi interpretată ca infirmând importantul principiu al obligaţiei de rezervă a judecătorilor şi ca sugerând că, de acum înainte, orice măsură de precauţie specială pe care un judecător o va lua în utilizarea reţelelor de socializare va constitui mai degrabă excepţia, şi nu regula.

    -----

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, HOTĂRÂREA din 15 decembrie 2025

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "
5 Modele de Contracte Civile si Acte Comerciale"

﻿ HOTĂRÂREA din 15 decembrie 2025 în Cauza Danileţ împotriva României

Comentarii

Atentie, Juristi!

HOTĂRÂREA din 15 decembrie 2025 în Cauza Danileţ împotriva României